Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 NOSTRA AETATE
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Discutii Forum
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
Arta Crestina
Stiri
Posta Redactiei

 

 


Nostra Aetate

În Zilele Noastre

 

 

Buna ziua,

 

Numele meu este Claudiu Dobra si sunt absolvent de teologie. Regulat primesc revista d-voastra de aceea m-am gandit sa nu fiu numai un simplu consumator, ci sa fiu si un colaborator al revistei. Astfel ca prin acest email intentionez a va trimite un articol. Daca considerati ca poate fi publicat si este in linia revistei atunci va multumesc. De altfel, oricum va multumesc pentru timpul acordat.

 

O saptamana binecuvantata!

 

Claudiu Dobra

http://blogulmeu.ro/dobra

Petru şi "învierea în duh"

de Claudiu Dobra

 

Claudiu DobraÎn România contemporană, se vorbeşte, tot mai des, că toată lumea se pricepe la fotbal, la politică şi la religie, deşi, în esenţă, sunt puţini aceia care înţeleg fenomenul fotbalistic, politic sau religios. E drept, că Scriptura e la îndemâna orişicui şi oricine o citeşte împreună cu ajutorul Duhului, poate ajunge la mântuire. Însă, mă întreb: este, oare, chiar atât de uşoară de înţeles Biblia pe cât ni se pare nouă? Este, oare, ea atât de accesibilă în tot adevărul pe care-l conţine? Bunăoară, avem texte biblice confuze datorită unor subiecte apărute în treacăt: învierea sfinţilor la moartea Domnului (Mt. 27:52), fraţii lui Cristos (termenul frate poate însemna frate de corp, nepot, văr, membru al unei comunităţi, al unei seminţii), botezul în Sfânta Treime (Mt. 28:19), ori avem texte identice lingvistic (cf. Is. 4:3-4 cu Mica 2:2-3). Unele texte dacă nu primesc răspunsuri clare pot bulversa viaţa de credinţă. De exemplu, putem vorbi despre plagiat profetic în textele sacre? Care sfinţi au înviat la moartea lui Cristos? Sau Cristos a înviat în trup ori în duh? Unele din aceste texte au o importanţă mai mare, iar altele mai mică din punct de vedere mântuitor. Dacă, cele care nu au o relevanţă prea mare în istoria mântuirii, nu-l afectează prea mult pe credincios în situaţia în care nu primeşte un răspuns clar (e.g. fraţi lui Cristos1), la cele care sunt importante în procesul mântuirii este necesar să aibă un răspuns clar (Cristos a înviat în trup sau în duh). În articolul de faţă îmi propun să mă opresc asupra unui singur text care a născut diferite teorii, şi anume 1Pt. 3:18-22, căutând a răspunde la întrebarea: La ce se referă expresia „înviat în duh“? Se referă ea: a) la faptul că Domnul Isus a înviat în duh sau b) Mântuitorul a înviat prin Duhul? De altfel, aceste două ipoteze, viabile din perspectiva textului grecesc, sunt cele două mari interpretării.

1. 1Petru 3:18 în diferite traduceri contemporane.

 

