de
Daniel Branzei
(Nu m-a invitat nimeni la
marea adunare ecumenica de la Sibiu. Daca m-ar fi invitat, iata ce
“referat” le-as fi supus atentiei)
Intrebarea din titlu poate fi
si sincera, dar si batjocoritoare sau cinica. Cine o pune, trebuie
sa nu uite nici o clipa ca aceasta intrebare Ii este adresata in
ultima instanta lui Dumnezeu Creatorul si lui Isus Christos, Cel ce
a promis sa “zideasca” aceasta Biserica si “s-o prezinte” intr-o
buna zi “fara pata, fara zbircitura” in fata intregului univers.
Iata de ce va invit sa cititi
cu evlavie si atentie rindurile care urmeaza:
“Cea mai inalta expresie a
voiei lui Dumnezeu in dispensatia actuala este Biserica. Pentru a fi
in intregime biblica, orice activitate religioasa trebuie sa fie
integrata si subordonata Bisericii. Trebuie sa spunem foarte clar si
raspicat ca orice slujba adusa lui Dumnezeu in vremea de acum
trebuie sa izvorasca si sa se desfasoare in cadrul sfant al adunarii
copiilor lui Dumnezeu. Scoli teologice, societati de tractate,
organizatii misionare, societati de binefacere, edituri crestine, si
orice alte grupari aflate intr-o forma sau alta de slujire crestina
trebuie sa se autoexamineze cu toata evlavia si cu toata
responsabilitatea stiind ca lucrarile lor nu pot avea nici un fel de
semnificatie spirituala atata timp cat ele raman in afara
Bisericilor locale.” (John Mac Arthur Jr.)
In terminologia Scripturii,
Biserica este: “locul unde locuieste Dumnezeu, prin Duhul” - cel mai
important organism aflat in existenta sub soare. Ea nu este numai
una din institutiile umane pozitive din societate, alaturi de
familie, stat, scoli, - ci, dintre toate, ea este cea mai de seama
si mai coplesitoare in importanta. Biserica locala este un bastion
al lui Dumnezeu intr-o lume “care zace in cel rau”, “ambasada lui
Dumnezeu” intr-un pamant strain, “avanpostul” invaziei imparatiei
luminii intr-o tara a intunericului, o “avanpremiera” a ceea ce va
fi si “o taina” pe care cei din lume nu o pot intelege.
Cei aflati in Biserica sunt
singurii “extraterestii” aflati pe planeta noastra, oameni cu o
dubla apartenenta, una exterioara la neamul creat de Dumnezeu prin
Adam si o a doua, interioara, la un neam nou, “dintr-o alta creatie”
(2 Corinteni 5:17), inceputa cu “cel de al doilea Adam”, Isus
Christos (1 Corinteni 15:45-49).
Cinicul batjocoritor ne va
intreba repede “despre care biserica in particular vorbim, stiind ca
exista multe “biserici” si nenumarate “denominatii”, si ca din
aceasta cauza este aproape imposibil sa stii care este “Biserica cea
adevarata, daca, bineinteles, asa ceva exista.” Nu trebuie sa ne
lasam tulburati de zambetul ironic afisat de cei ce ne intampina cu
astfel de obiectii. Batjocoritori au existat intodeauna, dar ironia
lor nu a reusit niciodata sa desfiinteze realitatea. Biserica lui
Christos exista. Ea nu este deocamdata “desavarsita” in ochii lumii.
Imperfectiunea ei se vede inca si mai bine pentru credinciosul
sincer care se afla in interiorul ei, dar ceea ce nu stie
“inteleptul lumii acesteia” este faptul ca imperfectiunile Bisericii
nu-i masoara acesteia “inexistenta”, ci sunt dovezile unui proces de
crestere, manifestarile unor “neputinte si nevrednicii omenesti”
biruite rand pe rand de “harul” lui Dumnezeu si de “puterea Celui
care lucreaza in noi ce-I este placut” (Evrei 13:21). …
Biserica exista in toate
locurile in care Duhul Sfant a adunat impreuna cateva persoane care
L-au primit pe Isus Christos ca Mantuitor, care I se inchina lui
Dumnezeu in duh, si care se straduiesc sa se pastreze neintinati de
lume si de poftele firii pamantesti. S-ar putea ca unele madulare
ale Bisericii sa fie pentru o vreme raspandite pe toata suprafata
pamantului, despartite de distante si de imprejurari, dar in fiecare
din aceste madulare ale trupului salasluieste acelas dor de casa,
aceasi tanjire a oilor dupa staulul comun si dupa partasia
Pastorului. Dati cea mai mica sansa unor crestini veritabili si ei
se vor strange impreuna si vor pune la cale un plan de intalniri
regulate pentru inchinaciune comuna, studiu in Cuvant si rugaciune.
Grupuri din acestea, raspandite in toata lumea, sunt celulele
trupului lui Christos. Fiecare adunare locala in parte este in sine
o Biserica adevarata si toate impreuna alcatuiesc Biserica cea mare,
Mireasa care se pregateste in vederea intrarii in “odaia de nunta” a
“Mielului” (Apocalipsa 19:7-8).
Prin astfel de grupuri, Duhul
Sfant lucreaza in lume si ii atrage la mantuire pe cei pierduti.
Oricine vorbeste de rau Biserica locala, vorbeste de rau Trupul si
Mireasa lui Christos. Confruntarea cu Biserica este sortita
intotdeauna esecului. Christos este cel ce o zideste, “si portile
Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).
Sa ne definim termenii si… pozitia
Vorbind despre Biserica
trebuie sa ne ferim de “certurile de vorbe” care se nasc adesea
intre cei credinciosi din cauza diferentelor produse de intelegerea
diferita a unor termeni.
Orice cuvant are in spatele
sau o incarcatura de semnificatie aflata in gandirea celui ce-l
foloseste. De multe ori, vorbitori diferiti folosesc aceleasi
cuvinte, dar nu se pot intelege datorita faptului ca fiecare
gandeste altceva. Din cauza aceasta este bine sa aiba loc o lamurire
“semantica” (a sensurilor).
Biserica Crestina - un grup
anume intre “cetele” mantuitilor lui Dumnezeu destinat sa
alcatuiasca un organism distinct in vesnicie printr-o relatie
speciala cu Isus Christos, cea de a doua persoana a Dumnezeirii:
Isus Mirele - Biserica Mireasa (Trupul lui Christos).
Amintind despre relatia dintre
Christos si Biserica crestina, apostolul Pavel spunea:
” … si cei doi vor fi un
singur trup. Taina aceasta este mare - (vorbesc despre Christos si
despre Biserica)” (Efeseni 5:31-32).
Biserica Universala
- totalitatea credinciosilor salvati prin credinta in lucrarea
mantuitoare a lui Isus Christos in trecut, prezent si viitor.
Biserica Mondiala
- totalitatea credinciosilor aflati in viata in toata lumea la o
anumita data.
Biserica Locala
- un grup de credinciosi adunati intr-un anumit loc pentru
inchinaciune in duh si in adevar.
Realitatea Bisericii
Universale nu trebuie sa umbreasca in nici un fel importanta
functionarii bisericilor locale. De fapt, este greu de conceput ca
cineva poate spera sa faca parte din Biserica Universala atata timp
cat, desi are posibilitatea, nu vrea sa faca parte din nici o
Biserica locala. Cum ar putea sa aiba cineva partasie cu
credinciosii din toate veacurile, in timp ce refuza partasia
crestinilor din imediata lui apropiere?
Exista astazi un curent de
invatatura si atitudine care priveste de sus Biserica locala, ca pe
ceva compromis si ne-necesar. Acesti invatatori neinspirati s-au
departat de invatatura Bibliei si propovaduiesc numai o Biserica
spirituala fara nici un fel de forma sau organizare omeneasca. Dupa
ei, orice organizare este ceva “firesc” si trebuie parasita in
vederea “trairii in Duhul”. Contactele cu Bisericile locale sunt
privite ca vizite la “fratii mai slabi” aflati inca in robia
“invataturilor incepatoare”. Orice structura este denuntata drept
“omeneasca” si orice slujitor al Bisericii este demascat drept un
nou “Diotref”, care tine sa-si impuna autoritatea sa, in dauna
autoritatii Duhului.
De obicei, in spatele acestor
atitudini exista o mare doza de “mandrie spirituala” combinata cu un
caracter nesupus si incapabil sa suporte disciplinarea partasiei
dintr-o legatura frateasca stransa. Ce este si mai grav insa, este
faptul ca in numele unei superioritati spirituale se intretine
critica si dispretul, iar sub paravanul unei cunoasteri a lucrurilor
“mai adanci”, se paraseste ascultarea de mesajul clar al
Evangheliilor si al Epistolelor Noului Testament. Textele care
vorbesc despre organizarea din Bisericile locale sunt scoase din
contextul biblic imediat, sunt rastalmacite si alegorizate fortat
pentru a sprijini opiniile celor porniti pe o astfel de “talmacire”.
Biserica Universala -
Biserica Locala
Ce este la urma urmei Biserica? Exista zeci si zeci de raspunsuri.
Bisericile, asa cum le cunoastem noi astazi sunt impartite pe toata
fata pamantului, diferite ca forma, instrainate ca denumiri
oficiale, invrajbite intr-un patriotism sectar sau sufocate intr-un
ecumenism fara valori crestine. Ce spune insa Biblia despre
Biserica? Cum este descrisa ea in planul de functionare alcatuit de
“arhitectul” si Capul ei dumnezeiesc, Isus Christos?
Pentru inceput, sa spunem doar
ca in limba greaca pentru Biserica este folosit cuvantul “EKKLESIA”
si ca sensul acestuia in uzanta timpului era “colectivitatea celor
chemati afara”.
Din aceasta definitie se poate
vedea ca Biserica nu poate fi in nici un caz o cladire in care se
tin servicii religioase. Mai degraba, ea este colectivitatea celor
ce s-au adunat in acea cladire pentru inchinaciune.
Apoi, Biserica nu poate fi
inteleasa drept o simpla “organizatie”. In limba greaca, pentru a
defini viata Bisericii a fost folosit termenul “KOINONIA” care
defineste o relatie de partasie, o traire in stari si scopuri
comune.
In Evanghelii, “ekklesia”
apare de doua ori (in Matei 16:18: “… pe acesta piatra voi zidi
Biserica Mea” si in Matei 18:17: “Daca nu vrea sa asculte de ei,
spune-l Bisericii”). Din ambele pasaje se vede clar ca Mintuitorul
se referea la o colectivitate de oameni.
Intre Biserica si lumea
inconjuratoare s-au format inca de la inceput raporturi foarte
clare. Crestinii mantuiti au format o comunitate sociala distincta
si s-au separat de ceilalti oameni. Mesajul crestin a devenit
imediat:
“Mantuiti-va din mijlocul
acestui neam ticalos” (Faptele Apostolilor 2:40).
Ekklesia este aratata deci a
fi colectivitatea celor “chemati afara”:
“Sa iesim dar afara din tabara
la El si sa suferim ocara Lui” (Evrei 13:13).
Chiar si atunci cand mergeau
inca la templu, crestinii stateau separati de ceilalti:
“Toti stateau impreuna in
pridvorul lui Solomon, si niciunul din ceilalti nu cuteza sa se
lipeasca de ei” (Faptele Apostolilor 5:12-13).
Petru ne spune de ce s-a
produs aceasta separare intre Biserica si lume:
“Voi insa sunteti o semintie
aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor pe care
Dumnezeu Wi l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile
minunate ale Celui care v-a chemat din intunerec la lumina Sa
minunata” (1 Petru 2:9).
O data cu aparitia ekklesiei,
omenirea a cunoscut o alta impartire in economia mantuirii divine.
Pana atunci fusesera numai evreii si neamurile. Cei dintai erau
poporul ales al lui Dumnezeu, iar cei din urma erau “cei fara
cetatenie in Israel, straini de Dumnezeu si de legamintele
fagaduintei” (Efeseni 2:12). Delimitarea era clara si transanta.
Prapastia dintre cele doua tabere era mare si de netrecut. Din
pricina ca Israelul L-a refuzat insa pe Isus Christos, adevaratul
lor Mesia, Dumnezeu a adus in lume astazi o a treia grupare de
oameni, Biserica crestina. Ea este instrumentul de mantuire pentru
vremea actuala.
Vremea Bisericii se intinde
intre ziua de Cinzecime (Rusalii) in care Duhul Sfant s-a pogorat
peste credinciosii in Isus Christos adunati la rugaciune si ziua
Rapirii pe care nu o stie nimeni, dar pe care o asteptam cu
infrigurare. In toata perioada aceasta de timp, Biserica trebuie sa
traiasca in lume ca o marturie despre Dumnezeu si ca o chemare
adresata tuturor oamenilor, indiferent de rasa, sex, stare sociala
sau cultura.
Totusi noi stim ca nu va
exista o Biserica mondiala ca un rezultat al convertirii tuturor
oamenilor (Matei 24:14). Din aceasta cauza, “Biserica Catolica”
(care inseamna tocmai o Biserica in care trebuiesc inclusi toti
oamenii) este o utopie periculoasa.
Convertirea Neamurilor intregi
ramine privilegiul lui Israel. Biserica are o chemare individuala
adresata “la orice faptura” (Marcu 16:15) si ea va reusi sa “faca
ucenici din toate neamurile ” (Matei 28:19) ca o pirga a marelui
seceris de la vremea sfarsitului.
Unde este astazi
Biserica adevarata?
Daca avem incredere in
cuvintele Domnului Isus, ajungem la concluzia ca Biserica se afla si
astazi pe maini tot atat de bune ca si acum aproape 2.000 de ani,
cand ucenicii din Ierusalim puneau lumea in uimire cu curajul si cu
infaptuirile lor. Domnul Isus a spus:
“Eu voi zidi Biserica Mea si
portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).
Soarta adevaratei Biserici a
lui Christos nu s-a hotarat niciodata in Sinoade, Congrese sau
Adunari Legislative. Capul nevazut al Bisericii locuieste in cer,
asezat la dreapta maririi lui Dumnezeu. Domnul Isus Christos are
astazi “toata puterea in cer si pe pamint” (Matei 28:18). Trupul Sau
spiritual, Biserica nu este lasata in voia valurilor:
“Iata ca Eu sunt cu voi in
toate zilele, pina la sfarsitul veacului” (Matei 28:20).
Biserica adevarata exista si
astazi. Ea isi implineste mereu aceiasi misiune de a fi “lumina
lumii” si “sarea pamantului” (Matei 5:13-14). Nebagata in seama si
nesocotita adesea in calculele mai marilor acestei lumi, Biserica
traieste, iar Capul ei inca isi mai “cunoaste oile pe nume” (Ioan
10:1-16). Convins de aceasta realitate, apostolul Pavel scria in 2
Timotei 2:19:
“Totusi temelia tare a lui
Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea aceasta: Domnul cunoaste pe
cei ce sunt ai Lui”.
Se spune adesea ca multimea
pestrita de biserici de astazi nu arata progresul Bisericii. Dar eu
cred ca si in aceasta situatie se vede ceva din intelepciunea cu
care Dumnezeu isi implineste planurile. Daca Biserica ar fi una din
punct de vedere organizatoric, ea s-ar amesteca iarasi foarte repede
in treburile acestei lumi. Experientele trecutului au dovedit cu
prisosinta acest lucru. Dumnezeu nu doreste insa ca Biserica sa
alcatuiasca o Imparatie terestra. Cetatenia noastra trebuie sa
ramana “in ceruri”. Destinul Imparatiei terestre ramane un
prerogativ al Israelului si el si-l va implini atunci cand la
conducerea Statului se va instala insusi Mesia.
In plan uman, atacul
Diavolului si neintelepciunea noastra ne lipsesc de “partasia
duhovniceasca” care ar trebui sa se manifeste intre diferitele
ramuri ale Bisericii. Nici una si nici cealalta insa nu-L impiedica
pe Dumnezeu sa-si duca la indeplinire planul. Oriunde se vesteste
Cuvantul curat al Evangheliei si oriunde oamenii intra sub sangele
si sub domnia lui Christos exista Biserica cea adevarata. Oriunde se
produce “nasterea din nou” si “vietuirea in neprihanire” exista
Biserica cea nemuritoare.
De 2.000 de ani, Diavolul
seamana in aria lumii neghina lui, dar slava Domnului, graul se
inmulteste si “Cel ce are puterea sa faca sa creasca” este la lucru.
Lumea stricata de astazi nu a intrat deocamdata intr-o deplina
putrefactie tocmai pentru ca inca are ‘n ea “sarea pamintului.”
Intunerecul nu s-a lasat de tot, pentru ca inca mai este aici
“lumina lumii”.
Cum trebuie sa arate
o Biserica crestina?
Este adevarat ca, din datele
pe care ni le pune la dispozitie un studiu al bisericilor din vremea
apostolica, nu putem extrage un tipar clar si unic pentru biserica
locala. Aceasta nu inseamna insa ca bisericile acelea nu au fost
organizate. De fapt, organizarea bisericilor locale, ca si
organizarea tuturor formelor vii de viata, nu se bazeaza pe forme
fixe sau pe tipare, ci pe principii vitale. Asa cum corpul
functioneaza armonios adaptindu-si activitatile in jurul unor
principii clare si indispensabile (trebuie sa ne hranim, sa dormim,
sa ne spalam, sa avem viata sociala, etc.) si Biserica locala isi
organizeaza activitatile adaptandu-le principiilor fundamentale pe
care le-au respectat toate bisericile din toate timpurile.
