„Adunarea, care este trupul Său.“
Efeseni 1, 22 – 23
Cuvânt
înainte
la ediţia
întâi.
La
începutul
lunii ianuarie a anului 1931 a avut loc
în
Auers-bach, Mosbach, o conferiţă.
S-a prelucrat tema biblică
„Adunarea
trupului”.
într-o
armonie minunată
au slujit mai mulţi
fraţi
la Cuvânt.
Materialul era nou pentru mulţi,
însă
întrebările
prelucrate au stârnit
un interes crescând,
şi
aşa
s-a dat acum aprobare unei dorinţe
urgente, de a reda
în
scris,
în
acest micuţ
script, conţinutul
principal al gândurilor.
Participanţii
la conferiţă,
ei
înseşi,
vor avea posibilitatea, cu ajutorul acestui mic script, vezi 2.
Petru 1, 12.
13, să-şi
aducă
aminte de adevărurile,
care atunci le-au adus o aşa
de bogată
binecuvântare.
Tuturor celorlalţi
copii ai lui Dumnezeu dorim felul nobil, generos de cercetare al
credincioşilor
din Berea, Faptele Apostolilor 17, 11:
„Au
primit Cuvântul
cu toată
râvna,
şi
cercetau Scripturile
în
fiecare zi, ca să
vadă
dacă
ce li se spunea, este aşa.”
Caieţelul
vrea să
dea impuls spre un studiu
biblic plin de roade. Locurile din biblie sânt
în
limba germană
luate din traducerea
„Elberfelder
Uebersetzung”, iar
în
româneşte
din traducerea Cornilescu. Fie ca
şi
acest script prin Duhul, care călăuzeşte
în
tot Adevărul,
să
fie folosit, pentru ca noi
împreună
cu toţi
sfinţii
să
cunoaştem
metoda plină
de
înţelepciune
spre ajungerea scopurilor Sale cu adunarea trupului. DUMNEZEUL
şi
Tatăl
DOMNULUI nostru ISUS CHRISTOS, Tatăl
slavei, să
dăruiască
caietului o uşă
deschisă.
Neckarzimmern,
19. Martie 1931
Hans Wiederkehr
La ediţia
nou prelucrată
1998
Cu câtva
timp
înainte
mi-a trimis un frate câteva
scripte mai vechi, printre care era
şi
unul cu titlul:
„Adunarea,
care este trupul Său”.
Cu mare
bucurie am citit expunerile
şi
mi-a fost clar: Acest script trebuie tipărit
încă
odată!
Nu mi-a
fost posibil să
găsesc
pe aceea sau acela, care poartă
drepturile de autor. Bineînţeles,
aceste drepturi rămân
prin aceasta noua ediţie
neatinse.
Dezvoltarea continuă
a limbii germane a făcut
necesară
o prelucrare, care s-a făcut
însă
cu mare grijă.
Textele biblice din prima ediţie
sânt
luate din
„vechea”
traducere Elberfelder,
în
unele locuri corectate
în
sensul textului original (ebraic sau grecesc). De aceea unele din
aceste citate par cam ne-obişnuite.
DOMNUL
cel Credincios să
binecuvinteze acest mic script, al cărui
mesaj este astăzi
nespus de necesar.
Leer-Loga, Decembrie 1998
Lucrarea
misionară
CHRISTOS pentru TINE
ADUNAREA TRUPULUI
Scriptura mărturiseşte,
că
TOTUL a fost creat din DUMNEZEU, prin DUMNEZEU
şi
către
DUMNEZEU (Romani 11, 36). VOIA SA cheamă
ceea ce nu este spre a
împlini
un anumit scop (Romani 4, 17), tot EL
îl
îngrijeşte
şi
îl
conduce spre scopul planificat de EL
însuşi
(Psalm 119, 91.
Spre a-şi
împlini
voia Sa DUMNEZEU foloseşte
toate
întregurile
(universul),
lumina
şi
întunericul
(Isaia 45, 7)
şi
îşi
aduce la
îndeplinire
planul Său
în
anumite perioade de timp, epoci sau “aionos” (termen grecesc folosit
pentru a descrie
întregimea
unei lumi, aici la plural)
şi
aceasta
în
FIUL SăU
(Isaia 9, 6: Tatăl
Lumilor; Evrei 1, 2),
în
aşa
fel
încât
EL stabileşte
pentru fiecare perioadă
de timp un anumit scop parţial.
Atât
cât
pentru
împlinirea
acestui scop parţial
este nevoie de oameni pentru a conlucra,
DUMNEZEU a dăruit
acelora
în
voia Sa prin Cuvânt
totul, lucruri de bază
şi
îndatoriri,
tot ceea ce au nevoie.
De aceea a
şi
fost
în
toate timpurile pentru oamenii aceia, care priveau ca cea mai
distinsă
a lor
îndatorire
de a căuta
bunăvoinţa
lui DUMNEZEU (Galateni 1, 10), o preocupare serioasă,
să
o cunoască
din Cuvântul
Său
şi
să
li se permită
să
facă
voia lui DUMNEZEU (Deuteronom 32, 46 – 47; Ioan 4, 34; Filipeni 1, 9
– 11). DUMNEZEU se bucură
de aceasta
şi
este fericit, când
noi
împlinim
după
voia Sa
îndatoririle,
pe care EL ni le-a dat, când
noi facem după
voia Sa lucrările,
pe care EL le-a pregătit
mai dinainte (Efeseni 2, 10). Dacă
noi
încercăm
să
aducem la
îndeplinire
planurile lui DUMNEZEU după
voia noastră,
atunci sântem
nişte
lucrători,
care trebuie să
se ruşineze,
pentru că
nici măcar
nu
ştim,
poate că
nici măcar
nu vrem să
ştim,
ce vrea DUMNEZEU să
aibă
acum
de la noi (2 Timotei 2, 15). Este aşa
de nespus de important, ca noi
„să
împărţim
drept” tot
„Cuvântul
Adevărului”,
asta
în-seamnă,
ca noi să
lăsăm
fiecărei
epoci
în
parte acelea ca lucruri de bază
şi
îndatoriri
şi
scop, care au fost deja de mult atribuite acelei epoci de către
DUMNEZEU. Pentru a putea diferenţia
fiecare din aceste linii dumnezeieşti,
ni se permite să
cerem cunoştinţă
şi
pricepere (Coloseni 1, 9).
O
îndrumare,
după
cum se
„împarte”
scriptura, ne dă
Galateni 2, 9, unde citim:
„…şi
când
au cunoscut harul, care-mi fusese dat, Iacov, Chifa (Petru)
şi
Ioan, care sânt
priviţi
ca stâlpi,
mi-au dat mie
şi
lui Barnaba, mâna
dreaptă
de
însoţire,
ca să
mergem să
propovăduim:
noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi
împrejur.”
Aici avem o
împărţire
clară
a lucrului, cum mai clar nici nu poate fi exprimată.
Pentru cine e valabilă
slujba pe care o fac Iacov, Petru
şi
Ioan? Tăierii
împrejur!
şi
cui sânt
adresate scrisorile lor? Cu siguranţă
nu naţiunilor,
pentru că
acelora aveau Pavel
şi
lucrătorii
săi
să
le slujească.
Scriptura
şi
situaţiile
din
ţările
„creştine”
ne arată
în
exemple serioase, unde se ajunge, când
se trece peste normele aşezate
de DUMNEZEU. Ne gândim
la adunările
din Galatia, care au părăsit
evanghelia harului, amestecând-o
cu legea mozaică
(Galateni 1, 6 – 8).
Cât
de serios a trebuit să
vorbească
Pavel cu ei! Sau ne gândim
la asociaţiile,
organizaţiile,
comunităţile
de pe-aici de pe colo, cum
şi-au
împrumutat
de la Israel lucrurile de bază
ale
învăţăturii
lor
şi
tot de acolo au preluat cercul lor de
îndatoriri
şi
cum ei chiar
şi
prin aceasta s-au
încâlcit
în
sclavie de unele feluri. Există
aşa
de mulţi
credincioşi,
care spun
într-o
smerenie nebiblică,
presupusă,
că
nu este nevoie să
se
ştie
gândurile,
planurile
şi
scopurile lui DUMNEZEU pentru diferitele epoci
şi
grupe omeneşti;
principal este, ca să-L
iubesti pe DOMNUL,
şi
că
oricum nu se poate ajunge la o anumită
claritate, cum DUMNEZEU
îşi
pune
în
aplicare
şi
îşi
împlineşte
de fapt gândurile
Sale de dragoste. Cine gândeşte
aşa,
nu numai că
acţionează
împotriva
scripturii, dar este
şi
mai nechibzuit decât
o femeie, care ar spune:
„Ce
este soţul
meu de meserie, ce face el
şi
cu ce se ocupă,
ce planifică
şi
speră
şi
gândeşte,
toate acestea nu le
ştiu
şi
nici nu vreau să
le
ştiu.
Important e că
eu
îl
iubesc.” Cine vorbeşte
aşa,
nu
ştie,
cu câtă
iubire DUMNEZEU,
şi
cu câtă
ardoare, doreşte
El să
aibă
părtăşie
cu noi, pacea Sa, gândurile
Sale, felul Său
de a fi, fiinţa,
esenţa
Sa
şi
felul Său
de gândire
să
le pună
înlăuntrul
nostru.
El totuşi
ne-a descoperit prin Duhul Său
ceea ce nici un ochi n-a văzut,
nici o ureche n-a auzit
şi
la inima niciunui om nu s-a suit (1 Corinteni 2, 9 – 10).
Ce ne
împiedică
pe noi adesea la
împărţirea
dreaptă
a Scripturii? Nu este evlaviosul
şi
îngrijitul
nostru egoism?
Să
ne gândim
la imaginea biblică
a nunţii!
Se va spune ca mirele este DOMNUL
şi
noi sântem
mireasa.
şi
cine sânt
prietenii mirelui? Tot noi? Botezătorul
se numeşte
pe sine
însuş
în
Ioan 3, 29 prietenul mirelui.
şi
slugile? Sântem
noi
şi
acestea?
şi
fecioare de mireasă
mai sânt
şi
ele pe-acolo! Sântem
noi chiar
şi
acestea? Dacă
vrem noi să
fim toţi
aceştia,
atunci rămâne
în
sala de nuntă
nimeni
în
plus
în
afară
de noi!
Ce nechibzuit
şi
evlavios egoism! – Sau să
luăm
alte grupe de mântuiţi :
Cine sânt
cei 144000 sigilaţi,
la care se numără
unii cu aşa
mult drag? Nu scrie clar
şi
categoric
în
Apocalipsa 7, 4, că
ei ar fi
„din
toate seminţiile
fiilor lui Israel”? Cine este
„gloata
mare”, pe care,
în
contrast cu cei exact 144000, “nu putea s-o numere nimeni”? Ea stă,
după
Apocalipsa 7, 9,
în
faţa
tronului. Nu gândesc
mulţi
că
aceia sântem
noi? Noi vom judeca lumea
şi
pe
îngeri.
(Noi vom
şedea
împreună
cu Christos pe tron) (1 Corinteni 6, 2 – 3). Este o diferenţă
imensă,
dacă
stau
înaintea
unui tron, sau dacă
şed
pe tron! Aşa
ne luăm
noi promisiuni, care
în
economia mântuirii
nouă
nu ne sânt
date. Sau să
ne gândim
odată
la acelea, pe care mulţi
credincioşi
din ceea ce DUMNEZEU a stabilit ca lucruri de bază
şi
îndatoriri
pentru o cu totul altă
gospodărie,
le scot de acolo pentru scopurile lor. Se ia credincioşilor
iudaici botezul spre iertarea păcatelor
şi
se pune ca bază
a vieţii
„creştine”
personale; pocăinţa
dinainte se lasă
bineînţeles
la o parte (Faptele Apostolilor 2, 38), sau se
însuşeşte
porunca misionară,
pe care a dat-o DOMNUL ucenicilor, ca să
facă
toate naţiunile
ca ucenici,
în
timp ce DUMNEZEU acum scoate numai o parte aleasă
dintre naţiuni
(Faptele Apostolilor 15, 14; Efeseni 1, 4). Aşa
în-colţeste
florile lui egoismul nostru creştinesc
pe pământul
unei inimi adânc
necurăţite
(Galateni 6, 12–13). Roade ale neprihănirii
spre slava
şi
lauda lui DUMNEZEU nu va aduce el niciodată
(Filipeni 1, 11)!
DUMNEZEU
vrea din totdeauna să
dăruiască
roadă
în
creaţia
sa
şi
s-o lase să
devină
coaptă
(Geneza 1, 11.12.22.28; Geneza 9, 1; Isaia 27, 6; Ioan 15, 16;
Coloseni 1, 10). El a dăruit
şi
pământul,
a pus baza, pe care noi putem aduce roadă
(1 Corinteni 3, 11). Ce vrem să
construim deasupra?
Lemn, fân,
trestie sau aur, argint
şi
pietre preţioase?
Cum
aducem noi roadă?
Fiind plini de cunoştinţa
voii Sale
în
toată
înţelepciunea
şi
priceperea duhovnicească
(Coloseni 1,9–10).
Să
dorim, privind cele ce urmează,
să
ne plecăm
înaintea
Voii Sale!
înainte
să
ne orientăm
în
ceea ce priveste esenţa
adunării
trupului, vrem să
mai remarcăm
încă
un lucru,
şi
anume că
Scriptura diferenţiază
mai multe feluri de adunări.
Cuvântul
grecesc
„ekklesia”
înseamnă
de fapt o strângere,
care a fost chemată
şi
adusă
împreună
pentru un anumit scop.
în
Faptele Apostolilor 19, 39 citim:
„Dar
dacă
umblaţi
după
altceva, se va hotări
într-o
„ekklesia”
legiuită”.
şi
în
versetul 41 al aceluiaşi
capitol este scris:”După
aceste cuvinte, a dat drumul la
„ekklesia”.
Din context reiese foarte clar, că
în
ambele exemple nu e vorba de adunări
creştine,
ci de grupuri de oameni, care au fost chemate să
vină
împreună
cu un anumit scop, respectiv care trebuiau să
fie chemate să
se
întâlnească.
în
Faptele Apostolilor 7, 38 citim despre o
„ekklesia
în
pustie”, deci o adunare de-a dreptul iudaică.
Evrei 12, 23 vorbeşte
despre o
„ekklesia
generală”
şi
despre o
„ekklesia
a celor
întâi
născuţi”.
Romani 16, 5 ne vorbeşte
despre o adunare care se aduna
într-o
casă,
de asemenea
şi
versetele 14
şi
15 ale aceluiaş
capitol. Adunarea paulinică
neorganizată,
care se aduna
în
locuinţe
private, care devine organică
şi
creşte,
ne trece aici,
în
capitolul de saluturi a epistolei către
Romani, foarte clar
înainte.
Vedem chiar
şi
din aceste puţine
referinţe,
căci
cuvântul
„Adunare”
se poate referi la diferite corporaţii,
şi
de aceea este foarte important de a le diferenţia
pe acestea
„împărţind
drept cuvântul
adevărului”.
Diferitele adunări
sânt
chemate
în
timpuri diferite,
în
moduri diferite
şi
pentru scopuri
şi
ţinte
diferite. Fiecare adunare are o anumită
bază,
o anumită
îndatorire
şi
o anumită
ţintă.
1.
Baza adunării
trupului
Baza
adunării
biblice este voinţa
lui DUMNEZEU, aşa
cum a fost ea
împărtăşită
oamenilor prin cuvânt.
Oamenii au
încercat
din totdeauna să
adauge acestei baze dumnezeieşti
elemente lumeşti
(filozofie,
înşelăciune,
tradiţii
omeneşti);
aceasta nu este după
Christos (Coloseni 2, 8)!
„Ekklesia”
din Filadelfia primeşte
minunata mărturie,
că
ea a păzit
şi
a păstrat
Cuvântul
DOMNULUI
şi
că,
de aceea EL i-a dăruit
ei o uşă
deschisă
(Apocalipsa 3, 8). Este aşa
de foarte important, ca noi să
verificăm
mai
întâi
de toate baza, să
verificăm
ceea ce este voia lui DUMNEZEU cea bună,
plăcută
şi
desăvârşită
care se referă
la o anumită
ţintă
pentru gospodăria
trupului lui CHRISTOS. DUMNEZEU a vorbit
în
multe feluri
şi
în
multe chipuri oamenilor: El a vorbit de la faţă
la faţă
(Exod 33, 11), El a vorbit prin prooroci (Evrei 1, 1). El a lăsat
Cuvântul
(lo-gos) să
devină
trup (Ioan 1, 14). El a vorbit prin descoperire (Romani 16, 25). El
a
împărtăşit
voia Sa
în
anumite timpuri numai anumitor grupuri exact definite de oameni.
Logos (cuvântul),
cel venit
în
carne (Ioan 1, 14) mărturiseşte,
că
el a fost trimis numai la oile pierdute ale casei lui Israel
(Matei 15, 24).
însă
lui Pavel i-a fost
încredinţată
„evanghelia
prepuţului”(Romani
15, 16 +18; Galateni 1, 16
şi
2, 7). Toate popoarele neiudaice, deci
şi
noi, aparţin
„prepuţului”,
sânt
naţiuni
sau păgâni,
străini
(Exod 12, 48; Efeseni 2, 11–12). Dacă
vreau eu ca
şi
credincios dintre naţiuni
să
ştiu
când,
cum
şi
pentru ce DUMNEZEU ne-a chemat pe noi,
cei aleşi
dintre naţiuni
(Efeseni 1,4; Faptele Apostolilor 15, 14), pot să
învăţ
acest lucru numai de la acela, căruia
DUMNEZEU i-a
încredinţat
vestirea acestui plan deosebit,
şi
anume de la apostolul Pavel! Vezi Efeseni 3, 2 + 5:
„…dacă…aţi
auzit de isprăvnicia
harului lui DUMNEZEU, care mi-a fost dată
faţă
de voi,…taina lui Christos, care n-a fost făcută
cunoscut fiilor oamenilor
în
celelalte veacuri”. Cât
de mult valoroase
şi
de neînlocuit
sânt
celelalte scrieri cu privire la gândurile
de dragoste ale lui DUMNEZEU
în
judecată
şi
har cu Israel, cu toată
mulţimea
popoarelor păgâne,
cu lumile de
îngeri
şi
cu tot universul, cât
de delicioasă
este
îmbărbătarea
pe care o găsesc
eu pentru mine
în
acestea, - despre adunarea trupului nu ne scrie decât
Pavel,
şi
anume printr-o
împuternicire
directă,
dumnezeiască.
Aceasta nu este
în
nici un caz o desconsiderare a cărţilor
nepaulinice ale Bibliei, ci numai
împărţirea
dreaptă
a cuvântului
după
voia lui Dumnezeu.
Pavel ne mărturiseşte,
că
el a primit evanghelia sa prin descoperirea lui Isus Christos
(Galateni 1, 11–12),
şi
anume de la DOMNUL cel
înviat!
Care
este acum conţinutul
de bază
al acestei evanghelii?
DOMNUL
şi
aceia, care L-au văzut
şi
L-au auzit, ca-re L-au pipăit
cu mâinile
lor (1 Ioan 1, 1 – 3) vestesc, ceea ce era de la
întemeierea
lumii (Matei 13, 35). Când
DOMNUL ISUS
şi
Petru vorbesc despre ceea ce era
înainte
de
întemeierea
lumii, mărturisesc
adevăruri
despre persoana lui ISUS (Ioan 17, 24 si 1 Petru 1, 20). Pavel
învaţă,
că
fiecare dintre mădularele
adunării
trupului au fost alese dinainte de
întemeierea
lumii (Efeseni 1, 4). Expresia din limba grecească
care este tradusă
prin
„întemeiere”
„prokatabolas
kosmu”, are
înţelesul
unei aruncări
în
judecată,
după
ce a avut loc o rupere, a cosmosului (kata = de sus
în
jos,
în
depărtare;
balain = a arunca). Adunarea trupului a fost deci
înainte
de această
prăbuşire
în
judecată
a cosmosului scoasă
şi
aleasă
cu un scop
şi
nu stă
de aceea cu tot ceea ce DUMNEZEU trebui să
construiască
în
cosmos ca urmare a acestei prăbuşiri
în
judecată
în
nici-o legătură.
DUMNEZEU
a
încheiat
odată,
ca semn al
înnoitei
stări
de pace
între
Sine
şi
oameni, un legământ
(Geneza 9, 9).
în
schimb noi nu sântem
uniţi
cu El printr-un legământ,
ci am devenit, ca
şi
mădulare
ale trupului Fiului Său
Preaiubit, fii ai Săi
propri (Romani 8, 15). DUMNEZEU trebui odată,
atunci când
forţa
omului voia să
ajungă
până
la cer, să-i
împrăştie
pe aceştia
pe
întreg
pământul
şi
să
le
încâlcească
limbile (Geneza 11,8 – 9). Noi
însă
sântem
toţi
unul
în
Christos
(Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11). Pentru adunarea trupului unitatea
nu se opreşte
la stâlpii
grăniceri!
DUMNEZEU a dat odată
poporului Său
legea cu plinul de porunci, cu mulţimea
observării
formelor
şi
timpurilor (Deuteronom 5, 6 – 21; Neemia 9, 13
şi
multe altele). Legea
însă,
care a fost dată
spre viaţă,
a pricinuit moartea (Romani 7, 10), aşa
ca toţi
aceia, care au vrut să
aibă
părtăşie
cu DUMNEZEU prin faptele legii, au căzut
sub blestem (Galateni 3, 10). Noi
însă
nu observăm
nici forme religioase, nici timpuri, pentru că
noi sântem
dezlegaţi
şi
răscumpăraţi
prin Christos de blestemul legii. Legea naşte
totdeauna robie (Galateni 4, 24). Noi
însă
am primit făgă-duinţa
DUHULUI prin credinţă
(Galateni 3, 13-14).
Aceasta este baza adunării
trupului:
Noi am fost aleşi
de DUMNEZEU
înainte
de aruncarea cosmosului
în
judecată
şi
de aceea prin poziţia
noastră
scoşi
din acest prezent
„aion”
(Cornilescu: neam) rău
(Galateni 1, 4), care
însă
încă
ne
înconjoară
aparent
cu
întunericul
lui, cu forţa
lui
şi
cu toate recursurile blestemului legii. Vrem
însă
să
reţinem:
Noi sântem
lucrarea LUI!
Totul ceea ce posedăm
pe această
bază
sigură
şi
minunată,
este de la DUMNEZEU (2 Corinteni 5, 18); toate
eforturile propri, de a obţine
o bază
şi
o nădejde,
sânt
lipsite de valoare,
„căci
prin har aţi
fost mântuiţi,
prin credinţă.
şi
aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui DUMNEZEU. Nu prin
fapte, ca să
nu se laude nimeni. Căci
noi sântem
lucrarea Lui,
şi
am fost zidiţi
în
Christos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit
DUMNEZEU mai dinainte, ca să
umblăm
în
ele.” (Efeseni 2, 8 – 10).
2.
îndatorirea
adunării
trupului
Versetul
10 din capitolul 2 al epistolei către
Efeseni ne arată
îndatorirea
adunării
trupului
în
forma sa de bază
şi
mărginită
prin scopul ei.
Noi nu sântem
mântuiţi
pentru a savura, ci sântem
creaţi
pentru fapte bune
şi
anume pentru astfel de fapte, pe care DUMNEZEU le-a
pregătit
după
voia Sa. Aceasta este fundamental pentru felul
îndatoririi
noastre,
şi
anume că
ea a fost
„pregătită
mai dinainte“ de DUMNEZEU,
şi
că
noi nu avem nevoie să
ne căutăm
vreun domeniu de activitate după
plăcerea
noastră.
Noi gândim
adesea că
locul nostru este lângă
acei oameni, care caută
să
îmbunătăţească
veacul (aion-ul) acesta rău
prezent prin griji (Marcu 4, 19); prin aceasta
însă
se pierde ceea ce este mai delicios,
şi
anume Cuvântul,
şi
este de aceea un vas de ocară
stăpânului
Său
(2 Timotei 2, 20-21). Baza
îndatoririi
noastre
în
acest veac (aion) rău
este Cuvântul
lui DUMNEZEU, care ne face cunoscută
voinţa
lui DUMNEZEU chiar
şi
pentru acest veac (aion) rău
(Efeseni 5, 17).
ţinta
îndatoririi
noastre este ca să
umblăm
în
faptele
„pregătite
mai dinainte”, aducând
la desăvârşire
Cuvântul,
în
care este aşternută
voia lui DUMNEZEU, prin mersul nostru – ca mărturie
pentru puterile cereşti
–. Se pune mult accent pe faptul că
noi să
aducem la
îndeplinire
voia lui DUMNEZEU
şi
prin felul
în
care trăim.
Atât
cât
DOMNUL a dăruit
lumină,
se dezvăluie
prin aceasta ceva din taina voiei Sale (Efeseni 1, 9), dar deseori
nu se umblă
cum trebuie, pentru că
se iau
în
considerare
învăţăturile
începătoare
ale lumii (Coloseni 2, 20). Pavel se poartă
aspru cu trupul său,
şi-l
ţine
în
stăpânire,
ca nu cumva, după
ce a propovăduit
altora, el
însuşi
să
fie lepădat.
La el corespunde vorbirea cu felul lui de trăire
(1 Corinteni 9, 27).
Care
este acum conţinutul
îndatoririi
noastre
în
acest veac (aion)?
Toţi
oamenii, pe care TATăL
i-a atras
într-un
fel sau altul din depărtarea
de EL (Romani 3, 12; Efeseni 2, 5) din nou
într-o
relaţie
de viaţă
cu EL
însuşi
(Coloseni 2, 19), au avut – independent
în
ce veac (aion) au trăit
– totdeauna
îndatorirea,
ca prin mersul lor să
fie o lumină
şi
o mărturie
pentru aceia,
în
mijlocul cărora
au trăit
(Psalm 119, 46; 1 Ioan 1, 2; Faptele Apostolilor 4, 33). Chiar
şi
pe Pavel
îl
preocupă
să
ne amin-tească
că
din viaţa
noastră
ies virtuţi
şi
laudă
pentru cei care ne
înconjoară
(Filipeni 4, 8). Faţă
de aproapele nostru noi am primit
şi
slujba
împăcării.
şi
câţi
oameni nu sânt
dornici să
aibă
un astfel de om
în
apropierea lor care, prin personalitatea sa, să
le
fie o mireasmă
de la viaţă
spre viaţă
(2 Corinteni 2, 15
şi
16). Cine este capabil de a duce evanghelia păcii
celor lipsiţi
de pace (Efeseni 6,15)?
După
această
slujbă
personală,
pe care au avut-o toţi
credincioşii
din toate timpurile, adunarea trupului are
în
totalitatea ei o
îndatorire:
Acum trebuie făcută
cunoscută
înţelepciunea
nespus de felurită
a lui DUMNEZEU, prin
„ekklesia
trupului Său”,
domniilor
şi
stăpânirilor
din locurile cereşti
(Efeseni 3,10). Prin prăbuşirea
cosmosului a fost distrusă
unitatea din
întreaga
creaţie:
Păcatul
a venit
în
lume
şi
a creat o ruptură
adâncă
între
DUMNEZEU şi oameni (Romani 3, 12) şi pentru că păcatul a trecut
asupra tuturor oamenilor (Romani 5, 12), blestemul depărtării de
Dumnezeu, gelozia şi mânia,
cearta şi discordia, lipsa de unitate şi vrăjmaşia s-a răsfrâns în
toate relaţiile omeneşti. Este o mare ruptură între oameni (Geneza
3, 12; Geneza 4, 8), da, vrăjmăşia şi lipsa de armonie a ajuns la
linia de moarte a depărtării de Dumnezeu întreaga creaţie (Romani 8,
22). Unitatea întregului întreg a fost distrusă. Pe acest teren de
morţi începe acum DUHUL LUI DUMNEZEU să prezinte într-un mod
desăvârşit unitate prin adunarea trupului Său. Oare cum se miră
puternicele căpetenii de îngeri, când cunosc la noi „înţelepciunea
nespus de colorată” a lui DUMNEZEU, care cu tot eşecul aparent al
lui DUMNEZEU de-a lungul secolelor, din ceea ce nu este nimic (1
Corinteni 1, 28) poate să strângă şi să facă o unitate. DUMNEZEU
este din ce în ce mai fericit, din ce în ce mai evlavios, cu privire
la aceasta (1 Timotei 3,16). Realizarea acestei îndatoriri distinse
a noastre, de a fi un obiect de prezentare puterilor de îngeri ca şi
„ekklesia trupului Său”, este însă legată de creşte-rea personală
interioară a fiecărui mădular al trupului în parte. Cu
cât construim mai mult în ascuns o unitate interioară în relaţia
noastră personală de viaţă cu DOMNUL, cu atât mai mult vom fi
capabili, ca şi „ekklesia” prin smerenia noastră, prin blândeţea
noastră, prin îndelunga noastră răbdare, să prezentăm faţă de lumea
nevăzuta o unitate duhovnicească, strâns legată prin legătura păcii
(Efeseni 4, 3). Astfel, pentru că noi am ajuns să fim o privelişte
din cer pentru lumile de îngeri (1 Corinteni 4, 9), ce fel de
oameni ar trebui să fim noi în viaţa noastră personală,
pentru a desăvârşi sfinţenia spre slava şi împlinirea nădejdii
chemării noastre de către DUMNEZEU (Efeseni 1, 18).
Forma şi
conţinutul îndatoririi noastre dumnezeieşti ca şi adunare a trupului
ne conduc din ce în ce mai mult de la sine înseşi în micime şi în
ascunziş în mersul veacului acestuia. Efectele luminoase, care
pleacă de la noi, strălucesc până în locurile cereşti, în
lumile care sânt vizibile numai pentru ochii credinţei; deaceea
putem noi să rămânem aici jos în umbră faţă de lumea vizibilă, putem
să lăsăm să fim dezavantajaţi şi să fim caracterizaţi ca nebuni (1
Corinteni 6, 7; 1 Corinteni 4, 10)!
întreaga noastră bază,
slujba noastră trupească de fel şi întreaga noastră nădejde a slavei
se află în nevăzut, în timpurile dinaintea creaţiei lumii, aşa încât
toată cugetarea noastră şi toate simţurile noastre se îndreaptă
înspre acest nevăzut, care este în ceruri şi nu înspre ceea ce este
pe pământ (Coloseni 3, 2)! întreaga
noastră viaţă, gândirea, voinţa şi cunoaşterea noastră, este ascunsă
cu CHRISTOS în DUMNEZEU. Mersul veacului prezent lucrează dimpotrivă
prin abundenţa puterii vizibilului, a ceea ce este legat de privire
(1 Ioan 2, 15 şi 16; Luca 4, 5). Acum caută inima omului, astăzi, ca
şi în toate timpurile, să echilibreze lipsa de armonie interioară,
în care a ajuns în depărtarea sa de Dumnezeu, căutând să aducă în
cea mai bună armonie vizibilul şi ceea ce poate fi privit prin
activităţi culturale, sociale şi religioase, iar nouă, care „vrem să
fim mai buni ca alţii” ni se ia în nume de rău că nu vrem să ajutăm
la aceasta. Este în întregime voinţa lui DUMNEZEU, de a aduce odată
totul în armonia deplină a vieţii (1 Corinteni 15, 28). Pentru
aceasta trebuie mai întâi ca totul să moară (1 Corinteni 15, 36). Nu
este îndatorirea adunării trupului de a împiedica acest proces de
trecere prin moarte, constituţia ei („politeuma”) se află în
locurile cereşti (Filipeni 3, 20), slujbele ei sânt manifestări
ascunse ale vieţii faţă de lumea nevăzută.
Ceva,
care este ascuns, nu se poate pune la expoziţie în public. Dacă
viaţa noastră este ascunsă în DUMNEZEU, atunci este pur şi simplu
imposibil s-o arătăm lumii. Cu toată credincioşia şi dăruirea şi cu
toată râvna demnă de recunoştinţă nu ajută aici nici alaiuri, nici
procesiuni, nici-o îmbrăcăminte creştinească, nici-o insignă, nici
coruri de masă, nici performanţe oratorice. Tot ceea ce reuşim să
facem cu toate aceste mijloace este cel mult o prezentare cu totul
deformată, a ceea ce se poate transmite numai unui om
duhovnicesc cu mijloace duhovniceşti (1 Corinteni 2, 14)! Când
DOMNUL ne consideră demni de a mărturisi celor ce ne înconjoară ceva
din posesia noastră interioară, atunci aceasta are loc nu prin
împlinirea sau purtarea unor lucruri aparente ca la expoziţie
(Coloseni 2, 16 şi 17), ci prin manifestarea de viaţă a posesiei
noastre interioare sub legitimaţia lui DUMNEZEU. Iar atunci mărturia
noastră slujeşte, prin lucrarea harului lui DUMNEZEU, pentru a
predica câte unui om cuvântul nebun despre cruce (1 Corinteni 1, 18)
şi nu pentru a ajuta omenirii suferinde prin programe politice,
sociale sau religioase să iasă din lipsa ei de armonie.
Formele
de conducere omeneşti, stările sociale şi sistemele religioase nu au
nici cea mai mică influenţă asupra împlinirii şi desăvârşirii
adunării trupului. Nu este de datoria acestei adunări nici să facă
revoluţie împotriva autorităţii, nici să reformeze regulile care
domnesc actual. Noi nu avem decât să ne supunem stăpânirilor (Romani
13, 1; Tit 3, 1). Pavel nu a scris nici-un cuvânt împotriva crudului
şi tiranului Nero, nici n-a format vreun partid creştin, care să fie
nevoie să ceară desfiinţarea sclaviei. El era cetăţean al acelei
ţări şi aici jos numai musafir şi străin. Un oaspete însă nu se va
amesteca niciodată în administraţia casei, în care el este tolerat
numai prin dispoziţie de mai sus.
Dacă a
văzut vreodată un om întregul volum al gândurilor de mântuire şi
ţelurilor de slavă dumnezeieşti, atunci acesta a fost apostolul
Pavel. El era într-adevăr un împuternicit al lui DUMNEZEU. Cum îşi
împlineşte însă el lucrarea lui aici jos? Ce sentimente stau la baza
scrisorilor sale? „V-am scris cu multă mâhnire şi strângere de
inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi” (2 Corinteni 2, 4). El nu se
simţea ca un funcţionar, care scotea decrete, pe el îl umplea
dragostea exagerată, care se jertfea pe sine spre mântuirea
sufletelor încredinţate lui, spre înăl-ţarea trupului lui CHRISTOS
(Coloseni 1, 29; Faptele Apostolilor 20, 31), ca să-şi sfârşească,
să-şi desăvârşească alergarea si slujba, pe care a primit-o de la
DOMNUL (Faptele Apostolilor 20, 24). Are loc slujba ta şi a mea tot
cu mâhnire, strângere de inimă şi lacrimi (2 Corinteni 12, 15)?
„Iată
cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui
Hristos...” (1 Corinteni 4, 1). Cuvântul, care este tradus aici cu
„slujitori” înseamnă de fapt „rob vâslaş” sau „vâslaş subordonat”.
Dacă ne gândim la galerele din acel timp, atunci ne putem imagina
cât de cât ce era un astfel de „hiperetes”.
în camere închise, cu
aer stricat, aceşti vâslaşi erau prinşi cu picioarele în cătuşe, în
general sclavi sau criminali, şi trebuiau să-şi facă slujba lor
istovitoare adesea în chinuri îngrozitoare.
Iar
Pavel se prezintă aici pe sine de asemenea ca un „rob vâslaş” sau
„vâslaş subordonat”! Asta dă de gândit! Nu căpitan, nici ofiţer de
vas, ci „vâslaş subordonat”. El face cea mai umilitoare, cea mai
dezonorabilă muncă de slugă. Poziţia sa nu este aceea a unui stimat,
a unui conducător, ci mai mult aceea a unui dispreţuit, a unui
chinuit, a unui criminal! Nu pe rândul cel mai din faţă, nu pe lângă
cei dintâi din timpul lui stătea Pavel, ci lângă cei mai din urmă.
El se numeşte pe sine un osândit la moarte (1 Corinteni 4, 9). Aşa
cum gladiatorii mergeau în arenă pentru a-şi lăsa vieţile lor, aşa
purta el întotdeauna omorârea DOMNULUI ISUS cu el, în trupul lui (2
Corinteni 4, 10). în
carnea lui, Pavel, ai cărui urmaşi trebuie noi să fim (1 Corinteni
11, 1; 1 Tesaloniceni 1, 6), nu ducea deloc o viaţă plăcută. Ce
sclipire a vieţii lui trupeşti ni se arată, când citim ce le scrie
el corintenilor lui în cea de-a doua lui scrisoare (2 Corinteni 11,
23 – 33)! El lucrează cu mâinile lui până la extenuare şi îngrijeşte
nu numai de întreţinerea vieţii sale, ci şi de aceea a
însoţitorilor şi conlucrătorilor lui (Faptele Apostolilor 20, 33–34;
1 Corinteni 4, 12). Pavel este desigur pe dinafară un amărât de rob
vâslaş! Nu există la el nici cea mai mică putere, nici prestigiu,
nici cinste. El înfăţişează nu numai prin cuvinte, ci prin întreaga
lui viaţă, cu fiecare bătaie de inimă şi cu fiecare răsuflare,
nimicnicia adunării trupului. „Un gunoi al lumii am ajuns,
lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4, 13). Acest cuvânt caracterizează
ruşinea, umilinţa absolută a poziţiei de creştin. Dächsel traduce:
„Noi sântem o scuipătoare...”. Pot fi repudierea şi respingerea, pe
care le-a experimentat Pavel cu evanghelia sa, evanghelia slavei,
pronunţate mai clar? Scuipă-toare! Gunoi! Lepădătură! Există ceva
mai lipsit de valoare şi mai scârbos? Ultimele resturi de demnitate
a vreunei funcţii şi de laudă a cărnii dispar!
Pavel,
cel izolat şi părăsit de conlucrătorii lui, cel dispărut, cel care
trebuie la Roma să fie „căutat cu multă grijă”, până este găsit de
Onisifor în temniţă (2 Timotei 1, 16 – 17), ni se oferă ca exemplu,
ceea ce el este cu adevărat! Căci cu cât mai mult ni se fac
accesibile în detaliu slăvile harului imens al minunatului nostru
DUMNEZEU-Mântuitor şi cu cât mai mult ni se transmit acestea în
esenţa lor, cu atât mai mult intră viaţa noastră exterioară în
umilinţa, în izolarea şi în repudierea, prin care a proslăvit Pavel
pe DUMNEZEUL şi TATăL
lui şi al nostru. Viaţa noastră este ascunsă şi noi vrem să aşteptăm
cu plăcere, până ce lui DUMNEZEU îi va plăcea să descopere El însuşi
ceea ce este ascuns. La fel ca şi un om care se dezvoltă şi ia formă
în trupul mamei sale şi noul om nu iese la iveală mai devreme, până
când el nu este complet, din cap până-n picioare, tot aşa este şi cu
CHRISTOS (1 Corinteni 12, 12). Capul, DOMNUL ISUS, a fost desăvârşit
prin suferinţe (după Evrei 2, 10) şi înălţat în slavă (Efeseni 1,
20; Filipeni 2, 9), însă mădularele nu sânt încă gata; ele vor fi
conduse de asemenea – ca şi capul – prin suferinţe în ascuns
la ţintă (Filipeni 3, 10; Coloseni 1, 24). Acuma trebuie să aşteptăm
(Tit 2, 12 – 13). Toate încercările, cât de bun intenţionate ar fi
ele, de a scoate cu forţa la lumină ceea ce este în formare şi are
să devină, nu sânt numai neînţelepte, ci sânt o piedică şi o
periclitare ajungerii la desăvârşire a adunării trupului lui
CHRISTOS.
Cu toată
dragostea faţă de fraţii în DOMNUL dorim totuşi să mărturisim cu
claritate ceea ce DUMNEZEU ne-a descoperit prin DUHUL Său ca voie a
Sa în Cuvântul Său, mulţumindu-I, că El ne socoteşte vrednici, nu
numai să credem în El, dar să şi suferim pentru El, pentru că avem
aceeaş luptă de dus, pe care am văzut că a dus-o Pavel şi despre
care am auzit de la el (Filipeni 1, 29 – 30)! Noi ştim că, la fel ca
şi la Ismael şi la Isaac odinioară, aşa şi acum, cel născut după
carne – care a fost binecuvântat de DUMNEZEU peste măsură (Geneza
17, 20) – prigoneşte pe cel născut din DUH (Galateni 4, 28–29; 2
Timotei 3, 12). Dar noi ştim de asemenea, că noi avem să slujim acum
de laudă slavei Sale înaintea lui DUMNEZEU şi înaintea căpeteniilor
şi a puterilor din locurile cereşti şi că „în veacurile viitoare, (aionos)
vom purta un imens caracter de slavă”.
3.
Scopul adunării
trupului
Fiecare
„ekklesia”, pe care DUMNEZEU o cheamă şi o pune deoparte, în
diferitele gospodării ale Sale, are şi un anumit scop, o
anumită ţintă pentru care a fost aleasă. Acest scop, sau
aceasta ţintă, corespunde cu baza ei.
şi adunarea trupului
are scopul ei, ţinta ei: Un scop, o ţintă, plin(ă) de o slavă
mi-nunată, un scop, o ţintă, care depăşeşte orice gândire omenească.
Căci aşa cum începutul şi baza acestei adunări a trupului Său sânt
independente de orice legătură pământească, tot aşa trebuie ca şi
sfârşitul acestei adunări, străine în acest cosmos, să înfăţişeze
plinătatea transformată şi desăvârşită a începutului supraomenesc şi
a descoperirii dumnezeieşti. Slava adunării trupului este acum una
încă ascunsă. „Când va fi descoperit CHRISTOS, viaţa noastră, atunci
veţi fi descoperiţi şi voi cu El în slavă” (Coloseni 3, 4)!
Viaţa
dumnezeiască interioară, care a fost dăruită fiecărui mădular al
trupului în parte, poartă încă de acum caracter de slavă în sine:
Ceea ce DUMNEZEU a plănuit, înainte de prăbuşirea în judecată
a cosmosului, în voia Sa, a desăvârşit în Fiul Său, „la împlinirea
vremii” (Galateni 4, 4). El ne-a smuls din tot ceea ce avea de-a
face cu legea şi „a turnat dra-gostea Sa în inimile noastre prin
DUHUL SFâNT, care ne-a
fost dat” (Romani 5, 5). Acum, pentru noi, aceasta nu mai este o
problemă imposibil de rezolvat, şi anume de a aplica cea mai
distinsă poruncă în cazurile schimbătoare ale vieţii (Marcu 12, 29 -
31; Luca 10, 27), ci noi putem şi ni se permite să iubim, chiar
acolo unde şi atunci când alţii se poartă urât cu noi, pentru că
aceste expresii de viaţă, ca roadă a lucrării Duhului (Galateni 5,
22), reies din legătura care, ca şi o rădăcină, este strâns legată
de dragostea dumnezeiască(Efeseni 3,17). Aceasta ne umple de o
linişte adâncă, pentru că atunci ştim că toate încercările, toate
indignările, lucrează împreună spre bine (Romani 8, 28).
Ca
oameni, pe care DUMNEZEU i-a ales înainte de prăbuşirea lumii, noi
avem pace cu El (Romani 5, v.1).
şi pentru că El ne-a
îndreptăţit, El ne-a şi eliberat şi ne-a făcut parte de libertatea
slavei copiilor lui DUMNEZEU (Romani 8, 30). Adunarea trupului „nu
mai citeşte pe Moise”, prin faptul că se supune unor statute.
De aceea
ea este eliberată de măhrama, care este aşezată deasupra ochilor şi
inimii tuturor acelora, care vor să fie sub lege, şi priveşte „cu
faţa descoperită slava DOMNULUI” (2 Corinteni 3, 15 – 18),
care „ne-a făcut cunoscut care este bogăţia slavei tainei, care a
fost ascunsă din veacuri (aionos) şi din toate generaţiile”
(Coloseni 1, 26 – 27)!
în
1 Corinteni 4, 1 nu sântem numiţi numai slujitori (vâslaşi
subordonaţi) ai lui CHRISTOS, ci şi „administratori (Cornilescu
traduce „ispravnici”) ai tainelor lui DUMNEZEU”. Cât de departe însă
sântem noi adesea de această voinţă nespus de mare şi minunată! Se
spune uneori că noi nu am fi sfătuitorii secreţi ai lui DUMNEZEU şi
că nu am putea să ştim despre revărsările de har şi despre
desfăşurările slavei plănuite de DUMNEZEU. Aceasta sună în realitate
foarte evlavios şi smerit, este însă omenesc şi nu dumnezeiesc,
pentru că cuvântul descoperit al lui DUMNEZEU ne mărturiseşte cu
totul altceva: Noi trebuie să fim „administratori ai tainelor lui
DUMNEZEU”. Cum pot eu însă să administrez ceva, ceea ce nici nu
cunosc? în Efeseni 1,
9 Pavel mărturiseşte, că el ne-a făcut cunoscută „taina voiei Sale”,
iar pentru Coloseni Pavel cere ca ei să fie umpluţi de
cunoaşterea voiei Sale (Coloseni 1, 9).
într-un alt loc Pavel
scrie (Efeseni 3, 9), că el are harul, „să pună în lumină
înaintea tuturor care este administraţia (isprăvnicia) tainei
ascunse”. Nu observăm noi, cum atâtor copii ai lui DUMNEZEU nu le
sânt cunoscute gândurile şi felul de lucru ale lui satan (2
Corinteni 2, 12)? El este încă „diabolos”, cel ce aruncă toate la
grămadă, cel ce spune: „Oare a zis DUMNEZEU cu adevărat?”! Ar trebui
să-i cunoaştem gândurile bine, pentru că odată, da, vom judeca pe
îngerii căzuţi (1 Corinteni 6, 3; Iuda 1, 6). Pentru aceasta sântem
pregătiţi încă de acum,suferind mai mult sau mai puţin – ca şi Pavel
odată – sub loviturile pumnilor lor (2 Corinteni 12, 7; Efeseni 6,
11 – 12). în paradis
DUMNEZEU a interzis oamenilor să mănânce din pomul cunoştinţei
(Geneza 2,17).
şarpele
şiret a ispitit pe oameni spre neascultare împotriva voinţei lui
DUMNEZEU. Noi trebuie, după voia Sa, să creştem prin cunoaşterea lui
DUMNEZEU (Coloseni 1, 10). Ce face şarpele acum? El face pe
credincioşi să pună pe plan secundar cunoaşterea lui DUMNEZEU, să nu
dea importanţă privirii pline de adorare a scopurilor Sale, a
gândurilor, a planurilor şi a intenţiilor Sale, sau chiar îi face să
le privească cu dispreţ, să-şi clădească o poziţie dispreţuitoare
faţă de ele.
însă
DUMNEZEUL, care a chemat din întuneric lumina, ca să lumineze,
DUMNEZEUL care este mai mare decât acela, pe care El l-a creat
(Isaia 54, 16), este Acela, care a făcut lumină în inimile noastre
pentru ca lumina cunoştinţei slavei lui DUMNEZEU să strălucească pe
faţa lui CHRISTOS” (2 Corinteni 4, 6)! Ceea ce era ascuns din
veacuri (aionos) şi din generaţii (Cornilescu : din veşnicii şi în
toate veacurile) (Coloseni 1, 26; Efeseni 3, 5 şi 9; Romani 16, 25 –
26), ceea ce era atunci cu totul întunecos, aceasta DUMNEZEU ne-a
descoperit nouă, „vaselor de îndurare” (Romani 9, 23), în aşa fel
încât noi putem privi slava lui DUMNEZEU, care este unită în
CHRISTOS. Pavel duce o luptă pe moarte pentru coloseni şi laodiceeni,
pentru ca inimile lor să cunoască taina: pe CHRISTOS
(Coloseni 2, 2)! CHRISTOS este începutul şi sfârşitul tuturor
drumurilor lui DUMNEZEU (Apocalipsa 1, 7), cele ascunse şi cele
descoperite. Toată plinătatea lui DUMNEZEU şi-a găsit în El
iradiaţia, potrivit cu fiinţa ei (Evrei 1, 3).
înspre
această plinătate dumnezeiască trebuie ca noi să fim umpluţi prin
nemărginita bogăţie a harului Său în veacurile (aionos) care vor
veni (Efeseni 2, 7), prin faptul că sântem împreună moştenitori,
împreună un trup şi împreună părtaşi ai lui CHRISTOS şi ai
făgăduinţelor Lui (Efeseni 3, 6).
Dacă noi
căutăm aici părtăşia suferinţelor Lui şi asemănarea cu moartea Lui
(Filipeni 3, 10), atunci acolo vom fi împreună moştenitori cu ISUS
CHRISTOS (Romani 8, 17). Noi nu vom moşteni însă numai ca fraţi,
având aceleaşi drepturi, lângă El (Romani 8, 29), ci vom fi
ca mădulare unite cu El (Efeseni 5, 30; Coloseni 2, 19), trupul Său,
părtaşi profesiei Lui dumnezeieşti. Pentru a împlini această
profesie, dată Lui de DUMNEZEU, CHRISTOS, capul, are
nevoie ca plinătate de noi, mădularele, care-L
completează de-abia în acea perfecţiune, care este necesară
pentru împlinirea profesiei Sale (Efeseni 1, 22 – 23).
în
această perfectă, unitară plinătate se va duce la îndeplinire
oricare şi fiecare promisiune, pe care TATăL
a dat-o CHRISTOSULUI Lui, „căci făgăduinţele lui DUMNEZEU, oricâte
ar fi ele, în El (în CHRISTOS) este Da şi în El este Amin, lui
DUMNEZEU spre slavă, prin noi” (2 Corinteni 1, 20).
CHRISTOSUL este Da şi Amin la toate promisiunile lui DUMNEZEU! Satan
însă este marele negativist, care caută să înfăţişeze
copiilor lui DUMNEZEU promisiunile lui DUMNEZEU ca fiind dubioase.
Să facem totuşi ca Avraam, care „a dat slavă lui DUMNEZEU, deplin
încredinţat că ceea ce El făgăduieşte, poate să şi împlinească.”
(Romani 4, 21). DUMNEZEU a dat FIULUI Său totul, ca o moştenire
minunată (Evrei 1, 2; Coloseni 1, 16) şi va supune totul lui
CHRISTOS (Efeseni 1, 10), pentru ca El să umple totul în toţi (Efeseni
1, 23). Noi vom fi, ca şi mădulare ale lui CHRISTOS, împreună
părtaşi ai acestei promisiuni şi ea se va executa spre slava lui
DUMNEZEU, prin noi. Cât de pline de înţeles sânt aceste două
mici cuvinte „...prin noi”! Ne-am dat noi seama vreodată, că
întreaga creaţie, care acum suspină împreună şi stă în durerile
naşterii, aşteaptă, ca noi să ieşim din ascuns, pentru ca ea „să fie
eliberată şi să aibă parte de libertatea slavei copiilor lui
DUMNEZEU” (Romani 8, 19 si 21 – 22)? Cu cât mai mult însă
aşteaptă TATăL şi
FIUL, ca trupul să fie desăvârşit şi unit cu capul, pentru ca
marile planuri de mântuire şi scopuri de dragoste ale lui DUMNEZEU
care cuprind întregul tot al întregurilor să fie aduse la
îndeplinire! De-abia atunci, când trupul lui CHRISTOS este alcătuit
şi descoperit împreună cu capul în slavă (Coloseni 3, 4), vom sta la
dispoziţia lui DUMNEZEU în tot sensul voinţei dumnezeieşti.
şi după această a
noastră slăvită slujbă, tânjeşte întreaga creaţie. Ce „bogăţie
nepătrunsă a lui CHRISTOS” (Efeseni 3, 8).
Ce să
spunem noi la acestea? Face aceasta pe un om duhovnicesc mândru sau
înfumurat? Cu siguranţă nu! îl
pleacă în praf şi-l conduce la dăruire şi adorare. Lui DUMNEZEU i-a
plăcut să plănuiască şi să descopere aceasta; El, care a
jurat pe Sine însuşi că îşi
va împlini planurile şi scopurile Sale (Isaia 45, 23),
îşi va împlini şi
toate promisiunile Sale. Noi însă pornim de la premiza „că
suferinţele din vremea de acum nu cad în cântar cu slava viitoare,
care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8, 18)!
„ Iar
Aceluia, care poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim
noi, după puterea care lucrează în noi, a Lui să fie slava în
adunare şi în Christos Isus asupra tuturor neamurilor „aion”-ului „aionos”-urilor!
Amin” (Efeseni 3, 20 – 21).
NOTă:
1. Totul (greceşte „ta panta” =
„(ele) toate”, deci întregul întregurilor toate, totul).
De
aceastea aparţin toate cele ce au fost create, tot ce se vede şi tot
ceea ce nu se vede.
Urmează
câteva locuri textuale, unde se foloseşte termenul „ta panta” :
Romani 11, 36:
Din El, prin El şi pentru El sânt toate lucrurile! A
Lui să fie slava în veci! Amin.
1
Corinteni 8, 6:
totuş pentru noi nu este decât {un} singur Dumnezeu: Tatăl, dela
care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi
şi {un} singur Domn: Isus Christos, prin care sânt toate
lucrurile şi prin El şi noi.
1
Corinteni 15, 28:
când toate lucrurile îi vor fi supuse, atunci chiar şi
Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca
Dumnezeu să fie totul în toţi.
Efeseni 1, 10:
pentru administrare la împlinirea vremii: spre a-şi uni iarăş în Christos toate lucrurile, cele
din ceruri şi cele de pe pământ, într-unul.
Efeseni 1, 23:
care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineşte totul
în toţi.
Efeseni 3, 9:
şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia
(administraţia) acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care
a creat toate lucrurile...
Efeseni 4, 10:
Cel ce S-a pogorât este acelaş cu cel ce S-a suit mai pe sus de
toate cerurile, ca să umple toate lucrurile.
Filipeni 3, 21:
care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea
trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile.
Coloseni 1, 16:
pentrucă în El au fost făcute toate lucrurile care
sânt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie
scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri:
toate lucrurile au fost făcute prin El şi pentru El.
Coloseni 1, 17:
şi El este înainte de toate lucrurile şi toate
lucrurile sânt susţinute prin El.
Coloseni 1, 20:
şi să împace prin El toate lucrurile cu Sine, atât ce
este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele
crucii Lui.
Evrei
1, 3:
El, care este iradiaţia slavei Lui şi amprenta fiinţei Sale şi care
poartă toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale S-a
aşezat la dreapta maiestăţii în locurile din înălţime, după ce a
lucrat curăţirea păcatelor...
Evrei
2, 10:
se cădea, în adevăr, ca Acela pentru care sânt toate lucrurile
şi prin care sânt toate lucrurile, care voia să ducă
pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia
mântuirii lor.
Apocalipsa 4, 11:
Tu eşti vrednic, Domnul şi Dumnezeul nostru, să iei slava, cinstea
şi puterea, căci Tu ai creat toate lucrurile şi după
voia Ta erau ele şi au fost ele făcute.
2.
Aion (plural:aionos)
= epocă,
mers al timpului, veac, perioadă a lumii, de cele mai multe ori
tradus cu „veşnicie”, ceea ce însă poate induce în eroare, pentru că
noi legăm de termenul „veşnicie” ceva care nu are nici început, nici
sfârşit, Noul Testament referindu-se la aceasta însă numai atunci
când cuvântul este redat astfel: „în veacurile (aionos) veacurilor (aionos)”
ş.a.
Deseori
cuvântul „aion” se află la plural, ceea ce nu ar face sens, dacă „aion”
= „veşnicie”, ar însemna o perioadă fără început şi fără sfârşit.
„aion”
este un termen central în Noul Testament; el apare de 102 ori.
Urmează
câteva locuri textuale:
Matei
12, 32:
oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine
va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în
veacul acesta, nici în cel viitor.
Matei
13, 22:
referitor la sămânţa căzută între spini: acesta este cel ce aude
cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi
înşelăciunea bogăţiilor sufocă cuvântul, care nu mai aduce roadă.
Apocalipsa 1, 6:
şi a facut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său:
a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!
(tradus cuvânt cu cuvânt: în aionos-urile aionos-urilor; această
expresie este folosită de 19 ori în Noul Testament) Amin.
Tit
2, 12:
şi ne învaţă, pentru ca să (re)negăm păgânătatea şi poftele lumeşti
şi să trăim în mersul veacului de acum cumpătaţi,
drepţi şi cu teamă de Dumnezeu.
sus
