Nostra Aetate

În Zilele Noastre

„Capra, varza şi lupul”

 de Caius ben Obeada

Din copilărie am ajuns să cunosc despre perspicacitatea ţăranului, bunicii fiind bănăţeni din satul Zolt. De la vârsta de doi ani până înainte de plecarea mea din ţară, în jur de trei luni pe ani am fost binecuvântat să fie alături de bunicii mei, să lucrez la „holdă” (pământul bunicilor mei), să merg la vaci şi să cunosc personal perspicacitatea unor oameni simpli în ochii lumii, dar speciali în faţa Domnului.
 

Bunicul a avut nişte displăceri din tinereţe pe care am avut ocazia să le cunosc şi să le înţeleg mai târziu. Bunicului nu i-a plăcut niciodată calul şi capra, şi în cursul anilor am ajuns să cunosc de ce? În ani tinereţii când a fost luat în armată, pentru că era un tânăr de la ţară a ajuns să fie repartizat la cavalerie. La al doilea război mondial bunicul fiind trimis cu regimentul de cavalerie să lupte împotriva nemţilor ajunge să-i urmărească până pe munţii Tatra. Printr-o împrejurare bizară, calul bunicului ajunge să-l fericească prin surprindere cu două copite în piept, încât trântit la pământ la câţiva metri înapoia calului, bunicul se găsea în agonia vieţii, speriat dacă va mai ajunge să respire vreodată aerul binecuvântării.

Această experienţă ia deschis ochii să înţeleagă principiul încrederii care vine numai din partea Domnului. Întors acasă de la război, pentru restul vieţii sale în grajdul familie Obeada nu a fost vre-odată un cal. Boii au fost caracteristica casei Obeada, bunicul ajungând să meargă kilometri pe jos în căutarea unei perechi de boi de calitate, cu care avea să lucreze pământul. Astfel că din copilărie şi eu am ajuns să fiu mai familiarizat cu boii decât cu caii.

Un alt animal pe care nu l-am găsit în casa Obeada a fost capra. Îmi aduc aminte că doua lucruri nu i-a plăcut bunicului referitor la capre: mirosul şi „perspicacitatea” acestui animal. În primăvară când era timpul „mărlitului”, timpul când caprele trag la ţapi, un miros specific ajunge să fie emanat pe care bunicul Roma nu putea să-l suporte. În plus caprele vecinilor erau „năroade” spunea bunicul, ajungând să se urce pe ţigla casei, se urcau în pomi când puteau, dacă nu erai atent te trezeai şi cu nişte coarne binecuvântate. Bunicul nu a putut suferi caprele.

Interesant că nici Domnului nu i-a plăcut caii sau caprele. Intrarea în Ierusalim este făcută pe un măgăruş, iar de capre ajunge să fie un critic avid, caracterizând pe copii Săi ca oi ci nu ca capre. De ce oare credinciosul nu poate fi caracterizat prin trăsăturile caprelor?

Realitatea bisericilor noastre este că avem mai multe capre decât oi, astfel că Păstorul cel Bun ajunge să fie fără slujbă din lipsa oilor. În anii tinereţii nu am ajuns să cunosc pilda oi, verzei şi a lupului, ci a caprei, verzei şi a lupului. Numai perspicacitatea caprei ajunge să fie considerată „isteaţă” la punctul de a profita de neatenţia stăpânului. Această înţelepciune lumească prin care se ajunge a se profita de neatenţia aproapelui ajunge să fie condamnată de Dumnezeu.

Se pare că pilda caprei, verzei şi a lupului este dilema trinitară, în care omul trebuie să împace şi să păstreze integritatea a trei obiecte. Dumnezeu ne învaţă despre simplicitatea trăirii în credinţă unde alegerile sunt simple: stânga sau dreapta, da sau nu. Şi totuşi sunt mulţi membri a bisericilor noastre care trăiesc surmenaţi de situaţiile în care sunt, încercând să împace capra, varza şi lupul.

La o şedinţă diaconală am ajuns să studiem şi analiza care ar fi atitudinea noastră faţă de un membru al bisericii care trăia în curvie, participa duminica la serviciu divin, participa la Cina Domnului fără stânjeneală. Pentru unii dintre noi alegerea acţiunii era simplă, pe când mai mult de jumătate din diaconi această stare crea o situaţie precară în care nu numai că am fi pierdut acest tânăr dar şi părinţii, care erau nişte personalităţii influenţiale ale bisericii.

Unii diaconi nu puteau să treacă peste faptul că părinţii aveau o influenţă mare în biserică şi un atac împotriva fiului ar fi fost interpretat ca un atac personal împotriva familiei lor. Această situaţie a ajuns să împartă diaconatul pentru că unii încercau să împace capra, varza şi lupul. Când ajungi să-ţi fie frică să umbli în Cristos fără să spargi borcanele altora, ajungi să trăieşti o viaţă a falsităţii pentru că borcanele ar fi trebuit să fie pe rafturi ci nu pe jos în calea credinciosului.

Capra, varza şi lupul sunt o problemă epidemică a bisericii lui Cristos. Baptiştii şi ei au ajuns să-şi dezvolte capacităţile alegerilor încercând să-şi împace caprele bisericilor lor. Unele bisericii au ajuns să aibă consiliere „spirituală” în vederea ajutorării „fraţilor şi surorilor”, punând deoparte principiile Scripturale şi puterea Duhului Sfânt în favoarea unor principii şi descoperiri psihologice şi sociale de consiliere.

Caprele sunt condamnate de Cristos, devenind o caracteristică a omului lumesc, departe de Cuvântul Adevărului. Isus spunea despre capre:

„ ...si va pune oile la dreapta, iar caprele la stanga Lui.” (Matei 25:33)

 

„ Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor Lui!” (Matei 25:41)

În ce priveşte lupii Cristos a avut un cuvânt greu şi pentru ei.

„Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori.” (Matei 7:15)

În ce priveşte varza, nu o găsim pe paginile Bibliei dar în tradiţia evreiasca Holoshkes sunt frunze de varză umplute cu carne de vacă (stil chifteluţe) în sos de roşii dulce sau acru. Aceste „sarmale” evreieşti se servesc în mod deosebit la sărbătoarea Sukkot, sărbătoarea Corturilor.

Inevitabil bisericile au avut şi vor avea şi capre şi lupi. Caprele să beneficieze de bunurile bisericilor, fie social sau cultural, pe când lupii vor fi atraşi de naivitatea caprelor care ar crede că ar putea negocia cu lupii. Pe de altă parte oile rămân naive, atrase de Cuvântul adevărului, mai mult preocupate de vecinătatea Păstorului decât de confortul turmei. Oaia ascultă glasul Păstorului, trăieşte în simplicitatea Cuvântului, lăsând ca Domnul Bisericii Sale să fie ţinta nădejdii vieţii de acum şi viitoare.

Oile în simplicitatea Cuvântului nu sunt puse să împace şi capra şi varza, toiagul păstorului apărându-le de atacurile lupilor. Unitatea oilor ajunge să le dea avantaj şi putere, păşunile veşniciei fiind răsplata promisă acum şi viitoare. Baptismul va rămâne în existenţă atâta timp cât oile Domnului vor reuşi să rămână atente la vocea Păstorului, păstrând calea şi direcţia la care au fost chemate şi îndrumate de însuşi Cristos. Baptismul nu este un cult şi nici o sectă, sunt un grup de oi alese pentru o lucrare specifică spre slava lui Dumnezeu.

Coram Deo! Shalom!

sus