Trebuie sa distingem clar
intre principiu si forma. Principiul aduce viata si o intretine in
cele mai bune conditii, forma se adapteaza realitatilor de timp,
societate si resurse. Principiul ramane mereu acelasi, forma trebuie
sa se schimbe. A tine la forme inseamna a renunta de multe ori la
principii si asta este intodeauna in detrimentul vietii.
Principiile de baza ale
bisericilor locale, asa cum le putem studia noi in cartile Noului
Testament, sunt cuprinse in textele din Matei 28:19 si Faptele
Apostolilor 2:42. La fiecare dintre aceste principii de baza ii
corespund o multime de forme, alese in functie de conditii, de
necesitati si, nu o data, in functie de … posibilitati.
1. Principiul
evanghelizarii lumii - Biserica lui Christos trebuie sa se
preocupe de mantuirea celor pierduti. Ea trebuie sa gaseasca cele
mai bune si mai eficace metode pentru a vesti Evanghelia “la orice
faptura”.
2. Principiul maturizarii credinciosilor.
Marturia Bisericii este marturia celor credinciosi. De aceea,
fiecare nou convertit trebuie sa fie “invatat”. Biserica are aceasta
datorie: “Invatati-i tot ce v-am poruncit”. Unde sa fie invatati cei
convertiti (in Seminarii, acasa sau in Biserica), cit sa dureze
procesul de invatare, care sunt cele mai bune metode de transmitere
a invataturii, si multe alte astfel de “forme” raman la latitudinea
Bisericii si pot fi oricand schimbate.
3. Principiul trairii
in partasie. Trupul lui Christos este alcatuit din madulare
unite intre ele, sanatoase si slujindu-se reciproc: “Ei staruiau in
legatura frateasca” (Faptele Apostolilor 2:42).
Crestinii trebuie sa aiba
partasie ! Formele prin care este pus in practica acest principiu
sunt infinit de variate. Unde sa se adune, cat timp sa stea impreuna,
ce forma sa aiba cladirile, care sa fie programul intalnirilor lor,
cine sa conduca cutare program si cine sa conduca celalalt, etc.
sunt “forme” necesare, dar neimportante in ele insele.
4. Principiul
amintirii lucrarii Domnului Isus. Biserica nu poate exista
in afara lucrarii mantuitoare a lui Christos. “Sa faceti aceasta
spre amintirea Mea” a spus Mantuitorul despre Cina Domnului. Pavel a
adaugat: “Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe
Christos si pe El rastignit” (1 Corinteni 11:25 2:2). Biserica
trebuie sa practice “frangerea piinii”. De cite ori sa faca aceasta
intr-o luna, ce fel de paine sa aleaga, cum sa franga painea, etc. ,
raman iarasi “forme” necesare, dar neimportante in ele insele.
Conditiile in care trebuie luata Cina Domnului trebuiesc hotarate in
functie de calauzirea specifica pe care Domnul o da fiecarei
Biserici locale in parte.
5. Principiul inchinaciunii. “Ei staruiau … in
rugaciuni” (Faptele Apostolilor 2:42). Biserica exista pentru
proslavirea lui Dumnezeu. Toata fiinta si activitatea unei Biserici
locale trebuie subordonate acestui scop. NU este esential cata
participare este la serviciul unei Biserici locale, dar este
esential cita inchinaciune este in programul acela.
“Duhul da viata, dar
slova (forma) omoara.”
Istoria greselilor Bisericii
este si istoria bisericilor care s-au obisnuit intr-atat de mult cu
forma, incat n-au mai observat ca intre timp viata disparuse.
Bisericile acelea au fost atat de mult lipite de forma, incat viata
a trebuit sa le paraseasca si sa se stabileasca in alte “tipare”,
socotite multa vreme “eretice”. Trebuie sa spunem ca “istoria
reformelor” nu a fost niciodata istoria transformarii vietii
religioase (cum sustin criticii atei), ci istoria re-”formelor”,
adica istoria succesiunilor de crize provocate de cei care,
confundand forma cu continutul, au trebuit sa fie lasati in urma de
o Biserica energica, militanta si mereu egala cu ea insasi.
Nu fiti prea
pretentiosi !
Un alt lucru pe care trebuie
sa-l spunem despre viata bisericilor locale este ca ne aflam in
perioada de “constructie”. Grupurile locale de credinciosi sunt
deocamdata numai parti componente, “in devenire” asezate in marele
ansamblu al Bisericii universale. Din punctul lui Dumnezeu de
vedere, Biserica este deja desavarsita prin faptul ca a fost
ciatigata de Domnul Isus la Cruce:
“Cum a iubit si Christos
Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, dupa ce a
curatit-o prin botezul cu apa prin Cuvant, ca sa infatiseze inaintea
Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara zbarcitura sau
altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efeseni
5:25-27) .
In practica, bisericile locale
se afla in etapa de “sfintire si curatire prin Cuvant”. Apostolul
Pavel scria cu incredere deplina:
“Sunt incredintat ca Acela
care A INCEPUT in voi aceasta buna lucrare, O VA ISPRAVI… ”
(Filipeni 1:6).
In Efeseni, capitolul 4
vorbeste despre Biserica in termeni de crestere: “Din El, tot
trupul… isi primeste cresterea,… si se zideste in dragoste” (Efeseni
4:16),asa ca nu trebuie sa cadem in disperare ori de cate ori
observam greseli, nedesavarsiri si inconsistente in bisericile
locale. Domnul Isus a spus: “Eu voi zidi Biserica Mea si portile
Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).
Cel ce face lucrarea este
asadar, Domnul Isus Insusi, iar noi trebuie sa fim extrem de
prudenti atunci cand ne exprimam asupra felului in care El lucreaza.
Cu imperfectiunile din
Biserica locala este la fel ca si cu cele care se manifesta in viata
spirituala a oricarui credincios. Noi stim ca Christos lucreaza in
noi prin Duhul Sfant si ca are ca scop sa ne transforme dupa chipul
si asemanarea Lui.
Acelasi Duh Sfant este la
lucru si in Biserica locala. Scopul Lui este s-o aduca la o
desavarsita frumusete morala si s-o maturizeze din punct de vedere
intelectual in “adevar”. Ne aflam inca in plin proces de constructie.
Lucrarea nu s-a terminat, asa ca nu trebuie sa ne fie rusine sa ne
recunoastem imperfectiunile. Ar fi total neintelept sa ne asteptam
sa gasim undeva o Biserica locala ajunsa deja la perfectiune. Din
“sfinti” in devenire, nu se poate cladi decit o Biserica “in
devenire”. Cu toate acestea, tinta fiecarei Biserici locale trebuie
sa ramana “Biserica desavarsita”, caci Dumnezeu este El insusi la
lucru si El nu se va multumi cu jumatati de masura. Iata ce declara
apostolul Pavel in scrisoarea catre crestinii din Efes:
“Mie mi-a fost dat harul sa
vestesc … bogatiile nepatrunse ale lui Christos … pentru ca domniile
si stapanirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica,
‘ntelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu” (Efes. 3:8-10).
“Caci noi suntem lucrarea
(poema - in greaca) Lui, si am fost ziditi ‘n Christos Isus pentru
faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa
umblam in ele” (Efes. 2:10).
Intr-o buna zi, la sfarsitul
istoriei, Christos va prezenta Biserica inaintea tuturor fapturilor
ceresti, ca pe o stralucita dovada a puterii si iubirii Sale:
“(Christos) S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfinteasca, … ca sa infatiseze inaintea Lui
aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara sbarcitura sau altceva de
felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efes. 5:25-27)
(fragment din
cartea “Identitate crestina in Istorie” deD.B. tiparita la
Multimedia, Arad)
http://barzilaiendan.wordpress.com/2007/09/08/care-este-biserica-adevarata/
sus

CHEMAREA DOMNULUI LA SFINŢENIE
de Marian Ghita
–
Isaia 6:1-13 –
A
mai trecut un an, şi ne stă un altul înainte. Cu siguranţă, vei
privi înapoi pentru a vedea binecuvântările primite dar şi eşecurile
experimentate. Desigur, vei regreta eşecurile tale şi vei fi
recunoscător Domnului pentru binecuvântări. Vei dori, ca un
credincios al Domnului ce afirmi că eşti, să te rogi Lui să te
binecuvânteze în continuare pe tine, familia ta şi pe cei dragi ai
tăi. Şi aşa şi trebuie. Te-ai gândit însă că Dumnezeu are o chemare
pentru tine? Ai învăţat tu să stai înaintea Domnului, nu ca unul
care în primul rând are ceva să spună Domnului, ci ca unul care
înţelege să tacă înaintea Lui în aşteptarea a ceea ce El ar vrea
să-ţi spună? Fii gata, la sfârşitul acestui an şi în perspectiva
anului care urmează să vină, să stai înaintea Celui pe care Îl
consideri Dumnezeul tău, pentru a lua aminte la chemarea pe care El
o are pentru tine!
Dumnezeu ne cheamă pe fiecare la o viaţă de sfinţenie şi la o totală
dedicare pentru El. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul,
Dumnezeul vostru” (Lev. 19:2) – este porunca Domnului pentru
noi. Este o poruncă plină de autoritate a lui Dumnezeu (1 Tes.
4:3; Evr. 12:14); ea răsună în auzul fiecăruia dintre noi; ne
este comunicată inimilor noastre prin Duhul Sfânt şi aceasta
este o chemare urgentă: astăzi, nu mâine. Timpul şi ocazia de
a răspunde poruncii divine, chemării cereşti, nu sunt în mâinile
noastre (Evr. 3:7-9). Oare ce vom răspunde Domnului? Cum vom face
aceasta în mod concret?
Este important, însă, să vedem modul în care Dumnezeu ne cheamă să-I
împlinim porunca; El are o manieră dumnezeiască de a ne chema şi de
a ne porunci ceva. Noi ar trebui, chiar în acest aspect, să învăţăm
de la Domnul nostru. Te invit, deci, să ne uităm împreună în cartea
proorocului Isaia, în cap. 6. Vom descoperi, împreună aici, puterea
plină de autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, atunci când el ne
este adresat. Vom descoperi, de asemenea, înţelepciunea desăvârşită
a Domnului în felul în care Cuvântul Său ne este pus înainte, şi vom
vedea, în acelaşi timp, puterea de atracţie irezistibilă a
Cuvântului Său – putere prin care ne simţim mânaţi de un imbold
dumnezeiesc să răspundem chemării cereşti. Apostolul Pavel ne spune:
„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după
plăcerea Lui, şi voinţa ţi înfăptuirea” (Filip. 2:13; vezi şi
Fapte 26:19). Lasă-te, aşadar, în mâna atotputernică, plină de
dragoste şi înţelepciune a lui Dumnezeu, când vei asculta mesajul
Scripturii, şi lasă-L pe Duhul Sfânt să-ţi vorbească şi să se
adreseze inimii tale!
În Isaia cap. 6 ni se spune cum a primit proorocul Isaia
chemarea profetică. Cum, deci, a procedat Dumnezeu, atunci când l-a
chemat pe Isaia la o dedicare totală faţă de El? Cum l-a făcut
Dumnezeu pe Isaia să-I răspundă necondiţionat şi ireversibil? Fii
foarte atent!
1.
Domnul i-a descoperit gloria sfinţeniei Sale (1-4)
Isaia a trăit pe vremea împăratului Ozia, în Ierusalim. El l-a
cunoscut pe împărat, fiind rudă cu acesta. Ozia a domnit 52 de ani
peste Iuda şi a fost un împărat credincios lui Dumnezeu, aşa că
poporul pe care îl conducea s-a bucurat de binecuvântările lui
Dumnezeu. Ţara a prosperat, şi cetăţenii ei se bucurau de
prosperitate. Lucrul acesta, însă, a dus la îndepărtarea celor din
Iuda de Dumnezeu şi la trăirea în păcat a poporului sfânt. Chiar şi
Ozia, datorită faptului că Domnul l-a înălţat, a ajuns să se
mândrească şi, în mândria lui, el şi-a permis să păcătuiască, aşa că
Dumnezeu l-a pedepsit cu lepră (2 Cron. 26). Totuşi, conducerea
eficientă a lui Ozia a avut urmări binecuvântate asupra poporului
iudeu, el fiind ţinut la distanţă oarecum de frământările din afara
ţării, în special de pericolul pe care îl prezenta ridicarea
imperiului Asirian, pericol considerat foarte grav de popoarele din
jur. Prosperitatea şi bunăstarea poporului făceau ca problemele
morale şi spirituale ale societăţii Iudaice, reale şi grave, să fie
oarecum ignorate de popor. Isaia a dus-o bine pe vremea lui Ozia.
Împăratul Ozia, însă, a murit. Aceasta s-a întâmplat în anul 740
înainte de Domnul Isus. Durerea pe care a produs-o moartea lui Ozia
a fost mare, şi pentru popor dar şi pentru Isaia. Era durerea
despărţirii de un împărat bun şi capabil; era însă şi durerea
disperării, durere produsă de dispariţia unui eficient sprijin
pentru Iuda în vremuri ce se anunţau foarte grele. Nu numai
problemele internaţionale, generate de ameninţările imperiului
Asirian, apăreau acum grave de tot, dar şi problemele din ţară se
arătau a fi foarte grave. Dacă împăratul Ozia a murit, cine oare va
mai putea ţine piept tuturor pericolelor vremii? Ce se va întâmpla
de acum înainte? Erau întrebări care frământau tot poporul, şi,
desigur, treceau şi prin mintea lui Isaia. Momentul morţii lui Ozia
a ajuns să fie un moment de criză naţională, cât şi personală. Era
unul din acele momente care te făcea să-ţi ridici privirea în sus,
să-L cauţi pe Dumnezeu aşa cum nu l-ai căutat înainte. Sunt convins
că Isaia, în disperarea ce a cuprins întreaga naţiune, L-a căutat pe
Dumnezeu cu întreaga lui fiinţă. Sunt momente în viaţa personală
când ai face orice să găseşti un sprijin pentru viaţa ta, pe care o
vezi în mare pericol; momente în care strigi cu disperare la
Dumnezeu după ajutor; momente pe care nu tu le programezi ci
Dumnezeu le hotărăşte. El decide să te confrunţi cu asemenea crize
şi să nu ai pace şi linişte până când nu vezi o rezolvare reală a
lor. Sunt momente când îţi dai seama că nici un sprijin omenesc
nu-ţi mai este de folos, şi că singura soluţie este Dumnezeu. Este
extraordinar să vezi cum ştie Dumnezeu să ne aducă în starea în
care, nu doar formal să ne îndeplinim datoriile noastre religioase
şi să ne rugăm Lui, ci să ne vărsăm pur şi simplu inimile înaintea
Domnului; să strigăm cu toată puterea noastră la El pentru îndurare
şi eliberare. Noi oamenii suntem predispuşi la superficialitate în
relaţia noastră cu Dumnezeu, la a împodobi serviciile noastre
divine. Dar, face uneori Dumnezeu să ajungem să coborâm adânc în
fiinţa noastră, să renunţăm la orice podoabă şi orice mască, şi să-L
căutăm pe Dumnezeu în modul cel mai sincer, neprotocolar, pentru că
avem nevoie disperată de El. Într-o asemenea stare a ajuns şi Isaia.
El Îl căuta pe Domnul cu întreaga inimă, în Templu şi într-un duh de
rugăciune.
Dumnezeu decide să-i răspundă lui Isaia şi crizei lui. Răspunsul
Său, însă, este unul cu totul surprinzător. Dumnezeu îi dă lui Isaia
o viziune. În această viziune, el Îl vede pe Domnul aşezat pe un
imens tron, deasupra întregului pământ, în locurile cereşti. Mantia
Lui regală umplea întregul Templu (este vorba aici de Templul din
cer, adevăratul Templu, a cărui imagine pământească era Templul de
la Ierusalim – vezi Evr. 9:24; dar care acoperea şi templul
pământesc), iar gloria Sa cuprindea întregul pământ. Isaia vede, de
asemenea, cum serafimii care zburau în jurul tronului lui Dumnezeu
strigau unul către celălalt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul
oştirilor! Tot pământul este plin de gloria Lui!” ( 6:3).
Serafimii aveau 6 aripi şi doar cu două zburau; cu celelalte aripi
îşi acopereau faţa şi picioarele. Pentru aceşti îngeri sfinţenia lui
Dumnezeu era o realitate aşa de puternică şi de strălucitoare, încât
ei nu făceau altceva decât să proclame această sfinţenie şi să se
comporte cu toată reverenţa înaintea Domnului. Serafimii sunt
îngerii care păzesc tronul lui Dumnezeu, bodyguarzii sfinţeniei Sale
(singura menţionare a acestora în Biblie este aici, în Isaia cap.
6), şi care conduc închinarea cerească proclamând sfinţenia
desăvârşită a lui Dumnezeu (de trei ori însemna desăvârşire şi
deplină autoritate). Aşa de puternică era proclamarea lor încât se
zguduiau temeliile pragului templului, iar el s-a umplut de fumul
care proteja ochii fiinţelor cereşti de strălucirea gloriei lui
Dumnezeu. Cuvântul pentru „serafimi” provine de la cuvântul ebraic
care are sensul de „a arde complet”; de aici înţelegem că serafimii
erau agenţii purificării prin foc. Isaia, deci, are viziunea
sfinţeniei lui Dumnezeu, viziune pe care el o primeşte de la Domnul
în acele momente de criză, atunci când el era nevoit să-L caute pe
Dumnezeu. Este interesant faptul că răspunsul lui Dumnezeu pentru
nevoia lui Isaia este revelaţia sfinţeniei Sale. Iar în lumina
sfinţeniei Domnului, Isaia descoperă realitatea inimii sale în toată
amploarea ei, adică păcătoşenia lui şi totalul său faliment
spiritual cât şi a poporului în mijlocul căruia el trăia. Este bine
să înţelegem relaţia dintre sfinţenia şi gloria lui Dumnezeu.
Sfinţenia reprezintă esenţa fiinţei lăuntrice a lui Dumnezeu pe
care se bazează toate celelalte laturi de caracter ale Lui. Dumnezeu
este „sfânt”. Numele Lui este sfânt (Lev. 20:3; 22:32). Sfinţenia
este caracteristica esenţială a fiinţei lui Dumnezeu. Sfinţenia este
evidentă la Dumnezeu prin două aspecte: prin unicitatea Lui.
El este total separat de creaţia Lui („Nimeni nu este ca El” este
adevărul proclamat în întreaga Biblie – vezi, de ex., Ex. 15:11). Al
doilea aspect este absoluta Sa puritate, sau absoluta Sa
bunătate. Aceasta înseamnă că El este neatins de răul din lume,
sau nepătat. El nu ia parte în nici un fel la rău, El este total
alergic la rău (Hab. 1:13; Iac. 1:13; Iov 34:12). Sfinţenia este
natura perfectă a lui Dumnezeu, care este activă în realizarea voii
Sale perfecte. Gloria reprezintă manifestarea în exterior,
vizibilă, a fiinţei Sale, de fapt a sfinţeniei Sale. În timp ce
sfinţenia întotdeauna denotă natura intimă a lui Dumnezeu, natura Sa
lăuntrică, caracterul Său moral, definitorie pentru fiinţa Sa;
gloria este apariţia exterioară a sfinţeniei fiinţei Sale. Când s-a
produs schimbarea la faţă a Domnului Isus, strălucirea feţei şi a
hainelor Sale (vezi Mat. 17:2), fenomenul care s-a produs a fost
acela de manifestare în exterior a sfinţeniei fiinţei divine a
Domnului Isus. Strălucirea feţei şi a hainelor Sale a reprezentat
gloria sfinţeniei Sale, manifestarea vizibilă a caracterului Său
lăuntric. Isaia, deci, a văzut pe Domnul în toată sfinţenia Lui.
Conform lui Ioan 12:37-41 şi 1:14-18 înţelegem că Isaia l-a văzut pe
Domnul Isus Cristos în toată gloria Sa (vezi şi Apoc. 1:9-20).
Avea nevoie Isaia de o revelaţie a sfinţeniei lui Dumnezeu, ca
răspuns la criza sa personală şi la cea a poporului său? Da, avea
nevoie. Dumnezeu i-a dat-o tocmai ca răspuns la această criză. Isaia
a considerat că moartea împăratului Ozia a produs o criză majoră în
poporul său şi în viaţa sa personală. Dar Dumnezeu i-a arătat prin
această viziune că adevărata criză a lui şi a poporului iudeu era
determinată de fapt de necunoaşterea lui Dumnezeu, caracteristică
poporul şi de îndepărtarea poporului de Dumnezeu. Criza adevărată
era produsă de păcătoşenia poporului şi de aceea lucrurile nu
mergeau bine în poporul lui Dumnezeu. Nu putea fi binecuvântare
reală într-o trăire în păcat. Pe de altă parte, chiar dacă Ozia a
murit, Împăratul cel adevărat a lui Iuda, Dumnezeul cel Sfânt, era
viu şi era pe tronul Său glorios; El era Suveranul absolut asupra
întregii lumi. Isaia, împreună cu Iuda, nu aveau voie să-şi piardă
încrederea în Dumnezeu. Dar, din cauza binecuvântărilor pământeşti
pe care ei le aveau, din cauza prosperităţii materiale şi a
bunăstării lor, poporul sfânt a pierdut perspectiva Dumnezeului lor,
a Dumnezeului care este „glorios în sfinţenie” (Ex. 15:11). Ei au
pierdut perspectiva lor de „popor ales de Dumnezeu”, de popor sfânt
şi pus deoparte pentru El (Ex. 19:5-6). Mai mult, pentru că
necunoaşterea lui Dumnezeu aduce îndepărtare de Dumnezeu şi de
Cuvântul Său, ea aduce şi decădere morală şi spirituală (vezi Jud.
2:10-13). Iată, deci, care era realitatea spirituală şi morală din
vremea lui Isaia; realitate pe care poporul nu o conştientiza, şi el
nu era deranjat de acest lucru – iată, deci, motivul unei asemenea
viziuni.
Ce
concluzie tragem noi de aici? Concluzia este aceea că, în situaţia
când apar probleme în biserică, când apar semne ale decăderii
spirituale şi morale ale credincioşilor, când biserica este în
pericol, marea nevoie a noastră, a bisericii, este o viziune de la
Dumnezeu, prin care (re)descoperim gloria sfinţeniei Sale. Noi avem
nevoie de o viziune a Domnului nostru Isus Cristos în toată gloria
fiinţei Sale. El a dat această viziune lui Isaia prin intermediul
crizei naţionale prin care poporul a trecut. Dumnezeu poate şi este
dispus să ofere o asemenea viziune tuturor celor care-L caută din
toată inima (Ierem. 29:11-14; Apoc. 1:9-20). Ţine minte! Tu ai
nevoie, noi avem nevoie, disperată de a-L cunoaşte pe Domnul nostru,
în toată gloria sfinţeniei Sale. Şi nu uita: Dumnezeu, în harul Său
suveran, îţi poate cerceta viaţa, ca astfel să ai ocazia să-L
descoperi pe El în toată gloria sfinţeniei Sale.
2.
Domnul i-a descoperit puterea curăţitoare a
sfinţeniei Lui (5-7)
Revelaţia sfinţeniei lui Dumnezeu a lăsat urme adânci în inima lui
Isaia. Abia atunci el şi-a văzut adevărata stare a inimii. David,
omul care îl iubea pe Dumnezeu, a ajuns să spună: „Zideşte în
mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi
statornic!” (Ps. 51:10). El a înţeles că inima lui era aşa de
murdară (vezi şi Ierem. 17:9) încât avea nevoie de mai mult decât o
spălare a inimii; el avea nevoie de înlocuirea inimii sale cu una
nouă. Isaia s-a simţit pierdut din cauză că s-a văzut un om cu buze
complet necurate. Tocmai aceasta era pentru el dovada cea mai
evidentă că inima lui era murdară. Din inima lui ieşeau acele
lucruri care-i murdăreau buzele (vezi Mat. 15:18-19). Câţi dintre
noi suntem conştienţi de completa depravare a inimii noastre? Câţi
dintre noi ne îngrozim că vorbele noastre nepotrivite, sau
manifestările noastre urâte sunt, de fapt, manifestarea unei inimi
din cale afară de păcătoase? Câţi dintre noi, înţelegând acest
lucru, sunt disperaţi şi caută, ca şi Isaia, o curăţire pe care o
poate da numai Dumnezeu? Isaia nu a văzut nevoia curăţirii sale
înainte de viziunea pe care a avut-o. Dar acum, în prezenţa
sfinţeniei lui Dumnezeu, el s-a simţit îngrozitor, şi-a mărturisit
păcatul şi a strigat cu disperare după curăţirea divină. În prezenţa
lui Dumnezeu, el a simţit sfinţenia divină ca fiind un foc care îi
mistuia interiorul fiinţei sale. Nu cred că Isaia a fost un om
imoral în termenii noştri omeneşti. Cu siguranţă, el a avut o viaţă
decentă în faţa oamenilor şi fapte cu care se putea lăuda înaintea
lor. Dar în prezenţa Domnului cel Sfânt, Isaia şi-a putut vedea
păcătoşenia inimii atât de clar, iar chinul lui sufletesc era aşa de
mare pentru că simţea arzând focul lui Dumnezeu în inima lui. El nu
se mai putea suporta şi de aceea a strigat după curăţire la
Dumnezeu. Isaia a văzut cât de mult s-a îndepărtat de Dumnezeu, cât
de puţin Îl cunoştea cu adevărat pe Domnul, şi cât de inacceptabile
erau faptele sale înaintea sfinţeniei Domnului. Isaia a realizat
acum că trebuia să fie nimicit de această sfinţenie, aşa cum focul
care arde, nimiceşte şi devastează totul. Isaia era conştient de
faptul că dacă L-a văzut pe Domnul cu ochii săi, aceasta însemna
moarte sigură – vezi şi Jud. 13:21-23 – (însuşi focul sfinţeniei
Domnului îi ardea în suflet, nu-i aşa?). Dar, surprinzător, Isaia
totuşi scapă viu şi nevătămat. Mai mult, el a fost curăţit de
păcătoşenia sa. Aceasta înseamnă har. Dumnezeu s-a îndurat de Isaia,
fără ca el să merite. Acum înţelegem mai bine cuvintele pe care tot
Isaia le-a scris din partea Domnului, atunci când poporul Israel
este chemat să-şi mărturisească păcatele în duh de pocăinţă: „ ‚Veniţi
totuşi să ne judecăm’, zice Domnul. ‚De vor fi păcatele voastre cum
e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura,
se vor face ca lâna ’” (Isaia 1:18). Când accepţi invitaţia
Domnului de a veni la judecata Sa cu păcatele tale, atunci când El
te cheamă, chiar dacă judecata Sa este ca un foc pentru tine, acest
foc nu te nimiceşte ci doar înlătură păcătoşenia ta; şi aceasta
datorită harului lui Dumnezeu. Trebuie, însă, să accepţi, ca şi
Isaia, invitaţia Domnului de a-ţi mărturisi păcatele, de a
recunoaşte dreptatea judecăţii divine pentru păcatele tale, şi de a
te pocăi de ele, atunci când Domnul găseşte cu cale să te cerceteze;
trebuie să accepţi prin credinţă soluţia lui Dumnezeu pentru
înlăturarea nelegiuirii tale.
Este interesant de văzut că Isaia nu a mai fost după aceea preocupat
de problemele create de moartea împăratului Ozia; această preocupare
a dispărut în prezenţa lui Dumnezeu. Isaia a devenit preocupat de o
altă problemă, pe care nu o semnalase înainte – problema
păcătoşeniei sale şi a poporului său. Aceasta a devenit acum singura
problemă pentru care el vrea rezolvare înaintea lui Dumnezeu. Câţi
dintre noi, când am trecut prin crize personale, sau familiale, sau
de alt gen; când am simţit cercetarea Domnului într-un mod special
în viaţa noastră şi, de aceea, am simţit nevoia de a-L căuta pe
Dumnezeu în acele momente; câţi, deci, am ajuns să spunem după
aceea, că adevărata criză a noastră, nu era una pământească, ci una
spirituală. Câţi dintre noi am ajuns să vedem păcătoşenia noastră,
aşa cum nu am văzut-o înainte de criza respectivă, şi câţi dintre
noi am primit de la Dumnezeu apoi răspunsul care a adus rezolvarea
stării de păcat a inimii noastre. Isaia, după ce a avut viziunea, nu
a putut spune că a primit de la Dumnezeu rezolvarea a ceea ce el se
aştepta să primească înainte de primirea viziunii. El nu a putut să
spună: „Asiria nu ne mai ameninţă ţara, vom avea cu adevărat pace şi
lucrurile vor intra de-acum pe făgaşul lor normal. Domnul a răspuns
aşadar rugăciunilor noastre”. Nu. Isaia a plecat însă din prezenţa
lui Dumnezeu un cu totul alt om. Un om transformat de sfinţenia lui
Dumnezeu. Isaia L-a văzut pe Domnul în toată gloria sfinţeniei Sale,
iar în lumina acesteia el şi-a văzut adevărata criză, criza lui
spirituală; el şi-a văzut păcătoşenia inimii. Aşa că, şi-a
mărturisit păcatul şi Domnul, în harul Său, i-a oferit curăţirea de
care el avea nevoie.
Este interesant să vedem cum este prezentată aici curăţirea de păcat
a lui Isaia. Desigur, imaginea curăţirii prin intermediul cărbunelui
aprins, luat de pe altarul tămâierii din Templu, este o imagine a
jertfei de la Golgota a Domnului Isus Cristos. Dar totdeauna
curăţirea păcatului ne este prezentată în Biblie ca fiind realizată
prin sângele vărsat al jertfei (Evr. 9:22; Col. 1:14); jertfa de
ispăşire era adusă pe altarul arderii de tot, iar sângele era adus
în locul preasfânt şi astfel prezentat înaintea lui Dumnezeu, pentru
ca El să ofere iertarea pentru păcate (Lev. 16). De ce aici în
textul nostru lucrurile sunt prezentate diferit? În nici un caz nu
se pune problema că păcatul s-ar ispăşi şi altfel, decât cu sânge.
Isaia ne prezintă doar un aspect al procesului curăţirii, aspect
inclus în procesul curăţirii păcatului cu sângele jertfei. Aici, în
textul nostru, apare adevărul, cuprins în tot procesul curăţirii, că
focul sfinţeniei lui Dumnezeu arde păcătoşenia. Un cărbune aprins,
care îi atinge buzele lui Isaia, îi asigură curăţirea (vezi acest
aspect în Lev. 16:12-13). De asemenea, observaţi că aici ne este
prezentată doar administrarea curăţirii omului pocăit, curăţire
asigurată de jertfa hotărâtă de Dumnezeu (vezi faptul că unul dintre
serafimi aduce cărbunele aprins la Isaia; iar serafimii, aşa cum am
văzut înainte, sunt agenţii curăţitori prin foc ai Domnului). Prea
des privim curăţirea de păcat doar ca şi spălare prin sângele lui
Cristos. Este adevărat acest lucru. Dar prea puţin suntem conştienţi
că păcătoşenia atrage nimicirea din partea sfinţeniei lui Dumnezeu.
Domnul Isus a intrat cu păcatele noastre sub focul nimicitor al
sfinţeniei lui Dumnezeu, sfinţenie care nu suportă nimic necurat, şi
astfel El a murit în locul nostru. Dovada morţii lui Cristos, a
Jertfei de ispăşire, s-a făcut prin prezentarea înaintea lui
Dumnezeu a sângelui Lui vărsat. Sfinţenia lui Dumnezeu ne este nouă
benefică: arde, nimiceşte păcătoşenia noastră. De pe altarul
tămâierii se prezentau rugăciunile poporului înaintea Domnului,
rugăciuni care erau ascultate de El. Rugăciunea lui Isaia, în
vederea curăţirii sale de păcat, a fost ascultată (vezi şi Apoc.
8:3-4). Isaia a avut nevoie nu doar să se vadă curăţit de păcate; el
a avut nevoie mai întâi să se îngrozească de păcătoşenia lui în
lumina sfinţeniei lui Dumnezeu, să mărturisească şi să condamne cu
toată puterea această păcătoşenie, ca apoi, în urma pocăinţei sale,
să se bucure de curăţire. Vedem, în acelaşi timp, că buzele necurate
au fost curăţite de cărbunele aprins. Aşadar, dovada curăţirii
lăuntrice a lui Isaia a fost evidentă prin vorbirea lui total
curată acum, printr-o nouă mărturie a vieţii sale (vezi Rom.
10:9-10). O inimă curată este un izvor curat pentru o trăire curată,
şi, deci, şi pentru o vorbire curată. Câţi dintre noi, care spunem
că am fost curăţiţi prin sângele lui Cristos, putem cu adevărat
arăta celor din jurul nostru o trăire curată şi o vorbire curată?
Isaia a beneficiat de o curăţire deplină de păcătoşenia lui, prin
lucrarea sfinţeniei lui Dumnezeu, şi în urma pocăinţei sale. Aceasta
a fost arătarea harului divin pentru el, binecuvântarea primită de
el de la Dumnezeu.
Nu
uita! Doar atunci când eşti cu adevărat atins în adâncul fiinţei
tale de sfinţenia arzătoare a Domnului, numai atunci vei fi condus
la pocăinţă şi vei vedea cu adevărat îndepărtarea păcătoşeniei din
inima ta necurată, ca urmare a lucrării harului Său în Cristos.
3.
Domnul i-a descoperit binecuvântarea unei inimi
curate şi sfinte (8)
Isaia, în urma unei crize naţionale, devenită şi criză personală, în
urma cercetării divine de care el a avut parte, a ajuns să descopere
gloria sfinţeniei lui Dumnezeu. Aceasta a lucrat în viaţa lui.
Sfinţenia lui Dumnezeu i-a adus lui Isaia curăţirea vieţii. Dar
lucrarea sfinţeniei lui Dumnezeu nu s-a oprit aici. Isaia a devenit
un om nou, cu o inimă curată. Ce se petrece în viaţa unui om nou, cu
o inimă curăţită de Dumnezeu? Domnul Isus a spus: „Ferice de cei
cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5:8; vezi
şi 2 Cor. 5:17). Isaia a început să umble într-o nouă realitate.
Isaia a început să vadă şi să audă ce se petrece în cer, în sala
tronului lui Dumnezeu. El a fost acceptat să asiste la dezbaterile
divine, unde se hotăra soarta lumii şi a poporului său. Ca şi Ioan,
care a avut şi el acces în prezenţa Domnului şi care L-a văzut pe
Dumnezeu în toată gloria persoanei Sale şi pe Domnul Isus cu cartea
istoriei în mână căreia El îi rupea peceţile (o imagine a
desfăşurării istoriei lumii, decisă de Cel care rupea peceţile
cărţii), şi care a început să vadă ceea ce urma să se întâmple în
această istorie (Apoc. 4-5), Isaia a început şi el să vadă
realitatea lumii din perspectiva lui Dumnezeu, adevărata realitate.
Aici în cer a fost lansată o chemare din partea lui Dumnezeu: „Pe
cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?”. Discuţia din cer
era purtată între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi (Dumnezeu
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Isaia este, incredibil, de faţă.
Observaţi vă rog că Isaia nu mai părea îngrozit de sfinţenia lui
Dumnezeu. Curăţirea păcătoşeniei sale s-a realizat aşa de bine încât
el s-a putut simţi liber şi bine în prezenţa gloriei Domnului; se
simţea ca acasă. Isaia a auzit, de asemenea, bine ce se discuta în
sfatul Preasfintei Treimi. Este un imens privilegiu să fii prezent,
acolo unde planurile divine se discută în direct (vezi Efes.
1:9-10). Isaia nu era aici doar un asistent al discuţiei; el era
participant activ la dezbaterea divină. Cu siguranţă că acest lucru
l-a copleşit pe Isaia. De aceea, atunci când Dumnezeu a pus
întrebarea din v. 8, Isaia a răspuns imediat: „Iată-mă, trimite-mă!”
Ce concluzie putem trage de aici? Isaia s-a simţit complet liber să
participe în mod activ la dezbaterea din cer. Un om curăţit de
Domnul Isus Cristos este un om liber să participe activ la
îndeplinirea planurilor lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17-20; 1 Cor. 3:9).
Observăm, apoi, că Isaia a ajuns sensibil la nevoia exprimată de
întrebarea Domnului. Inima lui simţea acum cu inima lui Dumnezeu.
Este interesant că Dumnezeu nu apare aici ca Cel care i-a poruncit
lui Isaia ce să facă, şi nici Isaia nu apare ca un executant automat
al poruncii divine. Dumnezeu, în sfatul Său cel sfânt, a pus doar o
întrebare, Şi-a exprimat doar o dorinţă. Isaia a înţeles exact care
era dorinţa Domnului şi s-a oferit de bună voie să se supună voii
lui Dumnezeu, să se dedice Lui. Aceasta înseamnă că inima lui Isaia
a devenit sensibilă la voia şi la dorinţa inimii lui Dumnezeu. De
fapt, acest răspuns al lui Isaia a fost răspunsul dat de Domnul Isus
la dorinţa Tatălui ceresc, atunci când s-a discutat în ceruri şi în
veşnicie problema mântuirii omenirii (vezi Evr 10:5-10). Isaia apare
aici ca fiind influenţat de Domnul Isus şi care răspunde şi el ca
Fiul dorinţei Tatălui. Isaia apare aici având o inimă de fiu al lui
Dumnezeu. El nu a putut fi indiferent faţă de dorinţa lui Dumnezeu.
Un om cu o inimă curată se dedică total Domnului din impulsul inimii
sale curate, şi înnoite de Fiul lui Dumnezeu. El îşi doreşte cu
ardoare să facă voia Domnului. Această dorinţă a Domnului a devenit
pentru Isaia un imperativ pentru viaţa sa. Dorinţa inimii Domnului a
devenit, am putea spune, o chemare irezistibilă căreia Isaia nu i
s-a putut opune. Ai tu o inimă curată prin jertfa curăţitoare a lui
Cristos? Cum ştii aceasta? Te bazezi în totalitate pe lucrarea
ispăşitoare a Domnului? Simţi în inima ta dorinţa irezistibilă de a
face voia lui Dumnezeu? Iată, deci, un semn al unei inimi curate.
Sfinţenia lui Dumnezeu aduce sfinţenia Lui în viaţa ta. Nu se poate
altfel. Sfinţenia vieţii tale devine evidentă prin curăţirea ta de
păcătoşenie, prin lucrarea curăţitoare a sfinţeniei lui Dumnezeu,
cât şi prin totala dedicare a vieţii tale pentru Dumnezeu, pentru că
inima ta curată nu se poate împotrivi voii lui Dumnezeu. Nu este
suficient să spui doar: „Sunt fiul lui Dumnezeu pentru că prin
credinţa în Domnul Isus Cristos, primindu-L pe El, am primit dreptul
să mă fac copilul lui Dumnezeu” (Ioan 1:12-13). Dacă eşti cu
adevărat copilul lui Dumnezeu ai tu o inimă de fiu al lui Dumnezeu?
Inima ta este sensibilă la voia Tatălui tău? Poţi afirma că nu te
poţi împotrivi dorinţei Domnului, chemării Lui cereşti? (Fapte
26:19)
Sfinţenia vieţii se manifestă în două moduri, care sunt
complementare, nu se poate unul fără celălalt: separarea totală
de păcat şi de necurăţie, şi consacrarea totală pentru
Dumnezeu. Consacrarea este o decizie personală, luată în
libertate, fără vreo constrângere din afară. Este modul normal de
manifestare a unei inimi curăţite de păcat prin jertfa Domnului.
Când Pavel spune: „Căci dragostea lui Cristos ne strânge („ne
constrânge”)” (2 Cor. 5:14-15), el s-a referit la faptul că
dragostea lui Cristos lucrează în lăuntrul fiinţei tale ca şi o
putere irezistibilă, care te face să-ţi doreşti să te dedici total
Domnului. Aşadar, separare pentru consacrare – aceasta este
sfinţenia omului cu inima curăţită prin gloria sfinţeniei Domnului.
Poţi spune şi tu că această sfinţenie te caracterizează şi pe tine?
Nu
uita! Inima curată, dăruită de Domnul prin lucrarea sfinţeniei Sale,
a harului Său, îţi oferă privilegiul de a fi sensibil la Cuvântul
lui Dumnezeu, sensibilitate care te va conduce să te dăruieşti în
întregime Domnului.
4.
Domnul i-a descoperit binecuvântarea unei slujiri
sfinte (9-13)
Când Isaia a acceptat să se dedice Domnului, atunci şi Domnul i-a
arătat ce slujire trebuia el să îndeplinească. Domnul i-a arătat în
detaliu ce avea de făcut. Domnul i-a încredinţat o trimitere clară:
„Du-te…la poporul acesta!”. El i-a dat şi o misiune precisă:
„Spune…Împietreşte inima acestui popor…!” Şi în sfârşit,
Domnul i-a dat lui Isaia şi o echipare potrivită pentru această
misiune: Îi explică, îi răspunde la întrebări, îi dă detalii
privitoare la mesajul şi la misiunea lui. Când Dumnezeu trimite pe
cineva într-o lucrare, într-o misiune, El îşi face timp şi este
dispus să dea explicaţiile şi echiparea necesară de care omul lui
Dumnezeu are nevoie (vezi Fapte 1:1-11).
Dumnezeu îi explică lui Isaia specificul misiunii sale. Era o
misiune dificilă pentru el. Dumnezeu îi cerea să meargă la un popor
care nu voia să ia aminte la Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este la fel
şi acum? Crezi că vei fi crezut imediat de oameni când le vei
mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu? Nu. Oamenii nu au o inimă bună
pentru primirea Cuvântului sfânt (1 Cor. 1:22-23). Dar atunci când
Dumnezeu l-a trimis pe Isaia, El Însuşi l-a însoţit în această
lucrare. Lucrarea în care noi suntem trimişi este o lucrare sfântă
pentru că este a Domnului, iar noi avem harul de a fi părtaşi
lucrării Sale. Noi mergem împreună cu El şi Domnul lucrează prin noi
(1 Cor. 3:9; 12:4-6; 2 Cor. 5:20).
În acelaşi timp,
Isaia avea o lucrare potrivită pentru popor, exact pentru nevoia lui
– el avea de transmis din partea lui Dumnezeu un mesaj de judecată.
Chiar dacă poporul nu va fi receptiv la mesajul lui Isaia, acesta
era mesajul de care el avea nevoie în acel moment; nu un mesaj de
încurajare, ci de judecată. Poporul avea nevoie de un mesaj care
să-l aducă la pocăinţă, şi mesajul trebuia transmis până când acesta
ajungea la exasperare, până când ajungea să nu-l mai suporte pe
Isaia (vezi 28:9-11). Acest lucru este evident în pasajul nostru.
Dacă analizăm cartea lui Isaia în întregime descoperim că, pentru
generaţia lui, mesajul a fost de condamnare a păcatului poporului.
Poporul nu l-a ascultat pe Isaia. Dar el mai are un mesaj de
speranţă, însă acest mesaj a fost adresat generaţiei care urma să
ajungă în robia babiloniană, când procesul pocăinţei începea să se
desfăşoare în viaţa acesteia. Mesajul lui Isaia se va adresa şi
generaţiei poporului Israel de la sfârşitul istoriei, generaţia care
se va pocăi şi va deveni „sămânţa sfântă”. Isaia a transmis mesajul
lui Dumnezeu toată viaţa lui, şi el nu a avut posibilitatea să-i
vadă binecuvântarea. Dar Isaia a fost credincios Domnului,
transmiţând cuvântul Lui indiferent de reacţia oamenilor din vremea
sa. El s-a bazat pe Domnul care l-a chemat să predice mesajul
încredinţat Lui şi pe lucrarea care urma să o facă Dumnezeu la
vremea hotărâtă de El. Dumnezeu va strânge roada cu siguranţă, dar
în maniera şi la vremea stabilite de El (Isaia 55). Isaia nu putea
să schimbe mesajul faţă de popor în funcţie de preferinţele
acestuia, chiar dacă poporul ajungea să nu-l mai suporte. Acesta era
preţul slujirii lui Isaia – să ajungă nepopular. Dar aceasta era
voia Domnului şi de această slujire avea nevoie poporul.
Dar
tocmai această slujire a lui Isaia urma să aducă roadele cele
binecuvântate, adevăratele roade aşteptate de Dumnezeu. Este
adevărat, într-un târziu, când poporul Domnului urma să ajungă în
robia Babilonului, pentru că merita, atunci avea nevoie de mesajul
extraordinar de încurajare pe care îl vedem în cap. 40-66. Atunci,
când Isaia nu mai era în viaţă, urma, datorită acestui mesaj a lui
Isaia, să apară o nouă sămânţă; apoi, chiar dacă şi aceasta urma
să-L respingă pe Domnul (vezi respingerea Domnului Isus Cristos după
700 de ani), la sfârşitul istoriei va apare sămânţa sfântă
despre care vorbeşte v. 13. Datorită cui urma să renască această
sămânţă? Datorită puterii divine, generatoare de viaţă dumnezeiască,
a mesajului transmis de Isaia din partea lui Dumnezeu. Nu este
extraordinar? Când Dumnezeu îţi dă o misiune, o lucrare de făcut, şi
când le îndeplineşti în ascultare de Dumnezeu, misiunea ta, lucrarea
ta, vor avea în mod sigur roade veşnice, binecuvântate de El. Nu
dispera, şi nu-ţi abandona lucrarea ce ai primit-o de la Dumnezeu!
Ea va fi recompensată. Domnul Isus urma să moară din pricina
păcatelor poporului Său, urma să fie zdrobit prin suferinţă. Dar
apoi, El urma să vadă rodul muncii sufletului Lui şi urma să se
învioreze (Isaia 53:10-12). Isaia va avea o asemenea experienţă şi
împreună cu el toţi cei care L-au slujit pe Dumnezeu ca şi el. Sunt
convins că Isaia a înţeles bine principiul unei slujiri sfinte şi
binecuvântate, principiu formulat de Domnul Isus: „…Dacă grăuntele
de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă
moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Înţelegi tu acest principiu?
Este slujirea ta o slujire sfântă, acceptată de Dumnezeu? Slujirea
lui Isaia a fost o slujire sfântă pentru că a fost hotărâtă de
Dumnezeu, a fost realizată în colaborare cu Dumnezeu, a fost
lucrarea cea mai potrivită pentru nevoia reală a poporului (pentru
că Isaia a văzut această nevoie în inima lui Dumnezeu; chiar dacă
poporul nu înţelegea acest lucru), şi va avea binecuvântarea finală
de la Dumnezeu prin roadele veşnice din partea Lui. Observă că totul
în slujirea lui Isaia poartă amprenta lui Dumnezeu. Are slujirea ta
aceste ingrediente pentru a o putea numi sfântă? Are ea sigiliul
Domnului pe ea?
Nu
uita! Prin trimiterea, însărcinarea şi echiparea pe care Domnul le
oferă celui dedicat, tu vei avea binecuvântarea unei slujiri sfinte
şi plină de roade binecuvântate în voia lui Dumnezeu.
Ne
cheamă Dumnezeu la sfinţenie. Şi trebuie să răspundem chemării lui
Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu este făcută însă de o manieră
dumnezeiască. Isaia a fost cercetat de Dumnezeu printr-o criză pe
care nu a programat-o el pentru viaţa lui, nu a prevăzut-o deloc.
Dumnezeu a pregătit-o pentru că avea planuri mari cu Isaia.
Cercetarea lui Dumnezeu pentru tine poate fi de altă natură; nu
neapărat de genul celei experimentate de Isaia. Dar El este Dumnezeu
şi este suveran să ne cerceteze pe fiecare dintre noi, să ne iasă
fiecăruia dintre noi în cale, când şi cum hotărăşte El. Această
cercetare a lui Dumnezeu a avut menirea să-l facă pe Isaia să-L vadă
pe Dumnezeu în toată gloria sfinţeniei Sale. Aceasta i-a adus o aşa
descoperire a păcătoşeniei sale, încât Isaia a strigat după
îndurarea lui Dumnezeu şi el a fost curăţit pe deplin prin lucrarea
harului. Cu o inimă curată, Isaia nu a putut rezista chemării divine
a Cuvântului lui Dumnezeu, aşa că el s-a dedicat cu totul lui
Dumnezeu. Această dedicare l-a făcut pe Isaia părtaş al unei slujiri
sfinte, speciale din partea lui Dumnezeu. Şi prin voia şi puterea
lui Dumnezeu Isaia a ajuns marele proroc al Domnului. Cine se
aştepta la aceasta? Sigur, el însuşi nu. Dar Dumnezeu, care este de
trei ori sfânt, care este glorios în sfinţenie şi absolut Suveran,
Cel care se numeşte „Eu Sunt”, a ştiut aceasta, a vrut aceasta şi a
putut aceasta. Glorie Numelui Său!
Dragul meu, chemarea la sfinţenie este valabilă şi pentru tine
astăzi. N-ai vrea să răspunzi Domnului şi tu acestei chemări în prag
de an nou? Înţelege încă odată, că această chemare la sfinţenie
este, de fapt, o chemare împătrită: o chemare la a-L vedea pe Domnul
cel sfânt, o chemare la curăţire totală de păcat, o chemare la
consacrare faţă de Domnul şi o chemare la împlinirea acestei
consacrări printr-o slujire sfântă. O chemare conduce la cealaltă.
Nu se poate una fără cealaltă. Dumnezeu te cheamă la o sfinţire
desăvârşită, nu la una incompletă.
Dar, hai să fim sinceri! Este greu, îngrozitor de greu să răspunzi
chemării Domnului într-un mod satisfăcător pentru El. Este de fapt
imposibil, aşa cum şi lui Isaia i-a fost imposibil în starea lui de
fiinţă omenească, păcătoasă. Întrebarea Domnului pentru tine, şi la
care trebuie să-I dai răspuns, aici şi acum, este: Eşti tu deschis
cercetării lui Dumnezeu? Eşti tu gata să te laşi în mâna
atotputernică a lui Dumnezeu pentru ca El să te treacă prin
experienţele care îţi aduc şi ţie descoperirea gloriei sfinţeniei
Sale, indiferent care sunt acestea pentru tine? Fii gata să spui:
„Doamne tu ştii ce fel de om sunt, dar, ca şi Isaia, mă predau ţie
şi, aşa cum el te-a văzut pe Tine în toată gloria sfinţeniei Tale,
fă să văd şi eu gloria Ta! Fă să mă văd şi eu cum s-a văzut Isaia,
în toată realitatea păcătoşeniei inimii mele şi dă-mi şi mie o inimă
curată. Dă-mi, prin harul Tău, acea inimă curată care să mă facă şi
pe mine să aud Cuvântul Tău şi să-mi fie dulce; aşa de dulce încât
să nu pot rezista chemării Tale de a mă dedica Ţie, în mod sincer şi
total. Şi fă Doamne ca dedicarea mea să se arate printr-o slujire
sfântă, în voia Ta, prin puterea Ta şi pentru gloria Numelui Tău!
Doamne, eu sunt conştient că nimic din toate acestea nu pot să fac,
dar ştiu că la Tine este şi voinţa şi înfăptuirea, pentru că eşti un
Dumnezeu desăvârşit în sfinţenie şi glorie. Te rog toate acestea nu
pentru meritele mele, ci în numele Fiului Tău iubit, Domnul Isus
Cristos! Amin”.
Fii
sigur că Dumnezeu va răspunde imediat şi într-un mod dumnezeiesc
unei asemenea rugăciuni.
sus