Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Articole
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Proiectul Betania
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 


Articole de la cititori

 

 

Articolele din acest număr:

 

Care este Biserica “Adevarata”? - de Daniel Branzei

[click aici...]

Chemarea Domnului la sfintenie - de Marian Ghita

[click aici...]

Creaţionism şi educaţie

[click aici...]

Despre tradiţie - de Claudiu Dobra

[click aici...]

Suicidul - perspective teologice - de Emanuel Adrian Sarbu [click aici...]
Vreau să mă mărit... - de Doru Pope [click aici...]

horizontal rule

Care este Biserica “Adevarata”?

de Daniel Branzei

(Nu m-a invitat nimeni la marea adunare ecumenica de la Sibiu. Daca m-ar fi invitat, iata ce “referat” le-as fi supus atentiei)

Intrebarea din titlu poate fi si sincera, dar si batjocoritoare sau cinica. Cine o pune, trebuie sa nu uite nici o clipa ca aceasta intrebare Ii este adresata in ultima instanta lui Dumnezeu Creatorul si lui Isus Christos, Cel ce a promis sa “zideasca” aceasta Biserica si “s-o prezinte” intr-o buna zi “fara pata, fara zbircitura” in fata intregului univers.

Iata de ce va invit sa cititi cu evlavie si atentie rindurile care urmeaza:

“Cea mai inalta expresie a voiei lui Dumnezeu in dispensatia actuala este Biserica. Pentru a fi in intregime biblica, orice activitate religioasa trebuie sa fie integrata si subordonata Bisericii. Trebuie sa spunem foarte clar si raspicat ca orice slujba adusa lui Dumnezeu in vremea de acum trebuie sa izvorasca si sa se desfasoare in cadrul sfant al adunarii copiilor lui Dumnezeu. Scoli teologice, societati de tractate, organizatii misionare, societati de binefacere, edituri crestine, si orice alte grupari aflate intr-o forma sau alta de slujire crestina trebuie sa se autoexamineze cu toata evlavia si cu toata responsabilitatea stiind ca lucrarile lor nu pot avea nici un fel de semnificatie spirituala atata timp cat ele raman in afara Bisericilor locale.” (John Mac Arthur Jr.)

In terminologia Scripturii, Biserica este: “locul unde locuieste Dumnezeu, prin Duhul” - cel mai important organism aflat in existenta sub soare. Ea nu este numai una din institutiile umane pozitive din societate, alaturi de familie, stat, scoli, - ci, dintre toate, ea este cea mai de seama si mai coplesitoare in importanta. Biserica locala este un bastion al lui Dumnezeu intr-o lume “care zace in cel rau”, “ambasada lui Dumnezeu” intr-un pamant strain, “avanpostul” invaziei imparatiei luminii intr-o tara a intunericului, o “avanpremiera” a ceea ce va fi si “o taina” pe care cei din lume nu o pot intelege.

Cei aflati in Biserica sunt singurii “extraterestii” aflati pe planeta noastra, oameni cu o dubla apartenenta, una exterioara la neamul creat de Dumnezeu prin Adam si o a doua, interioara, la un neam nou, “dintr-o alta creatie” (2 Corinteni 5:17), inceputa cu “cel de al doilea Adam”, Isus Christos (1 Corinteni 15:45-49).

Cinicul batjocoritor ne va intreba repede “despre care biserica in particular vorbim, stiind ca exista multe “biserici” si nenumarate “denominatii”, si ca din aceasta cauza este aproape imposibil sa stii care este “Biserica cea adevarata, daca, bineinteles, asa ceva exista.” Nu trebuie sa ne lasam tulburati de zambetul ironic afisat de cei ce ne intampina cu astfel de obiectii. Batjocoritori au existat intodeauna, dar ironia lor nu a reusit niciodata sa desfiinteze realitatea. Biserica lui Christos exista. Ea nu este deocamdata “desavarsita” in ochii lumii. Imperfectiunea ei se vede inca si mai bine pentru credinciosul sincer care se afla in interiorul ei, dar ceea ce nu stie “inteleptul lumii acesteia” este faptul ca imperfectiunile Bisericii nu-i masoara acesteia “inexistenta”, ci sunt dovezile unui proces de crestere, manifestarile unor “neputinte si nevrednicii omenesti” biruite rand pe rand de “harul” lui Dumnezeu si de “puterea Celui care lucreaza in noi ce-I este placut” (Evrei 13:21). …

Biserica exista in toate locurile in care Duhul Sfant a adunat impreuna cateva persoane care L-au primit pe Isus Christos ca Mantuitor, care I se inchina lui Dumnezeu in duh, si care se straduiesc sa se pastreze neintinati de lume si de poftele firii pamantesti. S-ar putea ca unele madulare ale Bisericii sa fie pentru o vreme raspandite pe toata suprafata pamantului, despartite de distante si de imprejurari, dar in fiecare din aceste madulare ale trupului salasluieste acelas dor de casa, aceasi tanjire a oilor dupa staulul comun si dupa partasia Pastorului. Dati cea mai mica sansa unor crestini veritabili si ei se vor strange impreuna si vor pune la cale un plan de intalniri regulate pentru inchinaciune comuna, studiu in Cuvant si rugaciune. Grupuri din acestea, raspandite in toata lumea, sunt celulele trupului lui Christos. Fiecare adunare locala in parte este in sine o Biserica adevarata si toate impreuna alcatuiesc Biserica cea mare, Mireasa care se pregateste in vederea intrarii in “odaia de nunta” a “Mielului” (Apocalipsa 19:7-8).

Prin astfel de grupuri, Duhul Sfant lucreaza in lume si ii atrage la mantuire pe cei pierduti. Oricine vorbeste de rau Biserica locala, vorbeste de rau Trupul si Mireasa lui Christos. Confruntarea cu Biserica este sortita intotdeauna esecului. Christos este cel ce o zideste, “si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Sa ne definim termenii si… pozitia

Vorbind despre Biserica trebuie sa ne ferim de “certurile de vorbe” care se nasc adesea intre cei credinciosi din cauza diferentelor produse de intelegerea diferita a unor termeni.

Orice cuvant are in spatele sau o incarcatura de semnificatie aflata in gandirea celui ce-l foloseste. De multe ori, vorbitori diferiti folosesc aceleasi cuvinte, dar nu se pot intelege datorita faptului ca fiecare gandeste altceva. Din cauza aceasta este bine sa aiba loc o lamurire “semantica” (a sensurilor).

Biserica Crestina - un grup anume intre “cetele” mantuitilor lui Dumnezeu destinat sa alcatuiasca un organism distinct in vesnicie printr-o relatie speciala cu Isus Christos, cea de a doua persoana a Dumnezeirii: Isus Mirele - Biserica Mireasa (Trupul lui Christos).

Amintind despre relatia dintre Christos si Biserica crestina, apostolul Pavel spunea:

” … si cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare - (vorbesc despre Christos si despre Biserica)” (Efeseni 5:31-32).

Biserica Universala - totalitatea credinciosilor salvati prin credinta in lucrarea mantuitoare a lui Isus Christos in trecut, prezent si viitor.

Biserica Mondiala - totalitatea credinciosilor aflati in viata in toata lumea la o anumita data.

Biserica Locala - un grup de credinciosi adunati intr-un anumit loc pentru inchinaciune in duh si in adevar.

Realitatea Bisericii Universale nu trebuie sa umbreasca in nici un fel importanta functionarii bisericilor locale. De fapt, este greu de conceput ca cineva poate spera sa faca parte din Biserica Universala atata timp cat, desi are posibilitatea, nu vrea sa faca parte din nici o Biserica locala. Cum ar putea sa aiba cineva partasie cu credinciosii din toate veacurile, in timp ce refuza partasia crestinilor din imediata lui apropiere?

Exista astazi un curent de invatatura si atitudine care priveste de sus Biserica locala, ca pe ceva compromis si ne-necesar. Acesti invatatori neinspirati s-au departat de invatatura Bibliei si propovaduiesc numai o Biserica spirituala fara nici un fel de forma sau organizare omeneasca. Dupa ei, orice organizare este ceva “firesc” si trebuie parasita in vederea “trairii in Duhul”. Contactele cu Bisericile locale sunt privite ca vizite la “fratii mai slabi” aflati inca in robia “invataturilor incepatoare”. Orice structura este denuntata drept “omeneasca” si orice slujitor al Bisericii este demascat drept un nou “Diotref”, care tine sa-si impuna autoritatea sa, in dauna autoritatii Duhului.