La o primă lecturare a cărţilor apostolului, fie în limba maternă, fie în limba greacă, se observă că limbajul e foarte greoi, comparativ cu pregătirea lui academică. El nu tratează niciodată o doctrină, ci doar o menţionează, ca şi cum auditoriul ar cunoaşte-o. Acest stil greoi al cărţii (se pare că nu era un bun vorbitor de limbă greacă) a dat, şi mai dă bătaie de cap traducătorilor. Orice cuvânt tradus ne-corespunzător în aceste cărţi poate crea probleme de interpretare. Bunăoară, polisemanticul pneyma (duh, vânt, demon), dă multă bătaie de cap traducătorilor, în special în forma lui dativală (pneymati), formă care apare şi în acest pasaj, atunci când nu este urmat de cuvântul sfânt sau nu apare după numele Isus, fie că este sau nu precedat de prepoziţia en (în, prin, cu). Acest fapt se datorează, în primul rând, faptului că în literatura greacă cuvântul „duh“, indiferent dacă făcea referire la un demon, la un om, la un fenomen fizic sau la Duhul Sfânt, era scris cu litera mică. În al doilea rând, pentru că fiecare traducător este parte integrantă a unei tradiţii dogmatice. Adică, teologia lui îi va influenţa inevitabil traducerea. Pentru ca hermeneutul să evite o interpretare eronată datorită traducerii pe care o foloseşte, Gordon Fee sugerează folosirea a cel puţin 5 traduceri pe lângă traducerea personală din manuscrisul grecesc, respectiv, minim 10 traduceri, în situaţia în care nu are acces la limbile biblice. Comparând mai multe traduceri hermeneutul îşi va reduce mult sfera de eroare în interpretare şi-şi va mări aria de înţelegere a textului, pe când apelarea la un singur manuscris îl va face să depindă în totalitate doar de acel text. Ne apelarea şi la alte traduceri, conduce, inevitabil, spre două interpretări în legătură cu hermeneutul: 1) fie e leneş în a verifica alte traduceri (!) sau 2) este atât de sigur de interpretarea sa, încât nu mai are nevoie şi de alte surse de inspiraţie (!?).

 

În continuare vom prezenta 5 traduceri al textului 1Pt. 3:18:

Cornilescu: a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh

SPV: a murit în trup, dar a înviat în duh

TTS: a fost omorât în trup, dar făcut viu cu duhul

WBTC: a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu prin Duhul

NIV: a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu prin Duhul

Analizând traducerile de mai sus se observă că singura diferenţă esenţială este dată de modul în care a fost tradus cuvântul pneymati. Oarecum, am putea vorbi despre 3 categorii de traduceri: a) în duh; b) cu duh; şi c) prin Duhul. În prima categorie intră trad. rom. al lui D. Cornilescu (1921) (acelaşi cuvânt în Rom 8:13 apare „prin Duhul“, iar în 1Pt. 4:6 „în duh“), şi trad. spaniolă SRV (1995) (în Rom 8:13 „prin Duhul“, iar în 1Pt. 4:6 „în duh“), prin care se înţelege că Domnul Isus a înviat în duh. Traducerea TTS (1988) face parte din a doua categorie, traducând „cu duhul“ (în Rom 8:13 „cu Duhul“, iar în 1Pt. 4:6 „cu duhul“), traducere care, în esenţă, spune acelaşi lucru ca şi traducerile anterioare. În ultima grupă, „prin Duhul“, intră trad. rom. WBTC (2000) (în Rom 8:13 „prin Duhul“, iar în 1Pt. 4:6 „în duh“) şi trad. eng. NIV (în Rom 8:13 „prin Duhul“, în 1Pt. 4:6 „cu privire la duh“), afirmând că Isus Cristos a înviat datorită Duhului. Deci, în ceea ce privesc traducerile acestui pasaj ele se împart, în esenţă, în două: în duh şi prin Duhul. Întrebarea e: cine are dreptate? Pentru a răspunde la întrebare, va trebui să analizăm fiecare variantă propusă în lumina Scripturi şi a teologiei dogmatice.

 

2. Implicaţiile teologice ale expresiilor „în duh“ şi „prin Duhul“.

 

În situaţia de faţă, consider că doar o îmbinare între teologia biblică şi cea dogmatică ne poate oferi soluţia corectă, deoarece analiza gramaticală nu are cum să ne conducă la ceea ce a dorit apostolul să spună. Afirm aceasta, pe baza faptului că în limba greacă există mai multe dative: propriu-zis, instrumental şi locativ. Deci, aceeaşi formă dativală poate fi interpretată fie propriu-zis, fie locativ, fie instrumental. Cel mai bun exemplu este Mt. 6:13 „şi nu ne duce pe noi în ispită“, unde mulţi interpretează expresia în ispită ca fiind locativă, când în esenţă ea este instrumentală. După cum, în textul matean interpretarea corectă a textului se datorează argumentelor biblice şi dogmatice, adică Dumnezeu nu poate să ispitească sau/şi să fie ispititorul, tot aşa şi aici vom apela la argumentele dogmatice şi biblice.

