Care este prima reacţie când auzi
aceste cuvinte? Pentru cei mai în
vârstă este o aducere aminte a erei
comuniste. Pentru cei mai tineri
pare a fi ideea unei siguranţe
economice, probabil o idee care nu
stârneşte prea multe controverse. În
orice context am lua această idee,
pentru creştinii anilor 2007-2008,
devine un subiect de controversă,
ajungând să despartă frăţietatea în
două tabere.
În ultimul an, o serie de fraţi au
ridicat posibilitatea asigurării
salariilor de către statul român,
copiind în parte exemplu bisericii
ortodoxe care, cu mare bucurie, a
acceptat o siguranţă financiară din
partea statului. În unul din ziarele
româneşti, HotNews.ro, C.N.A.
(http://www.hotnews.ro), din
noiembrie 19, 2007 găsim publicat
grila de salariu eclesiastic, în
funcţie de poziţia şi pregătirea pe
care o are:
Noua grila
- 7.997 RON - Patriarhul BOR
- 7.366 RON - cei nouă Arhiepiscopi
Majori, Mitropoliţi ai BOR şi ai
Bisericii Romano - Catolice
- 6.932 RON - cei 16 Arhiepiscopi,
Şefi de cult (Mitropolit, Episcop,
Muftiu, Şef rabin, Preşedinte
uniune, Preşedinte)
- 6.343 RON - cei 34 de Episcopi,
Episcopi-vicari patriarhali
- 6.068 RON - cei 25 de
Episcopi-vicari, Episcopi coajutori,
Episcop auxiliar, Arhiereu-vicar
- 1.638 de RON - vicepreşedinte
uniune, vicar administrativ
patriarhal, vicar general, secretar
general, consilier patriarhal
- 1.422 de RON - secretar
patriarhal, inspector general
bisericesc, vicar administrativ
eparhial, vicar episcopal
- 986 RON - secretar Cancelaria
patriarhala, consilier eparhial,
secretar eparhial, inspector
eparhial, exarh, protopop
- 741 de RON - stareţ, superioara,
egumen
- 733 de RON - preot, diacon,
pastor, vestitor, imam, rabin - cu
studii superioare, gradul I
- 551 de RON - preot, diacon,
pastor, vestitor, imam, rabin - cu
studii superioare, debutant
- 537 RON - preot, diacon, pastor,
vestitor, imam, rabin - cu studii
medii, gradul I
- 510 RON - preot, diacon, pastor,
vestitor, imam, rabin - cu studii
medii, debutant
Salariile şi măririle de salariu
care au loc în ţară, în parte sunt
reflecţia a unei influenţe în pătura
politică a României din partea
bisericii Ortodoxe. Ca baptist, nu
sunt impresionat sau deranjat să
cunosc salariile eclesiastice
ortodoxe; ceea ce mă pune pe gânduri
este atitudinea creştin baptistă
care poate schimba istoria
bisericilor pentru următoarele
decenii.
Problema asigurării de salarii din
partea statului ridică o serie de
probleme pe care am să le tratez în
parte, încercând să stârnesc şi pe
alţii la un studiu şi analiză
obiectivă. În acest articol doresc
să tratez:
![]() |
Conceptul salariului şi
reciprocitatea beneficiară |
![]() |
Autoritatea statului peste
salariaţii săi |
![]() |
Responsabilitatea salariaţilor
faţă de stăpânii lor |
![]() |
Conceptul salariaţilor statali
în istoria bisericilor baptiste |
![]() |
Viitorul baptist în mâinile
statului |
Conceptul
salariului şi reciprocitatea
beneficiară
Ideea sau conceptul unei plăţi în
urma unui serviciu, este aşa de
vechi încât nimeni nu ar putea
identifica precis cât de vechi este
acest concept. Salariile nu sunt
nişte donaţii beneficiare în care
beneficiarul nu are nici o
responsabilitate în faţa celui care
a făcut donaţia.
Cuvântul salariu provine de la
cuvântul latin SALARIUM – bani daţi
soldaţilor romani să cumpere sare.
SAL este tradus
sare în româneşte, din latină. O
persoană considerată a fi salariat,
primeşte bani în urma unui serviciu
făcut. În cazul soldaţilor romani,
ei serveau Cezarului.
În cazul păstorilor care ar ajunge
să fie salariaţii statului, ideea
pare să sugereze că ajung să lucreze
pentru Cezar, o noţiune destul de
dramatică, amintindu-ne de cuvintele
Domnului Isus când spune "da-ţi
Cezarului ce este a Cezarului şi lui
Dumnezeu ce este a Domnului".
Oricum am încerca să interpretăm
ideea că un "salariat al statului"
este o idee bună, Cuvântul Domnului
ne zdrobeşte destul de tare temelia
raţionalizării de avantaje posibile
de care biserica s-ar bucura. Un
salariat statal aduce beneficiu
celui care l-a angajat. Un concept
simplu care nu poate fi argumentat
prea mult.
Scripturile vorbesc de păstori cu
plată, de cei care slujesc la doi
stăpâni. O serie de concepte care
separă destul de drastic biserica
Domnului şi lucrătorii ei, de
relaţii sau legături pe care un
slujitor le-ar avea cu o entitate
care nu are nici un interes în
susţinerea şi propagarea
Evangheliei.
Un angajat al unei companii aduce un
beneficiu stăpânului care la
angajat. Ideea că statul nu ar
beneficia în urma păturii
eclesiastice, la prima vedere ar fi
adevărată, totuşi nu este aceasta
ideea pe care regimul comunist a
încercat-o, forţând păstorii noştri
să devină informatorii statului?
Oare nu am criticat înaintaşii
noştri pentru căderea în ispită în
colaborarea cu statul?
În aceste zile statul în mod deschis
dă ocazia şi oferă o colaborare,
asigurând în mod deschis o
certitudine financiară tuturor
preoţilor şi păstorilor bisericilor
creştine din România, indiferent de
denominaţie, atâta timp cât fiecare
cult care face o astfel de cerinţă
este recunoscut prin legile
României.
Unii ar pune întrebarea: prin ce
beneficiază statul?
Beneficiile pe care statul le are în
urma acestor angajaţi sunt multiple:
-
Statul se poate folosi de angajaţi ei în informarea cetăţenilor într-un mod gratis fără mari investiţii financiare pe care le-ar fi făcut prin ziare, radio sau publicităţi televizate. Angajaţii statului pot fi obligaţi să asigure o facilitare a informaţiilor care vin din partea statului.
-
Cu mult mai mare uşurinţă aceşti lucrători pot fi controlaţi şi manevraţi în diferite direcţii, în funcţie de vântul politic care ar susţine o schimbare sau alta.
-
Cu mare uşurinţă guvernul poate ţine pulsul cetăţenilor, preoţii şi păstorii fiind cele mai bune resurse de informaţii când este vorba de enoriaşi şi membrii bisericilor unde sunt angajaţi.
-
În funcţie de popularitatea politică, preoţii şi păstorii pot deveni chei în influenţarea maselor. Dacă un păstor ar susţine un partid politic, mulţi vor copia direcţia acestuia, astfel că un beneficiu direct poate fi adus la puterea politica la care un grup sau altul ar adera.
-
Într-o colaborare denominaţională, ideea ecumenică este mult mai uşor susţinută. Ca salariat al statului poţi fi constrâns prin legi şi amendamente să nu poţi vorbi împotriva unei denominaţii sau alta, atâta timp cât şi aceste denominaţii sunt susţinute financiar de stat. Astfel un baptist nu va reuşi să critice un ortodox, sau doctrinele ortodoxe nu vor putea fi criticate niciodată.
Există o reciprocitate beneficiară
când angajaţii statului se bucură de
o securitate financiară, iar statul
se bucură de a controla cea mai
influenţabilă pătură a societăţii,
gruparea eclesiastică. Pentru
început, încă nu se văd legăturile
descrise mai sus, însă nu ne va
trebui mult timp să vedem roadele
unui plan diabolic pe care însuşi
comunismul l-a încercat cu ardoare.
Supunerea şi acceptarea baptismului
unei capcane atât de vicleană, va
ţine sau dărâma cea ce prin
bunăvoinţa lui Dumnezeu am ajuns să
beneficiem în libertate. Viitorul
baptist ajunge să depindă de
influenţa pe care noi ca membri am
putea să o avem peste cei care, de
bună voie şi nesiliţi de nimeni, au
acceptat să fie slujitorii Domnului
şi servitorii adunării sfinţilor.
Dacă biserica Sa se va lăsa condusă
şi manevrată nu de Duhul Celui care
a zidit Biserica Sa, cu siguranţă că
duhurile văzduhului vor ajunge să
stăpânească biserica Sa, Isus
Cristos fiind cel care va sta şi
bate la uşa bisericii Sale aşa cum
găsim scris în Apocalipsa 3:20.
Există o reciprocitate beneficiară
în care statul, într-o uniune a
tăcerii, ajunge să implementeze
nişte planuri care depăşesc gândirea
şi înţelegerea pe care am încerca să
o raţionalizăm într-o favoare în
care Cristos şi Biserica Sa ar
beneficia.
Autoritatea statului peste
salariaţii săi
Există o confuzie în înţelegerea sau
acceptarea conceptului că un preot
sau un pastor să fie angajatul
statului. Dacă am asculta clasa
eclesiastică, în opiniile pe care le
au la acest subiect, ne-ar da de
înţeles că fiecare preot sau pastor
ar fi independent de autoritatea
statală, însă două lucruri ne
împiedică să fim obiectivi în acest
subiect:
![]() |
istoria statului faţă de
angajaţii eclesiastici |
![]() |
influenţa politică pe care clasa
eclesiastică ar avea în arena
politică a României |
Indiferent cum am încerca să tratăm
acest subiect, obiectiv statul este
autoritatea finală asupra
salariaţilor săi şi, în ce priveşte
clasa eclesiastică, este vorba de
departamentul cultelor. Faptul că
unui preot nu i se spune ce să
predice, sau ce să facă în cursul
zilei, nu înseamnă că are o
libertate ci, mai mult, că
libertatea sa este bine limitată. Un
exemplu destul de elocvent este
situaţia păstorilor baptişti din
Canada care, prin legile
guvernamentale, nu au voie să
predice sau să critice
homosexualismul. Statul cere
angajaţilor săi să păstreze un calm
eclesiastic, forţând şi ajungând să
interpreteze Scripturile într-un mod
convenient politici şi standardelor
pe care încearcă să le păstreze.
Biserica Ortodoxă Română are o
putere politică, patriarhul şi
episcopii săi având o influenţă
destul de convingătoare în arena
politică a României. Nu acelaşi
lucru am putea să spunem şi despre
Cultul Baptist, sau de evanghelicii
din România. Numărul exuberant de
preoţi nu pot fi comparaţi cu
numărul păstorilor, aşa cum nu se
poate compara numărul credincioşilor
ortodocşi faţă de cele câteva mii de
baptişti.
Pentru unii, această diferenţă poate
că nu este prea semnificativă, însă,
când este vorba de o influenţă
politică, numărul electoral îşi
spune cuvântul. Astfel că în ce
priveşte BOR nu se pot simţi
intimidaţi de ideea că statul ar
putea influenţa sau schimba
planurile şi proiectele pe care le
au. Catedrala Neamului este un
exemplu destul de clar în ce
priveşte siguranţa ortodoxă în
asistenţa statală, în desfăşurarea
acestui plan.
Biserica baptistă nu poate fi
comparată şi nici nu are vreo şansă
de beneficiu comparabil cu ceea ce
BOR primeşte sau ajunge să
beneficieze din partea statului. În
ce priveşte pe baptişti, sunt câteva
lucruri ar trebui să îngrijoreze sau
să pună pe gânduri o acceptanţă
financiară din partea statului:
![]() |
păstorii cu voie sau fără voie
ajung salariaţii statului; |
![]() |
numărul salariaţilor ajunge să
fie determinat de stat, bazat în
posibilităţile financiare pe
care statul le are. Când statul
nu are bani, cetăţenii statului
sunt sursa şi izvorul financiar,
banii fiind luaţi din buzunarul
cetăţenilor cu voie sau fără
voie, prin taxe şi impozite să
se poată asigura necesităţile
financiare ale statului; |
![]() |
calificările de angajare sunt
determinate de stat. Dacă în
rândurile baptiştilor avem
păstori fără şcoli teologice,
sau mari calificări
eclesiastice, biserica ortodoxă
merge pe principiu ca fiecare
preot să aibă o pregătire
teologică, ceea ce îi
avantajează în stabilirea grilei
de salariu. Dacă viitorul
baptist ajunge să fie limitat
numai la studenţii de teologie,
câte valori şi oameni chemaţi de
Domnul vor ajunge să fie puşi
deoparte încercând să respectăm
legile statului care angajează
pe preoţii şi păstorii săi? |
În anii comunismului, tatăl fratelui
Niculescu mergea pe la ţară să
poartă Vestea Bună a Evangheliei, să
spună şi altora ce a făcut Cristos
în viaţa sa. Comuniştii l-au oprit
şi i-au spus să nu mai predice că nu
are carnet de pastor. Fratele le-a
spus celor care îl interogau că el
nu predică, ci numai spune altora ce
a făcut Cristos în viaţa sa. Până la
urmă l-au arestat pentru că predica
fără carnet de pastor.
Mai recent în unele biserici se pune
mare accent pe doctoratele pe care
un păstor le-ar avea. În această
goană după licenţe ne-am întâlnit cu
un fenomen care a ajuns deja să
afecteze biserica baptistă. Tinerii
vor masterate, biserica cere
masterate, iar adunările care nu îşi
permit să susţină o persoană cu
masterat se limitează la
fărâmiturile bisericilor mai mari,
care, din când în când, mai trimite
pe cineva să-i viziteze.
Nu numai că statul ajunge să
determine câţi şi cine o să fie
plătit, însă biserica deja dă
semnale a unei direcţii greşite în
cerinţele şi preferinţele pe care
ajunge să le stabilească în ce
priveşte noii păstori. Nu am fi
cunoscut pe mulţi din marii
predicatori ai generaţiei trecute
dacă biserica baptistă s-ar fi
conformat cu noile preferinţe a
bisericii de astăzi.
Responsabilitatea salariaţilor faţă
de stăpânii lor
În funcţie de cine răspunde la
această întrebare, unii ar fi de
părerea că Biserica şi statul sunt
două entităţi separate. Oare statul
să fie aşa de benevol, să fie
preocupat numai de partea
financiară, să asigure salariile
păturii eclesiastice?
Din punct de vedere Biblic, orice
creştin este responsabil în faţa lui
Dumnezeu de a se supune
autorităţilor, şi ceea ce face să o
facă ca şi cum ar face pentru El.
Aceasta este o mărturisire a
copiilor lui Dumnezeu, un exemplu şi
o mărturie care aduce cinste lui
Dumnezeu.
Din păcate nu se poate sluji la doi
stăpâni, şi prin acceptarea
salariului din partea statului
ajungi să te supui unui stăpân în
afara adunării lui Dumnezeu. Dacă
salariile păstorilor erau şi încă
sunt asigurate de copiii lui
Dumnezeu, responsabilitatea
păstorilor încă rămâne faţă de
Dumnezeu, slujitorii sfinţilor aşa
cum ne învaţă Scripturile.
Acceptanţa salariului ridica o serie
de probleme care fac din autoritatea
bisericii şi a lui Cristos să fie
înlocuite cu autoritatea celui care
asigură salariul: statul român.
Poate fi acceptabilă ideea ca
păstorii noştri, care au fost sub
autoritatea bisericii, să ajungă sub
paza şi autoritatea statului, care
provede un salariu?
Responsabilitatea păstorului ajunge
să fie transpusă sub egida unui stat
care îşi promovează politica
electoratului care-l alege. În acest
context se pune întrebarea: “Cine va
concedia un păstor, statul care l-a
angajat sau biserica care l-a ales?”
Pastorii noştri ajung să aibă o
responsabilitate faţă de forţa
politică a timpului, opinia publică
şi direcţia acestor păstori fiind
aleasă de votul public, care
împuterniceşte pe cei care sunt
aleşi la putere. Puterea şi
libertatea de care odată se bucura
Biserica, în alegere şi călăuzire,
ajunge să dea socoteala în faţa
autorităţilor care au angajat
păstorul pe care ajunge să-l
împrumute în serviciul adunării
sfinţilor.
Complicitatea responsabilităţii faţă
de autorităţile statului devin aşa
de complicate că întrebarea se pune
dacă nu cumva ajungem să înstrăinam
biserica Domnului.
Două cazuri concrete ajunge să mă
tulbure în ce priveşte orientarea şi
preferinţele baptiste:
-
salariaţii şcolilor şi liceelor baptiste
-
salariaţii fostului seminar baptist din Bucureşti
În mod concret, cine îi plăteşte şi
cine le sunt stăpânii? Aceste şcoli,
şi seminarul construit de bătrânii
noştri, a cui proprietate ajung să
fie? Dacă statul decide că un liceu
nu este profitabil, cine îşi va
însuşi proprietatea? Salariaţii vor
rămâne pe drumuri, însă
proprietăţile cine şi le însuşeşte?
Am ajuns să mergem pe o sfoară
foarte subţire care se poate rupe în
orice ocazie. Stăpânul va ajunge să
ne lase pe drumuri şi să-şi
însuşească şi ceea ce alţii din
eforturi financiare mari au deschis
şi iniţiat proiecte care au ajuns să
le abandoneze în mâinile statului.
Conceptul salariaţilor statali în
istoria bisericilor baptiste
Baptiştii din totdeauna au fost
separaţi de stat şi de politica
guvernelor sub care au trăit.
Baptiştii s-au supus in mod Biblic
legilor şi autorităţilor, însă nu
şi-au abandonat credinţa şi
moştenirea doctrinelor care ne-au
deosebit de alţii. Se poate spune că
există ţări care au ajuns să
sponsorizeze biserica, pătura
eclesiastică, asigurându-le un
statut financiar modest. În această
categorie se poate menţiona
Danemarca, Islanda, Norvegia,
Finlanda, Anglia, guverne care au
ajuns să sponsorizeze biserica
Protestantă.
Baptiştii zilelor noastre s-au
distanţat mult de doctrinele şi
dogmele înaintaşilor noştri, aşa că
nu poate să fie surpriză mare să
ajungem la cunoştinţa vreunei
denominaţii baptiste care să facă un
pact cu lumea. Ce ar putea să ne mai
surprindă? Am ajuns să ne inventăm
istoria, abandonând principiile
Scripturilor, punându-ne credinţa în
asistenţa guvernului mai mult decât
în mâna celui care a fondat
Biserica.
Viitorul baptist în mâinile statului
În unul din articolele pe care le-am
scris menţionam viitorul baptist,
mai puţin plăcut, care ne-ar
aştepta, mergând în direcţia pe care
am ajuns să o îmbrăţişăm. La fel ca
şi înaintaşii noştri, ispitele vin
din multe direcţii. Dacă prigoana
ajungea să forţeze pe unii la
colaborare cu statul, deciziile
nepricepute a determinat pe unii
să-i forţeze la o complicitate
financiară, în care statul ajunge să
fie eliberatorul temporar a unei
situaţii economice mai puţin
plăcute.
Cum s-a ajuns să se pună problema
finanţării Bisericii de către stat?
Din cauza deciziilor făcute de unii
fără îndemnul Duhului Sfânt. Câte
bisericii, în mod obiectiv, au avut
nevoie de locaşuri de închinăciune
noi, cu capacităţi duble, eventual
şi cu o sală de sport? Câte
bisericii au avut nevoie efectivă de
scaune capitonate sau ecrane şi
sisteme audio la nivele
profesioniste? De câte şcoli am avut
nevoie? Din toate lucrurile care sau
construit şi făcut, câte biserici au
avut posibilitatea economică să
menţină şi să susţină ce a
construit?
Văzându-se în lipsă de fonduri,
confruntaţi de imaginea catastrofală
a unui eşec principial, ideea
salvării ne-a dus privirile spre
stat. Am uitat de credinţa pe care o
avem, am uitat că ceea ce am făcut a
fost în afara voii Sale, aşa că
singura scăpare ne-a fost cerşitul
prin bisericile occidentului şi, mai
recent, resursele pe care statul
le-ar putea asigura.
Baptismul nu şi-a asigurat viitorul
niciodată în cooperarea cu un guvern
sau monarhie. Doctrinele baptiste
şi-au găsit temelia în principiile
Bibliei. Biserica primară era o
biserică de familie, cu puţini
membri. Mega-bisericile zilelor
noastre ajung cluburi sociale, şi
dacă ajungem să ne bizuim pe
ajutorul statului, cu siguranţă că
biserica va deveni o asociaţie
socială care încearcă să copieze
principiu Biblic, dar niciodată
având un legământ şi o legătură cu
Cel ce a creat şi susţinut Biserica
Sa de peste 2000 de ani.
Statul nu ne poate asigura un
viitor, ci doar un răspuns şi o
amânare a unei probleme pe care
ne-am creat-o singuri prin ochii
necredinţei, când ne-am lăsat
ispitiţi de cea ce am văzut la
alţii, crezând că am putea avea şi
noi. Domnul ne este viitorul şi
sfârşitul alergării la care unii
dintre noi încă am rămas.
Coram Deo!