De obicei, in spatele acestor atitudini exista o mare doza de “mandrie spirituala” combinata cu un caracter nesupus si incapabil sa suporte disciplinarea partasiei dintr-o legatura frateasca stransa. Ce este si mai grav insa, este faptul ca in numele unei superioritati spirituale se intretine critica si dispretul, iar sub paravanul unei cunoasteri a lucrurilor “mai adanci”, se paraseste ascultarea de mesajul clar al Evangheliilor si al Epistolelor Noului Testament. Textele care vorbesc despre organizarea din Bisericile locale sunt scoase din contextul biblic imediat, sunt rastalmacite si alegorizate fortat pentru a sprijini opiniile celor porniti pe o astfel de “talmacire”.

Biserica Universala - Biserica Locala

Ce este la urma urmei Biserica? Exista zeci si zeci de raspunsuri. Bisericile, asa cum le cunoastem noi astazi sunt impartite pe toata fata pamantului, diferite ca forma, instrainate ca denumiri oficiale, invrajbite intr-un patriotism sectar sau sufocate intr-un ecumenism fara valori crestine. Ce spune insa Biblia despre Biserica? Cum este descrisa ea in planul de functionare alcatuit de “arhitectul” si Capul ei dumnezeiesc, Isus Christos?

Pentru inceput, sa spunem doar ca in limba greaca pentru Biserica este folosit cuvantul “EKKLESIA” si ca sensul acestuia in uzanta timpului era “colectivitatea celor chemati afara”.

Din aceasta definitie se poate vedea ca Biserica nu poate fi in nici un caz o cladire in care se tin servicii religioase. Mai degraba, ea este colectivitatea celor ce s-au adunat in acea cladire pentru inchinaciune.

Apoi, Biserica nu poate fi inteleasa drept o simpla “organizatie”. In limba greaca, pentru a defini viata Bisericii a fost folosit termenul “KOINONIA” care defineste o relatie de partasie, o traire in stari si scopuri comune.

In Evanghelii, “ekklesia” apare de doua ori (in Matei 16:18: “… pe acesta piatra voi zidi Biserica Mea” si in Matei 18:17: “Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii”). Din ambele pasaje se vede clar ca Mintuitorul se referea la o colectivitate de oameni.

Intre Biserica si lumea inconjuratoare s-au format inca de la inceput raporturi foarte clare. Crestinii mantuiti au format o comunitate sociala distincta si s-au separat de ceilalti oameni. Mesajul crestin a devenit imediat:

“Mantuiti-va din mijlocul acestui neam ticalos” (Faptele Apostolilor 2:40).

Ekklesia este aratata deci a fi colectivitatea celor “chemati afara”:

“Sa iesim dar afara din tabara la El si sa suferim ocara Lui” (Evrei 13:13).

Chiar si atunci cand mergeau inca la templu, crestinii stateau separati de ceilalti:

“Toti stateau impreuna in pridvorul lui Solomon, si niciunul din ceilalti nu cuteza sa se lipeasca de ei” (Faptele Apostolilor 5:12-13).

Petru ne spune de ce s-a produs aceasta separare intre Biserica si lume:

“Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor pe care Dumnezeu Wi l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui care v-a chemat din intunerec la lumina Sa minunata” (1 Petru 2:9).

O data cu aparitia ekklesiei, omenirea a cunoscut o alta impartire in economia mantuirii divine. Pana atunci fusesera numai evreii si neamurile. Cei dintai erau poporul ales al lui Dumnezeu, iar cei din urma erau “cei fara cetatenie in Israel, straini de Dumnezeu si de legamintele fagaduintei” (Efeseni 2:12). Delimitarea era clara si transanta. Prapastia dintre cele doua tabere era mare si de netrecut. Din pricina ca Israelul L-a refuzat insa pe Isus Christos, adevaratul lor Mesia, Dumnezeu a adus in lume astazi o a treia grupare de oameni, Biserica crestina. Ea este instrumentul de mantuire pentru vremea actuala.

Vremea Bisericii se intinde intre ziua de Cinzecime (Rusalii) in care Duhul Sfant s-a pogorat peste credinciosii in Isus Christos adunati la rugaciune si ziua Rapirii pe care nu o stie nimeni, dar pe care o asteptam cu infrigurare. In toata perioada aceasta de timp, Biserica trebuie sa traiasca in lume ca o marturie despre Dumnezeu si ca o chemare adresata tuturor oamenilor, indiferent de rasa, sex, stare sociala sau cultura.

Totusi noi stim ca nu va exista o Biserica mondiala ca un rezultat al convertirii tuturor oamenilor (Matei 24:14). Din aceasta cauza, “Biserica Catolica” (care inseamna tocmai o Biserica in care trebuiesc inclusi toti oamenii) este o utopie periculoasa.

Convertirea Neamurilor intregi ramine privilegiul lui Israel. Biserica are o chemare individuala adresata “la orice faptura” (Marcu 16:15) si ea va reusi sa “faca ucenici din toate neamurile ” (Matei 28:19) ca o pirga a marelui seceris de la vremea sfarsitului.

Unde este astazi Biserica adevarata?

Daca avem incredere in cuvintele Domnului Isus, ajungem la concluzia ca Biserica se afla si astazi pe maini tot atat de bune ca si acum aproape 2.000 de ani, cand ucenicii din Ierusalim puneau lumea in uimire cu curajul si cu infaptuirile lor. Domnul Isus a spus:

“Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Soarta adevaratei Biserici a lui Christos nu s-a hotarat niciodata in Sinoade, Congrese sau Adunari Legislative. Capul nevazut al Bisericii locuieste in cer, asezat la dreapta maririi lui Dumnezeu. Domnul Isus Christos are astazi “toata puterea in cer si pe pamint” (Matei 28:18). Trupul Sau spiritual, Biserica nu este lasata in voia valurilor:

“Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pina la sfarsitul veacului” (Matei 28:20).

Biserica adevarata exista si astazi. Ea isi implineste mereu aceiasi misiune de a fi “lumina lumii” si “sarea pamantului” (Matei 5:13-14). Nebagata in seama si nesocotita adesea in calculele mai marilor acestei lumi, Biserica traieste, iar Capul ei inca isi mai “cunoaste oile pe nume” (Ioan 10:1-16). Convins de aceasta realitate, apostolul Pavel scria in 2 Timotei 2:19:

“Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea aceasta: Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”.

Se spune adesea ca multimea pestrita de biserici de astazi nu arata progresul Bisericii. Dar eu cred ca si in aceasta situatie se vede ceva din intelepciunea cu care Dumnezeu isi implineste planurile. Daca Biserica ar fi una din punct de vedere organizatoric, ea s-ar amesteca iarasi foarte repede in treburile acestei lumi. Experientele trecutului au dovedit cu prisosinta acest lucru. Dumnezeu nu doreste insa ca Biserica sa alcatuiasca o Imparatie terestra. Cetatenia noastra trebuie sa ramana “in ceruri”. Destinul Imparatiei terestre ramane un prerogativ al Israelului si el si-l va implini atunci cand la conducerea Statului se va instala insusi Mesia.

In plan uman, atacul Diavolului si neintelepciunea noastra ne lipsesc de “partasia duhovniceasca” care ar trebui sa se manifeste intre diferitele ramuri ale Bisericii. Nici una si nici cealalta insa nu-L impiedica pe Dumnezeu sa-si duca la indeplinire planul. Oriunde se vesteste Cuvantul curat al Evangheliei si oriunde oamenii intra sub sangele si sub domnia lui Christos exista Biserica cea adevarata. Oriunde se produce “nasterea din nou” si “vietuirea in neprihanire” exista Biserica cea nemuritoare.

De 2.000 de ani, Diavolul seamana in aria lumii neghina lui, dar slava Domnului, graul se inmulteste si “Cel ce are puterea sa faca sa creasca” este la lucru. Lumea stricata de astazi nu a intrat deocamdata intr-o deplina putrefactie tocmai pentru ca inca are ‘n ea “sarea pamintului.” Intunerecul nu s-a lasat de tot, pentru ca inca mai este aici “lumina lumii”.

  Cum trebuie sa arate o Biserica crestina?

