Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Articole
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Proiectul Betania
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 


Articole

 

 

Articolele din acest număr:

 

Noe şi turnătorii - de Radu Gheorghiţă

[click aici...]

AlGor(e)itmul baptiştilor ne-sudişti - de Doru Pope

[click aici...]

Biserica şi memoria colaborării - de Adonis Vidu

[click aici...]

Noi baptiştii - de Aurel Mateescu [click aici...]
O demistificare necesară - de Daniel Branzei [click aici...]
Iar despre foştii clerici securişti? - de Emanuel Adrian Sarbu [click aici...]

horizontal rule

Biserica şi memoria colaborării

de Adonis Vidu

În mediul evanghelic românesc este în plină desfăşurare un spectacol mediatic al deconspirării. În ciuda aparenţelor, deşi acest lucru este destul de greu de demonstrat riguros, vizibilitatea acestui spectacol este relativ redusă. Pentru un număr limitat de oameni care trăiesc pe bloguri se poate crea iluzia că toată lumea îi urmăreşte. Îmbătaţi de şuvoiul de vizitatori, blogherii şi galeriile lor se erijează treptat în formatori de opinie, în judecători publici, încep să pretindă ca cei acuzaţi să răspundă, ca lumea să se mişte, să facă ceva... că doar este evident că toată ţara îi citeşte şi vrea asta. Mi-e teamă că, deşi în lumea virtuală acest spectacol ţine capul de afiş de ceva timp, el nu a apucat încă să traverseze graniţa înspre spaţiul real, înspre băncile bisericilor. Vreau să argumentez în cele ce urmează că această migraţie, dinspre virtual înspre real, este dezirabilă. În acelaşi timp, însă, ea este periculoasă, în special dacă vor fi păstrate acelaşi reguli care par să guverneze ultimele apariţii de pe bloguri.

Zilele trecute am scris o recenzie la cartea lui Miroslav Volf, The End of Memory: Remembering Rightly in a Violent World. Volf este actualmente profesor de teologie sistematică la Yale Divinity School. Croat la origine, Volf s-a distins prin cărţi de excepţie, receptate entuziast de cititorii de specialitate. Problema care pare să-l preocupe cel mai mult este cea a reconcilierii. Cum poate un croat să se împace cu un sârb? Cum poate un kosovar să convieţuiască paşnic cu un sârb? Citind această carte am realizat că lecţiile ei sunt extrem de actuale pentru felul în care ne raportăm la trecutul colaboraţionist al unora dintre pastorii noştri. Nu vreau să redau întregul argument al cărţii lui Volf, dar vreau doar să menţionez cele două teze principale.

În primul rând, nu este important doar să-ţi aduci aminte de suferinţele tale, sau ale victimelor. Este la fel de important cum îţi aduci aminte. Memoria este întotdeauna pusă în slujba unui interes. Ea nu poate fi separată de o anumită folosinţă. Amintirile îţi pot face bine, sau te pot transforma la rândul tău într-un agresor. Poţi folosi imaginea trecutului pentru a urmări retribuţia, sau o poţi folosi pentru a căuta împăcarea. Actul memoriei, cu alte cuvinte, nu este unul pur intelectual, cognitiv. El este în acelaşi timp o acţiune. Mai mult, felul în care îţi aduci aminte are consecinţe practice asupra identităţii tale.

Volf susţine că avem o datorie morală de a ne aduce aminte corect (remember truthfully). Dar de unde vom şti noi care utilizare a memoriei este bună şi care este greşită? Există vreun set de argumente universale care să ne convingă că a-ţi aduce aminte cu scopul răzbunării este o utilizare greşită a memoriei, pe când a-ţi aduce aminte cu scopul reconcilierii este una lăudabila? Volf consideră, nu fără temei, că nu există un asemenea set de criterii. Dar asta nu înseamnă că nu avem criterii; doar că nu sunt universale, ci localizate în tradiţii specifice. Ca să prescurtez, pentru creştini, folosirea corectă a memoriei este constrânsă de memoria a două evenimente paradigmatice şi normative: exodul şi răstignirea-învierea lui Isus Cristos. Trebuie să permitem ca practicile noastre anamnetice să fie influenţate de felul în care ne amintim (şi suntem instruiţi de Scriptură să ne amintim) de exod şi de Paşte. Voi reveni la câteva detalii ale argumentului lui Volf mai jos.

A doua teză, corespunzătoare celei de-a doua părţi din carte, spune că memoria suferinţelor nu trebuie să dureze o veşnicie. Anumite rele, în anumite condiţii, trebuie iertate pentru ca reconcilierea autentică să fie posibilă. Aici nu vorbim despre uitare, ci despre un gest intenţionat de a nu îţi mai aduce (l)aminte (not coming to mind) de relele îndurate. De departe, după cum recunoaşte şi autorul, acesta este cel mai controversat aspect al argumentului cărţii. De fapt titlul cărţii trimite spre ambele părţi: The End înseamnă în acelaşi timp scop (cu ce scop, în ce modalitate îţi aduci aminte), cât şi sfârşit (unele amintiri trebuie să dispară).

Sper că am spus suficient de mult despre The End of Memory pentru a face unele aplicaţii la problematica românească, dar în acelaşi timp suficient de puţin pentru a nu trimite discuţia înspre argumentele filosofice ale cărţii.

Convingerea mea este că la ora actuală în România evanghelică avem de-a face cu o nefericită utilizare a memoriei. Asta voi încerca să argumentez mai jos. Observaţi că nu obiectez la faptul că se desfăşoară un exerciţiu de recuperare a trecutului. Sunt absolut de acord cu necesitatea unui asemenea proiect. Cred însă că modalitatea în care are loc această recuperare este greşită.

Din păcate opinia pare polarizată în extreme la fel de problematice. Pe de o parte sunt unii care spun: fraţilor, nu împroşcaţi cu noroi, nu scoateţi la iveală aceste lucruri. Aceasta este o atitudine greşită, pentru că, aşa cum recunoaşte şi Volf, neagă adevărul, respinge realitatea, neagă (prin tăcere) faptul că a avut loc o încălcare a dreptăţii, neagă că ar exista victime sau călăi. La cealaltă extremă întâlnim peroraţii de genul: spuneţi fraţilor, să stie lumea cine a fost X sau Y (notă: mă abţin în acest text de a discuta cazuri particulare, nu pentru că o asemenea discuţie nu ar fi importantă, ci pentru că mă interesează în primul rând fenomenul ca atare), spuneţi pentru ca să scoatem adevărul la iveală. De ce este vorba despre o extremă aici? În parte aceasta este sarcina articolului prezent. De o parte, dragoste fără adevăr (şi dreptate), de cealaltă, adevăr fără dragoste.

Ce lecţii ne poate învăţa Volf (la rândul lui o victimă a interogatoriilor)?

Memoria în slujba adevărului

În primul rând, avem o datorie morală să ne amintim adevărul. Deoarece audienţa mea ţintă este publicul evanghelic, nu cred că are rost să lansăm aici o discuţie cu privire la posibilitatea adevărului istoric. Nici nu cred că are rost să argumentez de ce este important să spunem adevărul. Dar ce înseamnă adevărul în plan istoric? Cred că înseamnă a face tot posibilul de a prezenta o faptă în lumina circumstanţelor, a motivaţiilor şi ale consecinţelor, fie ele intenţionate, neintenţionate, conştientizate sau ignorate. Cu alte cuvinte, a spune adevărul despre cineva înseamnă nu doar să izolezi un anumit eveniment, faptă, document, vorbă, dar la fel de mult, a le plasa pe acestea într-un context hermeneutic alcătuit dintr-o serie de alte fapte, documente, etc. În caz contrar, riscul este acela de a ne transforma la rândul nostru din victime (presupuse sau reale) în călăi, după cum spune şi Volf: „memoriile false nu doar că nu fac dreptate oamenilor şi evenimentelor amintite; adesea ele îi vor răni pe cei implicaţi în activitatea amintită" (55). Mai mult, pentru unii teologi creştini cum ar fi Martin Luther, părintele Reformei protestante, cea de-a noua poruncă nu doar interzice mărturiile false, ci ne încurajează să ne vorbim aproapele de bine.

Felul în care se recuperează memoria colaborării nu corespunde cu spiritul adevărului. Am mai sugerat acest lucru şi cu altă ocazie. Deşi un angajament de colaborare este un document important în cadrul unui asemenea proces, el trebuie aşezat într-un context hermeneutic cât se poate de bogat. Motivul principal este că dorim să înţelegem oameni. Şi oamenii nu sunt doar suma documentelor pe care le semnează (deşi sunt şi aceasta). De asemenea, un angajament de colaborare neonorat nu este acelasi lucru cu un angajament respectat. Putem nuanţa şi mai mult: un angajament onorat cu informaţii triviale nu este acelaşi lucru cu un angajament onorat cu informaţii vătămătoare. Nu vreau să îi disculp pe aceia care consideră că au furnizat doar informaţii banale. Poate tocmai acele banalităţi au fost piesele lipsă de care aveau nevoie torţionarii. Nuanţări se mai pot face şi la nivelul motivaţiilor. Unii au acceptat colaborarea în urma unui şantaj, alţii au făcut-o pentru a parveni, pe când alţii din patriotism.

Toate aceste informaţii sunt relevante. La fel cum sunt relevante şi alte lucruri (bune) pe care aceşti oameni le-au făcut. Ştiu, bunăoară, că una dintre persoanele acuzate de a fi semnat un acord de colaborare a ajutat sacrificial o anumită familie din parohia sa, supunându-se prin asta unui risc enorm. S-ar putea obiecta că această punere în balanţă nu poate fi aplicată decât forţat în cazul colaborării cu securitatea. Un colaborator poate ajuta sacrificial o familie, dar în acelaşi timp putea să o trimită pe alta pe culmile disperării. În măsura în care putem descoperi cu certitudine această a doua faptă, obiecţia este corectă. Dar trebuie să ţinem cont că uneori (ca să nu spun de cele mai multe ori) încercăm să reconstituim un şir de evenimente (cum este cazul unui binecunoscut lider al comunităţii evanghelice) folosindu-ne de fragmente, de frânturi de relatări, de angajamente. Tocmai pentru că vrem să formulăm judecăţi cât mai fidele adevărului, aceste fragmente care aruncă o lumină pozitivă asupra suspectului nu pot să fie trecute cu vederea. Este la fel de adevărat însă că, în cazul în care descoperim suficiente mărturii şi dovezi ale unor fapte reprobabile, frânturile de bunătate şi cinste s-ar putea să conteze din ce în ce mai puţin, transformându-se din indicii în disonanţe. Dar putem judeca cât de mult sau de puţin contează numai luându-le mai întâi în considerare, punându-le în balanţă.

Trebuie să recunoaştem complexitatea fiinţei umane. Victimele doresc de multe ori să-şi descrie torţionarii în termeni categorici. Dar suntem noi fideli adevărului atunci când ne descriem fraţii în culori atât de întunecate, uitând în acelaşi timp să menţionăm alte fapte, alte documente, alte mărturii? Nu cred că pretenţia de a deţine adevărul este inevitabil arogantă, dar am fost şocat de uşurinţa cu care foarte mulţi comentatori emit judecăţi categorice, fără nici o urmă de îndoială, bazate pe o examinare extrem de sumară a dovezilor, dublată de ignorarea altor date relevante. Este important să aflăm adevărul. Nu trebuie să ne fie teamă de a numi ofensa, de a identifica călăul, dar trebuie să fim conştienţi atît de complexitatea acţiunilor fiinţei umane, cât şi de inconsecvenţa memoriei (ne amintim ce ne convine să ne amintim).

Îndrăznesc să fac două recomandări practice: salut demersul unor blogheri de a prezenta documene în facsimil. Consider însă că această practică este potenţial distorsionantă tocmai prin prisma prezentării parţiale, inevitabil regizate, a trecutului unei persoane. Conştienţa acestui fapt ar trebui să ne îndemne nu la a ne suspenda judecata, ci la a o tempera. De aici şi a doua recomandare, asupra căreia voi reveni: avem nevoie de o centralizare a tuturor documentelor relevante, de o prezentare cât mai cuprinzătoare a unei secvenţe istorice. De fapt, avem nevoie de o istorie.

Memoria în slujba împăcării

Am sugerat că spectacolul deconspirării reprezintă o utilizare greşită a memoriei. Un prim aspect al acestei utilizări greşite este sugerat de felul în care memoria este cosmetizată, de amintirea selectivă a unei părţi a trecutului, spre deosebire de o recuperare a lui ca întreg. Acuzaţii nu doar că nu au cum să se apere, dar sunt judecaţi sumar. Nu mai există loc de nuanţare: acuzatul fie a colaborat, deci este pătat, compromis, condamnabil, fie nu a colaborat, deci este curat. Tendinţa spre caracterizări categorice ne face să uităm că oamenii nu se împart în categorii aşa de bine definite.

Volf sugerează că memoria crucii constrânge felul în care la rândul nostru ne amintim de suferinţele din trecut. Mai întâi, când o victimă îşi aduce aminte de suferinţă la piciorul crucii, nu şi-o mai aminteşte ca o persoană fără pată, ci ca o persoană care a fost la rândul ei îmbrăţişată de Dumnezeu. Din păcate acuzatorii contemporani nu pierd prea mult timp în reflecţie asupra propriei persoane şi a nevoii lor de iertare din partea lui Dumnezeu. Atenţia le este concentrată, miopic, înspre suferinţa lor, pierzând total din vedere propriile lor momente de slăbiciune. Este colaborarea, bunăoară, un păcat mai mare decât minciuna, bârfa, defăimarea? Uităm că suntem la rândul nostru colaboratori cu păcatul, oameni supuşi greşelilor (uneori forţaţi de circumstanţe deloc extraordinare). Memoria crucii ar trebui să ne facă să ne aducem aminte de aceasta. Atunci să nu mai condamnăm? Să nu ne aducem aminte? Ba da, dar altfel.

A doua lecţie a memoriei crucii este că orice vătămare a fost deja, într-un anumit sens, deja ispăşită. Colaborarea fratelui X a fost deja ispăşită şi iertată, ar spune Volf. Da, iertată. Înseamnă asta că nu mai trebuie să pretindem pocăinţa lui, asumarea faptei, recunoaşterea flagrantului? Ba da. Dar înseamnă în acelaşi timp că trebuie să ţinem cont de o anumită dualitate, de un paradox: fapta lui X este gravă, într-adevăr, dar pentru ea a fost deja plătit un preţ. Volf spune altundeva că Paştele arată atât înspre solidaritatea lui Isus cu victimele, dar şi înspre substituirea lui cu călăii. De aici dualitatea: în urma jertfei lui Cristos nu mai putem percepe călăii doar ca atare, ci ca potenţial răscumpăraţi prin preluarea vinei lor de către Cristos.

Crucea, în al treilea rând, ne orientează spre viitor. „Deoarece memoria patimilor este o memorie escatologică a anticipatei reconcilieri finale, îmi voi aduce aminte de fiecare vătămare în lumina orizontului speranţei viitoarei reconcilieri cu vătămătorul" (123). Într-un sens real, pentru că în Cristos toţi au murit, toţi vom face parte din aceeaşi comunitate escatologică a reconcilierii. Fratele X, care m-a turnat, va fi în continuare frate cu mine, vom fi împreună parte din aceeaşi societate perfectă a lui Dumnezeu. Nu cred că argumentul funcţionează aşa cum ar dori Volf, cu excepţia aplicării lui la problema noastră. Volf se foloseşte de imaginea unei comunităţi escatologice a reconcilierii finale pentru a „struni" memoria vătămărilor din trecut. Dar acestea sunt vătămări comise de persoane care s-ar putea să nu faca niciodată parte din comunitatea escatologică a reconcilierii - decât dacă acceptăm universalismul. Însă argumentul ţine în problema noastră, atâta timp cât nu ridicăm problema „mântuirii" colaboratorilor. Memoria declaraţiilor semnate de fratele colaborator X trebuie disciplinată de anticiparea unei comuniuni reale şi fără oprelişti cu X.

Volf sumarizează importanţa patimilor lui Cristos: memoria vătămărilor trebuie pusă în serviciul reconcilierii. Aceasta este o utilizare corectă a memoriei! Mă întreb, la ce slujeşte actualul spectacol? Am spus-o deja: deconspirarea este importantă, necesară. Dar ea trebuie pusă în slujba dragostei, ea trebuie să fie controlată de harul lui Cristos şi de speranţa escatologică. Max Scheller exprimă minunat aceeaşi idee: „la fiecare manifestare de răutate din partea altora, trebuie să mă consider complice eu însumi, fiindcă trebuie să-mi spun mereu: ‘Ar fi mai rău acest om, dacă l-ai iubi destul?' (Omul resentimentului, Editura Trei, 1998, p.77-78).

Memoria ca efort comunitar

În acelaşi registru interogativ (cum folosim memoria?) putem observa cel puţin două tipuri de utilizări ale memoriei. Exerciţiul memoriei poate să aibă ca scop vindecarea mea (ca victimă), sănătatea mea psihică, dreptatea care mi se datorează, poate răzbunarea mea. Acest ego-centrism al memoriei s-ar putea să aibă de-a face cu o anumită înţelegere a esenţei protestantismului, una care pierde total din vedere aspectul comunitar şi eclesial al relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Prea adesea, teologia protestantă s-a lăsat acaparată de o preocupare exclusivă cu sinele. Individul este cel care trebuie mântuit, răscumpărat. S-a uitat că nu doar indivizii au nevoie de răscumpărare, ci şi relaţiile lor, precum şi comunităţile din care fac parte. Cristos şi apostolii vorbesc despre Biserică ca despre un organism viu, depăşind suma indivizilor care îl constituie.

Dar relaţiile noastre, compuse din experienţe ale vătămării, nu trebuie la rândul lor răscumpărate? Ajută actualele modalităţi de deconspirare vindecării comunităţii noastre? Sau slujesc ele doar satisfacerii nevoii de dreptate a unor victime individuale, fără însă a contribui la sănătatea comunităţilor şi Bisericii? Revin aici la ce am spus la început: este esenţial ca spectacolul acesta să coboare de pe bloguri şi să se desfăşoare în comunitatea Bisericii. Pentru că într-un sens foarte real, falimentul pastorilor care au colaborat este falimentul Bisericii ca întreg. În măsura în care ne înţelegem complicitatea ultimă în tot ceea ce este rău şi condamnabil, pocăinţa nu mai este ceva ce trebuie să pretindem de la alţii, ci ceva ce trebuie să facem împreună ca şi Biserică. Căindu-ne de greşelile şi păcatele noastre (la modul general) nu echivalează cu banalizarea păcatelor particulare (ex. colaborarea), dar le situează pe acestea în perspectiva unei Biserici care împreună îşi recunoaşte dependenţa de iertarea divină.

Îmi veţi spune: dar ce treabă am eu cu vina torţionarilor? Aceeaşi întrebare le-a fost pusă şi episcopilor britanici care şi-au cerut iertare pentru industria sclavilor: de ce suntem noi vinovaţi pentru aceasta? Acest gen de protest poate să izvorească doar dintr-o mentalitate individualistă care concepe identitatea personală doar în termenii propriilor mele acţiuni sau posibilităţi. Cât de naivă şi anistorică este o asemenea poziţie! Vrem nu vrem, identitatea noastră personală este legată social şi cultural de identitatea altor oameni. Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul în care aceşti oameni ne sunt şi călăi. După cum spune şi Volf: „Legaţi printr-o legătură perversă cu vătămătorii, fiindcă au suferit de pe urma lor, victimele pot fi eliberate deplin şi vindecate de rănile lor numai dacă vătămătorii se pocăiesc cu adevărat şi cele două părţi se împacă" (119). Iată deci că vindecarea nu poate fi căutată în izolare faţă de călăi. Ea poate fi găsită doar pe măsură ce aceştia din urmă primesc iertarea în urma căinţei.

Se impun nişte recomandări practice la acest punct. Exerciţiul de recuperare a trecutului nu trebuie lăsat exclusiv pe mâna unor haiduci (nu este neapărat un termen peiorativ). Haiducii poate au menirea lor... până la un anumit punct în care societatea înţelege demersul lor şi şi-l asumă. Dar pentru că acest trecut nu aparţine doar unor indivizi, ci Bisericii, ea trebuie să şi-l asume cu curaj şi pocăinţă (cei doi termeni merg bine împreună).

Biserica - şi mă refer aici în speţă la reprezentaţii instituţionali şi temporari ai acesteia (ex. Uniunea Baptistă din România) - nu mai poate sa ţină capul în nisip. Atâta timp cât nu va fi înfiinţată o comisie non-partizană (dacă mai este posibil aşa ceva la noi) pentru studierea colaborării, ne negăm dreptul de a avea o istorie. Nimic nu este garantat, evident. Vor şi şi atunci destui contestatari, atât din partea victimelor cât şi din cea a colaboratorilor. Dar aici nu este vorba despre indivizi. Biserica, ca şi comunitate de oameni failibili, trebuie să pornească în căutarea adevărului. Unii (blogherii) au făcut-o deja. Trebuie însă să ne amintim că pretenţiile la adevăr absolut (deşi uneori adevărate şi întemeiate) sunt întotdeauna periculoase (Volf, 57). Memoria trecutului slujeşte întotdeauna unui scop. Depinde de noi să ne modelăm scopurile după gândul lui Cristos.

Articol apărut pe Blogul AGORA CHRISTI (http://agorachristi.wordpress.com )

sus

horizontal rule

Noi, baptistii

de Aurel Mateescu

Cu cateva luni in urma pastorul Dugulescu a fost in vizita in zona Vancouver. Mai asteptam si alte vizite.

De a lungul istorie baptistii au fost renumiti pentru lupta lor in favoarea libertatii de constiinta si a libertatii religioase. Sunt chiar unii care spun ca prin miscare radicala reformatoare din anii 1520, miscare reprezentata la acea vreme de (ana)baptisti, s-au semanat bazele libertatii de constiinta asa cum o intelegem noi astazi.

Ca o reflectare a acestei libertati de constiinta, baptistii au un motto interesant pentru relatiile dintre ei : unitate in cele esentiale, diversitate in cele secundare ( parafrazez).

Ce te faci insa cand nu mai stii care sunt cele esentiale si care sunt cele secundare?

In afara de asta, de a lungul istorie lui, in cadrul baptismului, au fost totdeauna doua curente: unul care dispretuieste institutia si vede biserica mai ales ca un organism, si altul care accentueaza organizarea si mecanismele ecclesiale. Uneori astfel de viziuni intra in disputa. Unul pune accent pe Duhul , altul pe Cuvant. Pe Spirit sau pe Litera. Pe credinta sau statut. Si desi atunci cand exista conflicte cele doua par iremediabil opuse si contradictori, exista totusi un consens ca ambele sunt de dorit pentru pastrarea unui echilibru.

Din punctul acesta de vedere, Uniune Baptista din Romania este la rascruce.

Pastorul Iosif Ton, semnala anul trecut( sau chiar in 2006) cateva aspecte si sugera cateva solutii. Tot anul trecut si chiar mai recent zilele trecute, pastorul Vasile Talos venea cu alte sugestii.

Dintr-o analiza sumara a celor doua propuneri - mai mediatizate decat altele- observ ca , din nou, se vad cele doua tendinte - una mai spiritualista - varianta Talos, si una mai institutionala- varianta Ton. In primul caz, rolul Uniunii este mai mult un rau necesar, pentru reprezentare in fata statului sau alte probleme administrative. In cel de al doielea caz Uniunea ar trebui sa fie un factor unificator si implementator al unei viziuni de reinnoire spirituala.

Dovada ca este asa este si recenta demisie a pastorului Talos din Consiliul Uniunii, demisie pe care un blog o prezenta ca fiind rezultatul deciziei de neimplicare in lucruri neesentiale. Si care ar fi acele lucruri neesentiale? Probleme administrtive, discutii legate de cum se voteaza in Consiliu, despre programul Consilierilor economic si juridic, etc. Care, paradoxal, trebuie sa respecte un statut la care in buna parte pastorul Talos a contribuit. ( deci a vazut acele aspecte necesare)
Ce vad eu din toate acestea? Fiecare sa slujeasca dupa darul lui spune Scriptura. S-ar putea ca unii sa fie mai haruiti inspre o latura mai administrativa - este nevoie si de aceea; altii sa fie aplecati mai mult spre o lucrare directa cu cuvantul. De ambele este nevoie.

Problemele apar cand intervin politicile ecclesiale. Atunci si acolo, motivatia fiecaruia devine nebuloasa. Ce mai primeaza? Voia mea, a Domnului sau alte interese locale sau regionale?

Un exemplu concret in aspectele de politica ecclesiala este cazul pastorului Cruceru care, daca-i simt eu pulsul bine, in ultima vreme i s-a mai stins ‘glasul'. Nu ca as fi fost totdeauna de acord cu el sau ca el ar fi asteptat asta sau ca el ar fi fost ferit de influente ‘parohiale'.

De ce cred ca 'se stinge' glasul lui? Politica ecclesiala. A mers prea departe. Ca pastor are o libertate limitata. Trebuie sa-i iei in considerare si pe ceilati. Din biserica ta, de la Universitate, de la Comunitate, din Consiliu, etc. Nu a invins nici Marius Cruceru nici Beni Lup. La a carui scrisoare( cateva selectii) unii asteapta raspuns. Nu a invins nici Oradea, nici Timisoara. Am pierdut noi toti.

Poate ma insel eu...

Oricum, remarc o imbunatatire esentiala la statutul baptist. Desi poate parea neimportanta ea este una din acele adaugari care salveaza unitate unui cult: crearea de centre informale, nejuridice de colaborare a lucratorilor in vederea unei misiuni.

Poate fi un cult in cult, dar , totusi, ramane in interior. Cred ca, avand in vedere rascrucea la care se afla uniunea, precizarea aceasta poate salva unitatea cultului si demonstreaza inca o data ca baptistii sunt promotorii libertatii de constiinta. Inclusiv in cultul lor.

Articol apărut pe Blogul PRAXIS - blog Aurel Mateescu (http://aurelmateescu.wordpress.com/)

sus

Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

Arhiva | Contact | Despre noi | Colaboratori
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate