Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Articole
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Proiectul Betania
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 


Articole de la cititori

 

 

Articolele din acest număr:

 

Noe şi turnătorii - de Radu Gheorghiţă

[click aici...]

AlGor(e)itmul baptiştilor ne-sudişti - de Doru Pope

[click aici...]

Biserica şi memoria colaborării - de Adonis Vidu

[click aici...]

Noi baptiştii - de Aurel Mateescu [click aici...]
O demistificare necesară - de Daniel Branzei [click aici...]
Iar despre foştii clerici securişti? - de Emanuel Adrian Sarbu [click aici...]

horizontal rule

Noe şi turnătorii

Către o hermeneutică a colaboraţionismului din bisericile neo-protestante

Radu Gheorghiţă

În loc de introducere: Ce are Noe de-a face cu deconspirarea?

Recent, am inclus în interviul luat de Danuţ Mănăstireanu un paragraf în care îmi exprimam opinia că actuala frenezie a deconspirării mă face să mă gândesc nu la textul despre „sângele nevinovatului Abel, care aşteaptă ispăşire" - legitim invocat, de altfel - ci mai degrabă la pasajul din Geneza care relatează blestemul rostit de Noe asupra fiului său Ham (Gen. 9:21-27). După beţia lui Noe şi dezvelirea sa ruşinoasă, Ham, fiul său mijlociu, a intrat în cort şi „a văzut goliciunea tatălui său"; ceilalţi doi fii, Sem şi Iafet, înştiinţaţi fiind de fratele lor, intră şi ei în cort, dar „fiindcă aveau feţele întoarse înapoi, nu au văzut goliciunea tatălui lor".

Nu este locul aici pentru o investigaţie fie ea chiar sumară a multiplelor interpretări date unuia din episoadele cu rating „Interzis Minorilor" din Biblia Ebraică. Textul este supărător de zgârcit în detalii, invitându-l pe cititor să-l lectureze cu deosebită atenţie în vederea găsirii cheii hermeneutice necesare interpretării acestui eveniment scandalos din viaţa lui Noe. În ciuda penuriei de detalii, însă, textul nu suferă la nivelul clarităţii mesajului principal. Imediat după Potop, Noe cade victimă beţiei, ajungând la pierderea completă a controlului de sine; dezvelirea ruşinoasă este singurul sfârşit posibil al drumului. Se întâmplă că Ham, unul din fiii săi, fără însă să-şi ia un minim de precauţii pentru a nu fi expus accidental dezvelirii tatălui său, ajunge să-l vadă în acestă stare jenantă. Decenţa în relaţiile tată-fiu impunea de la sine aceste precauţii. Indiferent dacă greşeala lui Ham se limitează la atât, sau dacă, lăsându-ne ghidaţi de exegeza rabinică, gravitatea faptei a fost mult mai mare - Ham complăcându-se şi chiar savurând hilarul situaţiei, sfârşind prin batjocorirea tatălui său - fapta lui a atras asupra-i un blestem extrem de sever. Este primul blestem după delugiul care ar fi trebuit să şteargă efectul blestemelor rostite în urma neascultării din Gen. 3. În contrast cu neglijenţa lui Ham, găsim atitudinea celorlalţi doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, care prin însuşi felul în care îl tratează pe Noe, demonstreză că şi Ham ar fi trebuit să ştie ce este de făcut într-o situaţie de criză morală majoră a tatălui său. În loc să privească, cei doi fii îşi întorc spatele şi evită chiar şi cea mai mică neglijenţă care ar fi putut duce la vederea tristei realităţi.

Găsesc în acest episod ruşinos din viaţa lui Noe un pericol al tratării greşelilor la care poate încă nu s-au gândit cei care cu atâta dezinvoltură nu doar privesc la ruşinea pe care o avem între noi, dar sunt foarte zeloşi să o arate tuturor. Evanghelicii români au o problemă serioasă acum. La aproape două decenii de la revoluţia din '89 accesul la dosarele securităţii este deschis. Spre surprinderea, dezamăgirea şi ruşinea noastră mulţi dintre conducătorii baptişti din perioada comunistă se regăsesc în aceste dosare cu amprente ce variază de la o semnatură dată pe un soi de angajament la rapoarte periodice de informare. Ca şi când acest lucru în sine nu ar fi fost suficient de umilitor pentru noi, ne întâlnim cu o serie de iniţiative prin care acest grup zelos de evanghelici, nu doar nu au interes să acopere goliciunea, dar se întrec unul pe altul în a o prezenta cât mai mult, cât mai de aproape, cât mai scandalos, şi cu cât mai multe detalii. Din listele pe care le-am auzit până acum cred că nu a rămas nici un nume dintre personalităţile importante ale Evanghelicilor, care să nu fi fost implicat în mod direct sau indirect. Şi astfel, fără atenţia şi seriozitatea impuse de complexitatea acestui fenomen, lăsându-se ghidaţi nu de principiul prezumpţiei de nevinovăţie până la proba contrarie, ci mai degrabă de opusul acestuia, preferă să defileze în presă, în bloguri, sau în mass-media cu ruşinea noastră.

Când am primit invitaţia din partea lui Adi Vidu de a contribui la dialogul pe tema colaboraţionismului şi deconspirării deschis pe Agora Christi, m-am gândit în primul rând la acest aspect al situaţiei actuale, întristat nu doar de faptul de a nu fi găsit încă o rezolvare în familie a problemei, dar şi de faptul că am ratat o nouă ocazie de a arăta societăţii o modalitate creştină de a trata şi rezolva problema - în clip-ul menţionat de Adi „nici dragoste fără adevăr, dar nici adevăr fără dragoste." Mă tem că nu am dat ocazia observării nici unuia din aceste două aspecte chintesenţiale ale menirii noastre de a fi „sare" şi „lumină" într-o societate care are nevoie acută de ambele.

Necesitatea unei hermeneutici

Una din concluziile excelentului articol postat de Adi a fost nevoia unei istorii. Atât concluzia cât şi argumentul pe care a fost clădită au fost deosebit de persuasive. Încerc în acest articol să împing discuţia spre conştientizarea unei alte nevoi, cel puţin la fel de imperioasă ca cea semnalată de Adi: avem nevoie de o hermeneutică a fenomenului. Bineînţeles, necesitatea unei hermeneutici corecte în faţa unui astfel de fenomen reiese din însăşi inevitabilitatea procesului interpretativ. Dacă în fenomenele cotidiene, hermeneutica îşi face simţită prezenţa şi inevitabil îşi îndeplineşte rolul, cred că importanţa asumării conştiente a unui proces hermeneutic riguros creşte direct proporţional cu seriozitatea şi complexitatea fenomenului de investigat. Scopul parţial al acestor rânduri este semnalarea câtorva coordonate care trebuie avute în vedere atunci când fenomenul colaboraţionist este luat în considerare. Mă rezum acum doar la o expunere a faţetelor mai importante ale procesului, urmând ca atât dimensiunea lor cât şi aplicabilitatea lor să fie, sper, clarificate pe parcursul dialogului iniţiat de forumul Agora Christi.

Iată deci subdomeniile minimale care trebuie aduse sub colimatorul hermeneuticii fenomenului colaboraţionist. În primul rând cred că avem de-a face cu interpretarea deciziei de colaborare, o fază distinctă faţă de actul de colaborare ca atare, care la rândul lui trebuie interpretat. Apoi, inevitabil, este nevoie de o interpretare a documentelor în sine, a nivelului lor de veridicitate, care trebuie demonstrată nu presupusă. La fel de important, ar trebui luată în considerare hermeneutica intenţiilor cu care informaţii din aceste dosare sunt publicate şi interpretate. Cred, de asemenea, în nevoia unei hermeneutici a consecinţelor rezultate din actul colaborării, atât în ceea ce-l priveşte pe (presupusul) colaborator cât şi pe cei care au fost afectaţi de actul colaborării. Actul recunoaşterii vinovăţiei şi mărturisirii, acolo unde este cazul, trebuie luat în considerare de asemenea. În ultimă instanţă, toate aceste dimensiuni trebuie tratate în contextul mai amplu al hermeneuticii regimului comunist, în mod special al feluritelor modalităţi legitime de raportare a creştinului la sistem.

Cred că devine evident, dacă lucrul acesta nu a fost până acum, faptul că studiul acestui fenomen nu poate fi redus la analize simpliste, pripite, sau incomplete ca multe (nu toate, însă) din cele prezentate până la ora actuală. Riscul pe care şi-l asumă un hermeneut diletant este cel de deformare a istoriei, o acţiune ce va duce inevitabil la o extindere a răului şi nicidecum la o rezolvare a lui. De cealaltă parte, însă, vor fi desigur obiecţii serioase faţă de această propunere care seamănă mai degrabă cu proverbiala „batere a apei în piuă". De optsprezece ani, sună argumentul, tot asistăm la discuţii şi analize interminabile fără să ajungem la vreun deznodământ concret. Sunt de acord cu acest gen de obiecţii ridicate, dar personal cred ca nu există o alternativă viabilă care ar putea înlocui genul de analiză impus de acest fenomen complex. În sistemul judiciar american în care pedeapsa capitală este încă valabilă, se face referire des la un principiu guvernator, pe care îl consider la fel de important şi în contextul fenomenului colaboraţionist: mai bine 100 de vinovaţi neprinşi, decât un singur nevinovat executat pe nedrept. În lumea imperfectă în care trăim, şi chiar mai mult, în virtutea crezului nostru privind realitatea judecăţii divine eschatologice, sunt convins că această poziţie este o consideraţie pe cât de precaută, pe atât de înţeleaptă.

Necesitatea unui hermeneut

După această lungă litanie îmi propun să mă ocup în prezent doar de o singură problemă pe care o pun la însăşi temelia procesului heremenutic pomenit anterior: mă refer la profilului ideal al hermeneutului care ar îndrăzni, că de o îndrăzneală este vorba, să se ocupe de astfel de lucruri. Care ar trebui să fie profilul ideal al acestui interpret? În ce anume rezidă competenţa şi legitimitatea celui care se angajează să analizeaze, să cântărească, să înţeleagă, şi mai apoi să emită verdicte în aceste probleme?

Bineînţeles, prima calitate care se impune de la sine este profesionalismul şi compentenţa pe care oficiul laic, în mod special, îl conferă. În posturile prezentate deja pe Agora Christi se tratează suficient de bine acest aspect şi ca urmare nu îl voi relua şi eu. Doresc mai degrabă să privesc întrebarea de mai sus sub considerente spirituale, în mod special datorită apartenenţei la credinţa creştină atât a celui ce investighează cât şi a celui investigat. Dimensiunea spirituală nu trebuie să o înlocuiască pe cea profesională, dar nici să fie redusă la aceasta sau, mai periculos, să fie anulată de ea. Totodată, doresc să abandonez abordarea teoretică, detaşată a acestor lucruri şi să vorbesc la persoana întâi, părăsind - cu permisiunea moderatorilor Agora Christi - etosul nealunecării în cazuistica personală, de altfel foarte sănătos în astfel de discuţii principiale . Sper că prezentarea şi analiza unui crâmpei din viaţa mea va ajuta înţelegerea şi evaluarea argumentului propus.

În tractatul Avot (Părinţii) din Mishna, autoritatea rabinică primară, în mare parte contemporană cu scrierile Noului Testament se găseşte recomandarea de a „nu judeca un om înainte de a ajunge în situaţia lui" (Av. 2:5). Cred că această maximă cu ecouri chiar şi în învăţăturile Domnului Isus demarchează foarte precis aspectul pe care îl am în vedere.

În interviul publicat pe blogul lui Danuţ Mănăstireanu, am expus contextul întâlnirii mele personale cu Dumnezeu. Desigur, spaţiul de acolo nu îmi îngăduia să intru în alte detalii semnificative; l-am relatat în forma lui brută aşa cum îl păstrez în amintirea mea. Ceea ce nu se desprinde de acolo, însă, este faptul că aura de „victorios" într-o confruntare cu profesoara de marxism este doar o parte a realităţii trăite în acei ani. În interviu nu spun nimic, de exemplu, despre alte ocazii în care testul vieţii mele de creştin a fost mai degrabă un eşec, niciunde cred mai evident decât primirea mea în organizaţia tinerilor comunişti, UTC.

