A cui este binecuvântarea?

(Rom.12:14b; 1Pe.3:9)

1. Între soţ şi soţie

Când doi oameni se îndrăgostesc, trăiesc unul pentru altul. Ei caută moduri în care să facă pe celălalt să se simtă bine, să fie binecuvântat. Ei sunt (1Co.13:4-8): îndelung răbdători, plini de bunătate, nu invidiază, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul lor, nu se mânie, nu se gândesc la rău, nu se bucură de nelegiuire ci de adevăr, acoperă totul (iartă), cred totul, nădăjduiesc totul, suferă totul.

Ştiu pe cineva care era peste măsură (cum se zice) de îndrăgostit. Nu vedea altceva, nu mai visa altceva, nu mai gândea la altceva. Totul era numai soare şi senin, totul era frumos şi la superlativ. Chiar ajunsese să se teamă că păcătuieşte iubind cu atâta dedicare (cf. Mat.10:37).

Ca orice lucru bun, dragostea este de la Dumnezeu, chiar în omul pierdut. Dar, ca orice lucru bun, dragostea nu va fi lăsată să „trăiască” – adică ea este ţinta atacurilor celui rău şi omul, fără să‑şi dea seama slăbeşte în dragostea lui, i se stinge focul. Vine vremea când omul nu mai este îndelung răbdător, nu mai este plin de bunătate, nu mai vrea să sufere totul, nu mai vrea să nădăjduiască, să creadă şi să ierte totul - Mat.24:12.

Am văzut peste timp „porumbeii” aceia despre care v‑am spus mai sus… S‑a mai schimbat ceva… Binecuvântarea acum nu mai era dată celuilalt, ci cerută de la celălalt! Acum nu mai există întrebarea aceea cu privire la Mat.10:37 – ba unii chiar spun cu emfază: „Eu iubesc pe Domnul Isus chiar mai mult ca pe cei din casa mea!” Te cred, te cred, eşti plin de dragoste… de sine! …şi religios pe deasupra!!

Este rău să spui unora care se iubesc şi se bucură unul de altul: „Lasă c‑o să vă treacă…” Este descurajator, chiar dacă asta este experienţa celor mai mulţi. Dumnezeu nu a rânduit ca dragostea noastră să se răcească ci ca ea să crească – Fil.1:9; 1Tes.3:12; 2Tes.1:3. De aceea este mai bine să‑i faci atenţi pe cei ce se iubesc la faptul că dragostea lor trebuie să crească.

Iar pentru cei care au alunecat, soluţia este: Ap.2:4,5.

2. Între părinţi şi copii

Pentru a fi pe placul Domnului, în relaţia cu soţia, trebuie să lupt împotriva poftelor egoiste ale trupului meu. În relaţia cu copiii, trebuie să lupt împotriva sentimentelor mele fireşti, născute din gândirea mea lumească.

Când greşim în relaţia cu soţul / soţia, ne dăm seama mai uşor: ori pentru că ne pierdem pacea sau bucuria, ori pentru că el / ea ne atrage atenţia, ori pentru că ne sunt împiedicate rugăciunile. Dar când greşim în felul cum ne purtăm cu copiii, de multe ori nu ne dăm seama. Motivele pot fi mai multe: nu cunoaştem adevărul, copiii nu ştiu să ceară ce este bun, nu suntem sensibili la călăuzirea Duhului Sfânt, etc. (Paradox: De unde ştiu atunci că greşim ca părinţi, dacă nu ne dăm seama? Testul cel mai la îndemână este să întrebăm un creştin de lângă noi – unul care cunoaşte pe Domnul, bineînţeles. Alţii văd mai bine ca noi, greşelile care le facem în purtarea noastră cu copiii noştri.)

Atunci când noi nu respectăm Cuvântul Domnului cu privire la copiii noştri, ei nu sunt binecuvântaţi prin noi. Ei nu au binecuvântarea.

Greşeli care le putem face sunt multe. Acum amintesc doar de:

· indulgenţă ne-biblică – Pr.13:24; 22:15; 23:13,14; 29:15

· asprime ne-biblică – Pr.19:18b; Col.3:21; Ef.6:4

3. Ambele relaţii trebuie să fie corecte

Dacă una din aceste relaţii nu merge bine, şi cealaltă va avea de suferit:

· doi părinţi certaţi nu se vor purta bine cu copiii

· când nu este bine între părinţi şi copii, nici între soţi nu este soare

Provocarea mea prin acest mesaj este:

Să renunţăm la a mai pretinde să fim binecuvântaţi de celălalt, şi să căutăm să‑l binecuvântăm noi pe el.

Rom.12:14b; 1Pe.3:9

Dacă noi nu binecuvântăm, atunci blestemăm, dar nu la aceasta am fost chemaţi…

sus

Arborele care dăruieşte

N-as putea sa spun ca este cea mai frumoasa din cate exista… sau din cate s-au scris vreodata… este doar cea mai frumoasa dintre cele pe care le-am citit eu.

“Am citit o poveste frumoasă scrisă de Shel Silverstein şi intitulată Arborele care dăruieşte. ...

...Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.

Îmi poţi oferi o casă?” Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă.

Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.

Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.

Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

PS. Nu există definiţii, retete sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii. Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea.

Nu mai am nimic de adăugat.

Iată, Eu vin curând; si răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. - Apocalipsa 22.12

sus