Este adevarat ca, din datele pe care ni le pune la dispozitie un studiu al bisericilor din vremea apostolica, nu putem extrage un tipar clar si unic pentru biserica locala. Aceasta nu inseamna insa ca bisericile acelea nu au fost organizate. De fapt, organizarea bisericilor locale, ca si organizarea tuturor formelor vii de viata, nu se bazeaza pe forme fixe sau pe tipare, ci pe principii vitale. Asa cum corpul functioneaza armonios adaptindu-si activitatile in jurul unor principii clare si indispensabile (trebuie sa ne hranim, sa dormim, sa ne spalam, sa avem viata sociala, etc.) si Biserica locala isi organizeaza activitatile adaptandu-le principiilor fundamentale pe care le-au respectat toate bisericile din toate timpurile.

Trebuie sa distingem clar intre principiu si forma. Principiul aduce viata si o intretine in cele mai bune conditii, forma se adapteaza realitatilor de timp, societate si resurse. Principiul ramane mereu acelasi, forma trebuie sa se schimbe. A tine la forme inseamna a renunta de multe ori la principii si asta este intodeauna in detrimentul vietii.

Principiile de baza ale bisericilor locale, asa cum le putem studia noi in cartile Noului Testament, sunt cuprinse in textele din Matei 28:19 si Faptele Apostolilor 2:42. La fiecare dintre aceste principii de baza ii corespund o multime de forme, alese in functie de conditii, de necesitati si, nu o data, in functie de … posibilitati.

1. Principiul evanghelizarii lumii - Biserica lui Christos trebuie sa se preocupe de mantuirea celor pierduti. Ea trebuie sa gaseasca cele mai bune si mai eficace metode pentru a vesti Evanghelia “la orice faptura”.

2. Principiul maturizarii credinciosilor.
Marturia Bisericii este marturia celor credinciosi. De aceea, fiecare nou convertit trebuie sa fie “invatat”. Biserica are aceasta datorie: “Invatati-i tot ce v-am poruncit”. Unde sa fie invatati cei convertiti (in Seminarii, acasa sau in Biserica), cit sa dureze procesul de invatare, care sunt cele mai bune metode de transmitere a invataturii, si multe alte astfel de “forme” raman la latitudinea Bisericii si pot fi oricand schimbate.

3. Principiul trairii in partasie. Trupul lui Christos este alcatuit din madulare unite intre ele, sanatoase si slujindu-se reciproc: “Ei staruiau in legatura frateasca” (Faptele Apostolilor 2:42).

Crestinii trebuie sa aiba partasie ! Formele prin care este pus in practica acest principiu sunt infinit de variate. Unde sa se adune, cat timp sa stea impreuna, ce forma sa aiba cladirile, care sa fie programul intalnirilor lor, cine sa conduca cutare program si cine sa conduca celalalt, etc. sunt “forme” necesare, dar neimportante in ele insele.

4. Principiul amintirii lucrarii Domnului Isus. Biserica nu poate exista in afara lucrarii mantuitoare a lui Christos. “Sa faceti aceasta spre amintirea Mea” a spus Mantuitorul despre Cina Domnului. Pavel a adaugat: “Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe Christos si pe El rastignit” (1 Corinteni 11:25 2:2). Biserica trebuie sa practice “frangerea piinii”. De cite ori sa faca aceasta intr-o luna, ce fel de paine sa aleaga, cum sa franga painea, etc. , raman iarasi “forme” necesare, dar neimportante in ele insele. Conditiile in care trebuie luata Cina Domnului trebuiesc hotarate in functie de calauzirea specifica pe care Domnul o da fiecarei Biserici locale in parte.

5. Principiul inchinaciunii.
“Ei staruiau … in rugaciuni” (Faptele Apostolilor 2:42). Biserica exista pentru proslavirea lui Dumnezeu. Toata fiinta si activitatea unei Biserici locale trebuie subordonate acestui scop. NU este esential cata participare este la serviciul unei Biserici locale, dar este esential cita inchinaciune este in programul acela.

“Duhul da viata, dar slova (forma) omoara.”

Istoria greselilor Bisericii este si istoria bisericilor care s-au obisnuit intr-atat de mult cu forma, incat n-au mai observat ca intre timp viata disparuse. Bisericile acelea au fost atat de mult lipite de forma, incat viata a trebuit sa le paraseasca si sa se stabileasca in alte “tipare”, socotite multa vreme “eretice”. Trebuie sa spunem ca “istoria reformelor” nu a fost niciodata istoria transformarii vietii religioase (cum sustin criticii atei), ci istoria re-”formelor”, adica istoria succesiunilor de crize provocate de cei care, confundand forma cu continutul, au trebuit sa fie lasati in urma de o Biserica energica, militanta si mereu egala cu ea insasi.

  Nu fiti prea pretentiosi !

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem despre viata bisericilor locale este ca ne aflam in perioada de “constructie”. Grupurile locale de credinciosi sunt deocamdata numai parti componente, “in devenire” asezate in marele ansamblu al Bisericii universale. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, Biserica este deja desavarsita prin faptul ca a fost ciatigata de Domnul Isus la Cruce:

“Cum a iubit si Christos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin botezul cu apa prin Cuvant, ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara zbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efeseni 5:25-27) .

In practica, bisericile locale se afla in etapa de “sfintire si curatire prin Cuvant”. Apostolul Pavel scria cu incredere deplina:

“Sunt incredintat ca Acela care A INCEPUT in voi aceasta buna lucrare, O VA ISPRAVI… ” (Filipeni 1:6).

In Efeseni, capitolul 4 vorbeste despre Biserica in termeni de crestere: “Din El, tot trupul… isi primeste cresterea,… si se zideste in dragoste” (Efeseni 4:16),asa ca nu trebuie sa cadem in disperare ori de cate ori observam greseli, nedesavarsiri si inconsistente in bisericile locale. Domnul Isus a spus: “Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Cel ce face lucrarea este asadar, Domnul Isus Insusi, iar noi trebuie sa fim extrem de prudenti atunci cand ne exprimam asupra felului in care El lucreaza.

Cu imperfectiunile din Biserica locala este la fel ca si cu cele care se manifesta in viata spirituala a oricarui credincios. Noi stim ca Christos lucreaza in noi prin Duhul Sfant si ca are ca scop sa ne transforme dupa chipul si asemanarea Lui.

Acelasi Duh Sfant este la lucru si in Biserica locala. Scopul Lui este s-o aduca la o desavarsita frumusete morala si s-o maturizeze din punct de vedere intelectual in “adevar”. Ne aflam inca in plin proces de constructie. Lucrarea nu s-a terminat, asa ca nu trebuie sa ne fie rusine sa ne recunoastem imperfectiunile. Ar fi total neintelept sa ne asteptam sa gasim undeva o Biserica locala ajunsa deja la perfectiune. Din “sfinti” in devenire, nu se poate cladi decit o Biserica “in devenire”. Cu toate acestea, tinta fiecarei Biserici locale trebuie sa ramana “Biserica desavarsita”, caci Dumnezeu este El insusi la lucru si El nu se va multumi cu jumatati de masura. Iata ce declara apostolul Pavel in scrisoarea catre crestinii din Efes:

“Mie mi-a fost dat harul sa vestesc … bogatiile nepatrunse ale lui Christos … pentru ca domniile si stapanirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica, ‘ntelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu” (Efes. 3:8-10).

“Caci noi suntem lucrarea (poema - in greaca) Lui, si am fost ziditi ‘n Christos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele” (Efes. 2:10).

Intr-o buna zi, la sfarsitul istoriei, Christos va prezenta Biserica inaintea tuturor fapturilor ceresti, ca pe o stralucita dovada a puterii si iubirii Sale:

“(Christos) S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, … ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara sbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efes. 5:25-27)

(fragment din cartea “Identitate crestina in Istorie” deD.B. tiparita la Multimedia, Arad)

http://barzilaiendan.wordpress.com/2007/09/08/care-este-biserica-adevarata/

sus

horizontal rule

CHEMAREA DOMNULUI LA SFINŢENIE

de Marian Ghita

       Isaia 6:1-13 –

 

A mai trecut un an, şi ne stă un altul înainte. Cu siguranţă, vei privi înapoi pentru a vedea binecuvântările primite dar şi eşecurile experimentate. Desigur, vei regreta eşecurile tale şi vei fi recunoscător Domnului pentru binecuvântări. Vei dori, ca un credincios al Domnului ce afirmi că eşti, să te rogi Lui să te binecuvânteze în continuare pe tine, familia ta şi pe cei dragi ai tăi. Şi aşa şi trebuie. Te-ai gândit însă că Dumnezeu are o chemare pentru tine? Ai învăţat tu să stai înaintea Domnului, nu ca unul care în primul rând are ceva să spună Domnului, ci ca unul care înţelege să tacă înaintea Lui în aşteptarea a ceea ce El ar vrea să-ţi spună? Fii gata, la sfârşitul acestui an şi în perspectiva anului care urmează să vină, să stai înaintea Celui pe care Îl consideri Dumnezeul tău, pentru a lua aminte la chemarea pe care El o are pentru tine!   

Dumnezeu ne cheamă pe fiecare la o viaţă de sfinţenie şi la o totală dedicare pentru El. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru” (Lev. 19:2) – este porunca Domnului pentru noi. Este o poruncă plină de autoritate a lui Dumnezeu (1 Tes. 4:3; Evr. 12:14); ea răsună în auzul fiecăruia dintre noi; ne este comunicată inimilor noastre prin Duhul Sfânt şi aceasta este o chemare urgentă: astăzi, nu mâine. Timpul şi ocazia de a răspunde poruncii divine, chemării cereşti, nu sunt în mâinile noastre (Evr. 3:7-9). Oare ce vom răspunde Domnului? Cum vom face aceasta în mod concret?

Este important, însă, să vedem modul în care Dumnezeu ne cheamă să-I împlinim porunca; El are o manieră dumnezeiască de a ne chema şi de a ne porunci ceva. Noi ar trebui, chiar în acest aspect, să învăţăm de la Domnul nostru. Te invit, deci, să ne uităm împreună în cartea proorocului Isaia, în cap. 6. Vom descoperi, împreună aici, puterea plină de autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, atunci când el ne este adresat. Vom descoperi, de asemenea, înţelepciunea desăvârşită a Domnului în felul în care Cuvântul Său ne este pus înainte, şi vom vedea, în acelaşi timp, puterea de atracţie irezistibilă a Cuvântului Său – putere prin care ne simţim mânaţi de un imbold dumnezeiesc să răspundem chemării cereşti. Apostolul Pavel ne spune: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa ţi înfăptuirea” (Filip. 2:13; vezi şi Fapte 26:19). Lasă-te, aşadar, în mâna atotputernică, plină de dragoste şi înţelepciune a lui Dumnezeu, când vei asculta mesajul Scripturii, şi lasă-L pe Duhul Sfânt să-ţi vorbească şi să se adreseze inimii tale!

      În Isaia cap. 6 ni se spune cum a primit proorocul Isaia chemarea profetică. Cum, deci, a procedat Dumnezeu, atunci când l-a chemat pe Isaia la o dedicare totală faţă de El? Cum l-a făcut Dumnezeu pe Isaia să-I răspundă necondiţionat şi ireversibil? Fii foarte atent!

 

1.      Domnul i-a descoperit gloria sfinţeniei Sale (1-4)

Isaia a trăit pe vremea împăratului Ozia, în Ierusalim. El l-a cunoscut pe împărat, fiind rudă cu acesta. Ozia a domnit 52 de ani peste Iuda şi a fost un împărat credincios lui Dumnezeu, aşa că poporul pe care îl conducea s-a bucurat de binecuvântările lui Dumnezeu. Ţara a prosperat, şi cetăţenii ei se bucurau de prosperitate. Lucrul acesta, însă, a dus la îndepărtarea celor din Iuda de Dumnezeu şi la trăirea în păcat a poporului sfânt. Chiar şi Ozia, datorită faptului că Domnul l-a înălţat, a ajuns să se mândrească şi, în mândria lui, el şi-a permis să păcătuiască, aşa că Dumnezeu l-a pedepsit cu lepră (2 Cron. 26). Totuşi, conducerea eficientă a lui Ozia a avut urmări binecuvântate asupra poporului iudeu, el fiind ţinut la distanţă oarecum de frământările din afara ţării, în special de pericolul pe care îl prezenta ridicarea imperiului Asirian, pericol considerat foarte grav de popoarele din jur. Prosperitatea şi bunăstarea poporului făceau ca problemele morale şi spirituale ale societăţii Iudaice, reale şi grave, să fie oarecum ignorate de popor. Isaia a dus-o bine pe vremea lui Ozia. Împăratul Ozia, însă, a murit. Aceasta s-a întâmplat în anul 740 înainte de Domnul Isus. Durerea pe care a produs-o moartea lui Ozia a fost mare, şi pentru popor dar şi pentru Isaia. Era durerea despărţirii de un împărat bun şi capabil; era însă şi durerea disperării, durere produsă de dispariţia unui eficient sprijin pentru Iuda în vremuri ce se anunţau foarte grele. Nu numai problemele internaţionale, generate de ameninţările imperiului Asirian, apăreau acum grave de tot, dar şi problemele din ţară se arătau a fi foarte grave. Dacă împăratul Ozia a murit, cine oare va mai putea ţine piept tuturor pericolelor vremii? Ce se va întâmpla de acum înainte? Erau întrebări care frământau tot poporul, şi, desigur, treceau şi prin mintea lui Isaia. Momentul morţii lui Ozia a ajuns să fie un moment de criză naţională, cât şi personală. Era unul din acele momente care te făcea să-ţi ridici privirea în sus, să-L cauţi pe Dumnezeu aşa cum nu l-ai căutat înainte. Sunt convins că Isaia, în disperarea ce a cuprins întreaga naţiune, L-a căutat pe Dumnezeu cu întreaga lui fiinţă. Sunt momente în viaţa personală când ai face orice să găseşti un sprijin pentru viaţa ta, pe care o vezi în mare pericol; momente în care strigi cu disperare la Dumnezeu după ajutor; momente pe care nu tu le programezi ci Dumnezeu le hotărăşte. El decide să te confrunţi cu asemenea crize şi să nu ai pace şi linişte până când nu vezi o rezolvare reală a lor. Sunt momente când îţi dai seama că nici un sprijin omenesc nu-ţi mai este de folos, şi că singura soluţie este Dumnezeu. Este extraordinar să vezi cum ştie Dumnezeu să ne aducă în starea în care, nu doar formal să ne îndeplinim datoriile noastre religioase şi să ne rugăm Lui, ci să ne vărsăm pur şi simplu inimile înaintea Domnului; să strigăm cu toată puterea noastră la El pentru îndurare şi eliberare. Noi oamenii suntem predispuşi la superficialitate în relaţia noastră cu Dumnezeu, la a împodobi serviciile noastre divine. Dar, face uneori Dumnezeu să ajungem să coborâm adânc în fiinţa noastră, să renunţăm la orice podoabă şi orice mască, şi să-L căutăm pe Dumnezeu în modul cel mai sincer, neprotocolar, pentru că avem nevoie disperată de El. Într-o asemenea stare a ajuns şi Isaia. El Îl căuta pe Domnul cu întreaga inimă, în Templu şi într-un duh de rugăciune.

Dumnezeu decide să-i răspundă lui Isaia şi crizei lui. Răspunsul Său, însă, este unul cu totul surprinzător. Dumnezeu îi dă lui Isaia o viziune. În această viziune, el Îl vede pe Domnul aşezat pe un imens tron, deasupra întregului pământ, în locurile cereşti. Mantia Lui regală umplea întregul Templu (este vorba aici de Templul din cer, adevăratul Templu, a cărui imagine pământească era Templul de la Ierusalim – vezi Evr. 9:24; dar care acoperea şi templul pământesc), iar gloria Sa cuprindea întregul pământ. Isaia vede, de asemenea, cum serafimii care zburau în jurul tronului lui Dumnezeu strigau unul către celălalt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de gloria Lui!” ( 6:3). Serafimii aveau 6 aripi şi doar cu două zburau; cu celelalte aripi îşi acopereau faţa şi picioarele. Pentru aceşti îngeri sfinţenia lui Dumnezeu era o realitate aşa de puternică şi de strălucitoare, încât ei nu făceau altceva decât să proclame această sfinţenie şi să se comporte cu toată reverenţa înaintea Domnului. Serafimii sunt îngerii care păzesc tronul lui Dumnezeu, bodyguarzii sfinţeniei Sale (singura menţionare a acestora în Biblie este aici, în Isaia cap. 6), şi care conduc închinarea cerească proclamând sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu (de trei ori însemna desăvârşire şi deplină autoritate). Aşa de puternică era proclamarea lor încât se zguduiau temeliile pragului templului, iar el s-a umplut de fumul care proteja ochii fiinţelor cereşti de strălucirea gloriei lui Dumnezeu. Cuvântul pentru „serafimi” provine de la cuvântul ebraic care are sensul de „a arde complet”; de aici înţelegem că serafimii erau agenţii purificării prin foc. Isaia, deci, are viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu, viziune pe care el o primeşte de la Domnul în acele momente de criză, atunci când el era nevoit să-L caute pe Dumnezeu. Este interesant faptul că răspunsul lui Dumnezeu pentru nevoia lui Isaia este revelaţia sfinţeniei Sale. Iar în lumina sfinţeniei Domnului, Isaia descoperă realitatea inimii sale în toată amploarea ei, adică păcătoşenia lui şi totalul său faliment spiritual cât şi a poporului în mijlocul căruia el trăia. Este bine să înţelegem relaţia dintre sfinţenia şi gloria lui Dumnezeu. Sfinţenia reprezintă esenţa fiinţei lăuntrice a lui Dumnezeu pe care se bazează toate celelalte laturi de caracter ale Lui. Dumnezeu este „sfânt”. Numele Lui este sfânt (Lev. 20:3; 22:32). Sfinţenia este caracteristica esenţială a fiinţei lui Dumnezeu. Sfinţenia este evidentă la Dumnezeu prin două aspecte: prin unicitatea Lui. El este total separat de creaţia Lui („Nimeni nu este ca El” este adevărul proclamat în întreaga Biblie – vezi, de ex., Ex. 15:11). Al doilea aspect este absoluta Sa puritate, sau absoluta Sa bunătate. Aceasta înseamnă că El este neatins de răul din lume, sau nepătat. El nu ia parte în nici un fel la rău, El este total alergic la rău (Hab. 1:13; Iac. 1:13; Iov 34:12). Sfinţenia este natura perfectă a lui Dumnezeu, care este activă în realizarea voii Sale perfecte. Gloria reprezintă manifestarea în exterior, vizibilă, a fiinţei Sale, de fapt a sfinţeniei Sale. În timp ce sfinţenia întotdeauna denotă natura intimă a lui Dumnezeu, natura Sa lăuntrică, caracterul Său moral, definitorie pentru fiinţa Sa; gloria este apariţia exterioară a sfinţeniei fiinţei Sale. Când s-a produs schimbarea la faţă a Domnului Isus, strălucirea feţei şi a hainelor Sale (vezi Mat. 17:2), fenomenul care s-a produs a fost acela de manifestare în exterior a sfinţeniei fiinţei divine a Domnului Isus. Strălucirea feţei şi a hainelor Sale a reprezentat gloria sfinţeniei Sale, manifestarea vizibilă a caracterului Său lăuntric. Isaia, deci, a văzut pe Domnul în toată sfinţenia Lui. Conform lui Ioan 12:37-41 şi 1:14-18 înţelegem că Isaia l-a văzut pe Domnul Isus Cristos în toată gloria Sa (vezi şi Apoc. 1:9-20). 

Avea nevoie Isaia de o revelaţie a sfinţeniei lui Dumnezeu, ca răspuns la criza sa personală şi la cea a poporului său? Da, avea nevoie. Dumnezeu i-a dat-o tocmai ca răspuns la această criză. Isaia a considerat că moartea împăratului Ozia a produs o criză majoră în poporul său şi în viaţa sa personală. Dar Dumnezeu i-a arătat prin această viziune că adevărata criză a lui şi a poporului iudeu era determinată de fapt de necunoaşterea lui Dumnezeu, caracteristică poporul şi de îndepărtarea poporului de Dumnezeu. Criza adevărată era produsă de păcătoşenia poporului şi de aceea lucrurile nu mergeau bine în poporul lui Dumnezeu. Nu putea fi binecuvântare reală într-o trăire în păcat. Pe de altă parte, chiar dacă Ozia a murit, Împăratul cel adevărat a lui Iuda, Dumnezeul cel Sfânt, era viu şi era pe tronul Său glorios; El era Suveranul absolut asupra întregii lumi. Isaia, împreună cu Iuda, nu aveau voie să-şi piardă încrederea în Dumnezeu. Dar, din cauza binecuvântărilor pământeşti pe care ei le aveau, din cauza prosperităţii materiale şi a bunăstării lor, poporul sfânt a pierdut perspectiva Dumnezeului lor, a Dumnezeului care este „glorios în sfinţenie” (Ex. 15:11). Ei au pierdut perspectiva lor de „popor ales de Dumnezeu”, de popor sfânt şi pus deoparte pentru El (Ex. 19:5-6). Mai mult, pentru că necunoaşterea lui Dumnezeu aduce îndepărtare de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, ea aduce şi decădere morală şi spirituală (vezi Jud. 2:10-13). Iată, deci, care era realitatea spirituală şi morală din vremea lui Isaia; realitate pe care poporul nu o conştientiza, şi el nu era deranjat de acest lucru – iată, deci, motivul unei asemenea viziuni.

Ce concluzie tragem noi de aici? Concluzia este aceea că, în situaţia când apar probleme în biserică, când apar semne ale decăderii spirituale şi morale ale credincioşilor, când biserica este în pericol, marea nevoie a noastră, a bisericii, este o viziune de la Dumnezeu, prin care (re)descoperim gloria sfinţeniei Sale. Noi avem nevoie de o viziune a Domnului nostru Isus Cristos în toată gloria fiinţei Sale. El a dat această viziune lui Isaia prin intermediul crizei naţionale prin care poporul a trecut. Dumnezeu poate şi este dispus să ofere o asemenea viziune tuturor celor care-L caută din toată inima (Ierem. 29:11-14; Apoc. 1:9-20). Ţine minte! Tu ai nevoie, noi avem nevoie, disperată de a-L cunoaşte pe Domnul nostru, în toată gloria sfinţeniei Sale. Şi nu uita: Dumnezeu, în harul Său suveran, îţi poate cerceta viaţa, ca astfel să ai ocazia să-L descoperi pe El în toată gloria sfinţeniei Sale.

 

2.      Domnul i-a descoperit puterea curăţitoare a sfinţeniei Lui (5-7)

Revelaţia sfinţeniei lui Dumnezeu a lăsat urme adânci în inima lui Isaia. Abia atunci el şi-a văzut adevărata stare a inimii. David, omul care îl iubea pe Dumnezeu, a ajuns să spună: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Ps. 51:10). El a înţeles că inima lui era aşa de murdară (vezi şi Ierem. 17:9) încât avea nevoie de mai mult decât o spălare a inimii; el avea nevoie de înlocuirea inimii sale cu una nouă. Isaia s-a simţit pierdut din cauză că s-a văzut un om cu buze complet necurate. Tocmai aceasta era pentru el dovada cea mai evidentă că inima lui era murdară. Din inima lui ieşeau acele lucruri care-i murdăreau buzele (vezi Mat. 15:18-19). Câţi dintre noi suntem conştienţi de completa depravare a inimii noastre? Câţi dintre noi ne îngrozim că vorbele noastre nepotrivite, sau manifestările noastre urâte sunt, de fapt, manifestarea unei inimi din cale afară de păcătoase? Câţi dintre noi, înţelegând acest lucru, sunt disperaţi şi caută, ca şi Isaia, o curăţire pe care o poate da numai Dumnezeu? Isaia nu a văzut nevoia curăţirii sale înainte de viziunea pe care a avut-o. Dar acum, în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu, el s-a simţit îngrozitor, şi-a mărturisit păcatul şi a strigat cu disperare după curăţirea divină. În prezenţa lui Dumnezeu, el a simţit sfinţenia divină ca fiind un foc care îi mistuia interiorul fiinţei sale. Nu cred că Isaia a fost un om imoral în termenii noştri omeneşti. Cu siguranţă, el a avut o viaţă decentă în faţa oamenilor şi fapte cu care se putea lăuda înaintea lor. Dar în prezenţa Domnului cel Sfânt, Isaia şi-a putut vedea păcătoşenia inimii atât de clar, iar chinul lui sufletesc era aşa de mare pentru că simţea arzând focul lui Dumnezeu în inima lui. El nu se mai putea suporta şi de aceea a strigat după curăţire la Dumnezeu. Isaia a văzut cât de mult s-a îndepărtat de Dumnezeu, cât de puţin Îl cunoştea cu adevărat pe Domnul, şi cât de inacceptabile erau faptele sale înaintea sfinţeniei Domnului. Isaia a realizat acum că trebuia să fie nimicit de această sfinţenie, aşa cum focul care arde, nimiceşte şi devastează totul. Isaia era conştient de faptul că dacă L-a văzut pe Domnul cu ochii săi, aceasta  însemna moarte sigură – vezi şi Jud. 13:21-23 – (însuşi focul sfinţeniei Domnului îi ardea în suflet, nu-i aşa?). Dar, surprinzător, Isaia totuşi scapă viu şi nevătămat. Mai mult, el a fost curăţit de păcătoşenia sa. Aceasta înseamnă har. Dumnezeu s-a îndurat de Isaia, fără ca el să merite. Acum înţelegem mai bine cuvintele pe care tot Isaia le-a scris din partea Domnului, atunci când poporul Israel este chemat să-şi mărturisească păcatele în duh de pocăinţă: „ ‚Veniţi totuşi să ne judecăm’, zice Domnul. ‚De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna ’” (Isaia 1:18). Când accepţi invitaţia Domnului de a veni la judecata Sa cu păcatele tale, atunci când El te cheamă, chiar dacă judecata Sa este ca un foc pentru tine, acest foc nu te nimiceşte ci doar înlătură păcătoşenia ta; şi aceasta datorită harului lui Dumnezeu. Trebuie, însă, să accepţi, ca şi Isaia, invitaţia Domnului de a-ţi mărturisi păcatele, de a recunoaşte dreptatea judecăţii divine pentru păcatele tale, şi de a te pocăi de ele, atunci când Domnul găseşte cu cale să te cerceteze; trebuie să accepţi prin credinţă soluţia lui Dumnezeu pentru înlăturarea nelegiuirii tale.

Este interesant de văzut că Isaia nu a mai fost după aceea preocupat de problemele create de moartea împăratului Ozia; această preocupare a dispărut în prezenţa lui Dumnezeu. Isaia a devenit preocupat de o altă problemă, pe care nu o semnalase înainte – problema păcătoşeniei sale şi a poporului său. Aceasta a devenit acum singura problemă pentru care el vrea rezolvare înaintea lui Dumnezeu. Câţi dintre noi, când am trecut prin crize personale, sau familiale, sau de alt gen; când am simţit cercetarea Domnului într-un mod special în viaţa noastră şi, de aceea, am simţit nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu în acele momente; câţi, deci, am ajuns să spunem după aceea, că adevărata criză a noastră, nu era una pământească, ci una spirituală. Câţi dintre noi am ajuns să vedem păcătoşenia noastră, aşa cum nu am văzut-o înainte de criza respectivă, şi câţi dintre noi am primit de la Dumnezeu apoi răspunsul care a adus rezolvarea stării de păcat a inimii noastre. Isaia, după ce a avut viziunea, nu a putut spune că a primit de la Dumnezeu rezolvarea a ceea ce el se aştepta să primească înainte de primirea viziunii. El nu a putut să spună: „Asiria nu ne mai ameninţă ţara, vom avea cu adevărat pace şi lucrurile vor intra de-acum pe făgaşul lor normal. Domnul a răspuns aşadar rugăciunilor noastre”. Nu. Isaia a plecat însă din prezenţa lui Dumnezeu un cu totul alt om. Un om transformat de sfinţenia lui Dumnezeu. Isaia L-a văzut pe Domnul în toată gloria sfinţeniei Sale, iar în lumina acesteia el şi-a văzut adevărata criză, criza lui spirituală; el şi-a văzut păcătoşenia inimii.  Aşa că, şi-a mărturisit păcatul şi Domnul, în harul Său, i-a oferit curăţirea de care el avea nevoie.

Este interesant să vedem cum este prezentată aici curăţirea de păcat a lui Isaia. Desigur, imaginea curăţirii prin intermediul cărbunelui aprins, luat de pe altarul tămâierii din Templu, este o imagine a jertfei de la Golgota a Domnului Isus Cristos. Dar totdeauna curăţirea păcatului ne este prezentată în Biblie ca fiind realizată prin sângele vărsat al jertfei (Evr. 9:22; Col. 1:14); jertfa de ispăşire era adusă pe altarul arderii de tot, iar sângele era adus în locul preasfânt şi astfel prezentat înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ofere iertarea pentru păcate (Lev. 16). De ce aici în textul nostru lucrurile sunt prezentate diferit? În nici un caz nu se pune problema că păcatul s-ar ispăşi şi altfel, decât cu sânge. Isaia ne prezintă doar un aspect al procesului curăţirii, aspect inclus în procesul curăţirii păcatului cu sângele jertfei. Aici, în textul nostru, apare adevărul, cuprins în tot procesul curăţirii, că focul sfinţeniei lui Dumnezeu arde păcătoşenia. Un cărbune aprins, care îi atinge buzele lui Isaia, îi asigură curăţirea (vezi acest aspect în Lev. 16:12-13). De asemenea, observaţi că aici ne este prezentată doar administrarea curăţirii omului pocăit, curăţire asigurată de jertfa hotărâtă de Dumnezeu (vezi faptul că unul dintre serafimi aduce cărbunele aprins la Isaia; iar serafimii, aşa cum am văzut înainte, sunt agenţii curăţitori prin foc ai Domnului). Prea des privim curăţirea de păcat doar ca şi spălare prin sângele lui Cristos. Este adevărat acest lucru. Dar prea puţin suntem conştienţi că păcătoşenia atrage nimicirea din partea sfinţeniei lui Dumnezeu. Domnul Isus a intrat cu păcatele noastre sub focul nimicitor al sfinţeniei lui Dumnezeu, sfinţenie care nu suportă nimic necurat, şi astfel El a murit în locul nostru. Dovada morţii lui Cristos, a Jertfei de ispăşire, s-a făcut prin prezentarea înaintea lui Dumnezeu a sângelui Lui vărsat. Sfinţenia lui Dumnezeu ne este nouă benefică: arde, nimiceşte păcătoşenia noastră. De pe altarul tămâierii se prezentau rugăciunile poporului înaintea Domnului, rugăciuni care erau ascultate de El. Rugăciunea lui Isaia, în vederea curăţirii sale de păcat, a fost ascultată (vezi şi Apoc. 8:3-4). Isaia a avut nevoie nu doar să se vadă curăţit de păcate; el a avut nevoie mai întâi să se îngrozească de păcătoşenia lui în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu, să mărturisească şi să condamne cu toată puterea această păcătoşenie, ca apoi, în urma pocăinţei sale, să se bucure de curăţire. Vedem, în acelaşi timp, că buzele necurate au fost curăţite de cărbunele aprins. Aşadar, dovada curăţirii lăuntrice a lui Isaia  a fost evidentă prin vorbirea lui total curată acum, printr-o nouă mărturie a vieţii sale (vezi Rom. 10:9-10). O inimă curată este un izvor curat pentru o trăire curată, şi, deci, şi pentru o vorbire curată. Câţi dintre noi, care spunem că am fost curăţiţi prin sângele lui Cristos, putem cu adevărat arăta celor din jurul nostru o trăire curată şi o vorbire curată? Isaia a beneficiat de o curăţire deplină de păcătoşenia lui, prin lucrarea sfinţeniei lui Dumnezeu, şi în urma pocăinţei sale. Aceasta a fost arătarea harului divin pentru el, binecuvântarea primită de el de la Dumnezeu.

Nu uita! Doar atunci când eşti cu adevărat atins în adâncul fiinţei tale de sfinţenia arzătoare a Domnului, numai atunci vei fi condus la pocăinţă şi vei vedea cu adevărat îndepărtarea păcătoşeniei din inima ta necurată, ca urmare a lucrării harului Său în Cristos.

 

3.      Domnul i-a descoperit binecuvântarea unei inimi curate şi sfinte (8)

Isaia, în urma unei crize naţionale, devenită şi criză personală, în urma cercetării divine de care el a avut parte, a ajuns să descopere gloria sfinţeniei lui Dumnezeu. Aceasta a lucrat în viaţa lui. Sfinţenia lui Dumnezeu i-a adus lui Isaia curăţirea vieţii. Dar lucrarea sfinţeniei lui Dumnezeu nu s-a oprit aici. Isaia a devenit un om nou, cu o inimă curată. Ce se petrece în viaţa unui om nou, cu o inimă curăţită de Dumnezeu? Domnul Isus a spus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5:8; vezi şi 2 Cor. 5:17). Isaia a început să umble într-o nouă realitate. Isaia a început să vadă şi să audă ce se petrece în cer, în sala tronului lui Dumnezeu. El a fost acceptat să asiste la dezbaterile divine, unde se hotăra soarta lumii şi a poporului său. Ca şi Ioan, care a avut şi el acces în prezenţa Domnului şi care L-a văzut pe Dumnezeu în toată gloria persoanei Sale şi pe Domnul Isus cu cartea istoriei în mână căreia El îi rupea peceţile (o imagine a desfăşurării istoriei lumii, decisă de Cel care rupea peceţile cărţii), şi care a început să vadă ceea ce urma să se întâmple în această istorie (Apoc. 4-5), Isaia a început şi el să vadă realitatea lumii din perspectiva lui Dumnezeu, adevărata realitate. Aici în cer a fost lansată o chemare din partea lui Dumnezeu: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?”. Discuţia din cer era purtată între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi (Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Isaia este, incredibil, de faţă. Observaţi vă rog că Isaia nu mai părea îngrozit de sfinţenia lui Dumnezeu. Curăţirea păcătoşeniei sale s-a realizat aşa de bine încât el s-a putut simţi liber şi bine în prezenţa gloriei Domnului; se simţea ca acasă. Isaia a auzit, de asemenea, bine ce se discuta în sfatul Preasfintei Treimi. Este un imens privilegiu să fii prezent, acolo unde planurile divine se discută în direct (vezi Efes. 1:9-10). Isaia nu era aici doar un asistent al discuţiei; el era participant activ la dezbaterea divină. Cu siguranţă că acest lucru l-a copleşit pe Isaia. De aceea, atunci când Dumnezeu a pus întrebarea din v. 8, Isaia a răspuns imediat: „Iată-mă, trimite-mă!” Ce concluzie putem trage de aici? Isaia s-a simţit complet liber să participe în mod activ la dezbaterea din cer. Un om curăţit de Domnul Isus Cristos este un om liber să participe activ la îndeplinirea planurilor lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17-20; 1 Cor. 3:9).

Observăm, apoi, că Isaia a ajuns sensibil la nevoia exprimată de întrebarea Domnului. Inima lui simţea acum cu inima lui Dumnezeu. Este interesant că Dumnezeu nu apare aici ca Cel care i-a poruncit lui Isaia ce să facă, şi nici Isaia nu apare ca un executant automat al poruncii divine. Dumnezeu, în sfatul Său cel sfânt, a pus doar o întrebare, Şi-a exprimat doar o dorinţă. Isaia a înţeles exact care era dorinţa Domnului şi s-a oferit de bună voie să se supună voii lui Dumnezeu, să se dedice Lui. Aceasta înseamnă că inima lui Isaia a devenit sensibilă la voia şi la dorinţa inimii lui Dumnezeu. De fapt, acest răspuns al lui Isaia a fost răspunsul dat de Domnul Isus la dorinţa Tatălui ceresc, atunci când s-a discutat în ceruri şi în veşnicie problema mântuirii omenirii (vezi Evr 10:5-10). Isaia apare aici ca fiind influenţat de Domnul Isus şi care răspunde şi el ca Fiul dorinţei Tatălui. Isaia apare aici având o inimă de fiu al lui Dumnezeu. El nu a putut fi indiferent faţă de dorinţa lui Dumnezeu. Un om cu o inimă curată se dedică total Domnului din impulsul inimii sale curate, şi înnoite de Fiul lui Dumnezeu. El îşi doreşte cu ardoare să facă voia Domnului. Această dorinţă a Domnului a devenit pentru Isaia un imperativ pentru viaţa sa. Dorinţa inimii Domnului a devenit, am putea spune, o chemare irezistibilă căreia Isaia nu i s-a putut opune. Ai tu o inimă curată prin jertfa curăţitoare a lui Cristos? Cum ştii aceasta? Te bazezi în totalitate pe lucrarea ispăşitoare a Domnului? Simţi în inima ta dorinţa irezistibilă de a face voia lui Dumnezeu? Iată, deci, un semn al unei inimi curate. Sfinţenia lui Dumnezeu aduce sfinţenia Lui în viaţa ta. Nu se poate altfel. Sfinţenia vieţii tale devine evidentă prin curăţirea ta de păcătoşenie, prin lucrarea curăţitoare a sfinţeniei lui Dumnezeu, cât şi prin totala dedicare a vieţii tale pentru Dumnezeu, pentru că inima ta curată nu se poate împotrivi voii lui Dumnezeu. Nu este suficient să spui doar: „Sunt fiul lui Dumnezeu pentru că prin credinţa în Domnul Isus Cristos, primindu-L pe El, am primit dreptul să mă fac copilul lui Dumnezeu” (Ioan 1:12-13). Dacă eşti cu adevărat copilul lui Dumnezeu ai tu o inimă de fiu al lui Dumnezeu? Inima ta este sensibilă la voia Tatălui tău? Poţi afirma că nu te poţi împotrivi dorinţei Domnului, chemării Lui cereşti? (Fapte 26:19)

Sfinţenia vieţii se manifestă în două moduri, care sunt complementare, nu se poate unul fără celălalt: separarea totală de păcat şi de necurăţie, şi consacrarea totală pentru Dumnezeu.  Consacrarea este o decizie personală, luată în libertate, fără vreo constrângere din afară. Este modul normal de manifestare a unei inimi curăţite de păcat prin jertfa Domnului. Când Pavel spune: „Căci dragostea lui Cristos ne strânge („ne constrânge”)” (2 Cor. 5:14-15), el s-a referit la faptul că dragostea lui Cristos lucrează în lăuntrul fiinţei tale ca şi o putere irezistibilă, care te face să-ţi doreşti să te dedici total Domnului. Aşadar, separare pentru consacrare – aceasta este sfinţenia omului cu inima curăţită prin gloria sfinţeniei Domnului. Poţi spune şi tu că această sfinţenie te caracterizează şi pe tine?

Nu uita! Inima curată, dăruită de Domnul prin lucrarea sfinţeniei Sale, a harului Său, îţi oferă privilegiul de a fi sensibil la Cuvântul lui Dumnezeu, sensibilitate care te va conduce să te dăruieşti  în întregime Domnului.

 

4.      Domnul i-a descoperit binecuvântarea unei slujiri sfinte (9-13)

Când Isaia a acceptat să se dedice Domnului, atunci şi Domnul i-a arătat ce slujire trebuia el să îndeplinească. Domnul i-a arătat în detaliu ce avea de făcut. Domnul i-a încredinţat o trimitere clară: „Du-te…la poporul acesta!”. El i-a dat şi o misiune precisă: „Spune…Împietreşte inima acestui popor…!” Şi în sfârşit, Domnul i-a dat lui Isaia şi o echipare potrivită pentru această misiune: Îi explică, îi răspunde la întrebări, îi dă detalii privitoare la mesajul şi la misiunea lui. Când Dumnezeu trimite pe cineva într-o lucrare, într-o misiune, El îşi face timp şi este dispus să dea explicaţiile şi echiparea necesară de care omul lui Dumnezeu are nevoie (vezi Fapte 1:1-11).

Dumnezeu îi explică lui Isaia specificul misiunii sale. Era o misiune dificilă pentru el. Dumnezeu îi cerea să meargă la un popor care nu voia să ia aminte la Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este la fel şi acum? Crezi că vei fi crezut imediat de oameni când le vei mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu? Nu. Oamenii nu au o inimă bună pentru primirea Cuvântului sfânt (1 Cor. 1:22-23). Dar atunci când Dumnezeu l-a trimis pe Isaia, El Însuşi l-a însoţit în această lucrare. Lucrarea în care noi suntem trimişi este o lucrare sfântă pentru că este a Domnului, iar noi avem harul de a fi părtaşi lucrării Sale. Noi mergem împreună cu El şi Domnul lucrează prin noi (1 Cor. 3:9; 12:4-6;  2 Cor. 5:20).