 

a. În duh. Să presupunem că, apostolul a dorit să spună că Domnul Isus a înviat în duh, iar scopul acestei învieri a fost propovăduirea celor din închisoare. Această interpretare implică: 1) Mântuitorul a trebuit să învie mai întâi în duh pentru a putea să comunice cu cei din închisoare, ceea ce, inevitabil, înseamnă că şi cei din închisoare imediat după moartea fizică au trebuit la rândul lor să învie în duh, pentru a putea exista în Hades. În această situaţie ar trebui să vorbim despre două învieri până la judecata finală: una în duh, pentru Hades, şi una în trup, pentru Iad2 (cf. Mt. 5:22) sau Rai, idee care nu se regăseşte la nici un alt scriitor biblic şi, de altfel, nu are nici o logică, întrucât duhul sau sufletul omului nu moare niciodată. 2) A doua implicaţie este legată de posibilitatea ca unele persoane să nu-şi mai continue existenţa după moartea fizică. Adică, cine nu învie în duh nu poate merge în Hades, şi atunci nu mai există. Teorie care este împotriva ideii de judecată divină enunţată în Scripturi, prin care se afirmă că fiecare va primi după cum a făcut (cf. Rom 2:1ff). 3) O altă implicaţie a acestei traduceri ar fi legată de dubla natură a lui Cristos. Cine anume a înviat în duh: omul Isus sau Dumnezeul Cristos? Pentru că dacă a înviat în duh numai omul, atunci vorbim despre o separare a persoanei Domnul, separare ce ar conduce inevitabil spre ideea că în Cristos existau două persoane cu două naturi şi două voinţe, una umană şi alta divină, şi nu o singură persoană cu două naturi şi două voinţe. Dacă spunem că a înviat omul-Dumnezeu în duh, atunci, inevitabil, afirmăm că Dumnezeu a murit, iar Nietzsche a avut dreptate când a scris în Aşa grăita Zarathrustra „N-ai auzit? Dumnezeu a murit!“, în sensul că una din Persoanele Treimi nu a existat un moment în istorie, fapt care nu poate fi adevărat, deoarece în această situaţie ar dispărea divinitatea şi implicit universul creat. 4) Cum se împacă învierea în duh cu învierea în trup?! Sau care este rolul învierii în duh pentru om, pentru că rolul învierii în trup este acela de a face ca fiinţa umană să redevină completă, întrucât, omul ca şi entitate spirituală este un suflet cu trup? Lipsa trupului, înseamnă înjumătăţirea persoanei omului. De altfel, trupul este marca distinctă dintre îngeri şi oameni. Deci, nu putem traduce pneymati cu „în duh“ pentru că asta ar însemna să fim în opoziţie cu credinţa creştină şi cu Scriptura.

 

b. Prin Duhul. Dacă nu putem traduce expresia prin formula „în duh“, oare îl vom putea traduce prin formula „prin Duhul“, „cu ajutorul Duhului“? Există argumente şi împotriva unei astfel de traduceri. 1) Primul argument ar fi că în manuscrisul grecesc cuvântul nu este articulat, ceea ce înseamnă că nu ar trebui să-l traducem cu „Duhul“, ci cel mult cu „duh“. 2) Un alt contra-argument ar fi faptul că, aparent, nu există nici un argument textual că termenul pneyma ar face referire la Duhul Sfânt, ca de exemplu cuvântul sfânt după cuvântul duh. 3) Al treilea argument, care ar putea fi adus e de factură structurală, paralelismul dintre trup şi duh existent în text.

 

a fost omorât    în trup, dar    a fost înviat      în duh

 

Se observă că avem de a face cu un paralelism antinomic (mort-viu//trup-duh). 4) Ultimul argument este că în 1Pt. 4:6 apostolul foloseşte acelaşi cuvânt, pe care nici o traducere nu-l susţine că s-ar referi la Duhul, ci la duh.

 

Înainte de a vorbi despre implicaţiile teologice şi biblice ale traducerii „prin Duhul“, voi examina fiecare argument împotriva acestei teorii pentru a vedea cât de credibile sunt. Primul argument se referea la faptul că termenul în greacă nu este articulat şi astfel nu poate fi tradus cu articulat. În primul rând, în greacă vom întâlni foarte des cuvinte nearticulate, care nu pot fi traduse decât articulate. Unul din cuvintele cel mai des întâlnite fără articol este fiu, când face referire la Cristos (cf. Evrei). În al doilea rând, limba greacă nu are articol nehotărât, ceea ce ar însemna ca toate cuvintele articulate ar trebui să le traducem numai cu articol hotărât. Aşa ceva nu se poate, întrucât în acest caz textul sacru nu ar mai avea sens. În al treilea rând, o traducere nu este o reproducere cuvânt-cu-cuvânt dintr-o limbă în alta, ci este mai întâi o interpretare şi apoi o reproducere cât mai apropiată de text. Al doilea şi al treilea contra-argument le voi discuta, indirect, când voi analiza mai în detaliu textul petran. În ceea ce priveşte, ultimul argument pot spune că sensul unei expresii este dat şi de contextul în care este aşezată. De exemplu, în Rom 8:13 avem aceeaşi expresie pneymati, fără articol şi fără a fi urmat de cuvântul sfânt sau precedat de cuvântul Isus. Însă, majoritatea traducerile folosesc formula „prin Duhul“ sau una care are acelaşi sens, adică: „cine prin sau cu ajutorul Duhului Sfânt face să dispară faptele trupului, va trăi“. Dacă am traduce cu „în duh“ atunci ar însemna fie că omul este mort, fie că sufletul lui a părăsit trupul pentru un timp limitat (dedublarea yoghină). În acest pasaj, apostolul, leagă disciplina credinciosului de lucrarea de sfinţire a Duhului în viaţa acestuia. Altfel spus, faptul că nu furi, etc., datorită educaţiei şi/sau ascezei proprii nu înseamnă că şi trăieşti cu adevărat, ci cel mult te poţi numi un cetăţean onest şi apreciat de cei din jur, dar mort în realitate, deoarece viaţa vine doar de la Dătătorul-de-Viaţă.

 

În ceea ce privesc implicaţiile teologice ale traducerii înviat prin Duhul, acestea ar fi: 1) apostolul afirmă că Domnul Isus Cristos a înviat în trup, datorită paralelismului sinonimic care ar exista în această situaţie:

 

a murit în trup dar      a înviat (elipsă)

 

Afirmaţie ce ar fi în acord cu învăţătura biblică, cum că Mântuitorul a murit şi a înviat în trup (Lc. 24:39ff). 2) A doua implicaţie ar fi că Isus Cristos a murit şi a înviat cu ajutorul Duhului, poziţie care la rândul ei este în concordanţă cu Biblia (Rom 1:4). 3) A treia implicaţie e legată de coborârea lui Cristos în Hades (!), şi anume că propovăduirea Lui acolo a fost făcută împreună cu Duhul. 4) A patra implicaţie este unitatea Sfintei Treimi, adică Tatăl, Fiul şi Duhul participă activ în actul morţii, în propovăduirea prizonierilor (dacă v.19 continuă ideea din v.18) şi în actul învierii.

 

3. Analiza textului. La o implă lecturare a pasajului 1Pt. 3:1-4:1, se observă că apostolul intenţionează a-l încuraja pe auditorul creştin-evreu să sufere indiferent din partea cui vine aceasta suferinţă (soţul necredincios, soţia, aproapele sau anti-creştinul). Pentru aş argumenta ideea de suferinţă, apostolul apelează la diferite argumente, în funcţie de exemplul menţionat (în cazul soţiilor argumentul este de factură soteriologică – mântuirea soţului). Însă ultimele două argumente îl au în centru pe Cristos, cu accent deosebit pe suferinţa Lui. Deşi ambele argumente cristologice (vv.18-22 şi 4:1) au în vedere suferinţa, totuşi cele două se deosebesc în elementul imagistic. Adică, argumentul din vv.18-22 are ca imagine, ca şi ilustraţie botezul creştin în esenţă, iar argumentul din 4:1 are de a face cu imaginea omului mort.

 

Înainte de a analiza textul voi scrie cartografiat propria mea traducere a lui 1Pt. 3:18-22.

 

18Şi fiindcă     Cristos    a suferit,                 pentru păcate,

                    o dată pentru totdeauna,
Cel Drept (elipsă)                                  în favoarea celor nedrepţi,

ca să                vă apropie de Dumnezeu.

19El        a murit                            în trup,

dar                       a fost făcut viu           (elipsă)

                                                         prin Duhul.
20Şi         în care,

de asemenea,       S-a dus să propovăduiască în închisoare

                                   sufletelor răzvrătite,
care                           cu mult timp în urmă,

când                           Dumnezeu a aşteptat răbdător

în zilele lui Noe
construirea corăbiei,
în care                            puţini, doar opt persoane, au scăpat

                                                 prin apă.
21Şi          această ilustraţie (simbol) vă eliberează, acum, pe voi – botezul,

                       nu curăţirea trupului murdar,
ci                 promisiunea (rugămintea) unei conştiinţe curate către Dumnezeu,3

                                       prin învierea lui Isus Cristos,
22Care             stă la dreapta lui Dumnezeu,      având în subordine îngerii, autorităţile şi puterile.

de când                                  a mers în ceruri,

 

Încă de la început (v.18) apostolul le atrage atenţia creştinilor că Mântuitorul a suferit: 1) o dată pentru totdeauna, adică El nu mai poate să se întrupeze, să sufere, să moară şi să învie a doua oară, cu alte cuvinte, nu mai poate veni un al doilea Mesia; deci cine nu-L urmează pe El nu va avea cum să aibă parte de mântuire (cf. Ev. 1; 6) şi 2) datorită păcatului uman şi pentru oameni. Reamintindu-le sacrificiul Domnul Isus Cristos pentru păcatele lor, apostolul, pe de o parte, pregăteşte terenul pentru ilustraţia Noe şi pentru cap.4, iar pe de altă parte, le atrage atenţia că ei nu au voie şi nu mai au nici un motiv să mai sufere pentru păcat, ci numai pentru Cristos. Acesta este contextul în care apostolul Petru foloseşte ilustraţia botezului, care vorbeşte despre eliberare şi despre curăţirea persoanei, dar şi despre preţul pe care trebuie să-l plătească orice credincios. Reamintindu-le destinatarilor două aspecte despre Cristos şi fundamentale pentru credinţa creştină: moartea şi învierea, apostolul, accentuează pe moartea în trup, în special, ca să arate că El a pătimit, a suferit asemenea oamenilor, deoarece avea aceeaşi natură cu a lor. Pe de altă parte, menţionând motivul suferinţei cristice, pentru cei nedrepţi, Petru leagă textul anterior de cap. 4 atrăgându-le atenţia cititorilor asupra unui detaliu esenţial: dacă El, Cel Drept, a suferit pentru noi, cei nedrepţi, cu scopul de a ne elibera de robie şi de a ne curăţa de patimi, atunci şi noi la rândul nostru suntem chemaţi, mai mult, chiar obligaţi să suferim pentru El, în orice context, familial, social, politic, dacă e cazul.

 

Folosirea de către apostol a grecescul zoopoieo (a cauza viaţa, a face viu – v.18) în locul lui anastasis [a reveni la viaţă după ce ai murit, a trăi din nou, a fi înviat (cf. Lc. 9:8; 1Cor. 15:12)], pe care îl va folosi în v.21, ar putea să-i facă pe unii, mai puţini familiari cu limba greacă, să vadă deosebiri fundamentale între ce doi termeni argumentând cu propovăduirea lui Cristos în Hades. Însă, cuvântul zoopoieo, care de obicei, în literatura biblică îl are ca subiect pe Dumnezeu (e.g. 2Rg. 5:7, Rom 4:17) (Bultmann, II, 75; Louw-Nida Lex), este sinonim cu anastasis, care exprimă efectul, nu cauza, şi cu egeiro (a învia), care este cel mai des cuvânt întâlnit în NT cu privire la înviere. Un alt argument, este faptul că atât thanatotheis (ucis, a fi pus în moarte – v.18), cât şi zoopoieo sunt descoperite împreună în 2Rg. 5:7 (LXX) cu referinţă la puterea lui Dumnezeu de a ucide şi de a aduce la viaţă. Mai mult, prin apelarea la acest cuvânt apostolul a intenţionat, pe de o parte, să-i arate sensul corect al lui pneymati, referirea la Duhul Sfânt şi nicidecum la duh, iar pe de altă parte, prezintă învierea Domnul dintre cei morţi, chiar dacă cuvântul nu mai apare niciodată cu referire la acest eveniment (Michaels).

 

O altă problemă ce apare în text este expresia en ho (v.19). Înţelegând sensul şi rolul acestei expresii, am putea răspunde la întrebările: Cine a propovăduit (Cristos sau Noe)? Cui a propovăduit (celor din vechime, celor din vremea lui Noe sau, după pseudo-epigrafa Cartea lui Enoh [sec. IV-II î.d.Cr.] îngerilor căzuţi)? De ce le-a propovăduit? şi Ce le-a propovăduit?

 

Tentaţia cea mai mare ar fi să traducem expresia fie „în Care“, fie „prin Care“ ca referindu-se la cuvântul pneymati. În această situaţie sensul textului ar fi că Isus a propovăduit împreună cu Duhul celor din închisoare, ceea ce din punct de vedere dogmatic nu ar fi nici o problemă, deoarece ar exprima unitatea în lucrare a Sfinte Treimi şi în propovăduirea lui Cristos în Hades. Însă, mulţi exegeţi moderni nu mai sunt de acord cu o astfel de traducere. Unul din argumentele lor este legat de ilustraţia Noe, care este adusă ca suport al propovăduirii şi al suferinţei creştine. De aceea, în continuare vom prezenta mai multe posibile interpretări ale expresiei en ho. Michaels oferă mai multe variante de traduceri: a) în Care (şi în Duh a mers – Dalton); b) în situaţia în care expresia urmează propoziţia ca întreg traducerea ar fi proces în care (Selwyn); c) folosirea expresiei ca conjuncţie cauzală – motiv pentru care; d) particulă temporală – ocazie în care. Problema pe care Michaels o ridică este la ce anume face referire v.19 la triumful lui Cristos sau la vindecare. Dacă, v.19 prezintă victoria cristică (învierea), şi nicidecum suferinţa şi moartea lui Cristos, atunci s-ar putea traduce: „în Duhul“, „prin Duhul“, „situaţie în care“, „motiv pentru care“, „proces în care“. Dacă se referă la vindecare, atunci este strâns legat de evenimentul suferinţă-moarte, iar v.18b s-ar traduce „a murit în trup şi a înviat în duh“ continuându-se „în care“.

 

Pe de altă parte, Selwyn observă faptul că nu există nici un antecedent în NT, unde acest dativ să slujească, să fie folosit înaintea pronumele relativ. Dacă subiectul, la care se referă pronumele relativ „care“, ar fi „Duh“, atunci apostolul ar fi trebuie să-l menţioneze şi după expresia en ho, adică în Duhul, în care Duh (cf. 1Pt. 1:10; Ev. 10:10). Împotriva acestei observaţii, Grudem [„Christ Preaching Through Noah: 1Peter 3:19-20 In The Light Of Dominant Themes In Jewish Literature“, TrinJ 7 (1986)] arată existenţa folosirii dativului înaintea pronumelui relativ atât în scrierile NT, cât şi în scrierile petrane (Fapte 2:8; 2Pt. 1:4; 3:16). Deci, obiecţia lui Selwy nu este validă. Grudem, referindu-se la rolul pronumelui relativ la începutul v.19, susţine faptul că are rolul de a introduce un nou subiect în argumentul apostolului, şi anume exemplul Noe, şi nicidecum de a continua subiectul morţii-învierii. Argumentele lui sunt: 1) Petru apelează frecvent la acest lucru, unde schimbă efectiv subiectul şi 2) textul vorbeşte despre cele trei evenimente moarte-înviere-înălţare (ca triumf al lui Cristos şi al creştinilor), iar vv.20f sunt argumente pentru suferinţa şi mărturisirea fiecărui credincios. Deci, expresia en ho nu poate fi legată de evenimentele moarte-înviere-înălţare, dar nici de Duhul, ci ea are rolul de a introduce un nou subiect, ca o paranteză care susţine tema suferinţei, şi de a continua ideea de victorie exprimată de perechea moarte-înviere. În concluzie, ea poate fi tradusă prin expresiile în care, statut în care, dar nicidecum în formă cauzală motiv pentru care.

 

În v.20 reîntâlnim polisemanticul pneyma. La cine face referire? La suflete oamenilor sau la îngerii căzuţi? Să presupunem că ar face referire la îngerii căzuţi. Primul argument în favoarea acestei teorii ar fi Cartea lui Enoh (cf. Ant. iud. 1:73; Philo, On the Giants 6; 1Enoch 6:2, 6; 106:13-14; Jub. 5:1; 10:145; 2Barch 56:12-15), citată de altfel şi de apostolul Iuda în epistola sa, unde se menţionează că patriarhul Enoh4 a anunţa judecata divină împotriva îngerilor căzuţi care s-au căsătorit cu fiicele oamenilor. Al doilea argument ar fi că expresia fiii lui Dumnezeu din Gen. 6 s-ar referi la îngeri (cf. Iov 1, aceeaşi expresie). Împotriva acestei interpretări vine textul, care defineşte aceste spirite ca fiind „răzvrătite în zilele lui Noe“, al doilea argument este că Evanghelia nu este pentru îngeri (Ev 2), al treilea argument expresia fiii lui Dumnezeu se referă şi la oameni, al patrulea argument este că fiii lui Dumnezeu din Gen. 6 sunt oameni şi nu îngeri căzuţi, cum afirmă Cartea lui Enoh (Grudem), al cincilea argument este de factură gramaticală, cuvântul folosit de Petru pentru prizonier nu este acelaşi cu cel din Enoh. În concluzie, cuvântul pneyma se referă la sufletele oamenilor şi nicidecum la îngeri/spirite demonice. (cf. Grudem, op. cit. sau Commentary on 1 Peter)

 

Grudem mai atrage atenţia asupra unui detaliu, lipsa adverbului acum din propoziţie, prin care ne-ar fi arătat că se referă la timpul prezent. Contrar aşteptărilor, apostolul apelează, în continuarea textului, la conjuncţia când, arătând perioada la care face referire: Dumnezeu a aşteptat răbdător (120 de ani), în zilele lui Noe, construcţia corăbiei. În opinia lui Grudem, sufletele prizoniere sunt oamenii care au fost contemporani cu Noe. Argumentele lui sunt: 1) menţionarea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu până la facerea corăbiei; 2) lipsa adverbului acum pentru a arăta tipul prezent; 3) marca temporală cu mult timp în urmă; 4) menţionarea construcţiei corăbiei. El susţine teoria că cel care a predicat a fost Noe şi nu Cristos. Ca argumente în favoarea acestei teorii aduce: 1) literatura extra-biblică, atât iudaică cât şi creştină [e.g. Clement Romanul (95 d.Cr.) „Noe a predicat pocăinţa şi toţi cei care l-au ascultat au fost salvaţi“ (1Clem. 7:6)], vorbeşte despre Noe ca fiind „predicatorul“ sau „mesagerul“, mai mult, unele cărţi folosesc acelaşi termen ca în 1Pt. 3:19 (keirysso); 2) modul în care apostolul îşi construieşte fraza: s-a dus să propovăduiască sufletelor din închisoare, care cu mult timp în urmă... în timpul construirii corăbiei; 3) Dumnezeu a aşteptat răbdător căinţa oamenilor cărora Noe le-a predicat; 4) în 2Pt. 2:5, apostolul vorbeşte despre Noe ca fiind predicatorul5 generaţiei lui; 5) teoria că Isus Cristos ar fi predicat celor din perioada pre-potop oferindu-le o a doua şansă este foarte greu de explicat şi de corelat cu alte texte nou-testamentare (Lc. 16:26); 6) n-ar mai avea logică cererea apostolului ca cei credincioşi să sufere, dacă ar exista o şansă după moarte; 7) ce nevoie ar mai avea creştini să sufere ca martori, dacă toţi cei care păcătuiesc pot să se căiască mai târziu, după moarte.

 

4. Concluzie. Scopul textului 3:18-22 este acela de a-i încuraja pe creştini să continue, indiferent de preţul pe care trebuie să-l plătească, să predice pe Cristos şi Evanghelia Lui. Ca şi suport al suferinţei şi mărturisirii, apostolul apelează la trei argumente: a) patimile lui Cristos; b) slujba lui Noe; şi c) botezul. Cele trei ilustraţii-argument sunt complementare. Unul vorbeşte despre urmarea modelului cristic de către creştini – după cum El, Cel Drept, a suferit pentru ei, cei nelegiuiţi, tot aşa şi ei sunt chemaţi să sufere în lumea aceasta pentru Cristos din cauza Lui şi a mesajului Lui –, altul prezintă sau ilustrează un om al lui Dumnezeu din vechime – Noe –, care timp de 120 ani a predicat judecata lui Dumnezeu pentru cei care nu voiau să se întoarcă de la faptele lor rele, iar ultimul argument vorbeşte despre identificarea credinciosului cu moartea şi învierea lui Cristos, încorporarea lui în trupul cristic (Biserica), eliberarea lui de sub autoritatea satanei şi transferul lui din împărăţia aceasta în Împărăţia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte el nu-şi mai aparţine lui, ci lui Cristos, Care l-a mântuit. Deci, în acest text nu putem vorbi nicidecum despre: 1) învierea lui Cristos în duh, pentru că ar fi o învăţătură ne-biblică; 2) coborârea lui Cristos în Hades pentru a le oferi o a doua şansă celor din vremea lui Noe, care la rândul ei nu ar avea suport biblic. În textul de faţă, apostolul doreşte să-i încurajeze pe destinatari să continue să fie martori ai lui Cristos indiferent de consecinţe, deoarece Domnul vorbeşte şi prin ei generaţiei lor, la fel cum a făcut-o, în trecut, prin Noe celor din vremea lui, care acuma, datorită neascultări lor, sunt „suflete prizoniere în închisoare“. Mai mult, Cristos a învins moartea înviind din morţi şi înălţându-Se la ceruri, la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, unde toţi îngerii, toate stăpânirile (autorităţile) şi toate puterile Îi sunt supuse, fapt ce garantează victoria creştinilor în lupta lor cu moartea şi cu lumea demonică.

 

NOTE DE SUBSOL

 

1 Proto-Evanghelia lui Iacov (sec. II) menţionează faptul că Domnul Isus a mai avut „fraţi“ vitregi. Adică, Iosif ar fi mai avut alţi copii cu prima lui soţie, care a decedat înainte de logodna cu Maria, mama Domnului.

 

2 În lit. biblică cuvintele Locuinţa Morţilor şi Iad nu apar niciodată ca sinonime, deşi în lit. gr. clasică Hades se pare că ar fi avut şi sensul de iad sau de pedeapsa finală, deoarece în noetica greacă nu exista ideea de înviere şi de moarte a doua, ca în creştinism (cf. Lc. 12:5 cu Lc. 16:23).

 

3 Alte traduceri: promisiunea/răspunsul făcut spre Dumnezeu (UBS Greek Dictionary; NIV); rugămintea/cererea făcut către Dumnezeu [Friberg Greek Lexical; Michaels, J. R., WBC, Vol 49: 1 Peter, (Dallas, Texas: Word Books) 1998.]; Louw-Nida Lexical vede ambele soluţii de traducere ca fiind posibile – cererea şi promisiunea.

 

4 După Gen 5, patriarhul Enoh este luat de pe pământ cu aprox. 550 de ani înainte de anunţarea sentinţei aspra oamenilor de către Domnul şi cu circa 70 de ani înainte de naşterea lui Noe.

 

5 În timpul construcţiei bărcii mai erau în viaţa doi patriarhi: Metusala, bunicul lui Noe (moare în anul potopului) şi Lameh, tatăl lui Noe (moare cu aporx. 5 ani înainte de potop), însă numai Noe este numit predicatorul (cf. Gen. 5).

sus

horizontal rule

horizontal rule

Ce este nou?

CHAT Creştin!

 

FORUM

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate