Chemare la ucenicie

(Marcu 1:16-20)

 de Marian Ghita, Pastor

Odată cu începerea lucrării de predicare a Evangheliei în Galileea (1:14-15) Isus a început să cheme oameni care Să-L urmeze. Privind în Evanghelie vedem că Isus a lucrat în 3 direcţii:

- a îndeplinit lucrarea Sa mesianică (Lc. 4:18-19; Is. 61:1-3) slujindu-i pe oameni şi dându-Şi viaţa ca răscumpărare pentru ei (ca şi Rob al Domnului – 10:45; Is. 42:1-8; 52:13-53:12;
 

- a dovedit, prin fapte mesianice, că este Cristosul Fiul lui Dumnezeu, propovăduind astfel Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu;
 

- a chemat oameni să-L urmeze pentru a-I fi ucenici; i-a învăţat şi echipat pentru ca aceştia să ajungă să vestească tuturor oamenilor Evanghelia mântuirii în numele Său (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu).

În ce cadru şi în ce mod Şi-a desfăşurat Domnul Isus lucrarea Sa? O schiţă sumară a Evangheliei este edificatoare în acest sens:

- Prolog: în pustie – prezentarea actelor de acreditare ale lui Isus Cristos, ca şi Cristosul, Fiul lui Dumnezeu – 1:1-13
 

- I. În Galileea – Isus demonstrează în faţa ucenicilor Săi şi a oamenilor, prin lucrările Sale mesianice că El este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu şi vesteşte Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu – 1:14-8:26
 

- II. Pe drum din Galileea în Ierusalim – Isus arată că Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să sufere şi să moară, apoi să învieze, pentru mântuirea oamenilor şi pentru a intra în gloria Sa – 8:27-10:52
 

- III. În Ierusalim – Isus, fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, suferă lepădarea din partea poporului Său, moartea Sa pe cruce, dar este înviat din morţi de Dumnezeu pentru a se arăta tuturor că El este Mântuitorul lumii, Cristosul, Fiul lui Dumnezeu – 11:1-16:8
 

- Epilog: Din Ierusalim în toată lumea – Ucenicii lui Isus Cristos, convinşi că El este Domnul, Mântuitorul lumii, pornesc în puterea lui Cristos cel înviat în toată lumea pentru a vesti Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu – 16:9-20.
Evanghelia după Marcu se desfăşoară într-un mod foarte simplu şi clar, faptele ei derulându-se unele după altele într-o succesiune alertă, convingătoare şi în crescendo, de la afirmarea mesianităţii şi divinităţii lui Isus Cristos (1:1) spre demonstrarea (prin moartea şi învierea Lui), dincolo de orice îndoială, a afirmaţiei făcute la început (cap. 16:1-14). În baza acestei demonstraţii Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu este aşezată pe temelii de nezdruncinat şi ucenicii, care au fost martorii lui Isus Cristos, devenind convinşi de adevărul că El este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu şi ajungând echipaţi pentru mărturie în faţa oamenilor, au ajuns să fie propovăduitorii Evangheliei împărăţiei lui Dumnezeu în toată lumea (16:15-20).
Ucenicii lui Cristos şi procesul de ucenicie sunt elemente vitale şi extrem de importante pentru ca Evanghelia despre Isus Cristos să fie primită, înţeleasă şi propagată în lume pentru ca oamenii să fie mântuiţi. De aceea, odată cu lucrarea de propovăduire a Evangheliei pe care Isus a început-o, a început şi procesul de ucenicizare a celor chemaţi de El pentru ca ei să-L vadă, să-L cunoască şi să-şi însuşească Evanghelia lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Marcu ne prezintă de la începutul acestei lucrări de evanghelizare chemarea a 4 viitori ucenici. Procesul chemării ucenicilor din partea lui Isus s-a derulat în 4 etape.

1. Isus mergea (v. 16,19)
Isus a venit în Galileea (1:14) pentru a propovădui Evanghelia lui Dumnezeu. Galileea a fost terenul de lucru iniţial al propovăduirii Sale. El a misionat prin toată Galileea. De asemenea, conform v. 16,19, zona din jurul Mării Galileii a fost frecvent străbătută de Domnul Isus pentru lucrarea Sa misionară. În contextul lucrării Sale misionare Isus i-a întâlnit şi a chemat 4 pescari pentru a-I fi Lui ucenici. Ceea ce desprindem de aici este faptul că Isus Şi-a chemat ucenicii în cursul lucrării Sale misionare. El predica Evanghelia în diverse locuri şi în timpul predicării (în acest moment la Marea Galileii) au fost chemaţi aceşti ucenici. Nu Îl vedem pe Domnul Isus mai întâi să-Şi cheme ucenicii, ca apoi să înceapă lucrarea Sa de propovăduire a Evangheliei. Lucrarea efectivă este cadrul cel mai potrivit de a chema ucenici, dar şi de a-i învăţa şi echipa pentru lucrarea viitoare. Chiar termenul de „ucenic” înseamnă mai mult decât „elev” la şcoală. Ucenicul învaţă în toiul procesului de lucru. El învaţă teoretic dar şi practic. El vede pe învăţător făcând, îl aude învăţând, îi înţelege lucrarea şi învăţătura comunicând, practică lucrând el însuşi efectiv, şi aprofundează corelând toate acestea (ceea ce vede cu ceea ce aude, cu ceea ce înţelege, şi cu ceea ce practică). Ucenicia este un proces de însuşire şi învăţare în vederea lucrării viitoare în derularea lucrării învăţătorului. „Pe când trecea” Isus (v. 16 – imperfect, o acţiune în derulare) – atunci au fost chemaţi ucenicii Săi.
 

Noi trebuie să înţelegem că însuşirea Cuvântului lui Dumnezeu, a adevărurilor lui Dumnezeu, se realizează cu adevărat în procesul trăirii vieţii, aplicând ceea ce ştim şi a slujirii efective. De asemenea noi trebuie să înţelegem că putem cu adevărat să învăţăm atunci când Îl urmărim pe Domnul în lucrarea Lui. Nu a lăsat Domnul o altă cale de învăţare. Isus Cristos era implicat în lucrarea mesianică. El a chemat ucenici să I se alăture Lui în această lucrare mesianică. El nu a procedat altfel. El i-a învăţat pe alţii din mers. El nu S-a oprit din lucrarea Lui pentru a-i învăţa pe ucenici. Desigur, El S-a retras din când în când cu ucenicii Lui pentru a se odihni, pentru a sta mai mult cu ucenicii Săi, dar aceasta nu a însemnat abandonarea lucrării Sale pentru a-i învăţa pe ucenici. Imaginea din Ps. 119:105 este grăitoare: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea”. Sunt subliniate 2 aspecte aici. (1) Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar o candelă pentru capul meu şi o lumină pentru mintea mea. Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar teoretic (deşi are şi o componentă teoretică), ci este un Cuvânt practic, pentru trăire efectivă. Trăirea vieţii este ceea ce vizează Cuvântul lui Dumnezeu. (2) Dacă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să afecteze trăirea efectivă a vieţii mele, modul meu de viaţă, atunci trebuie să înţeleg că însuşirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se face altundeva decât pe cărare, iar picioarele mele trebuie să umble pe acea cărare (nu oricare cărare, nu cărarea mea personală, şi nu orice fel de umblare). „Acea cărare” trebuie să fie „Calea Domnului” (Fap. 24:14), „calea îngustă a vieţii cu Domnul” (Mat. 7:13-14), iar paşii mei, picioarele mele, trebuie să meargă în ritmul, pe urma paşilor Domnului. Doar astfel ucenicul Domnului va beneficia cu adevărat de pe urma învăţăturii lui Cristos. Deci, în timp ce Domnul îşi îndeplinea lucrarea Lui mesianică, în vâltoarea misiunii Sale, au fost chemaţi ucenicii Lui.
 

Procesul uceniciei în Biserică trebuie să se deruleze după acelaşi tipar. Ucenicii trebuie cooptaţi în cadrul misiunii şi lucrării Bisericii, de către cei care efectiv lucrează şi sunt implicaţi în slujirea lui Dumnezeu. Procesul uceniciei trebuie derulat în contextul lucrării efective a Bisericii, în cadrul chemării pe care o are de la Dumnezeu.

2. Isus i-a văzut (v. 16, 19)
Isus i-a văzut întâi pe Simon şi pe Andrei (doi fraţi), şi apoi pe Iacov şi pe Ioan (alţi doi fraţi). Domnul este Cel care a pus ochii pe ei. Înţelegem că Domnul era preocupat de găsirea unor oameni care să-L urmeze. El nu a considerat că Îşi face lucrarea pe care o avea din partea lui Dumnezeu doar propovăduind Evanghelia oamenilor. El s-a preocupat şi de găsirea unor oameni de care să se ocupe în mod special pentru a-i învăţa tot adevărul despre El şi despre Evanghelie. Ei urmau să-I fie mai târziu martori şi să propovăduiască în numele Lui, atunci când El nu mai era pe pământ. De asemenea El a lăsat un model al învăţării. Nu poţi învăţa eficient dacă nu sunt oameni care să-ţi însuşească învăţătura în cadrul uceniciei (2 Tim. 2:2). Contează ca oamenii care îşi însuşesc învăţătura pe care o dai să fie oameni de încredere, şi aceasta înseamnă o preocupare specială pentru ei, pentru a-şi însuşi cum se cuvine învăţătura dată şi pentru a fi în stare ca ei să o transmită cum se cuvine altora. Este interesant că Domnul Isus a văzut (în acest caz) câte doi fraţi, şi a pus ochii pe ambii fraţi. Şi atunci când i-a trimis să propovăduiască, ei au fost trimişi câte doi (Lc. 10:1). Aceasta pentru ca ei să se sprijine unul pe celălalt şi ca mărturia lor să se bizuie pe cel puţin doi martori (Deut. 19:15). Faptul că Domnul i-a văzut nu înseamnă doar că i-a văzut din întâmplare. Isus i-a urmărit cu atenţie şi a pus ochii pe ei pentru a-L urma. Ei nu au fost văzuţi pentru prima dată aici la Marea Galileii. Ei au fost cunoscuţi pentru prima dată imediat după botezul şi ispitirea Sa, acolo unde era Ioan Botezătorul – în pustia Iudeii (vezi Ioan 1:35-51). Şi Ioan fiul lui Zebedei şi Andrei fuseseră ucenicii lui Ioan Botezătorul. Ei au acceptat mărturia lui Ioan B. despre Isus şi au acceptat să-L urmeze pe Isus. Petru şi, desigur Iacov, au fost chemaţi să-L cunoască pe Isus prin fraţii lor. Aceşti 4 ucenici, deci, aveau o oarecare cunoaştere despre Isus câştigată cu câteva luni înainte de episodul din Mc. 1:16-20. Ei participaseră şi la nunta din Cana, alături de Isus mai înainte (Ioan 2:1-12) şi, desigur, L-au urmat pe Isus şi în misiunea Lui din Iudeea (Ioan 2-4). Aceşti 4 ucenici fuseseră doar nişte observatori ai lui Isus, însă odată cu începerea misiunii Sale în Galileea, după ce El S-a întors din Iudeea (Mc. 1:14), Isus, văzându-i din nou la marea Galileii, i-a chemat pentru a-i fi ucenici perseverenţi. Isus, în tot acest timp de când au intrat pentru prima oară în contact cu El, le-a văzut acestora inima, interesul pentru persoana şi lucrarea Sa, dorinţa de a cunoaşte mai multe despre El. Ei erau interesaţi de lucrarea mesianică şi de Cristosul vestit de Ioan Botezătorul.
 

În acelaşi timp Domnul a văzut şi preocuparea lor cotidiană. Ei erau pescari (v. 16); Simon şi Andrei pescuiau de fapt (aruncau mreaja în mare), iar fiii lui Zebedei erau cu tatăl lor şi cu angajaţii pe care familia lor îi aveau şi îşi dregeau mrejile. Isus a cunoscut totul despre ucenicii lor: despre preocupările, familiile lor, despre dificultăţile vieţii dar şi despre posesiunile lor. Isus le-a cunoscut şi îndemnările, calităţile personale ale lor, ca şi deficienţele lor. Toate acestea le-a cunoscut Domnul. Toate acestea El le-a luat în calcul atunci când i-a chemat la ucenicie (vezi Ioan 21; Mc. 10:28-31 – Isus a ştiut că ucenicii Lui îşi făceau probleme cu privire la felul cum urmau ei să-şi asigure hrana în viitor, cu privire la ce trebuia să lase în urmă din cauza uceniciei).
 

Isus cunoaşte inima fiecărui om şi are capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, până în adâncul inimii sale. Fiind Fiul lui Dumnezeu El ştie totul despre om (Ioan 2:23-25). El ştie cine este interesat în mod superficial de lucrurile spirituale, dar cunoaşte şi pe cei care au o inimă doritoare de a-L cunoaşte. El răspunde năzuinţelor adânci ale inimii omului pentru că le cunoaşte cu adevărat (Ps. 139).

3. Isus i-a chemat la ucenicie (v. 17, 20)
Ucenicia începe cu o chemare specială. Isus i-a chemat pe fiecare dintre ucenici; a fost, deci, o chemare personală. Chemarea a fost în acelaşi timp şi specifică: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni!” Chemarea este specifică pentru că ea presupune a-L urma într-un mod disciplinat pe Isus (nu oricum putem să-L urmăm pe Isus – Mat. 8:18-22). Este o chemare care presupune o angajare la ascultare necondiţionată şi plătirea unui preţ (vezi Mc. 8:34-38). Dar de asemenea, este o chemare care ţinteşte spre un obiectiv clar: ucenicii urmau să devină „pescari de oameni”. Simon şi Andrei pescuiau efectiv, iar Isus i-a chemat pentru ca ei să devină pescari de oameni, să schimbe deci peştii în oameni. Domnul i-a chemat să folosească abilităţile lor de pescari în găsirea şi mântuirea oamenilor. Există asemănări între cele două preocupări, doar că diferenţele sunt de natură (preocupare omenească şi preocupare spirituală; în domeniul pământesc şi în domeniul împărăţiei cerurilor). Corespondenţa aceasta a fost folosită de Domnul în ucenicizarea ucenicilor. Petru şi Andrei au devenit evanghelişti prin excelenţă (desigur preocupându-se şi de păstorirea credincioşilor). Abilităţile de care ei aveau nevoie în lucrarea lor spirituală viitoare, erau similare oarecum cu cele de pescari în prinderea peştilor. În schimb, fiii lui Zebedei se ocupau în momentul chemării lor de repararea mrejilor (a plaselor pescăreşti). Ucenicizarea în plan spiritual a presupus şi o lucrare de restaurare spirituală. Păstorirea credincioşilor presupune şi o lucrare de restaurare spirituală a lor. Dar, în acelaşi timp, ucenicizarea înseamnă şi echipare spirituală. Toate acestea presupun îndemânări, daruri specifice. Aşadar, Domnul a ţinut cont, în procesul de ucenicizare de specificul şi darurile naturale, dar şi spirituale, ale celor ucenicizaţi. Aceasta înseamnă că Domnul Isus avea în vedere un proces clar de învăţare, o învăţătură precisă de dat, metode bine puse la punct şi obiective clare spre realizarea obiectivului final. Isus nu i-a învăţat pe ucenicii lui, la întâmplare, nu i-a chemat spre „nimic”; El a ştiut foarte bine ce face. De asemenea i-a cunoscut foarte bine pe ucenicii Lui şi a ţinut cont de specificul fiecăruia în procesul de ucenicie (ca şi Iacov, Isus a mers „la pas cu turma” – Gen. 33:12-14). Merită de urmărit în Evanghelia după Marcu felul cum Isus i-a învăţat pe ucenicii Lui, cum i-a ţinut lângă El pe aceştia.
 

În acelaşi timp, Isus ştie să fie motivator. Ştie să-I facă pe ucenicii Lui să-L asculte, chiar dacă El este realist şi le pune în faţă ceea ce ei vor trebui să lase în urmă (Mat. 8:18-22; Ioan 6:67-69; Mc. 10:28-31). Dar de asemenea, chemarea Lui este puternică. El este Domnul; El porunceşte ca şi Împărat. El nu lasă loc interpretărilor de tot felul. Ucenicia este un lucru extrem de serios şi trebuie tratată ca atare. El pretinde ascultare totală.

4. Ucenicii au ascultat pe Isus şi L-au urmat (v. 18,20)
Este interesat se observat că ucenicilor li se pot reproşa foarte multe lucruri (că nu au înţeles, că erau temători, că Petru s-a lepădat, că erau preocupaţi de a fi mari, etc.). Un singur lucru nu li se poate reproşa: atunci când Domnul le-a poruncit ceva în mod expres ei au ascultat, chiar dacă nu înţelegeau de ce trebuiau să facă aşa. Aceasta este condiţia uceniciei: a accepta să mergi până la capăt cu El în ascultare de El ca şi Domn.
 

Ni se spune că atunci când Domnul Isus i-a chemat la ucenicie „îndată ei Şi-au lăsat mrejile şi au mers după El” (v. 18, vezi şi v. 20). Ucenicii au fost prompţi în ascultare. Preţul pe care ei l-au plătit a fost mare; şi-au lăsat meseria lor prin care îşi asigurau existenţa lor zilnică, familiile şi tovarăşii lor şi L-au urmat pe Isus. Prin această ascultare ei L-au onorat pe Isus ca şi Domn, ca şi Împărat. Dar, de asemenea, ei au recunoscut în El pe Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (vezi şi Ioan 1:35-51). Ei au învăţat să depindă de Domnul şi să-şi pună încrederea în El în toate lucrurile. Ei au înţeles că Domnul va răspunde nevoilor lor, nevoilor familiilor lor şi de aceea şi-au încredinţat Domnului viaţa lor în întregime (Deut. 8:1-4; Mat. 6:33).
 

Ucenicia presupune ascultare, evaluarea realistă şi deplină a costurilor şi a câştigurilor, cât şi plătirea preţului; presupune a-L urma pe Isus până la capăt (Lc. 14:25-33; Apoc. 2:10; Evr. 10:35-39). Noi trebuie să înţelegem că atunci când Domnul cheamă pe oameni la a-L urma, sau la o însărcinare specială, nu există o alternativă demnă de urmat la chemarea Lui. A rata chemarea Lui înseamnă pur şi simplu irosirea totală a vieţii; înseamnă a-ţi pierde sufletul (Mc. 8:34-38). Şi aceasta pentru că El este Domnul Însuşi.

sus