Articole

Cosmin Pascu Ultimele secole s-au dovedit a fi o adevarată bătălie pe câmpul misiunii evanghelice, de la cunoscutele experienţe ale extremismului sociologic până la aşa-numitul extremism al evanghelizării, ceea ce a îngreunat practicile şi bazele evanghelizării în întreaga lume. În acest articol aş dori să dezbat acest aspect al misiunii printre oameni, sperând să fie o contribuţie pozitivă pentru slujitorii lui Cristos.

Experienţele trecutului

Privind spre Europa, America sau Africa, experienţele trecute îi clasează pe unii misionari sau pastori ca fiind legalişti, pe alţii extremişti sau asupritori ai persoanelor care au avut nevoie să fie mântuite de Cristos. Astfel de cazuri abundă în cercurile de misiune, iar scopul acestui articol este de a diminua procesul extremismului cauzat de metodele folosite în lucrarea la care am fost chemaţi.

O problemă des întâlnită este că o parte din pastori sau lideri aleg extremele sociologice, fără a-şi asuma responsabilitatea împărtăşirii Evangheliei oamenilor aflaţi în întuneric. O Altă categorie de pastori şi lideri care practică doar evanghelizarea, fără a se îngriji de nevoile celor care sunt într-o situaţie extremă. Exemplu de mai jos prezintă această motivaţie.

Îmi aduc aminte de o misiune de evanghelizare la care am participat alături de o echipă de americani, cu ani în urmă. Ceea ce m-a surprins foarte mult erau metodele şi strategiile pe care aceştia le foloseau în lucrare. Scopul lor era doar de a proclama Cuvântul, de a face poze şi apoi de a-i lăsa pe aşa-numiţii “convertiţi” să-şi trăiască viaţa creştină fără a-i şi uceniciza prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel de metode şi practice nu sunt biblice, iar următorul paragraf ilustrează cauza acestor situaţi.

Cred că “principiul unei mame” trebuie pus în practică şi în evanghelizarea naţiunilor. Aţi întâlnit vreo mamă care să-şi lase copilul flămând sau să nu-i poarte de grijă până când acesta nu ajunge la acea maturitate în care să nu mai fie dependent de ea? Mulţi pastori au uitat că ei trebuie să fie păstorii acelor suflete care au nevoie de Cristos, nu doar la începutul acestei naşteri, ci până la maturizarea lor în Cristos. Acest proces prezintă o provocare pentru fiecare lucrător care este implicat în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Provocările prezentului

Postmodernismul aduce una dintre cele mai provocatoare probleme pentru pastorii secolului 21. Pentru o combatere echilibrata si constructiva, între învăţăturile postmodernismului si cele ale Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie sa ne asiguram ca pregatim pastorii in bazele fundamentale ale contextualizării.

Contextualizarea este cea mai dificilă armă în evanghelizare. Deşi aceasta ar trebui să ne ajute în proclamarea Evanghelei, lipsa re-educării[1] şi interacţiunii cu lumea seculară se prezintă ca o bătălie necâştigată. O realitate dureroasă este şi aceea că lumea seculară interacţionează mult mai eficient cu pastorii Bisericii lui Cristos, faţă de pastorii bisericii evanghelice, care sunt mult mai rezervaţi cu persoanele din exteriorul Bisericii lui Cristos. Astfel de complicaţii se vor adăuga şi vor îngreuna proclamarea Evangheliei lui Cristos în lumea seculară. Deşi aceste probleme pot fi schimbate, trebuie să ne asigurăm că pastorii şi fraţii evanghelici sunt echipaţi în cunoaşterea bazelor fundamentale ale credinţei atunci când vine vorba despre discutarea punctuală a postmodernismului. Trebuie să luăm aceste lucruri în serios, deoarece acestea sunt fundamentele pe care întreaga mărturie şi lucrare ale lui Cristos au fost construite. Dacă ignorăm importanţa lucrării de mântuire şi de glorificare a lui Cristos, creştinismul nu se mai poate numi creştinism evanghelic.

Baza oricărei teorii postmoderniste este aceea “că nu există un singur adevar”, ci mai multe. Astfel, adevărul deţinut de un musulam are aceeaşi valoare şi înţelegere cu adevărul lui Dumnezeu. Această pluralitate nu îşi găseşte raţiunea la masa discuţiilor, fără a obiectiva şi împlini scopul distrugerii acestui adevăr absolut care este Cristos şi care apartine doar lui Cristos. Isus Cristos a fost (şi este) Adevărul încarnat, iar în timp ce El predica şi se îngrijea de nevoile oamenilor, cei din jur I-au recunoscut această autoritate., Este însă important să înţelegem că acest adevăr nu Îi este atribuit lui Cristos doar pentru că El s-a îngrijit (şi se îngrijeşte) de suflele şi nevoile oamenilor, ci El este Adevărul, deoarece Isus nu a fost creat, experimentat etc., ci, dimpotrivă, Isus este Adevărul, iar în Evanghelia după Ioan 1:1-14 se spune că El este Dumnezeul întrupat şi indentificat cu omul de rând. Ideea centrală a Evangheliei lui Ioan este că scopul pentru care el a scris această Evanghelie a fost de a-i convinge pe cei dezorientati de Adevărul întrupat, adică de Isus Cristos.

Obstacolele des întâlnite în bisericile noastre pot fi transformate în provocări la dezbateri constructive în acest secol secularizat. Provocările acestui deceniu au fost şi încă sunt la baza tuturor discuţiilor omeneşti. Creştini fiind, nu vom putea să ne ferim de astfel de provocări sau obstacole distrugătoare, ci trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a lupta pentru ceea ce credem că este adevărul absolut. Păstorii sunt cei care atât de la amvonul bisericii, cât şi în grupurile de discuţii, au responsabilitatea de a pregăti întreaga biserică în creşterea şi maturizarea întregului trup pentru a-L mărturisi pe Cristos întregii lumi. Cauza pentru care 50% de americani nu cred într-un adevăr absolut este aceea că pastorii şi liderii de tineret nu şi-au asumat responsabilitatea de a-l instrui pe fiecare membru al bisericii în Cuvântul lui Dumnezeu.

Pavel, de altfel, îi cere tânărului Timotei ca acesta să păstreze învăţăturile sale. Bisericii lui Cristos i se cere acelaşi lucru. Această dorinţă de a-l păstra pe Cristos în centrul vieţii personale şi al bisericii se va rezuma întotdeauna la factorul acestei relaţii între Dumnezeu şi om. Care este valoarea lui Dumnezeu în viaţa noastră? Pentru a păstra această relaţie atât în bisericâ, cât şi în afara acesteia, trebuie să ne asigurăm că avem o ţintă potrivită, o cale spre care ne îndreptăm întreaga fiinţă şi viaţă.

Ţinta viitorului

Apostolul Pavel le scrie filipenilor din Roma, unde este întemniţat, însă cu libertatea de a scrie şi de a avea vizitatori care să-l încurajeze în lucrarea la care a fost chemat. Din această închisoare, Pavel este informat despre problemele întâmpinante de această biserică. Problemele acestei biserici sunt descrise în capitolul trei, unde Pavel prezintă adevăratele bătălii cu care se confrunta această biserică. Primele şi ultimele versete ale acestui capitol ne prezintă felul de gândire cunoscut astazi ca identitatea postmodernista, în care fiecare are un adevăr, iar mai apoi dreptul de a face ceea ce îi place.

Pavel se opune unei astfel de gândiri, iar strategia pe care o foloseşte este de a îndrepta privirile filipenilor spre Cristos şi spre planul Său de mântuire, edificare şi glorificare. Glorificarea are de-a face cu acea ţintă spre care ne aţintim atât ochii cât şi minţile şi, nu în ultimul rând, întreaga fiinţă spre Cristos. Cei care au pierdut această ţintă (şi mulţi se află în această categorie) au pierdut-o din cauza faptului ca s-au îndepărtat de Cristos şi s-au dus spre alţi dumnezei. Scopul pastorilor şi al liderilor este de a se ocupa, sub orice formă posibilă, de edificarea copiilor lui Dumnezeu. In misiunea locală, una din situaţiile în care eşuăm în lucrarea între (şi cu) oameni este lipsa autenticităţii unei vieţi asemănătoare lui Cristos (Identitatea cu El) ale cărei temeli sunt bazate şi clădite pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Mărturia Bisericii din Tesalonic este bazată pe cele trei concepte biblice ale lui Dumnezeu. Primul principiu este că lucrarea de evanghelizare şi edificare în comunitatea existentă s-a făcut prin credinţa. Astfel, credincioşii din Tesalonic au urmat exemplul lui Pavel, care la rândul lui Îl urma pe Cristos. Observaţi că această lucrare de proclamare a Cuvântului nu s-a împlinit prin anumite strategii de productivitate, nici prin anumite tradiţii sau prin eforturi de asociere cu lumea seculară. Nu! Aceştia au urmat aceeaşi credinţă despre care Pavel scrie atât acestor fraţi, cât şi filipenilor. O altă observaţie în acest capitol este unitatea acestor credincioşi. Lucrarea nu aparţine lui Pavel, nici păstorului local, ci această lucrare aparţine lui Cristos, iar Cristos îşi aduce aleşii înaintea tronului Său prin biserica locală, care este alcatuită din fraţi şi surori, şi care la rândul lor au primit darurile necesare pentru a împlini această lucrare. Responsabilitatea fiecărui pastor este de a-i ajuta pe fraţi să descopere aceste daruri, iar mai apoi să le folosească atât în lucrarea de evanghelizare, cât şi în cea de ucenicizare a celor lipsiţi de Cristos.

Un alt factor acestei biserici este că lucrarea a fost împlinită şi motivată de dragostea revarsată asupra lor de Cristos prin Cuvântul Său. Este interesant că această lucrare nu are la bază doar dogmatica acestei lucrari, ci şi punerea acesteia în practică. Astfel, mărturia acestei biserici a răsunat în întreaga lume. Oare această marturie era posibilă doar prin predicarea Cuvântului? Oare această mărturie avea să rasune doar datorită implicării prezentate în lucrarea socială a bisericii? Dragostea nu distinge acesti doi termeni, ci, dimpotrivă, aceştia sunt bine închegaşi întrucât, dacă le despărţim, extremismul va ocupa poziţia centrală în fiecare lucrare printre oameni.

Ca şi pastori sau lideri ai poporului lui Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că nu ne ascundem sub perdeaua extremismului. Atunci când alegem această cale, rezultatul întregii lucrări va fi unul împotrivitor Scripturii şi, mai târziu, se va îndrepta spre necontextualizare. Atât păstorii cât şi liderii bisericilor evanghelice trebuie să devină agenţi prin care atât dragostea, cât şi motivaţia Evangheliei, să fie un factor al schimbării în comunitatea în care au fost asezaţi. Scopul pentru care am fost asezaţi în această lume este de a îndrepta privirile oamenilor spre Cristos, iar acest lucru a fost împlinit de credincioşii bisericii din Tesalonic.

Ultima motivaţie care a contribuit la această răspândire a mesajului lui Dumnezeu pe întreg teritoriul Asiei Mici se datorează asteptării venirii Domnului Isus Cristos. Ţinta lor era acea speranţă a revenirii lui Cristos. Iată cu adevarat o ţintă spre care întrega biserică îşi avea aţintite atât inimile cât şi minţile. În timp ce aceştia Îl aşteptau pe acest Mântuitor (care ii adusese de la niste dumnezei falşi la El Însuşi, Dumnezeul adevărat) fiecare membru era implicat în lucrarea de evanghelizare şi edificare a celor din afară aşa-zisei biserici (sinagoga) sau din interiorul acesteia.

Cred că această mărturie este demnă de urmat. Biserica lui Cristos trebuie să-şi atintească ochii spre acea zi gloriasă în care Cristos se va întroarce după mireasa Sa. Scopul şi responsabilitatea păstorilor şi a liderilor este de a se asigura că pregătesc cu adevărat Biserica lui Cristos pentru aceea măreaţă zi. Când inima şi mintea privesc spre Cristos, omul va fi gata să-L mărturisească pe Cristos lumii. Atunci când întreaga fiinţă a omului este focalizată asupra sa, acesta nu va putea să privească spre Cristos. Valoarea pe care Cristos o are în viaţa noastră va determina dragostea şi pasiunea cu care Îl vom mărturisi pe El. Mult mai mult, acest lucru va dovedi pentru cine trăim în secolul 21.

Evanghelizarea în secolul 21

Evanghelizarea în secolul 21 trebuie să fie contextualizată şi explicată fiecărui membru din Biserica lui Cristos. Sunt constient că în multe bisericii atât fraţii, cât şi surorile, trebuie să fie reinstruiţi în ceea ce ne priveste acest subiect. Metodele şi strategile pe care le folosim în acest secol s-au invechit, iar păstorii şi liderii bisericilor evanghelice vor trebui să asculte şi să privească cu atenţie la schimbările care au loc în Romania.

Momentan suntem înconjuraţi de mii de tranziţii care vin din afara tarii. Cu această nevoie de schimbare trebuie să înţelegem provocările care sunt aruncate asupra tinerei generaţii, dificultaţile provocate de locurile de muncă sau, mult mai mult, de sistemul educaţional. Totodată, nu putem ignora numărul imens al persoanelor care sunt uitate de Biserică Evanghelică, cum ar fi: copiii străzii, orfanii, văduvele, prostituatele, beţivii, consumatorii de droguri, homosexualii, oamenii de la sate, rromii etc. În toate aceste sfere trebuie să ne alăturăm oamenilor, iar prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu şi cu ajutorul Duhului Sfânt este important să schimbăm lumea cu Cristos.

Nu am să prezint pe larg misiunea pe care Isus Cristos a avut-o între oameni, deoarece problema noastră nu este cunoştinţa, ci practica. Trebuie să iubim, şi să ne îngrijim de întreaga lume, de întreaga comunitate în acelaşi fel în care Isus a avut grijă de noi. Noi avem singurul mesaj care îi poate elibera pe oameni de poveri şi de păcate. Aceştia pot găsi această libertate în Cristos însă pentru ca acest lucru să se întample, Biserica Evanghelica, prin păstorii şi membrii aceşteia, trebuie să se implice în lucrarea de evanghelizare şi de ucenicizare, care se ocupa atât de aspectul spiritual cât şi de cel fizic.

Cosmin Pascu
___________________________
[1] i.e. prin care fiecare păstor are oportunitatea de a se re-familiariza cu termeni teologici şi practiciile acestuia

Daniel Branzai, nascut in Bucuresti. Mama: evreica crestina. Tata, Vasile Branzai: pastor baptist. Botezat in Biserica Baptista in 1972, la virsta de 18 ani. Casatorit in 1976 cu Daniela Ban, fiica unui fost detinut condamnat pe motive religiaose de autoritatile comuniste la douazeci de ani de puscarie.

A absolvit Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti la 24 de ani, dar nu a primit "recunoasterea" din partea Departamentului Cultelor. In pericol sa fie arestat sub incidenta celebrului decret 153 (parazitism) si urmarit permanent de Securitate, a activat ilegal cativa ani ca predicator in bisericile din Iasi, Pascani, Piatra Neamt, Roman si Bacau.

In 1982, a fost impins sa plece din Romania din cauza persecutiei comuniste. A venit in America la Detroit, de unde a fost chemat de fratele Petru Popovici sa pastoreasca o biserica nou infiintata in Hollywood, California. Si-a continuat studiile la “Logos Bible Institute”, fondat si condus de John MacArthur. A lucrat multi ani de zile cu organizatia “Christian Aid Ministries” din Ohio pentru ajotarea crestinilor din Romania. Finantat de ei a tradus si scris carti, printre care “Biblia cu explicatii”, “O revarsare de viata”, “Biserica locala”, “Ghidul familiei”, Chemarea intelepciunii”, Identitate crestina in istorie”, “Amintiri cu sfinti” (vol I, II si III), “Introducere in teologie”, “Lucrurile de sus”, “Laudele Domnului”. A fost vocea lui James Dobson la varianta romaneasca a seminarului “Preparing for Adolescence”. A realizat impreuna cu citiva prieteni varianta romaneasca la Seminarul “Purpose Driven Church” al lui Rick Warren. Este stabilit in prezent in Los Angeles, California. Are doua fiice, Sarah si Christine, de la care are doi nepoti, Thimoty si Michael. In prezent, pastoreste Biserica Baptista Bethel , din Anaheim, California si este vicepresedintele Asociatiei Bisericilor Baptiste din Statele Unite ale Americii si Canada.

De asemenea intretine site-ul Roboam www.roboam.com , un site cu articole crestine si discutii pe teme biblice.

Se spune că dacă absenţa ta nu este remarcată de nimeni, nici prezenţa ta nu contează. Acum, când fratele Marcu Nichifor s-a dus dintre noi, mi-a rămas în suflet un dor nesfârşit, fără şanse de potolire de partea asta a curcubeului.

Marcu Nichifor a fost unul dintre cei pe care Dumnezeu îi dăruieşte la singular în fiecare generaţie.

(…)

Unic în felul său, Marcu Nichifor a fost printre puţinii baptişti care au avut un conţinut şi o înclinaţie „mistică” (în sensul bun al cuvântului). Îmi este foarte greu să explic ce m-a fascinat mai mult la acest om cu o personalitate atât de enigmatică. Semăna cu un fel de Ilie Tişbitul, pentru care rugăciunea era cheia care descuia domeniul miraculosului, domeniu care pentru noi ceilalţi era sinonim cu acela al imposibilului.
(…)
Fratele Marcu Nichifor a trăit ca un creştin mereu „rătăcitor”, un fel de Samuel plecat mereu să cerceteze poporul de-a lungul şi de-a latul ţării. A fost un om cu o personalitate profundă şi bogată, un foarte priceput psiholog, un cititor cu o preocupare enciclopedică şi, mai ales, un excelent evanghelist „de la om la om”.

Se spune, pe drept cuvânt, că este cu neputinţă să înţelegi un mistic. Ca să-l pătrunzi, ar trebui să poţi repeta experienţele lui, ori aşa ceva nu este la îndemâna oricui.

Din fericire, de la Marcu Nichifor avem propria lui mărturie, aşa cum a apărut ea în cartea „Perle şi comori”, sub îngrijirea prietenei mele Genovieva Beatie, fostă Sfatcu.

Urmăriţi împreună cu mine cum a avut loc „deşteptarea” lui spirituală:

Mai întâi, Nichifor a trebuit să se desfacă din mreaja de minciună care a fost aruncată peste o întreagă generaţie:
(…)
”Nu cunosc bine ce s-a întâmplat, dar deodată sufletul meu s-a trezit din somnul morţii. Dumnezeu a lucrat mult, dar eu am văzut puţin. Ştiu numai că lumina a venit asupra mea. Pământul a fost răscolit, iar sufletul a dat năvală spre Dumnezeu ca o furtună.

Până să-mi dau bine seama despre ce e vorba, m-am trezit un om nou şi liniştit, la picioarele Mântuitorului meu.

Să caut – nu ştiam; să mă rog – nici atât. Dar cu toate acestea căutam cu tot sufletul şi mă rugam aproape tot timpul. Domnul Isus devenise o persoană reală în viaţa mea.

Eram mirat de noua mea viaţă. Puterea de a mă mânia, de a înjura, de a mă certa, de a minţi, a dispărut. În schimb mă bucuram nespus de mult, cu o bucurie pe care n-o cunoscusem până atunci; şi din această bucurie izbucneau laude şi glorie lui Dumnezeu.

Sufletul meu a început să trăiască fără întrerupere în prezenţa lui Dumnezeu, în Împărăţia Lui. Aşa vrea El. Dacă mă împotrivesc, nu-i bine. Îmi cere întâietate şi trebuie să i-o dau.

Spiritul meu se poartă câteodată ciudat cu mine. Nu mă lasă să dorm şi să mă odihnesc decât târziu, după miezul nopţii. Îmi şopteşte cu glasul dulce: « Să veghem ».

Alteori, pe la două sau trei noaptea, mă trezeşte cu acelaşi: : « Să veghem ». nu-l interesează la ce oră m-am culcat; ci, când flămânzeşte, vrea să stea la masă cu tatăl şi cu Fiul (Apoc.3:20). Şi de ce m-aş împotrivi? Când mă împotrivesc, văd cu dezamăgire că şi pentru corpul meu e mai bună vegherea decât somnul.

Când eram copil mic, nu ştiu cum mă obişnuisem să mă scol pe la miezul nopţii şi să plâng, ca apoi să capăt de mâncare. Aceasta devenise o regulă. Spiritul din mine însă nu are nici o regulă. El nu are nici un timp precis. El nu vrea să ştie de zi sau noapte. Lui nu-i pasă de aranjamentele noastre omeneşti. Te miri când, deodată, îi vine dorul să urce din sferele pământeşti la cele cereşti.

Altă dată, nu ştiu din ce cauză, din zori şi până noaptea târziu, spiritul meu stă lângă Domnul, în faţa Lui şi cu nici un chip nu s-ar lăsa înduplecat să întrerupă legătura sfântă cu Dumnezeu. În asemenea împrejurări, mirat de purtarea lui neînţeleasă, îmi continuu lucrul aici pe pământ ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat.

Am avut multe experienţe ciudate cu spiritul meu până ne-am cunoscut mai bine.

(…)
Cine l-a cunoscut ştie ce mare preţ punea nenea Marcu pe o totală predare a credinciosului în mâna Creatorului Său. Cuvintele nu erau doar o proclamaţie goală, ci izvorau dintr-o experienţă personală incontestabilă:

”Ca fiecare tânăr plin de râvnă pentru Domnul, aveam şi eu planurile mele şi mi-era teamă ca nu cumva El să mi le schimbe. Mergând pe drum, mă gândeam că Domnul s-ar putea să-mi schimbe roata vieţii şi atunci ce se va alege din mine?

Amărât, îmi răspundeam că voi face ce va voi Domnul, pentru că eu, cu planurile mele, îmi sunt duşman, pe când Dumnezeu, cu planurile Lui, îmi este prieten. Cu El trăiesc, fără El mă distrug.

În acest timp de apăsare sufletească şi de nepotrivire între gândurile mele şi cele ale lui Dumnezeu, mintea mea a fost luminată de cuvintele «jertfa arderii de tot»>Niciodată nu meditasem până atunci la acest subiect. Aceast ă jertfă este prima şi cea mai importantă dintre toate jertfele. După ea urmează jerfa de mâncare, de închinare, de ispăşire, de mulţumire şi cea de vină. Aceasta înseamnă că în viaţa mea vine mai întâi predarea totală în braţele lui Dumnezeu, fără să păstrez nimic din mine.

Lecţia era «tare». Am închis repede locul unde erau scrise aceste rânduri şi am mers mai departe printre holde. „Trebuie să dau Domnului tot ce am şi toate planurile mele pe care mi le-am făcut.”

Eram necăjit. „De ce am deschis Biblia tocmai acolo? Nu ar fi trebuit să citesc”, mă gândeam. „Aici a fost greşeala mea.” Dar în mine totul suna din nou: „Trebuie să dau totul!... Dacă nu am predat totul?”

Mergeam mai departe şi auzeam aceeaşi voce în mine: „Toată inima, toate planurile, toată casa, toată viaţa, toate sunt ale Domnului şi toate trebuie predate Lui.”

Scânteia divină a aprins conştiinţa mea aşa de tare încât simţeam că ard în flăcări. Şi cine poate să ardă în flăcări fără să fie…ars?”

Socrate a avut-o pe Xantipa, Marcu Nichifor a avut-o pe Ada! Câteodată soţiile fac din soţii lor filosofi, alteori îi fac… evanghelişti pribegi de casă.

(..)

Fratele Marcu n-a fost niciodată supărat pe cei care-i vedeau lipsurile. El însuşi şi-a măsurat creşterea, regretând că nu poate fi mai repede şi mai deplin pe măsura harului care-i fusese acordat. Iată una dintre mărturisirile lui pe tema creşterii spirituale personale:

”Intenţia Domnului era să-mi lărgească inima, să fiu larg ca şi el: casa mea să fie casa Lui şi a ucenicilor lui, mâncarea mea să fie a ucenicilor Lui şi mărginirea să dispară din viaţa mea. Felul meu îngust a trebuit să-l pun mereu înaintea Lui în rugăciune, ca El să mă lărgească, să mă scoată din mărginirea mea.

Altă dată El a trebuit să mă lărgească în problema dragostei. Ca păstor, a trebuit să fac cuiva o mustrare pentru anumite nedesăvârşiri; dar nu puteam să-i fac observaţie dacă în adâncul sufletului meu nu ajungeam la milă şi dragoste faţă de persoana respectivă. O săptămână am stăruit în rugăciune pentru problema aceasta. La sfârşitul săptămânii Domnul mă lărgise: puteam să-i vorbesc cu milă şi cu dragoste.”

Pentru cei care au cunoscut familia Wurmbrand, nu este un secret că tanti Bintea a fost un predicator „mai bun” decât nenea Richard. Există pe undeva o Biblie legată special, cu câte o foaie albă între fiecare două file ale Bibliei. Aceste foi albe au fost acoperite cu colecţia de reflecţii şi meditaţii obţinute din citirea ei zilnică,. Îmi amintesc că fratele Aurel Popescu a cerut-o odată ca singură moştenire visată, ca semn de preţuire a prieteniei lor. Nu ştiu cine a rămas până la urmă cu această Biblie de studiu.

Iată un eşantion din cugetările şi meditaţiile care poartă în mod inconfundabil amprenta personalităţii sorei Binţea.

Am găsit-o ca de obicei acasă, gata să ne zâmbească, gata să ne servească cu ceva bun, gata să ne asculte cu toată atenţia şi gata să ne împărtăşească ceva din comorile umblării ei cu Dumnezeu. Venisem însoţit de o persoană aflată în „căutarea lui Dumnezeu”. Fireşte, sora Binţea avea ceva pregătit chiar pentru această ocazie:

”Am citit nu de mult un text din Geneza care mi-a dat mult de gândit. Este scris în Geneza 43:16 ceva despre un om numit Iosif şi despre fraţii săi:

’Cum a văzut Iosif pe Beniamin cu ei, a zis economului său: „Bagă pe oamenii aceştia în casă, taie vite şi găteşte; căci oamenii aceştia au să mănânce cu mine la amiază.” Omul acela a făcut ce-i poruncise Iosif şi a dus pe oamenii aceia în casa lui Iosif. Ei s-au temut când ai văzut că-i bagă în casa lui Iosif şi au zis: „Ne bagă înăuntru din pricina argintului pus în sacii noştri data trecută; vor să se năpustească peste noi, ca să ne ia robi şi să pună mâna pe măgarii noştri.”’(Geneza 43:16-18)
Sărmanii fraţi ai lui Iosif! Ei se temeau că Iosif plănuia să … le fure măgarii! Mai-marele Egiptului tocmai dăduse ordin ca să se pregătească pentru ei un ospăţ şi ei se temeau că vor fi luaţi robi. Credeau că Iosif nu mai poate fără măgarii lor! Lor le era destinată partea cea mai bună a Egiptului, dar ei se gândeau că-şi vor pierde măgarii!

Tot aşa suntem şi noi când este vorba să venim la Dumnezeu. Ne temem că ne va băga cu forţa în casă ca să ne ia robi şi ca să ne fure ce-i al nostru… Domnul Isus ne pregăteşte un ospăţ şi Dumnezeu are deja pregătit pentru noi ce este mai bun în casa Lui veşnică, iar noi … ne tot gândim la măgarii noştri şi ne temem de Domnul. Ni se pare că El vrea să ne jefuiască de ce este de drept al nostru, când El vrea de fapt să ne dea în dar ce nu este al nostru… tot ce este cu mult mai mult decât ceea ce ni se pare nouă că avem acum „al nostru”.

Iată o sarcină care-mi este foarte dificilă: să scriu ceva despre Aurel Popescu, mentorul meu de-o viaţă, omul care, dintre toţi, m-a influenţat cel mai mult în starea şi stilul meu de viaţă. Cum s-a întâmplat?

”Nea Aurică” a apărut în viaţa mea în vremea în care-mi căutam o identitate personală, pe timpul căutărilor dureroase după adevăr şi autenticitate. N-am fost niciodată străin de creştinism sau spiritualitate. Am crescut doar în casa unui păstor baptist şi am fost înconjurat de spiritualitatea evreilor veniţi în orizontul familiei noastre pe linia mamei mele. Pe la 17-18 ani însă mă găseam cam departe de biserică şi foarte aproape de o carieră strălucită în organizaţia de U.T.C. a liceului unde îmi făceam studiile. Privindu-l şi ascultându-l atâţia ani pe tatăl meu la amvonul bisericii, învăţasem să vorbesc bine şi aveam talent de … propagandist. Ceva era însă putred în sufletul meu şi dincolo de fanfaronada de suprafaţă, temeliile tuturor convingerilor mele erau foarte şubrede. Mai mergeam din când în când la biserică, dar ceea ce auzeam mi se părea foarte departe de realitate şi foarte sărac în comparaţie cu căutările mele în lumea literaturii şi a filosofiei.

Atunci a apărut la orizontul experienţelor mele Aurel Popescu, intelectualul fără Seminar, care umplea sălile bisericilor cu ascultători şi amvoanele cu un aer tineresc, proaspăt, primăvăratic şi, … mai ales „contemporan”

Inginer prin formaţie scolastică, poet din fire, împătimit de studiul Scripturilor şi … şmecher de Bucureşti prin personalitate, fratele Aurel m-a fascinat din prima clipă. Îi sorbeam cuvintele de pe buze, îi căutam privirile care se plimbau peste audienţă, căutam să-i stau aproape şi mă căţăram pe poziţia mea de „fiu de predicator” ca să-i ajung mereu prin preajmă şi să-i fur ceva din farmecul acelei personalităţi unice.

Predestinat parcă prin nume să ajungă „popă”, Aurel Popescu a fost pentru o vreme „copilul spiritual” al lui Teodor Popescu şi a frecventat adunările celor deveniţi de bunăvoie „creştini după Evanghelie”. A plecat apoi dintre ei din cauza botezului, pe care-l înţelesese şi-l primise altfel decât propovăduia Teodor Popescu. A trecut astfel la cultul baptist, dar nimeni n-a putut vreodată să spună cu certitudine ce „culoare” doctrinară are. Prin botez „baptist”, prin învăţătura despre împlinirea profeţiilor, despre răpirea Bisericii şi despre venirea Domnului „creştin după Evanghelie”, prin trăirea sentimentală aprinsă, prin graba cu care alerga la rugăciune şi prin focul din cântare „penticostal”, prin simplitate şi smerenie „Ostaş al Domnului”, prin dragostea de neam „ortodox” împrietenit cu Ioan Alexandru, Aurel Popescu a fost şi, slavă Domnului, încă mei ste un „creştin adevărat”, veşnic îndrăgostit de Dumnezeu şi de aceia care-L caută şi-L slujesc cu o inimă întreagă şi consacrată.

(..)

În ciuda stilului său foarte popular, Aurel Popescu n-a fost niciodată un om superficial, ci un adevărat om de ştiinţă, un matematician de excepţie, un foarte bun inginer şi, mai ales, un foarte mare şi declarat adversar al „mediocrităţii”. Această goană după „foarte puţin” îl deranja în toate manifestările ei, dar cel mai mult îl stânjenea apariţia ei în domeniul vieţii spirituale creştine. Iată una dintre marile lui ironii adresate celor ce vor „puţin” şi se mulţumesc doar cu „un minim care să-i ducă în cer”.

Unii zic: „Frate, am multe greşeli şi sunt slab … e adevărat, dar sunt copilul lui Dumnezeu şi, dac-o să intru în cer, am să o iau şi eu imediat la stânga sau la dreapta şi am să mă aşez chiar lângă uşă, într-un colţ, acolo… n-am să merg mai în faţă. Mă mulţumesc să fiu acolo, lângă uşă.”

Eu le zic: „Frate, să nu te superi, e aşa o aglomeraţie pentru colţul acela! Toată lumea se înghesuie să ajungă în colţul acela de lângă uşă. Ar trebui să fii mai smerit aicea, să te mulţumeşti cu lucruri smerite şi sfinte, pentru ca atunci când vei ajunge în cer Domnul să-ţi spună: „Treci mai în faţă!” nu te minţi că vei fi modest în cer dacă nu reuşeşti să fii modest aici.”

Şi încă ceva, ţine minte mereu că mediocru înseamnă cel mai bun dintre cei slabi, dar şi cel mai slab dintre cei buni.

(…)

Probabil că cea mai corectă caracterizare a lui Aurel Popescu este aceea care-l defineşte drept un om „autentic”. Termenul este un derivat din două cuvinte greceşti, care împreună înseamnă „original, ca opus al unei copii”.

Oamenii autentici sunt oamenii experienţelor personale, pasionaţi dup adevăr şi porniţi cu înverşunare împotriva a ceea ce este fals sau neadevărat. Ei au spiritul de „pionieri” ai marilor mişcări sociale, refuzând sistematic să „se încoloneze” şi să meargă la vale „cu mulţimea”. Astfel de oameni nu sunt în nici un fel perfecţi. Căci perfecţiunea nu există, dar chiar şi atunci când greşesc ei o fac dintr-o consecvenţă cu ei înşişi, cu cei din jurul lor şi cu Dumnezeu. Pentru ei, nici o greşeală nu este finală, ci doar o oportunitate pentru o foarte necesară îmbunătăţire. Sinceri şi deschişi până în măduva fiinţei lor, oamenii autentici sunt apariţii binevenite într-o lume de „pseudo-sfinţi” şi de eroi artificiali. Dumnezeu caută în fiecare generaţie oameni autentici, porniţi în aventura experienţelor personale ale vieţii, nemulţumiţi cu imitaţii de mâna a doua şi nesăturaţi de ceea ce aud de la alţii.

Iată cum caracterizează Aurel Popescu „autenticitatea” creştinismului:

”Vreau să vă spun că cele mai interesante mărturii sunt acelea care istorisesc «întâmplări» , nu opinii. Un evanghelist sau un predicator care se pregăteşte, care poate că n-are prea mult har, dar se pregăteşte şi citeşte o sumedenie de lucruri scrise de alţii este în stare să le redea apoi altora. Dacă are şi niţel talent, rămânem încântaţi de ceea ce auzim, deşi s-ar putea ca el să nu ne transmită nimic durabil, dacă ne dă numai din literatura citită. O astfel de ispravă poate face oricine care se instruieşte şi-i dă drumul, dar să ne spună ce-i cu el, să ne dea ceva din viaţa lui, din experienţele lui personale, nu poate. Asta-i mai greu, căci s-ar putea ca el să nu le aibă! Şi atunci ne vorbeşte din cărţi.

M-am dus de curând prin textul Evangheliilor şi mi-am dat seama încă o dată că puterea lor stă în relatarea unor întâmplări reale, între persoane reale, cu probleme reale. La sfârşitul unor astfel de întâmplări ne este dat şi câte un verset sau două care comentează pentru noi semnificaţia întâmplării, dar nu este în nici un caz vorba despre prelegeri de teologie. Astea sunt în epistole. Evangheliile sunt mărturia unei vieţi care a fost trăită şi a intrat sub incidenţa unei întâmplări personale cu Isus Christos.

Fragmente din volumele (1-3)
Daniel Brânzei- Amintiri cu sfinti
Editura MULTIMEDIA, Arad.
Se pot comanda prin email la: oblaj@arad.ro