Creationism si educatie
http://agorachristi.wordpress.com/2007/10/12/creationism-si-educatie/
Supun
atentiei dvs. o serie de documente cu privire la predarea teoriei
creaţioniste în şcolile din Romania. Documentele sunt relativ
‘calde’ şi sper sa reuşesc să fac o analiză cât mai repede. Până
atunci, vă pun la dispoziţie documentele şi vă invit să reflectaţi
la ele sau chiar să le comentaţi (aici sau pe blogul/revista/situl
dvs.).
Despre ce este
vorba, pe scurt: Pe 17 septembrie, Adunarea Parlamentara a CE a
votat o recomandare (elaborată de Committee on Culture, Science, and
Education) cu privire la prezenţa teoriei creaţioniste în curicula
şcolară publică. Titlul este grăitor: “The dangers of creationism in
education”. Iată sumarul ei:
Creationism
in any of its forms, such as “intelligent design”, is not based
on facts, does not use any scientific reasoning and its contents
are definitely inappropriate for science classes.
However,
some people call for creationist theories to be taught in
European schools alongside or even in place of the theory of
evolution. From a scientific view point, there is absolutely no
doubt that evolution is a central theory for our understanding
of life on Earth.
The
Assembly calls on education authorities in member states to
promote scientific knowledge and the teaching of evolution and
to oppose firmly any attempts at teaching creationism as a
scientific discipline.
Episodul 2: din
programa analitica de biologie a şcolilor din România sunt eliminate
lecţiile sau capitolele despre teoria evoluţiei! Aţi citit bine:
Europa recomandă eliminarea creaţionismului, România “execută” prin
eliminarea evoluţionismului.
Reacţiile nu
întârzie să apară. Prezint în lista de linkuri de mai jos două
reacţii româneşti (previzibile de altfel) şi un comentariu scurt al
lui Albert Mohler Jr., preşedintele Southern Baptist Seminary.
Am spus că voi
comenta mai târziu, dar vreau totuşi să ridic nişte mingi la fileu:
1. Cred că această
dispută şi posibilă nouă criză va pune problema relaţiei Ortodoxiei
cu creaţionismul, în special, şi cu ştiinţa în general. În contextul
desfăşurării în România a unui program Templeton pe tema relaţiei
dintre religie şi ştiinţă, sperăm să auzim nişte opinii cât mai
interesante.
2. În cazul unei
poziţii pozitive faţă de creaţionism a majorităţii ortodoxe, în ce
măsură ar trebui România să judece implicarea ei în proiectul
european şi în termenii religiei? Mai simplu: ce rol ar trebui să
joace raţiunile religioase în jocul politic de la Bucureşti şi
Bruxelles? Amintesc în acest context de veto-ul polonez în problema
pedepsei capitale, parţial motivat de raţiuni de etică religioasă.
Sub aceeaşi rubrică a relaţiei dintre politic şi religios, cum se
face ca într-o ţară preponderent creştină este posibil ca avortul să
fie permis?
3. O a treia
întrebare: care este miza aici? De ce consideră Adunarea
Parlamentară a CE necesară o asemenea rezoluţie, dar mai ales
într-un limbaj atât de categoric, ca să nu spun injurios. Mohler
sugerează că “o societate seculară are nevoie cu disperare de
naturalist evolution ca fundament metafizic pentru concepţia ei
despre lume şi viaţă.” Mă întreb dacă putem trata această problemă
independent faţă de problematica Invocatio Dei. Chiar dacă
multe confesiuni creştine au găsit o modalitate de a accepta teoria
evoluţiei, păstrând totuşi noţiunea că în spatele procesului
evolutiv se află o inteligenţă divină, nu cred că seculariştii
europeni se vor mulţumi cu un atare compromis. Miza în acest caz
ţine de raţiuni ultime, de scopuri trans-istorice, de credinţa (pe
care unii o vor discreditată) că există o sursă unică a adevărului,
a binelui şi a frumosului, o sursă care nu doar că nu este
manipulabilă de raţiunile politice, economice şi sociale a Europei
unite, ci care le şi judecă pe acestea.
Până una alta,
iată documentele:
Rezoluţia AP a CE
Scrisoarea deschisă a lui Remus Cernea
Articol Cristi Rogozanu
Articol Albert Mohler (engleză)
Acest articol a fost publicat pe octombrie 12, 2007 at 7:26 am and
is filed under
Education,
Integrare,
Ortodoxie,
Teologie publică,
Uncategorized. You can follow any responses to this entry
through the
RSS 2.0 feed. Puteti
lasă un răspuns, or
trackback from your own site.
sus

http://blogulmeu.ro/dobra/archives/106/
de Claudiu Dobra
Una din marile probleme pe care Luther le-a semnalat a fost cea
legata de “autoritatea finala”. Cu alte cuvinte, care este
autoritatea ultima in fata careia trebuie sa ma inclin?! Biserica
Romano-Catolica vede trei autoritati finale (Biblia, Traditia si
Papa, ultimul avand dreptul de a decreta dogme ex catedra),
Bisericiile Ortodoxe vad doua autoritati finale (Traditia si Biblia,
care sunt pe picior de egalitate), iar Bisericiile Protestante vad
doar o autoritate finala (Scriptura).
Am observat
de la o vreme ca s-a reluat o veche discutie in jurul relatiei
dintre traditie si Biblie, fara a se avea in vedere rolul fiecareia
dintre ele. Daca cele doua sunt separate, cum a facut aparent
protestantismul - spun aparent, deoarece daca veti citi scrieriile
lui Luther si ale lui Calvin veti vedea foarte multe referiri la
scrieriile parintiilor bisericesti din primele secolele , care nu
sunt altceva decat parte a traditie.
Traditia
este si ramane istoria bisericii, pe cand Biblia in sine este o
colectie, o antologie de texte sacre. In mod normal cele doua nu pot
fi opozante, ba mai mult, nu au voie sa fie opozante. In clipa cand
cele doua devin contrare atunci avem probleme foarte mari. De
exemplu, care a fost autoritatea finala la cei care nu au avut
Biblia in formatul in care noi il avem azi? Dar daca textele sacre
pe care le avem noi nu sunt complete (cum vor unii sa demonstreze
prin studiile lor aspura unor scrieri gnostice - e.g. Evanghelia
dupa Toma) sau ca sunt prea multe (Luther, spre exemplu, nu
accepta cu toata inima cartile canonice Iacov, Iuda, Apocalipsa. De
altfel, ma intreb cum de nu le-a scos din Biblia lui?! Sau ce l-a
oprit sa nu le scoata?!)
Cand
discutam despre relatia traditie-Scriptura eu cred ca trebuie sa
avem in vedere unele aspecte. In primul rand este cel de ordin
functional: a) odata cu expansiunea bisericii pe pamant au aparut si
diferite probleme de ordin organizatoric ceea ce a dus inevitabil la
aparitia episcopilor si a prezbiterilor (nu uitati suntem inca in
perioada apostolica) care aveau mai mult un rol spiritual, decat
unul administrativ (acesta din urma va fi dezvoltat ulterior); b)
sistemul religios de organizare iudaic poate fi observat si in
biserica primara, astfel ca inca din primele decenii putem vorbi
despre o ierahie (apostol, episcop, prezbiter, credincios) si despre
modul in care cei care pastoresc biserica si se indeletnicesc cu
Cuvantul trebuie sa fie sustinuti economic (”nu lega gura bolului
cand treiera” sau “cine primeste invatatura in Cuvant, sa faca parte
din toate bunurile lui si celui ce-l invata”, iar aceste nu sunt
altceva decat o continuare a principiului Vechi Testamentar de
sustinere economica a liderilor religiosi).
In al doilea
rand este aspectul dogmatic. Nici una din scrieriile apostolice si a
evanghelistiilor nu a fost una de teologie sistematica. Fiecare
dintre ele a cautat sa raspunda la probleme destinatarilor. Cu toate
ca nu avem nici o epistola care sa poata fi catalogata ca o teologie
sistematica (nici macar Epistolele Romani si Evrei) totusi il gasim
pe Irineu de Lyon (sec II) scriind despre dogma Sfintei Treimi (Trimitatea
oiconomica). Ba mai mult, el afirma ca ceea ce prezinta nu este ceva
nou decat o expunere in scris a ceea ce biserica crede dintotdeauna.
Aceeasi dogma va fi tratata si de catre Tertulian, ajungandu-se ca
la finele sec. al III-lea inceputul sec. al IV-lea sa fie in centrul
dezbaterilor teologice.
Adevarul e
ca niciodata nu am reusit sa inteleg cum s-a ajuns ca in traditia
crestina sa se vorbeasca despre Sf. Treime cand nici unul din
scriitorii apostolici sau ucenicii acestora nu au tratat aceasta
problema. Tema lor favorita fiind cristologia soteriologica. Aici se
vede rolul foarte important al traditiei, care a pastrat pe cale
orala, iar mai tarziu in scris unele dogme care existau in biserica
chiar daca nu au fost semnalate direct in epistolele Nou
Testamentare (atat apostolul Pavel cat si autorul Epistolei
catre Evrei fac cateva referiri directe la divinitatea lui Isus
Cristos, dar nu vorbesc despre Sf. Treime nici macar sub forma
implicita sau indirecta).
In al treilea
rand trebuie avut in vedere si formarea canonului. Care a fost
rationamentul celor care au decis canonul? De ce aveau nevoie de un
canon propriu-zis? Daca au putut trai trei secole fara nici o
Bibliei de ce au considerat ca in secolul al IV-lea aveau nevoie?
Iata cateva intrebari pertinete; intrebari care cer un raspuns. Eu
cred ca formarea canonului a fost o consecinta a dorintei bisericii
de a stopa evolutia ereziilor in cadrul crestinismului, precum si
elementul de unitate in credinta si dogma. Cu alte cuvinte, rolul
canonului a fost acela de norma pentru intreaga crestinatate. Se
observa prin aceasta ca nu traditiei ii este oferita rolul de norma,
ci scrieriilor apostolice care sunt considerate sacre si/sau
inspirate.
Dar atunci
care este rolul traditiei? Dupa cum si Tibi Pop semnala pe forumul
“Confesional”, traditia este ancorarea in istorie si are o valoare
progresiva. Ea creste si se dezvolta in timp. Nu cred ca ea trebuie
ignorata. Dimpotriva, ea trebuie consultata. Nu poti sa dai nastere
la dogme care nu sunt regasite in traditia crestina. Nu poti sa faci
afirmatii teologice despre un text biblic fara a consulta ceea ce au
spus si inaintasii tai. Facand declaratii teologice fara ai consulta
pe predecesorii tai risti sa dai nastere unor idei care nu au nimic
de a face cu crestinismul. Biblia si traditia crestinismului
impreuna ma fac, ma ajuta sa vad cat de aproape sau cat de departe
sunt de adevarul lui Dumnezeu in materie de dogma, de traire si de
viata eclesiala.
Faptul
ca canonul biblic a fost stabilit o data pentru totdeauna imi ofera
posibilitatea de a verifica atat viata actuala a bisericii cat si
traditia bisericii - care inevitabil sufera transformari in timp.
Avand acest punct de sprijin, care este stabil, pot vedea ce a fost
bun si ce a fost rau in traditia eclesiala. Mai mult, pot
sa observ unde interpretarile teologice s-au departat de ganidrea
apostolica. Pe de alta parte, avand traditia pot invata modul in
care Biserica de-a lungul secolelor a gasit de cuviinta sa dezvolte
anumite invataturi apostolice, modul in care crestinatatea s-a
raportat la fiecare epoca in parte, precum si unele erori pe
care teologii le-au facut in materie de credinta, din diferite
motive sau metode de interpretare folostite (e.g. platonismul,
aristotelismul, rationalismul).
In concluzie, nu cred
ca se poate vorbi despre o egalitate intre Biblie si Traditie, deoarece
fiecare isi are rolul ei foarte important. Nu cred ca cineva trebuie
sa afiseze o atitudine ostila impotriva ei, deoarece traditia ii
confera o ancorare in istorie, precum si elementele unei vieti de
credinta autentice. Pe de alta parte, tot traditia scoate in
evidenta anomaliile care au aparut de-a lungul secolelor in
crestinism atat in evolutia unor dogme, cat si in practica eclesiala.
De aceea, in opinia mea, un studiu al traditiei eclesiale este bine
venit in viata Bisericii. Cred ca in modul acesta fiecare credincios
va putea observa pericolul care il paste daca interpreteaza cum ii
vin lui mai bine Biblia - norma credintei crestine -, precum si
modul in care in timp Dumnezeu a gasit cu cale sa ne descopere
dogmele Revelatiei Speciale - Sf. Scriptura si Persoana Domnului
Isus Cristos. Si nu in ultimul rand, un astfel de studiu, consider
ca ne va ajuta sa devenim mai relevanti pentru perioada in care
traim.
sus