Misiunea printre oameni
de
Cosmin Pascu
Ultimele
secole s-au dovedit a fi o adevarată bătălie pe câmpul misiunii
evanghelice, de la cunoscutele experienţe ale extremismului
sociologic până la aşa-numitul extremism al evanghelizării, ceea
ce a îngreunat practicile şi bazele evanghelizării în întreaga
lume. În acest articol aş dori să dezbat acest aspect al
misiunii printre oameni, sperând să fie o contribuţie pozitivă
pentru slujitorii lui Cristos.
Experienţele trecutului
Privind spre Europa, America sau Africa,
experienţele trecute îi clasează pe unii misionari sau pastori
ca fiind legalişti, pe alţii extremişti sau asupritori ai
persoanelor care au avut nevoie să fie mântuite de Cristos.
Astfel de cazuri abundă în cercurile de misiune, iar scopul
acestui articol este de a diminua procesul extremismului cauzat
de metodele folosite în lucrarea la care am fost chemaţi.
O problemă des întâlnită este că o parte din
pastori sau lideri aleg extremele sociologice, fără a-şi asuma
responsabilitatea împărtăşirii Evangheliei oamenilor aflaţi în
întuneric. O Altă categorie de pastori şi lideri care practică
doar evanghelizarea, fără a se îngriji de nevoile celor care
sunt într-o situaţie extremă. Exemplu de mai jos prezintă
această motivaţie.
Îmi aduc aminte de o misiune de evanghelizare la
care am participat alături de o echipă de americani, cu ani în
urmă. Ceea ce m-a surprins foarte mult erau metodele şi
strategiile pe care aceştia le foloseau în lucrare. Scopul lor
era doar de a proclama Cuvântul, de a face poze şi apoi de a-i
lăsa pe aşa-numiţii “convertiţi” să-şi trăiască viaţa creştină
fără a-i şi uceniciza prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu.
Astfel de metode şi practice nu sunt biblice, iar următorul
paragraf ilustrează cauza acestor situaţi.
Cred că “principiul unei mame” trebuie pus în
practică şi în evanghelizarea naţiunilor. Aţi întâlnit vreo mamă
care să-şi lase copilul flămând sau să nu-i poarte de grijă până
când acesta nu ajunge la acea maturitate în care să nu mai fie
dependent de ea? Mulţi pastori au uitat că ei trebuie să fie
păstorii acelor suflete care au nevoie de Cristos, nu doar la
începutul acestei naşteri, ci până la maturizarea lor în
Cristos. Acest proces prezintă o provocare pentru fiecare
lucrător care este implicat în proclamarea Cuvântului lui
Dumnezeu.
Provocările prezentului
Postmodernismul aduce una dintre cele mai
provocatoare probleme pentru pastorii secolului 21. Pentru o
combatere echilibrata si constructiva, între învăţăturile
postmodernismului si cele ale Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie
sa ne asiguram ca pregatim pastorii in bazele fundamentale ale
contextualizării.
Contextualizarea este cea mai dificilă armă în
evanghelizare. Deşi aceasta ar trebui să ne ajute în proclamarea
Evanghelei, lipsa re-educării[1] şi interacţiunii cu lumea
seculară se prezintă ca o bătălie necâştigată. O realitate
dureroasă este şi aceea că lumea seculară interacţionează mult
mai eficient cu pastorii Bisericii lui Cristos, faţă de pastorii
bisericii evanghelice, care sunt mult mai rezervaţi cu
persoanele din exteriorul Bisericii lui Cristos. Astfel de
complicaţii se vor adăuga şi vor îngreuna proclamarea
Evangheliei lui Cristos în lumea seculară. Deşi aceste probleme
pot fi schimbate, trebuie să ne asigurăm că pastorii şi fraţii
evanghelici sunt echipaţi în cunoaşterea bazelor fundamentale
ale credinţei atunci când vine vorba despre discutarea punctuală
a postmodernismului. Trebuie să luăm aceste lucruri în serios,
deoarece acestea sunt fundamentele pe care întreaga mărturie şi
lucrare ale lui Cristos au fost construite. Dacă ignorăm
importanţa lucrării de mântuire şi de glorificare a lui Cristos,
creştinismul nu se mai poate numi creştinism evanghelic.
Baza oricărei teorii postmoderniste este aceea
“că nu există un singur adevar”, ci mai multe. Astfel, adevărul
deţinut de un musulam are aceeaşi valoare şi înţelegere cu
adevărul lui Dumnezeu. Această pluralitate nu îşi găseşte
raţiunea la masa discuţiilor, fără a obiectiva şi împlini scopul
distrugerii acestui adevăr absolut care este Cristos şi care
apartine doar lui Cristos. Isus Cristos a fost (şi este)
Adevărul încarnat, iar în timp ce El predica şi se îngrijea de
nevoile oamenilor, cei din jur I-au recunoscut această
autoritate., Este însă important să înţelegem că acest adevăr nu
Îi este atribuit lui Cristos doar pentru că El s-a îngrijit (şi
se îngrijeşte) de suflele şi nevoile oamenilor, ci El este
Adevărul, deoarece Isus nu a fost creat, experimentat etc., ci,
dimpotrivă, Isus este Adevărul, iar în Evanghelia după Ioan
1:1-14 se spune că El este Dumnezeul întrupat şi indentificat cu
omul de rând. Ideea centrală a Evangheliei lui Ioan este că
scopul pentru care el a scris această Evanghelie a fost de a-i
convinge pe cei dezorientati de Adevărul întrupat, adică de Isus
Cristos.
Obstacolele des întâlnite în bisericile noastre
pot fi transformate în provocări la dezbateri constructive în
acest secol secularizat. Provocările acestui deceniu au fost şi
încă sunt la baza tuturor discuţiilor omeneşti. Creştini fiind,
nu vom putea să ne ferim de astfel de provocări sau obstacole
distrugătoare, ci trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a
lupta pentru ceea ce credem că este adevărul absolut. Păstorii
sunt cei care atât de la amvonul bisericii, cât şi în grupurile
de discuţii, au responsabilitatea de a pregăti întreaga biserică
în creşterea şi maturizarea întregului trup pentru a-L mărturisi
pe Cristos întregii lumi. Cauza pentru care 50% de americani nu
cred într-un adevăr absolut este aceea că pastorii şi liderii de
tineret nu şi-au asumat responsabilitatea de a-l instrui pe
fiecare membru al bisericii în Cuvântul lui Dumnezeu.
Pavel, de altfel, îi cere tânărului Timotei ca
acesta să păstreze învăţăturile sale. Bisericii lui Cristos i se
cere acelaşi lucru. Această dorinţă de a-l păstra pe Cristos în
centrul vieţii personale şi al bisericii se va rezuma
întotdeauna la factorul acestei relaţii între Dumnezeu şi om.
Care este valoarea lui Dumnezeu în viaţa noastră? Pentru a
păstra această relaţie atât în bisericâ, cât şi în afara
acesteia, trebuie să ne asigurăm că avem o ţintă potrivită, o
cale spre care ne îndreptăm întreaga fiinţă şi viaţă.
Ţinta viitorului
Apostolul Pavel le scrie filipenilor din Roma,
unde este întemniţat, însă cu libertatea de a scrie şi de a avea
vizitatori care să-l încurajeze în lucrarea la care a fost
chemat. Din această închisoare, Pavel este informat despre
problemele întâmpinante de această biserică. Problemele acestei
biserici sunt descrise în capitolul trei, unde Pavel prezintă
adevăratele bătălii cu care se confrunta această biserică.
Primele şi ultimele versete ale acestui capitol ne prezintă
felul de gândire cunoscut astazi ca identitatea postmodernista,
în care fiecare are un adevăr, iar mai apoi dreptul de a face
ceea ce îi place.
Pavel se opune unei astfel de gândiri, iar
strategia pe care o foloseşte este de a îndrepta privirile
filipenilor spre Cristos şi spre planul Său de mântuire,
edificare şi glorificare. Glorificarea are de-a face cu acea
ţintă spre care ne aţintim atât ochii cât şi minţile şi, nu în
ultimul rând, întreaga fiinţă spre Cristos. Cei care au pierdut
această ţintă (şi mulţi se află în această categorie) au
pierdut-o din cauza faptului ca s-au îndepărtat de Cristos şi
s-au dus spre alţi dumnezei. Scopul pastorilor şi al liderilor
este de a se ocupa, sub orice formă posibilă, de edificarea
copiilor lui Dumnezeu. In misiunea locală, una din situaţiile în
care eşuăm în lucrarea între (şi cu) oameni este lipsa
autenticităţii unei vieţi asemănătoare lui Cristos (Identitatea
cu El) ale cărei temeli sunt bazate şi clădite pe Cuvântul lui
Dumnezeu.
Mărturia Bisericii din Tesalonic este bazată pe
cele trei concepte biblice ale lui Dumnezeu. Primul principiu
este că lucrarea de evanghelizare şi edificare în comunitatea
existentă s-a făcut prin credinţa. Astfel, credincioşii din
Tesalonic au urmat exemplul lui Pavel, care la rândul lui Îl
urma pe Cristos. Observaţi că această lucrare de proclamare a
Cuvântului nu s-a împlinit prin anumite strategii de
productivitate, nici prin anumite tradiţii sau prin eforturi de
asociere cu lumea seculară. Nu! Aceştia au urmat aceeaşi
credinţă despre care Pavel scrie atât acestor fraţi, cât şi
filipenilor. O altă observaţie în acest capitol este unitatea
acestor credincioşi. Lucrarea nu aparţine lui Pavel, nici
păstorului local, ci această lucrare aparţine lui Cristos, iar
Cristos îşi aduce aleşii înaintea tronului Său prin biserica
locală, care este alcatuită din fraţi şi surori, şi care la
rândul lor au primit darurile necesare pentru a împlini această
lucrare. Responsabilitatea fiecărui pastor este de a-i ajuta pe
fraţi să descopere aceste daruri, iar mai apoi să le folosească
atât în lucrarea de evanghelizare, cât şi în cea de ucenicizare
a celor lipsiţi de Cristos.
Un alt factor acestei biserici este că lucrarea a
fost împlinită şi motivată de dragostea revarsată asupra lor de
Cristos prin Cuvântul Său. Este interesant că această lucrare nu
are la bază doar dogmatica acestei lucrari, ci şi punerea
acesteia în practică. Astfel, mărturia acestei biserici a
răsunat în întreaga lume. Oare această marturie era posibilă
doar prin predicarea Cuvântului? Oare această mărturie avea să
rasune doar datorită implicării prezentate în lucrarea socială a
bisericii? Dragostea nu distinge acesti doi termeni, ci,
dimpotrivă, aceştia sunt bine închegaşi întrucât, dacă le
despărţim, extremismul va ocupa poziţia centrală în fiecare
lucrare printre oameni.
Ca şi pastori sau lideri ai poporului lui
Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că nu ne ascundem sub perdeaua
extremismului. Atunci când alegem această cale, rezultatul
întregii lucrări va fi unul împotrivitor Scripturii şi, mai
târziu, se va îndrepta spre necontextualizare. Atât păstorii cât
şi liderii bisericilor evanghelice trebuie să devină agenţi prin
care atât dragostea, cât şi motivaţia Evangheliei, să fie un
factor al schimbării în comunitatea în care au fost asezaţi.
Scopul pentru care am fost asezaţi în această lume este de a
îndrepta privirile oamenilor spre Cristos, iar acest lucru a
fost împlinit de credincioşii bisericii din Tesalonic.
Ultima motivaţie care a contribuit la această
răspândire a mesajului lui Dumnezeu pe întreg teritoriul Asiei
Mici se datorează asteptării venirii Domnului Isus Cristos.
Ţinta lor era acea speranţă a revenirii lui Cristos. Iată cu
adevarat o ţintă spre care întrega biserică îşi avea aţintite
atât inimile cât şi minţile. În timp ce aceştia Îl aşteptau pe
acest Mântuitor (care ii adusese de la niste dumnezei falşi la
El Însuşi, Dumnezeul adevărat) fiecare membru era implicat în
lucrarea de evanghelizare şi edificare a celor din afară
aşa-zisei biserici (sinagoga) sau din interiorul acesteia.
Cred că această mărturie este demnă de urmat.
Biserica lui Cristos trebuie să-şi atintească ochii spre acea zi
gloriasă în care Cristos se va întroarce după mireasa Sa. Scopul
şi responsabilitatea păstorilor şi a liderilor este de a se
asigura că pregătesc cu adevărat Biserica lui Cristos pentru
aceea măreaţă zi. Când inima şi mintea privesc spre Cristos,
omul va fi gata să-L mărturisească pe Cristos lumii. Atunci când
întreaga fiinţă a omului este focalizată asupra sa, acesta nu va
putea să privească spre Cristos. Valoarea pe care Cristos o are
în viaţa noastră va determina dragostea şi pasiunea cu care Îl
vom mărturisi pe El. Mult mai mult, acest lucru va dovedi pentru
cine trăim în secolul 21.
Evanghelizarea în secolul 21
Evanghelizarea în secolul 21 trebuie să fie
contextualizată şi explicată fiecărui membru din Biserica lui
Cristos. Sunt constient că în multe bisericii atât fraţii, cât
şi surorile, trebuie să fie reinstruiţi în ceea ce ne priveste
acest subiect. Metodele şi strategile pe care le folosim în
acest secol s-au invechit, iar păstorii şi liderii bisericilor
evanghelice vor trebui să asculte şi să privească cu atenţie la
schimbările care au loc în Romania.
Momentan suntem înconjuraţi de mii de tranziţii
care vin din afara tarii. Cu această nevoie de schimbare trebuie
să înţelegem provocările care sunt aruncate asupra tinerei
generaţii, dificultaţile provocate de locurile de muncă sau,
mult mai mult, de sistemul educaţional. Totodată, nu putem
ignora numărul imens al persoanelor care sunt uitate de Biserică
Evanghelică, cum ar fi: copiii străzii, orfanii, văduvele,
prostituatele, beţivii, consumatorii de droguri, homosexualii,
oamenii de la sate, rromii etc. În toate aceste sfere trebuie să
ne alăturăm oamenilor, iar prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu
şi cu ajutorul Duhului Sfânt este important să schimbăm lumea cu
Cristos.
Nu am să prezint pe larg misiunea pe care Isus
Cristos a avut-o între oameni, deoarece problema noastră nu este
cunoştinţa, ci practica. Trebuie să iubim, şi să ne îngrijim de
întreaga lume, de întreaga comunitate în acelaşi fel în care
Isus a avut grijă de noi. Noi avem singurul mesaj care îi poate
elibera pe oameni de poveri şi de păcate. Aceştia pot găsi
această libertate în Cristos însă pentru ca acest lucru să se
întample, Biserica Evanghelica, prin păstorii şi membrii
aceşteia, trebuie să se implice în lucrarea de evanghelizare şi
de ucenicizare, care se ocupa atât de aspectul spiritual cât şi
de cel fizic.
Cosmin
Pascu
___________________________
[1] i.e. prin care fiecare păstor are
oportunitatea de a se re-familiariza cu termeni teologici şi
practiciile acestuia
sus

"Amintiri
cu sfinţi"
(fragmente)
Daniel
Brânzei
Despre autor
Fragmente din "Amintiri cu sfinti"
Marcu Nichifor
Sabina Wurmbrand
Aurel Popescu
Richard Wurmbrand
Despre autor
Daniel
Branzai, nascut in Bucuresti.
Mama: evreica crestina. Tata, Vasile Branzai: pastor baptist.
Botezat in Biserica Baptista in 1972, la virsta de 18 ani. Casatorit
in 1976 cu Daniela Ban, fiica unui fost detinut condamnat pe motive
religiaose de autoritatile comuniste la douazeci de ani de puscarie.
A
absolvit Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti la 24 de ani,
dar nu a primit "recunoasterea" din partea Departamentului Cultelor.
In pericol sa fie arestat sub incidenta celebrului decret 153
(parazitism) si urmarit permanent de Securitate, a activat ilegal
cativa ani ca predicator in bisericile din Iasi, Pascani, Piatra
Neamt, Roman si Bacau.
In 1982,
a fost impins sa plece din Romania din cauza persecutiei comuniste.
A venit in America la Detroit,
de unde a fost chemat de fratele Petru Popovici sa pastoreasca o
biserica nou infiintata in Hollywood, California. Si-a continuat
studiile la
“Logos Bible Institute”,
fondat si condus de John MacArthur. A lucrat multi ani de zile cu
organizatia “Christian
Aid Ministries”
din Ohio pentru ajotarea crestinilor din Romania. Finantat de ei a
tradus si scris
carti,
printre care
“Biblia cu explicatii”, “O
revarsare de viata”, “Biserica locala”, “Ghidul familiei”, Chemarea
intelepciunii”, Identitate crestina in istorie”, “Amintiri cu sfinti”
(vol I, II si III), “Introducere in teologie”, “Lucrurile de sus”,
“Laudele Domnului”.
A fost vocea lui James Dobson la varianta romaneasca a seminarului
“Preparing for Adolescence”. A realizat impreuna cu citiva prieteni
varianta romaneasca la Seminarul “Purpose Driven Church” al lui Rick
Warren.
Este stabilit in prezent in Los
Angeles, California.
Are doua fiice, Sarah si Christine, de la care are doi nepoti,
Thimoty si Michael.
In prezent, pastoreste Biserica
Baptista Bethel , din Anaheim, California si este vicepresedintele
Asociatiei Bisericilor Baptiste din Statele Unite ale Americii si
Canada.
De
asemenea intretine site-ul Roboam
www.roboam.com
, un site cu articole crestine si discutii pe teme biblice.
Sursa:www.CristiaNet.fr
Fragmente din "Amintiri cu sfinti"
Marcu Nichifor(vol.2, pag.33)
Se spune că dacă absenţa ta nu este remarcată de
nimeni, nici prezenţa ta nu contează. Acum, când fratele Marcu
Nichifor s-a dus dintre noi, mi-a rămas
în suflet un dor nesfârşit, fără şanse de potolire de partea asta a
curcubeului.
Marcu Nichifor a fost unul dintre cei pe care Dumnezeu îi dăruieşte
la singular în fiecare generaţie.
(…)
Unic în felul său, Marcu Nichifor a fost
printre puţinii baptişti care au avut un conţinut şi o înclinaţie
„mistică” (în sensul bun al cuvântului). Îmi este foarte greu să
explic ce m-a fascinat mai mult la acest om cu o personalitate atât
de enigmatică. Semăna cu un fel de Ilie
Tişbitul, pentru care rugăciunea era cheia care descuia
domeniul miraculosului, domeniu care pentru noi ceilalţi era sinonim
cu acela al imposibilului.
(…)
Fratele Marcu Nichifor a trăit ca un
creştin mereu „rătăcitor”, un fel de Samuel plecat mereu să
cerceteze poporul de-a lungul şi de-a latul ţării. A fost un om cu o
personalitate profundă şi bogată, un foarte priceput psiholog, un
cititor cu o preocupare enciclopedică şi, mai ales, un excelent
evanghelist „de la om la om”.
Se spune, pe drept cuvânt, că este cu neputinţă să înţelegi un
mistic. Ca să-l pătrunzi, ar trebui să poţi repeta experienţele lui,
ori aşa ceva nu este la îndemâna oricui.
Din fericire, de la Marcu Nichifor avem
propria lui mărturie, aşa cum a apărut ea în cartea „Perle şi
comori”, sub îngrijirea prietenei mele
Genovieva Beatie, fostă
Sfatcu.
Urmăriţi împreună cu mine cum a avut loc „deşteptarea” lui
spirituală:
Mai întâi, Nichifor a trebuit să se
desfacă din mreaja de minciună care a fost aruncată peste o întreagă
generaţie:
(…)
”Nu cunosc bine ce s-a întâmplat, dar deodată sufletul meu s-a
trezit din somnul morţii. Dumnezeu a lucrat mult, dar eu am văzut
puţin. Ştiu numai că lumina a venit asupra mea. Pământul a fost
răscolit, iar sufletul a dat năvală spre Dumnezeu ca o furtună.
Până să-mi dau bine seama despre ce e vorba, m-am trezit un om nou
şi liniştit, la picioarele Mântuitorului meu.
Să caut – nu ştiam; să mă rog – nici atât. Dar cu toate acestea
căutam cu tot sufletul şi mă rugam aproape tot timpul. Domnul Isus
devenise o persoană reală în viaţa mea.
Eram mirat de noua mea viaţă. Puterea de a mă mânia, de a înjura, de
a mă certa, de a minţi, a dispărut. În schimb mă bucuram nespus de
mult, cu o bucurie pe care n-o cunoscusem până atunci; şi din
această bucurie izbucneau laude şi glorie lui Dumnezeu.
Sufletul meu a început să trăiască fără întrerupere în prezenţa lui
Dumnezeu, în Împărăţia Lui. Aşa vrea El. Dacă mă împotrivesc, nu-i
bine. Îmi cere întâietate şi trebuie să i-o dau.
Spiritul meu se poartă câteodată ciudat cu mine. Nu mă lasă să dorm
şi să mă odihnesc decât târziu, după miezul nopţii. Îmi şopteşte cu
glasul dulce: « Să veghem ».
Alteori, pe la două sau trei noaptea, mă trezeşte cu acelaşi: : « Să
veghem ». nu-l interesează la ce oră m-am culcat; ci, când
flămânzeşte, vrea să stea la masă cu tatăl şi cu Fiul (Apoc.3:20).
Şi de ce m-aş împotrivi? Când mă împotrivesc, văd cu dezamăgire că
şi pentru corpul meu e mai bună vegherea decât somnul.
Când eram copil mic, nu ştiu cum mă obişnuisem să mă scol pe la
miezul nopţii şi să plâng, ca apoi să capăt de mâncare. Aceasta
devenise o regulă. Spiritul din mine însă nu are nici o regulă. El
nu are nici un timp precis. El nu vrea să ştie de zi sau noapte. Lui
nu-i pasă de aranjamentele noastre omeneşti. Te miri când, deodată,
îi vine dorul să urce din sferele pământeşti la cele cereşti.
Altă dată, nu ştiu din ce cauză, din zori şi până noaptea târziu,
spiritul meu stă lângă Domnul, în faţa Lui şi cu nici un chip nu
s-ar lăsa înduplecat să întrerupă legătura sfântă cu Dumnezeu. În
asemenea împrejurări, mirat de purtarea lui neînţeleasă, îmi
continuu lucrul aici pe pământ ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi
întâmplat.
Am avut multe experienţe ciudate cu spiritul meu până ne-am cunoscut
mai bine.
(…)
Cine l-a cunoscut ştie ce mare preţ punea nenea Marcu pe o totală
predare a credinciosului în mâna Creatorului Său. Cuvintele nu erau
doar o proclamaţie goală, ci izvorau dintr-o experienţă personală
incontestabilă:
”Ca fiecare tânăr plin de râvnă pentru Domnul, aveam şi eu planurile
mele şi mi-era teamă ca nu cumva El să mi le schimbe. Mergând pe
drum, mă gândeam că Domnul s-ar putea să-mi schimbe roata vieţii şi
atunci ce se va alege din mine?
Amărât, îmi răspundeam că voi face ce va voi Domnul, pentru că eu,
cu planurile mele, îmi sunt duşman, pe când Dumnezeu, cu planurile
Lui, îmi este prieten. Cu El trăiesc, fără El mă distrug.
În acest timp de apăsare sufletească şi de nepotrivire între
gândurile mele şi cele ale lui Dumnezeu, mintea mea a fost luminată
de cuvintele «jertfa arderii de tot»>Niciodată nu meditasem până
atunci la acest subiect. Aceast ă jertfă este prima şi cea mai
importantă dintre toate jertfele. După ea urmează
jerfa de mâncare, de închinare, de
ispăşire, de mulţumire şi cea de vină. Aceasta înseamnă că în viaţa
mea vine mai întâi predarea totală în braţele lui Dumnezeu, fără să
păstrez nimic din mine.
Lecţia era «tare». Am închis repede locul unde erau scrise aceste
rânduri şi am mers mai departe printre holde. „Trebuie să dau
Domnului tot ce am şi toate planurile mele pe care mi le-am făcut.”
Eram necăjit. „De ce am deschis Biblia tocmai acolo? Nu ar fi
trebuit să citesc”, mă gândeam. „Aici a fost greşeala mea.” Dar în
mine totul suna din nou: „Trebuie să dau totul!... Dacă nu am predat
totul?”
Mergeam mai departe şi auzeam aceeaşi voce în mine: „Toată inima,
toate planurile, toată casa, toată viaţa, toate sunt ale Domnului şi
toate trebuie predate Lui.”
Scânteia divină a aprins conştiinţa mea aşa de tare încât simţeam că
ard în flăcări. Şi cine poate să ardă în flăcări fără să fie…ars?”
Socrate a avut-o pe Xantipa, Marcu
Nichifor a avut-o pe Ada! Câteodată
soţiile fac din soţii lor filosofi, alteori îi fac… evanghelişti
pribegi de casă.
(..)
Fratele Marcu n-a fost niciodată supărat pe cei care-i vedeau
lipsurile. El însuşi şi-a măsurat creşterea, regretând că nu poate
fi mai repede şi mai deplin pe măsura harului care-i fusese acordat.
Iată una dintre mărturisirile lui pe tema creşterii spirituale
personale:
”Intenţia Domnului era să-mi lărgească inima, să fiu larg ca şi el:
casa mea să fie casa Lui şi a ucenicilor lui, mâncarea mea să fie a
ucenicilor Lui şi mărginirea să dispară din viaţa mea. Felul meu
îngust a trebuit să-l pun mereu înaintea Lui în rugăciune, ca El să
mă lărgească, să mă scoată din mărginirea mea.
Altă dată El a trebuit să mă lărgească în problema dragostei. Ca
păstor, a trebuit să fac cuiva o mustrare pentru anumite
nedesăvârşiri; dar nu puteam să-i fac observaţie dacă în adâncul
sufletului meu nu ajungeam la milă şi dragoste faţă de persoana
respectivă. O săptămână am stăruit în rugăciune pentru problema
aceasta. La sfârşitul săptămânii Domnul mă lărgise: puteam să-i
vorbesc cu milă şi cu dragoste.”
Sabina Wurmbrand (vol.2, pag.67)
Pentru cei care au cunoscut
familia Wurmbrand, nu este un secret că
tanti Bintea a fost un predicator „mai
bun” decât nenea Richard. Există pe
undeva o Biblie legată special, cu câte o foaie albă între fiecare
două file ale Bibliei. Aceste foi albe au fost acoperite cu colecţia
de reflecţii şi meditaţii obţinute din citirea ei zilnică,. Îmi
amintesc că fratele Aurel Popescu a
cerut-o odată ca singură moştenire visată, ca semn de preţuire a
prieteniei lor. Nu ştiu cine a rămas până la urmă cu această Biblie
de studiu.
Iată un eşantion din cugetările şi meditaţiile care poartă în mod
inconfundabil amprenta personalităţii sorei
Binţea.
Am găsit-o ca de obicei acasă, gata să ne zâmbească, gata să ne
servească cu ceva bun, gata să ne asculte cu toată atenţia şi gata
să ne împărtăşească ceva din comorile umblării ei cu Dumnezeu.
Venisem însoţit de o persoană aflată în „căutarea lui Dumnezeu”.
Fireşte, sora Binţea avea ceva pregătit
chiar pentru această ocazie:
”Am citit nu de mult un text din Geneza care mi-a dat mult de
gândit. Este scris în Geneza 43:16 ceva despre un om numit Iosif şi
despre fraţii săi:
’Cum a văzut Iosif pe
Beniamin cu ei, a zis economului său:
„Bagă pe oamenii aceştia în casă, taie vite şi găteşte; căci oamenii
aceştia au să mănânce cu mine la amiază.” Omul acela a făcut ce-i
poruncise Iosif şi a dus pe oamenii aceia în casa lui Iosif. Ei s-au
temut când ai văzut că-i bagă în casa lui Iosif şi au zis: „Ne bagă
înăuntru din pricina argintului pus în sacii noştri data trecută;
vor să se năpustească peste noi, ca să ne ia robi şi să pună mâna pe
măgarii noştri.”’(Geneza 43:16-18)
Sărmanii fraţi ai lui Iosif! Ei se temeau că Iosif plănuia să … le
fure măgarii! Mai-marele Egiptului tocmai dăduse ordin ca să se
pregătească pentru ei un ospăţ şi ei se temeau că vor fi luaţi robi.
Credeau că Iosif nu mai poate fără măgarii lor! Lor le era destinată
partea cea mai bună a Egiptului, dar ei se gândeau că-şi vor pierde
măgarii!
Tot aşa suntem şi noi când este vorba să venim la Dumnezeu. Ne temem
că ne va băga cu forţa în casă ca să ne ia robi şi ca să ne fure
ce-i al nostru… Domnul Isus ne pregăteşte un ospăţ şi Dumnezeu are
deja pregătit pentru noi ce este mai bun în casa Lui veşnică, iar
noi … ne tot gândim la măgarii noştri şi ne temem de Domnul. Ni se
pare că El vrea să ne jefuiască de ce este de drept al nostru, când
El vrea de fapt să ne dea în dar ce nu este al nostru… tot ce este
cu mult mai mult decât ceea ce ni se pare nouă că avem acum „al
nostru”.
Aurel Popescu(vol. 2, pag.161)
Iată o sarcină care-mi este
foarte dificilă: să scriu ceva despre Aurel
Popescu, mentorul meu de-o viaţă, omul care, dintre toţi, m-a
influenţat cel mai mult în starea şi stilul meu de viaţă. Cum s-a
întâmplat?
”Nea Aurică” a apărut în viaţa mea în vremea în care-mi căutam o
identitate personală, pe timpul căutărilor dureroase după adevăr şi
autenticitate. N-am fost niciodată străin de creştinism sau
spiritualitate. Am crescut doar în casa unui păstor baptist şi am
fost înconjurat de spiritualitatea evreilor veniţi în orizontul
familiei noastre pe linia mamei mele. Pe la 17-18 ani însă mă găseam
cam departe de biserică şi foarte aproape de o carieră strălucită în
organizaţia de U.T.C. a liceului unde îmi făceam studiile.
Privindu-l şi ascultându-l atâţia ani pe tatăl meu la amvonul
bisericii, învăţasem să vorbesc bine şi aveam talent de …
propagandist. Ceva era însă putred în sufletul meu şi dincolo de
fanfaronada de suprafaţă, temeliile tuturor convingerilor mele erau
foarte şubrede. Mai mergeam din când în când la biserică, dar ceea
ce auzeam mi se părea foarte departe de realitate şi foarte sărac în
comparaţie cu căutările mele în lumea literaturii şi a filosofiei.
Atunci a apărut la orizontul experienţelor mele Aurel
Popescu, intelectualul fără Seminar,
care umplea sălile bisericilor cu ascultători şi amvoanele cu un aer
tineresc, proaspăt, primăvăratic şi, … mai ales „contemporan”
Inginer prin formaţie scolastică, poet din fire, împătimit de
studiul Scripturilor şi … şmecher de Bucureşti prin personalitate,
fratele Aurel m-a fascinat din prima clipă. Îi sorbeam cuvintele de
pe buze, îi căutam privirile care se plimbau peste audienţă, căutam
să-i stau aproape şi mă căţăram pe poziţia mea de „fiu de
predicator” ca să-i ajung mereu prin preajmă şi să-i fur ceva din
farmecul acelei personalităţi unice.
Predestinat parcă prin nume să ajungă „popă”, Aurel
Popescu a fost pentru o vreme „copilul
spiritual” al lui Teodor Popescu şi a
frecventat adunările celor deveniţi de bunăvoie „creştini după
Evanghelie”. A plecat apoi dintre ei din cauza botezului, pe care-l
înţelesese şi-l primise altfel decât propovăduia Teodor
Popescu. A trecut astfel la cultul
baptist, dar nimeni n-a putut vreodată să spună cu certitudine ce
„culoare” doctrinară are. Prin botez „baptist”, prin învăţătura
despre împlinirea profeţiilor, despre răpirea Bisericii şi despre
venirea Domnului „creştin după Evanghelie”, prin trăirea
sentimentală aprinsă, prin graba cu care alerga la rugăciune şi prin
focul din cântare „penticostal”, prin simplitate şi smerenie „Ostaş
al Domnului”, prin dragostea de neam „ortodox” împrietenit cu Ioan
Alexandru, Aurel Popescu a fost şi,
slavă Domnului, încă mei ste un „creştin
adevărat”, veşnic îndrăgostit de Dumnezeu şi de aceia
care-L caută şi-L
slujesc cu o inimă întreagă şi consacrată.
(..)
În ciuda stilului său foarte popular, Aurel
Popescu n-a fost niciodată un om superficial, ci un adevărat
om de ştiinţă, un matematician de excepţie, un foarte bun inginer
şi, mai ales, un foarte mare şi declarat adversar al
„mediocrităţii”. Această goană după „foarte puţin” îl deranja în
toate manifestările ei, dar cel mai mult îl stânjenea apariţia ei în
domeniul vieţii spirituale creştine. Iată una dintre marile lui
ironii adresate celor ce vor „puţin” şi se mulţumesc doar cu „un
minim care să-i ducă în cer”.
Unii zic: „Frate, am multe greşeli şi sunt slab … e adevărat, dar
sunt copilul lui Dumnezeu şi, dac-o să intru în cer, am să o iau şi
eu imediat la stânga sau la dreapta şi am să mă aşez chiar lângă
uşă, într-un colţ, acolo… n-am să merg mai în faţă. Mă mulţumesc să
fiu acolo, lângă uşă.”
Eu le zic: „Frate, să nu te superi, e aşa o aglomeraţie pentru
colţul acela! Toată lumea se înghesuie să ajungă în colţul acela de
lângă uşă. Ar trebui să fii mai smerit aicea, să te mulţumeşti cu
lucruri smerite şi sfinte, pentru ca atunci când vei ajunge în cer
Domnul să-ţi spună: „Treci mai în faţă!” nu te minţi că vei fi
modest în cer dacă nu reuşeşti să fii modest aici.”
Şi încă ceva, ţine minte mereu că mediocru înseamnă cel mai bun
dintre cei slabi, dar şi cel mai slab dintre cei buni.
(…)
Probabil că cea mai corectă caracterizare a lui Aurel
Popescu este aceea care-l defineşte
drept un om „autentic”. Termenul este un derivat din două cuvinte
greceşti, care împreună înseamnă „original, ca opus al unei copii”.
Oamenii autentici sunt oamenii experienţelor personale, pasionaţi
dup adevăr şi porniţi cu înverşunare împotriva a ceea ce este fals
sau neadevărat. Ei au spiritul de „pionieri” ai marilor mişcări
sociale, refuzând sistematic să „se încoloneze” şi să meargă la vale
„cu mulţimea”. Astfel de oameni nu sunt în nici un fel perfecţi.
Căci perfecţiunea nu există, dar chiar şi atunci când greşesc ei o
fac dintr-o consecvenţă cu ei înşişi, cu cei din jurul lor şi cu
Dumnezeu. Pentru ei, nici o greşeală nu este finală, ci doar o
oportunitate pentru o foarte necesară îmbunătăţire. Sinceri şi
deschişi până în măduva fiinţei lor, oamenii autentici sunt apariţii
binevenite într-o lume de „pseudo-sfinţi” şi de eroi artificiali.
Dumnezeu caută în fiecare generaţie oameni autentici, porniţi în
aventura experienţelor personale ale vieţii, nemulţumiţi cu imitaţii
de mâna a doua şi nesăturaţi de ceea ce aud de la alţii.
Iată cum caracterizează Aurel Popescu
„autenticitatea” creştinismului:
”Vreau să vă spun că cele mai interesante mărturii sunt acelea care
istorisesc «întâmplări» , nu opinii. Un evanghelist sau un
predicator care se pregăteşte, care poate că n-are prea mult har,
dar se pregăteşte şi citeşte o sumedenie de lucruri scrise de alţii
este în stare să le redea apoi altora. Dacă are şi niţel talent,
rămânem încântaţi de ceea ce auzim, deşi s-ar putea ca el să nu ne
transmită nimic durabil, dacă ne dă numai din literatura citită. O
astfel de ispravă poate face oricine care se instruieşte şi-i dă
drumul, dar să ne spună ce-i cu el, să ne dea ceva din viaţa lui,
din experienţele lui personale, nu poate. Asta-i mai greu, căci s-ar
putea ca el să nu le aibă! Şi atunci ne vorbeşte din cărţi.
M-am dus de curând prin textul Evangheliilor şi mi-am dat seama încă
o dată că puterea lor stă în relatarea unor întâmplări reale, între
persoane reale, cu probleme reale. La sfârşitul
unor astfel de întâmplări ne este dat şi câte un verset sau
două care comentează pentru noi semnificaţia întâmplării, dar nu
este în nici un caz vorba despre prelegeri de teologie. Astea sunt
în epistole. Evangheliile sunt mărturia unei vieţi care a fost
trăită şi a intrat sub incidenţa unei întâmplări personale cu Isus
Christos.
Fragmente din volumele (1-3)
Daniel Brânzei- Amintiri cu sfinti
Editura MULTIMEDIA, Arad.
Se pot comanda prin email la: oblaj@arad.ro
sus