În acelaşi timp, Isaia avea o lucrare potrivită pentru popor, exact pentru nevoia lui – el avea de transmis din partea lui Dumnezeu un mesaj de judecată. Chiar dacă poporul nu va fi receptiv la mesajul lui Isaia, acesta era mesajul de care el avea nevoie în acel moment; nu un mesaj de încurajare, ci de judecată. Poporul avea nevoie de un mesaj care să-l aducă la pocăinţă, şi mesajul trebuia transmis până când acesta ajungea la exasperare, până când ajungea să nu-l mai suporte pe Isaia (vezi 28:9-11). Acest lucru este evident în pasajul nostru. Dacă analizăm cartea lui Isaia în întregime descoperim că, pentru generaţia lui, mesajul a fost de condamnare a păcatului poporului. Poporul nu l-a ascultat pe Isaia. Dar el mai are un mesaj de speranţă, însă acest mesaj a fost adresat generaţiei care urma să ajungă în robia babiloniană, când procesul pocăinţei începea să se desfăşoare în viaţa acesteia. Mesajul lui Isaia se va adresa şi generaţiei poporului Israel de la sfârşitul istoriei, generaţia care se va pocăi şi va deveni „sămânţa sfântă”. Isaia a transmis mesajul lui Dumnezeu toată viaţa lui, şi el nu a avut posibilitatea să-i vadă binecuvântarea. Dar Isaia a fost credincios Domnului, transmiţând cuvântul Lui indiferent de reacţia oamenilor din vremea sa. El s-a bazat pe Domnul care l-a chemat să predice mesajul încredinţat Lui şi pe lucrarea care urma să o facă Dumnezeu la vremea hotărâtă de El. Dumnezeu va strânge roada cu siguranţă, dar în maniera şi la vremea stabilite de El (Isaia 55). Isaia nu putea să schimbe mesajul faţă de popor în funcţie de preferinţele acestuia, chiar dacă poporul ajungea să nu-l mai suporte. Acesta era preţul slujirii lui Isaia – să ajungă nepopular. Dar aceasta era voia Domnului şi de această slujire avea nevoie poporul.

Dar tocmai această slujire a lui Isaia urma să aducă roadele cele binecuvântate, adevăratele roade aşteptate de Dumnezeu. Este adevărat, într-un târziu, când poporul Domnului urma să ajungă în robia Babilonului, pentru că merita, atunci avea nevoie de mesajul extraordinar de încurajare pe care îl vedem în cap. 40-66. Atunci, când Isaia nu mai era în viaţă, urma, datorită acestui mesaj a lui Isaia, să apară o nouă sămânţă; apoi, chiar dacă şi aceasta urma să-L respingă pe Domnul (vezi respingerea Domnului Isus Cristos după 700 de ani), la sfârşitul istoriei va apare sămânţa sfântă despre care vorbeşte v. 13. Datorită cui urma să renască această sămânţă? Datorită puterii divine, generatoare de viaţă dumnezeiască, a mesajului transmis de Isaia din partea lui Dumnezeu. Nu este extraordinar? Când Dumnezeu îţi dă o misiune, o lucrare de făcut, şi când le îndeplineşti în ascultare de Dumnezeu, misiunea ta, lucrarea ta, vor avea în mod sigur roade veşnice, binecuvântate de El. Nu dispera, şi nu-ţi abandona lucrarea ce ai primit-o de la Dumnezeu! Ea va fi recompensată. Domnul Isus urma să moară din pricina păcatelor poporului Său, urma să fie zdrobit prin suferinţă. Dar apoi, El urma să vadă rodul muncii sufletului Lui şi urma să se învioreze (Isaia 53:10-12). Isaia va avea o asemenea experienţă şi împreună cu el toţi cei care L-au slujit pe Dumnezeu ca şi el. Sunt convins că Isaia a înţeles bine principiul unei slujiri sfinte şi binecuvântate, principiu formulat de Domnul Isus: „…Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Înţelegi tu acest principiu? Este slujirea ta o slujire sfântă, acceptată de Dumnezeu? Slujirea lui Isaia a fost o slujire sfântă pentru că a fost hotărâtă de Dumnezeu, a fost realizată în colaborare cu Dumnezeu, a fost lucrarea cea mai potrivită pentru nevoia reală a poporului (pentru că Isaia a văzut această nevoie în inima lui Dumnezeu; chiar dacă poporul nu înţelegea acest lucru), şi va avea binecuvântarea finală de la Dumnezeu prin roadele veşnice din partea Lui. Observă că totul în slujirea lui Isaia poartă amprenta lui Dumnezeu. Are slujirea ta aceste ingrediente pentru a o putea numi sfântă? Are ea sigiliul Domnului pe ea?

Nu uita! Prin trimiterea, însărcinarea şi echiparea pe care  Domnul le oferă celui dedicat, tu  vei avea binecuvântarea unei slujiri sfinte şi plină de roade binecuvântate în voia lui Dumnezeu.

 

 

Ne cheamă Dumnezeu la sfinţenie. Şi trebuie să răspundem chemării lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu este făcută însă de o manieră dumnezeiască. Isaia a fost cercetat de Dumnezeu printr-o criză pe care nu a programat-o el pentru viaţa lui, nu a prevăzut-o deloc. Dumnezeu a pregătit-o pentru că avea planuri mari cu Isaia. Cercetarea lui Dumnezeu pentru tine poate fi de altă natură; nu neapărat de genul celei experimentate de Isaia. Dar El este Dumnezeu şi este suveran să ne cerceteze pe fiecare dintre noi, să ne iasă fiecăruia dintre noi în cale, când şi cum hotărăşte El. Această cercetare a lui Dumnezeu a avut menirea să-l facă pe Isaia să-L vadă pe Dumnezeu în toată gloria sfinţeniei Sale. Aceasta i-a adus o aşa descoperire a păcătoşeniei sale, încât Isaia a strigat după îndurarea lui Dumnezeu şi el a fost curăţit pe deplin prin lucrarea harului. Cu o inimă curată, Isaia nu a putut rezista chemării divine a Cuvântului lui Dumnezeu, aşa că el s-a dedicat cu totul lui Dumnezeu. Această dedicare l-a făcut pe Isaia părtaş al unei slujiri sfinte, speciale din partea lui Dumnezeu. Şi prin voia şi puterea lui Dumnezeu Isaia a ajuns marele proroc al Domnului. Cine se aştepta la aceasta? Sigur, el însuşi nu. Dar Dumnezeu, care este de trei ori sfânt, care este glorios în sfinţenie şi absolut Suveran, Cel care se numeşte „Eu Sunt”, a ştiut aceasta, a vrut aceasta şi a putut aceasta. Glorie Numelui Său!

Dragul meu, chemarea la sfinţenie este valabilă şi pentru tine astăzi. N-ai vrea să răspunzi Domnului şi tu acestei chemări în prag de an nou? Înţelege încă odată, că această chemare la sfinţenie este, de fapt, o chemare împătrită: o chemare la a-L vedea pe Domnul cel sfânt, o chemare la curăţire totală de păcat, o chemare la consacrare faţă de Domnul şi o chemare la împlinirea acestei consacrări printr-o slujire sfântă. O chemare conduce la cealaltă. Nu se poate una fără cealaltă. Dumnezeu te cheamă la o sfinţire desăvârşită, nu la una incompletă.

Dar, hai să fim sinceri! Este greu, îngrozitor de greu să răspunzi chemării Domnului într-un mod satisfăcător pentru El. Este de fapt imposibil, aşa cum şi lui Isaia i-a fost imposibil în starea lui de fiinţă omenească, păcătoasă. Întrebarea Domnului pentru tine, şi la care trebuie să-I dai răspuns, aici şi acum, este: Eşti tu deschis cercetării lui Dumnezeu? Eşti tu gata să te laşi în mâna atotputernică a lui Dumnezeu pentru ca El să te treacă prin experienţele care îţi aduc şi ţie descoperirea gloriei sfinţeniei Sale, indiferent care sunt acestea pentru tine? Fii gata să spui: „Doamne tu ştii ce fel de om sunt, dar, ca şi Isaia, mă predau ţie şi, aşa cum el te-a văzut pe Tine în toată gloria sfinţeniei Tale, fă să văd şi eu gloria Ta! Fă să mă văd şi eu cum s-a văzut Isaia, în toată realitatea păcătoşeniei inimii mele şi dă-mi şi mie o inimă curată. Dă-mi, prin harul Tău, acea inimă curată care să mă facă şi pe mine să aud Cuvântul Tău şi să-mi fie dulce; aşa de dulce încât să nu pot rezista chemării Tale de a mă dedica Ţie, în mod sincer şi total. Şi fă Doamne ca dedicarea mea să se arate printr-o slujire sfântă, în voia Ta, prin puterea Ta şi pentru gloria Numelui Tău! Doamne, eu sunt conştient că nimic din toate acestea nu pot să fac, dar ştiu că la Tine este şi voinţa şi înfăptuirea, pentru că eşti un Dumnezeu desăvârşit în sfinţenie şi glorie. Te rog toate acestea nu pentru meritele mele, ci în numele Fiului Tău iubit, Domnul Isus Cristos! Amin”.

Fii sigur că Dumnezeu va răspunde imediat şi într-un mod dumnezeiesc unei asemenea rugăciuni.

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate