Conceptul salariului şi reciprocitatea beneficiară

Ideea sau conceptul unei plăţi în urma unui serviciu, este aşa de vechi încât nimeni nu ar putea identifica precis cât de vechi este acest concept. Salariile nu sunt nişte donaţii beneficiare în care beneficiarul nu are nici o responsabilitate în faţa celui care a făcut donaţia.

Cuvântul salariu provine de la cuvântul latin SALARIUM – bani daţi soldaţilor romani să cumpere sare. SAL este tradus sare în româneşte, din latină. O persoană considerată a fi salariat, primeşte bani în urma unui serviciu făcut. În cazul soldaţilor romani, ei serveau Cezarului.

În cazul păstorilor care ar ajunge să fie salariaţii statului, ideea pare să sugereze că ajung să lucreze pentru Cezar, o noţiune destul de dramatică, amintindu-ne de cuvintele Domnului Isus când spune "da-ţi Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a Domnului".

Oricum am încerca să interpretăm ideea că un "salariat al statului" este o idee bună, Cuvântul Domnului ne zdrobeşte destul de tare temelia raţionalizării de avantaje posibile de care biserica s-ar bucura. Un salariat statal aduce beneficiu celui care l-a angajat. Un concept simplu care nu poate fi argumentat prea mult.

Scripturile vorbesc de păstori cu plată, de cei care slujesc la doi stăpâni. O serie de concepte care separă destul de drastic biserica Domnului şi lucrătorii ei, de relaţii sau legături pe care un slujitor le-ar avea cu o entitate care nu are nici un interes în susţinerea şi propagarea Evangheliei.

Un angajat al unei companii aduce un beneficiu stăpânului care la angajat. Ideea că statul nu ar beneficia în urma păturii eclesiastice, la prima vedere ar fi adevărată, totuşi nu este aceasta ideea pe care regimul comunist a încercat-o, forţând păstorii noştri să devină informatorii statului? Oare nu am criticat înaintaşii noştri pentru căderea în ispită în colaborarea cu statul?

În aceste zile statul în mod deschis dă ocazia şi oferă o colaborare, asigurând în mod deschis o certitudine financiară tuturor preoţilor şi păstorilor bisericilor creştine din România, indiferent de denominaţie, atâta timp cât fiecare cult care face o astfel de cerinţă este recunoscut prin legile României.

Unii ar pune întrebarea: prin ce beneficiază statul?

Beneficiile pe care statul le are în urma acestor angajaţi sunt multiple:

1. Statul se poate folosi de angajaţi ei în informarea cetăţenilor într-un mod gratis fără mari investiţii financiare pe care le-ar fi făcut prin ziare, radio sau publicităţi televizate. Angajaţii statului pot fi obligaţi să asigure o facilitare a informaţiilor care vin din partea statului.

2. Cu mult mai mare uşurinţă aceşti lucrători pot fi controlaţi şi manevraţi în diferite direcţii, în funcţie de vântul politic care ar susţine o schimbare sau alta.

3. Cu mare uşurinţă guvernul poate ţine pulsul cetăţenilor, preoţii şi păstorii fiind cele mai bune resurse de informaţii când este vorba de enoriaşi şi membrii bisericilor unde sunt angajaţi.

4. În funcţie de popularitatea politică, preoţii şi păstorii pot deveni chei în influenţarea maselor. Dacă un păstor ar susţine un partid politic, mulţi vor copia direcţia acestuia, astfel că un beneficiu direct poate fi adus la puterea politica la care un grup sau altul ar adera.

5. Într-o colaborare denominaţională, ideea ecumenică este mult mai uşor susţinută. Ca salariat al statului poţi fi constrâns prin legi şi amendamente să nu poţi vorbi împotriva unei denominaţii sau alta, atâta timp cât şi aceste denominaţii sunt susţinute financiar de stat. Astfel un baptist nu va reuşi să critice un ortodox, sau doctrinele ortodoxe nu vor putea fi criticate niciodată.

Există o reciprocitate beneficiară când angajaţii statului se bucură de o securitate financiară, iar statul se bucură de a controla cea mai influenţabilă pătură a societăţii, gruparea eclesiastică. Pentru început, încă nu se văd legăturile descrise mai sus, însă nu ne va trebui mult timp să vedem roadele unui plan diabolic pe care însuşi comunismul l-a încercat cu ardoare.

Supunerea şi acceptarea baptismului unei capcane atât de vicleană, va ţine sau dărâma cea ce prin bunăvoinţa lui Dumnezeu am ajuns să beneficiem în libertate. Viitorul baptist ajunge să depindă de influenţa pe care noi ca membri am putea să o avem peste cei care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, au acceptat să fie slujitorii Domnului şi servitorii adunării sfinţilor.

Dacă biserica Sa se va lăsa condusă şi manevrată nu de Duhul Celui care a zidit Biserica Sa, cu siguranţă că duhurile văzduhului vor ajunge să stăpânească biserica Sa, Isus Cristos fiind cel care va sta şi bate la uşa bisericii Sale aşa cum găsim scris în Apocalipsa 3:20.

Există o reciprocitate beneficiară în care statul, într-o uniune a tăcerii, ajunge să implementeze nişte planuri care depăşesc gândirea şi înţelegerea pe care am încerca să o raţionalizăm într-o favoare în care Cristos şi Biserica Sa ar beneficia.

Autoritatea statului peste salariaţii săi

Există o confuzie în înţelegerea sau acceptarea conceptului că un preot sau un pastor să fie angajatul statului. Dacă am asculta clasa eclesiastică, în opiniile pe care le au la acest subiect, ne-ar da de înţeles că fiecare preot sau pastor ar fi independent de autoritatea statală, însă două lucruri ne împiedică să fim obiectivi în acest subiect:

Indiferent cum am încerca să tratăm acest subiect, obiectiv statul este autoritatea finală asupra salariaţilor săi şi, în ce priveşte clasa eclesiastică, este vorba de departamentul cultelor. Faptul că unui preot nu i se spune ce să predice, sau ce să facă în cursul zilei, nu înseamnă că are o libertate ci, mai mult, că libertatea sa este bine limitată. Un exemplu destul de elocvent este situaţia păstorilor baptişti din Canada care, prin legile guvernamentale, nu au voie să predice sau să critice homosexualismul. Statul cere angajaţilor săi să păstreze un calm eclesiastic, forţând şi ajungând să interpreteze Scripturile într-un mod convenient politici şi standardelor pe care încearcă să le păstreze.

Biserica Ortodoxă Română are o putere politică, patriarhul şi episcopii săi având o influenţă destul de convingătoare în arena politică a României. Nu acelaşi lucru am putea să spunem şi despre Cultul Baptist, sau de evanghelicii din România. Numărul exuberant de preoţi nu pot fi comparaţi cu numărul păstorilor, aşa cum nu se poate compara numărul credincioşilor ortodocşi faţă de cele câteva mii de baptişti.

Pentru unii, această diferenţă poate că nu este prea semnificativă, însă, când este vorba de o influenţă politică, numărul electoral îşi spune cuvântul. Astfel că în ce priveşte BOR nu se pot simţi intimidaţi de ideea că statul ar putea influenţa sau schimba planurile şi proiectele pe care le au. Catedrala Neamului este un exemplu destul de clar în ce priveşte siguranţa ortodoxă în asistenţa statală, în desfăşurarea acestui plan.

Biserica baptistă nu poate fi comparată şi nici nu are vreo şansă de beneficiu comparabil cu ceea ce BOR primeşte sau ajunge să beneficieze din partea statului. În ce priveşte pe baptişti, sunt câteva lucruri ar trebui să îngrijoreze sau să pună pe gânduri o acceptanţă financiară din partea statului:

În anii comunismului, tatăl fratelui Niculescu mergea pe la ţară să poartă Vestea Bună a Evangheliei, să spună şi altora ce a făcut Cristos în viaţa sa. Comuniştii l-au oprit şi i-au spus să nu mai predice că nu are carnet de pastor. Fratele le-a spus celor care îl interogau că el nu predică, ci numai spune altora ce a făcut Cristos în viaţa sa. Până la urmă l-au arestat pentru că predica fără carnet de pastor.

Mai recent în unele biserici se pune mare accent pe doctoratele pe care un păstor le-ar avea. În această goană după licenţe ne-am întâlnit cu un fenomen care a ajuns deja să afecteze biserica baptistă. Tinerii vor masterate, biserica cere masterate, iar adunările care nu îşi permit să susţină o persoană cu masterat se limitează la fărâmiturile bisericilor mai mari, care, din când în când, mai trimite pe cineva să-i viziteze.

Nu numai că statul ajunge să determine câţi şi cine o să fie plătit, însă biserica deja dă semnale a unei direcţii greşite în cerinţele şi preferinţele pe care ajunge să le stabilească în ce priveşte noii păstori. Nu am fi cunoscut pe mulţi din marii predicatori ai generaţiei trecute dacă biserica baptistă s-ar fi conformat cu noile preferinţe a bisericii de astăzi.

Responsabilitatea salariaţilor faţă de stăpânii lor

În funcţie de cine răspunde la această întrebare, unii ar fi de părerea că Biserica şi statul sunt două entităţi separate. Oare statul să fie aşa de benevol, să fie preocupat numai de partea financiară, să asigure salariile păturii eclesiastice?

Din punct de vedere Biblic, orice creştin este responsabil în faţa lui Dumnezeu de a se supune autorităţilor, şi ceea ce face să o facă ca şi cum ar face pentru El. Aceasta este o mărturisire a copiilor lui Dumnezeu, un exemplu şi o mărturie care aduce cinste lui Dumnezeu.

Din păcate nu se poate sluji la doi stăpâni, şi prin acceptarea salariului din partea statului ajungi să te supui unui stăpân în afara adunării lui Dumnezeu. Dacă salariile păstorilor erau şi încă sunt asigurate de copiii lui Dumnezeu, responsabilitatea păstorilor încă rămâne faţă de Dumnezeu, slujitorii sfinţilor aşa cum ne învaţă Scripturile.

Acceptanţa salariului ridica o serie de probleme care fac din autoritatea bisericii şi a lui Cristos să fie înlocuite cu autoritatea celui care asigură salariul: statul român. Poate fi acceptabilă ideea ca păstorii noştri, care au fost sub autoritatea bisericii, să ajungă sub paza şi autoritatea statului, care provede un salariu? Responsabilitatea păstorului ajunge să fie transpusă sub egida unui stat care îşi promovează politica electoratului care-l alege. În acest context se pune întrebarea: “Cine va concedia un păstor, statul care l-a angajat sau biserica care l-a ales?”

Pastorii noştri ajung să aibă o responsabilitate faţă de forţa politică a timpului, opinia publică şi direcţia acestor păstori fiind aleasă de votul public, care împuterniceşte pe cei care sunt aleşi la putere. Puterea şi libertatea de care odată se bucura Biserica, în alegere şi călăuzire, ajunge să dea socoteala în faţa autorităţilor care au angajat păstorul pe care ajunge să-l împrumute în serviciul adunării sfinţilor.

Complicitatea responsabilităţii faţă de autorităţile statului devin aşa de complicate că întrebarea se pune dacă nu cumva ajungem să înstrăinam biserica Domnului.

Două cazuri concrete ajunge să mă tulbure în ce priveşte orientarea şi preferinţele baptiste:

1. salariaţii şcolilor şi liceelor baptiste

2. salariaţii fostului seminar baptist din Bucureşti

În mod concret, cine îi plăteşte şi cine le sunt stăpânii? Aceste şcoli, şi seminarul construit de bătrânii noştri, a cui proprietate ajung să fie? Dacă statul decide că un liceu nu este profitabil, cine îşi va însuşi proprietatea? Salariaţii vor rămâne pe drumuri, însă proprietăţile cine şi le însuşeşte? Am ajuns să mergem pe o sfoară foarte subţire care se poate rupe în orice ocazie. Stăpânul va ajunge să ne lase pe drumuri şi să-şi însuşească şi ceea ce alţii din eforturi financiare mari au deschis şi iniţiat proiecte care au ajuns să le abandoneze în mâinile statului.

Conceptul salariaţilor statali în istoria bisericilor baptiste

Baptiştii din totdeauna au fost separaţi de stat şi de politica guvernelor sub care au trăit. Baptiştii s-au supus in mod Biblic legilor şi autorităţilor, însă nu şi-au abandonat credinţa şi moştenirea doctrinelor care ne-au deosebit de alţii. Se poate spune că există ţări care au ajuns să sponsorizeze biserica, pătura eclesiastică, asigurându-le un statut financiar modest. În această categorie se poate menţiona Danemarca, Islanda, Norvegia, Finlanda, Anglia, guverne care au ajuns să sponsorizeze biserica Protestantă.

Baptiştii zilelor noastre s-au distanţat mult de doctrinele şi dogmele înaintaşilor noştri, aşa că nu poate să fie surpriză mare să ajungem la cunoştinţa vreunei denominaţii baptiste care să facă un pact cu lumea. Ce ar putea să ne mai surprindă? Am ajuns să ne inventăm istoria, abandonând principiile Scripturilor, punându-ne credinţa în asistenţa guvernului mai mult decât în mâna celui care a fondat Biserica.

Viitorul baptist în mâinile statului

În unul din articolele pe care le-am scris menţionam viitorul baptist, mai puţin plăcut, care ne-ar aştepta, mergând în direcţia pe care am ajuns să o îmbrăţişăm. La fel ca şi înaintaşii noştri, ispitele vin din multe direcţii. Dacă prigoana ajungea să forţeze pe unii la colaborare cu statul, deciziile nepricepute a determinat pe unii să-i forţeze la o complicitate financiară, în care statul ajunge să fie eliberatorul temporar a unei situaţii economice mai puţin plăcute.

Cum s-a ajuns să se pună problema finanţării Bisericii de către stat?

Din cauza deciziilor făcute de unii fără îndemnul Duhului Sfânt. Câte bisericii, în mod obiectiv, au avut nevoie de locaşuri de închinăciune noi, cu capacităţi duble, eventual şi cu o sală de sport? Câte bisericii au avut nevoie efectivă de scaune capitonate sau ecrane şi sisteme audio la nivele profesioniste? De câte şcoli am avut nevoie? Din toate lucrurile care sau construit şi făcut, câte biserici au avut posibilitatea economică să menţină şi să susţină ce a construit?

Văzându-se în lipsă de fonduri, confruntaţi de imaginea catastrofală a unui eşec principial, ideea salvării ne-a dus privirile spre stat. Am uitat de credinţa pe care o avem, am uitat că ceea ce am făcut a fost în afara voii Sale, aşa că singura scăpare ne-a fost cerşitul prin bisericile occidentului şi, mai recent, resursele pe care statul le-ar putea asigura.

Baptismul nu şi-a asigurat viitorul niciodată în cooperarea cu un guvern sau monarhie. Doctrinele baptiste şi-au găsit temelia în principiile Bibliei. Biserica primară era o biserică de familie, cu puţini membri. Mega-bisericile zilelor noastre ajung cluburi sociale, şi dacă ajungem să ne bizuim pe ajutorul statului, cu siguranţă că biserica va deveni o asociaţie socială care încearcă să copieze principiu Biblic, dar niciodată având un legământ şi o legătură cu Cel ce a creat şi susţinut Biserica Sa de peste 2000 de ani.

Statul nu ne poate asigura un viitor, ci doar un răspuns şi o amânare a unei probleme pe care ne-am creat-o singuri prin ochii necredinţei, când ne-am lăsat ispitiţi de cea ce am văzut la alţii, crezând că am putea avea şi noi. Domnul ne este viitorul şi sfârşitul alergării la care unii dintre noi încă am rămas.

Coram Deo!