În clasa a VIII-a când se făceau primele primiri în organizaţie nu am fost ales membru din cauza vârstei. Mai apoi, în timpul liceului, am reuşit să evit toate ocaziile în care mi se propusese să intru în organizaţie. A venit însă armata. De la începutul stagiului, am fost întrebat despre motivul pentru care nu eram încă UTC-ist. În mod normal, am preferat să joc din nou cartea vârstei şi a neglijenţei organizaţiei liceene, fără să menţionez, direct sau indirect, adevăratul motiv care avea de-a face mai degrabă cu convingerile mele religioase, chiar aşa nedefinite cum erau atunci.

Pasul următor a avut loc automat: mi s-a propus sa fiu primit ca membru în UTC. În armată erau norme stricte care reglementau apartenenţa politică a soldatului, de la care nu te puteai sustrage fără consecinţe semnificative. Am acceptat deci să fiu primit în UTC, pentru că şi aşa, îmi spuneam, lucrul acesta este doar o formalitate lipsită de orice substrat ideologic sau afectiv pentru mine. La şedinţa care a urmat, însă, atunci când mi-am depus semnătura pe carnetul de UTC, am simţit că ceva s-a rupt în mine. Nu reuşeam să înţeleg bine situaţia; pe de o parte, nu eram încă „oficial" un creştin din convingeri proprii: nu primisem încă botezul şi nu eram membru al vreunei biserici. Strict vorbind deci nu se punea problema unei lepădări de credinţă atunci când implicit îmi asumasem ideologia ateistă a UTC-iştilor. De cealaltă parte, însă, îmi doream profund să fiu al Domnului, chiar dacă nu-mi era foarte clar încă nici ce înseamnă acest lucru, nici consecinţele care urmau să decurgă din el. Dar, aşa puţin cum înţelegeam situaţia atunci, aveam o dorinţă aprinsă de a nu face compromisuri cu ideologiile anti-creştine.

De ce oare, fiind convins că de partea comuniştilor nu doream să fiu, nu am refuzat primirea în UTC? Şi dacă nu am refuzat-o atunci în armată, când poate eram prea fraged în credinţă, de ce nu am renunţat la statutul de UTC-ist mai târziu in timpul facultăţii, după formarea şi consolidarea convigerilor creştine? De ce oare nu am luat o poziţie publică, fară echivoc, de respingere a ideologiei ateisto-comunistă care îşi pusese deja semnul pe mâna mea dreaptă? Este posibil ca pentru unii cititori acestă problemă să pară lipsită de importanţă sau semnificaţie în înţelegerea tematicii discutate aici. Nu însă şi pentru mine. Şi aceasta din simplul motiv de nu putea da un răspuns satisfăcător la o serie de întrebări mult mai dificile, care inevitabil se nasc în urma celora de mai sus. De exemplu, ce aş fi făcut dacă, pe lângă primirea in UTC în timpul stagiului mi s-ar fi propus să colaborez cu Securitatea? Mai mult, ce răspuns aş fi dat dacă propunerea ar fi venit nu cu tentaţia avantajelor pe care colaborarea le-ar fi adus ci mai degrabă cu binecunoscutul baraj de ameninţări cu trimiterea la batalionul disciplinar, sau cu pierderea facultăţii, sau cu perspectiva unei vieţi si cariere ruinate? Aş fi avut oare tăria de a sta în picioare fără să fac compromisul cu ei? Primirea în UTC mi-a dovedit că am capitulat la un examen mult mai simplu şi banal. Aş fi putut însă rezista presiunii în celălalt caz?

Uite deci o serie de întrebări la care nu pot da un răspuns simplu, nenuanţat. Desigur, ar fi foarte uşor, convenabil şi auto-aservit să răspund cu un sonor „Da, aş fi rezistat". Dar ce valoare ar avea acest răspuns? Câtă acoperire în realitate ar avea el? În harul protector al lui Dumnezeu, pot afirma cu destulă certitudine că, în baza convingerilor si experienţei pe care le am acum, cred că acum aş putea rezista. Deci, chiar şi acum pot emite doar un calificat: „cred Doamne ... ajută necredinţei mele". Dar atunci la începutul anilor ‘80? Un adolescent de optsprezece ani, nesigur încă de credinţa lui care de abia se înfiripase, iubindu-l pe Cristos, dar în egală măsură nefiind sigur sau conştient de preţul pe care ar fi fost dispus să-l plătească în urmarea Lui. Nu ştiu exact, deci, ce aş fi făcut. NU AM TRECUT PE ACOLO.

De ce am găsit necesară această incursiune în experienţa şi gândirea unui adolescent? În primul rând pentru a sublinia că, în opinia mea, Mishna are foarte mare dreptate. Singurul om cu adevărat îndreptăţit şi compentent în analiza fenomenului este cel care a trecut prin acel iad şi a ieşit nevătămat şi neîntinat de acolo. Personal nu cunosc foarte mulţi candidaţi care s-ar califica la această treabă. Ştiu, de exemplu, că eu însumi nu mă calific. Nu am fost supus niciodată vreunei presiuni de a colabora cu Securitatea, şi de aceea nu am statutul moral de a-l judeca pe cel care a trecut pe acolo. Este foarte tentant să afirm că dacă aş fi trecut pe acolo, nu aş fi cedat precum au făcut-o atîţia alţii. Dar oare este justificată asumpţia că aş fi fost mai tare, mai abil, mai rezilient decât alţii? În plus, întrucât doresc să fiu sincer cu mine însumi, nu pot să nu remarc faptul că într-o chestiune precum primirea în UTC, mult mai simplă şi mai banală decît colaborarea, am ales calea slujirii la doi stapîni, calea compromisului. Ce garanţii ar fi că nu aş fi încercat un compromis în problema colaboraţionismului, dacă nu din alt motive, cel puţin din cel care anecdotic îi este atribuit lui R. Wurmbrand: „minte-i frate cât poţi, că doar atunci vorbeşti pe limba lor".

Găsesc foarte interesant faptul că Daniel Mitrofan cu care am discutat puţin despre acest aspect, şi care la rândul lui a fost membru UTC, se plasează pe o poziţie total opusă. Mi se pare absolut nejust, în cel mai bun caz, iar în cel mai rău, de-a dreptul imoral, faptul de a emite verdicte pentru unii şi alţii, precum cele din cartea lui, Pigmei şi Uriaşi, acestea venind din partea unuia care, în lumina argumentului de mai sus, nu are calificarea morală de a le emite. Şi aceasta nu doar pentru simplul fapt de a „nu fi fost pus în situaţia lor" (cf. Mishna), dar şi datorită faptului că într-o situaţie mult mai simplă decât cele pe care le analizează (adeziunea la UTC), el însuşi a ales calea de mijloc pentru care îi condamnă pe alţii.

În al doilea rând, am preferat expunerea acestui caz pentru a scoate din nou în relief un adevăr menţionat deseori, dar poate nu acceptat întotdeauna la adevărata lui dimensiune. Cred că întreaga comunitate neoprotestantă trebuie să-şi asume o vinovăţie colectivă vis-a-vis de fenomenul colaboraţionist. Personal, aici văd singurul punct de plecare spre o adevărată soluţionare în bisericile noastre, esenţialmente diferită de celelalte propuse în analiza fenomenului la nivelul societăţii. Desigur, grade variate de vinovăţie îi departajează pe unii de alţii, dar un substrat comun, chiar unul serios, de vinovăţie îl purtăm cu toţii. Oare nu tocmai aceasta este şi concluzia profetului Daniel când afirmă fără vreo ambiguitate că vinovăţia pentru pedeapsa exilului o poartă el şi întregul popor? Nu cred că rugăciunea din Dan. 10:4-19 poate fi citită fără a rămâne impresionat de frecvenţa cu care face uz de persoana întâi plural. Cât de valabil mi se pare acest lucru şi în cazul tematicii discutate aici! În ultimă instanţă, aceeaşi opţiune pentru compromis care în cazul meu s-a manifestat în acceptarea şi rămânerea în UTC a fost responsabilă pentru sucombarea altora sub presiuni mult mai mari decât cele cunoscute de mine. Cred că este de preferat ca aspecte ce ţin de nivelul individual de vinovăţie sau lipsa acesteia să fie discutate şi rezolvate după iar nu înaintea acestui pas fundamental, asumarea vinovăţiei plenare a bisericii neo-protestante.

În acest fel cred că am reuşi să evităm păcatul lui Ham de a-şi fi necinstit părintele care a greşit. Subliniez, greşit; sau păcătuit pentru cei care ar considera primul termen insuficient de grav. A ne arăta desconsiderarea sau poate chiar dispreţul faţă de ei, şi plini de hybris să credem că am fi fost mai tari, mai credincioşi, mai demni decât ei, ar fi o opţiune pe care Ham ar fi îmbrăţişat-o fără şovăire. De cealaltă parte, dorinţa de a împărţi ruşinea vinovăţiei cu ei, de a acoperi, de a proteja, şi în ultimă instanţă de a ierta, este o alternativă pe care Ham nu ar fi considerat-o vrednică de sine însuşi.

Aici cred că trebuie începută analiza fenomenului colaboraţionist, cel puţin în ceea ce priveşte infiltrarea lui în biserică. Desigur, nu se poate limita doar la atât, dar despre aceste alte dimensiuni pe altă dată.

Articol apărut pe Blogul AGORA CHRISTI (http://agorachristi.wordpress.com )

horizontal rule

AlGor(e)itmul baptiștilor ne-sudiști

de Doru Pope

Al treilea membru al troicii liberale invitate la Convenția Baptiștilor liberali a fost Al Gore. El este mai cunoscut pentru un film premiat cu un Oscar și un Nobel pentru pace decât pentru realizări de pe vremea când era membru al COngresului, sau vice-președinte al SUA.

Pe vremea când Bush și cu Gore erau candidații partidelor lor pentru președinția Americii, niște afirmații de-ale lui Gore cum că ar fi inventat internetul au fost atât de des întrebuințate în clipuri publicitare încât talk-show hosts precum Jay Leno, când intervieva trecători de pe stradă cu privire la cine sunt cei din pozele pe care le arăta el, la poza lui Gore nu zicea nimeni că el este candidat la Casa Albă ci că e tipul care a inventat internetul!

Dacă e adevărat că Gore a afirmat asta sau nu (sunt oameni de ambele părți; asta este ceea ce a afirmat el într-un interviu luat de Wolf Blitzer de la CNN: "During my service in the United States Congress, I took the initiative in creating the Internet.") nu știm cu siguranță, dar știm că Gore a mai făcut afimații burtologice.

De exemplu, poate nu știți că dragostea dintre Gore și soția sa Tipper a fost inspirația pentru romanul lui Erich Segal, Love Story? Sau că, pentru a-și ține iahtul pe apa râului Connecticut (New Hampshire), în 1999 a cerut autorităților locale să elibereze 4 milioane de galoane de apă dintr-un bazin de acumulare din apropiere în albia râului lovit de secetă (operația a costat 7 milioane de dolari)?

Sau că atunci când Gore era bebeluș, maică-sa îl adormea cântându-i un cântec de leagăn numit „Look for the Union Label", cântec ce a fost de fapt compus în 1975, când Gore era deja de 27 de ani? Sau că afirmația sa despre cei 2 ani petrecuți în armată, a fost falsă, deoarece Gore a petrecut în Vietnam doar 5 luni, ca reporter? Și că deși Gore a spus că s-a dus în Vietnam pentru ca să nu se ducă poate un alt tânăr dintr-un mic cătun din Tennessee (stat din care se trage Gore), el nu s-a înscris să lupte ci ca „intern" (ucenic) pentru un ziar, în timpul studenției sale?

Ca să încheiem șirul de exagerări ale lui Gore, trebuie să spunem că persoane care l-au cunoscut de aproape (precum George Stephanopoulos) au vorbit despre „sindromul Pinocchio" al vicepreședintelui. Pentru a fi băgat în seamă, pentru a fi în centrul atenției publice, el avea obiceiul de a exagera mereu și mereu.

Așa că, probabil nu trebuie să ne mire că după pierderea cursei la președinție, Gore nu a suportat anonimatul și a căutat altceva care să-l propage în atenția oamenilor. Așa a preluat el „balonul" încălzirii globale pe care apoi l-a transformat, așa cum spuneam mai sus, într-un Oscar și-un Nobel, matcând „golul„ perfect.

Înainte de a analiza succint dacă încălzirea globală este reală sau nu (într-un post viitor), să vedem dacă Gore trăiește cea ce predică. Una dintre cauzele încălzirii globale ar fi consumul exagerat de combustibili. „Evangheliștii" încălzirii ar trebui să fie campioni ai prezervării combustibililor: adică, să folosească mașini mici, cu combustie (eventual) hibridă, renunțând la SUV-urile mamut ale americanilor. Știți cât energie consumă Gore pentru încălzirea/iluminarea palatului său din Belle Meade? Într-o lună, cât media consumului unui american de rând într-un an. În 2006 Gore a consumat de fapt de 20 de ori media anuală a unui american.

Gore și-a promovat filmul zburând din loc în loc într-un jet Boeing 737. Călătorește într-un Cadillac Escalade (consumul de benzină cam 25l/100km) urmat adesea de un anturaj călătorind tot în SUV-uri asemănătoare.

Cu alte cuvinte, predica despre încălzirea globală este pentru alții, nu și pentru Gore! Cum spunea cineva, Gore este doar un predicator; un predicator din gașca socialiștilor de tip „new age" care a apărut și s-a dezvoltat în ultimii 30 de ani mai întâi în Europa și acum și în SUA. Este Al Gore un „new ager?" Cred că da! Chiar leaderi în mișcarea new age recunosc aceasta. Uite ce spune Neale Donald Walsch despre Al Gore în 2003, la Humanity´s Team Leadership Gathering: „You know Al Gore. I know Al well and he says to me, "Hey Neale, I used to be the next president of the United States." Al has read my books and loves them, but he can't possibly say that publicly.... He should be able to, and in the society we're going to recreate he will be able to, but right now he can't."

Apropo, Neale Donald Walsch a scris cartea „Converations with God", în care printre altele, el afirmă: „The twenty-first century will be the time of awakening, of meeting The Creator Within. Many beings will experience Oneness with God.... There are many such people in the world now-teachers and messengers, Masters and visionaries-who are placing this vision before humankind and offering tools with which to create it. These messengers and visionaries are the heralds of a New Age. There is only one message that can change the course of human history forever, end the torture, and bring you back to God. That message is The New Gospel: WE ARE ALL ONE."

Alte citate din Conversations with God:

Walsch: But those who have taught me all about the rights and wrongs, the dos and don'ts, the shoulds and shouldn'ts, told me all those rules were laid down by You by God.

God: Then those who taught you were wrong. I have never set down a "right" or "wrong," a "do" or a "don't." To do so would be to strip you completely of your greatest gift-the opportunity to do as you please, and experience the results of that.... To say something a thought, a word, an action-is "wrong" would be as much as to tell you not to do it.... To prohibit you would be to restrict you. To restrict you would be to deny the reality of Who You Really Are.

God: Evil is that which you call evil. Yet even that I love, for it is only through that which you call evil that you can know good; only through that which you call the work of the devil that you can know and do the work of God. I do not love hot more than I do cold, high more than low, left more than right. It is all relative. It is all part of what is. I do not love "good" more than I love "bad." Hitler went to heaven. When you understand this, you will understand God.

Dar se încălzește planeta? Și, care este cauza? Și cât de repede? O mulțime de întrebări, și atât de puțin timp! Despre asta însă, pe viitor!

Articol apărut pe Blogul Perspective Creştine (http://dorupope.com )

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate