Importanţa întrupării

de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.¹ Chiar în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult “din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.

Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele noastre ne dau  puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării. În primul rând, acestea sunt personaje fictive--nimeni nu crede într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti „super-eroi”  ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu misterul întrupării  Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul acesta.² Mai departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.

Dacă ar fi să apreciem  cum se cuvine taina întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi.

(1) Doctrina întrupării ar trebui sa fie punctul central al sărbătoririi creştine a Crăciunului.

Ne apropiem rapid de Crăciun. Destul de straniu, acesta este un timp al depresiilor, nu doar pentru bărbaţi şi femei în general, dar şi pentru creştini în particular. Apăsarea este vizibilă, cred eu, pentru fiecare dintre noi. O parte din aceasta este probabil cauzată de cheltuielile şi eforturile făcute pentru a sărbători Crăciunul cît mai plăcut, rezultatele obţinute fiind minimale. O mare parte a apăsării noastre este înrudită cu faptul că mult din atenţia noastră este distrasă de la mesajul întrupării lui Christos. Marea bucurie a Crăciunului este inseparabil legată de întruparea Lui.

Probabil că nu este necesar să vă reamintesc că Decembrie 25 e puţin probabil să fie data la care Domnul nostru a fost născut. Nimeni nu ştie exact data naşterii Domnului nostru.³ Ceea ce ştim este că până la sfârşitul secolului  patru, naşterea lui Hristos s-a sărbătorit la 6 Ianuarie, şi apoi mai târziu, sărbătoarea s-a divizat între 6 Ianuarie şi 25 Decembrie. În Roma timpurie Sărbătoarea din Saturnalia a fost sărbătorită timp de şapte zile, din 17 Decembrie până în 24. Această săptămână festivă era “caracterizată de un spirit de veselie, cadouri date copiilor şi alte forme de distracţie.”⁴

În decursul veacurilor diferite elemente păgâne de sărbătoare au fost incluse în datina Crăciunului. Din cauza acestor alte elemente decât cele creştine punctul central al sărbătorii Crăciunului, întruparea a fost lăsată în obscuritate. Dacă într-adevăr ar fi să intrăm în spiritul şi sărbătoarea Crăciunului în închinare creştină, atunci trebuie să ne concentrăm atenţia asupra evenimentului întrupării, care este inima mesajului Crăciunului.

(2) Astăzi doctrina întrupării nu numai că este neglijată de creştini, ci este şi atacată de cei care îşi spun “creştini”.

În timp ce cultura noastră este foarte deschisă pentru “super-fiinţe” care sunt închipuiri, ostilitatea şi opoziţia faţă de doctrina întrupării Domnului nostru Isus Christos a crescut.  În istorie au existat unii care au crezut că pot trata dificultăţile întrupării sacrificând fie divinitatea lui Christos (de exemplu, Ebioniţii) fie umanitatea lui (de exemplu Docetiştii). Destul de recent a avut loc un atac îndrăzneţ al doctrinei întrupării realizat de un grup de teologi, a căror teze au fost publicate sub titlul, The Myth of God Incarnate (S.C.M., 1977).⁵ În nici un termen nesigur întruparea este respinsă ca mit, împreună cu alte doctrine fundamentale  ale credinţei:

Michael Goulder în mod uimitor atribuie credinţa în divinitatea lui Christos presupusei influenţe a lui Simon Magus asupra Bisericii, de asemenea impactului psihologic al experienţei lui Petru legată de (mitul!) înviere, şi ulterior “puterii isteriei într-o mică comunitate.”⁶

Dar ceea ce păreau ei a face, cel puţin în simpozionul recent, era să evacueze elementul divin a lui Isus cu atâta siguranţă după cum au făcut şi cu Scriptura. Ei neagă nu doar definiţiile Nicene şi Calcedoniene ale lui Christos, dar şi adevărul de bază pe care aceste definiţii l-au căutat, în moştenirea culturală a timpurilor lor să exprime, că Isus împărţea natura lui Dumnezeu cât şi natura noastră. Ei nu reinterpretează Hristologia tradiţională, ci o abandonează.⁷

“Creştinismul se adaptează întotdeauna la ceva în care se poate crede” este o presupunere a eseiştilor din acest simpozion; atât de mare încât e citată în primul paragraf al cărţii. Şi miracolele nu pot fi crezute. Miracolul lui Isus trebuie să fie respins, pentru că miracole nu se întâmplă: aşa a mers mesajul Who Was Jesus? (Cine a fost Isus?), regizat de unul dintre cei ce au contribuit la The Myth of God Incarnate.⁸

Un studiu al întrupării Domnului nostru este de aceea nu doar necesar pentru a observa cum se cuvine Crăciunul, ci şi să păstreze puritatea conţinutului doctrinei, care chiar în acest moment este sub asediu.

Doctrina întrupării îi oferă creştinului o piatră de încercare doctrinară pentru a determina o despărţire de ortodoxie: ⁹

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (I John 4:1-3).

(3) Doctrina întrupării este în mod frecvent punctul de plecare pentru acei care resping credinţa creştină.

Am stabilit deja că doctrina întrupării este centrală pentru sărbătoarea creştină a crăciunului şi că este un adevăr atacat în prezent. Dar doctrina întrupării este de asemenea vitală credinţei creştine pentru că alte doctrine biblice rămân sau cad împreună cu ea. Unde oamenii se bazează pe doctrina întrupării deseori se stabileşte linia care desparte ortodoxia de erezie, între adevărata creştinătate şi culte:

Acesta este adevăratul motiv de poticnire în creştinism. Aici Evreii, Musulmanii, Unitarienii, Martorii lui Iehova şi mulţi alţii care simt dificultăţile menţionate mai sus (despre naşterea fecioarei, minunile, răscumpărarea, şi învierea), au ajuns să fie nemulţumiţi.¹⁰

Unicitatea credinţei creştine este direct legată cu învăţăturile biblice despre întruparea lui Christos:

Doctrina creştină a întrupării  este una dintre cele două doctrine centrale care marchează trăsăturile unice ale credinţei creştine în Dumnezeu. Creştinătatea împarte împreună cu alte câteva religii credinţa într-un Dumnezeu infinit şi transcendent, sursa existenţei lumii şi a tuturor valorilor sale. Recunoaşte că în toate părţile lumii, tradiţiile credinţei creştine şi ale experienţei religioase au făcut posibil pentru toţi oamenii să se bucure de binecuvântările vieţii spirituale, cunoştinţei şi dragostei lui Dumnezeu. Dar doctrina creştină a întrupării exprimă credinţa creştinilor că acest Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul, specific şi personal, luând natura umană în el, venind printre noi ca om deosebit, neîncetând în nici un chip să fie eternul şi infinitul Dumnezeu.¹¹

Scopul întrupării

Poate cea mai bună cale de a sublinia importanţa doctrinei întrupării este să luăm în considerare preţul pentru a o lăsa de o parte. Biblia ne arată un număr de motive ale întrupării Domnului. Când noi terminăm-omorâm întruparea, aceste scopuri nu vor fi realizate. Socotiţi cu mine consecinţele uciderii adevărului întrupării lui Dumnezeu.

 (1) Să descopere pe Dumnezeu oamenilor

În trecut, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor prin lucrările Sale (după cum scrie în scriptură), lumea Lui (Psalmi 19:1-6), şi cuvântul Lui (Psalmul 19:7-14). În venirea lui Christos, Dumnezeu s-a arătat în persoana lui Isus Christos:

După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:1-3a).

Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:17-18).

Domnul nostru de aceea poate spune fără ezitare  “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Şi Domnul Isus nu doar că Îl descoperă pe Tatăl oamenilor, de asemenea îi arată pe oameni ce sunt ei în ochii Domnului:

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. . . . Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:4-5, 9-10).

Înainte, Dumnezeu şi-a arătat standardele dreptăţii lui în învăţătură şi în lege, dar în Christos standardele au fost arătate în persoană. “Măsura unui om” este măsura acestui Om (cf. Efeseni 4:13).

În mod clar Domnul susţinea a fi chiar Acel pe care apostolii îl reprezentau ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1:1; 6:38; II Cor. 8:9; Filipeni 2:6,7; Gal. 4:4-5).Să refuzi să crezi în Domnul Isus Hristos ca Dumnezeu întrupat înseamnă să respingi toate descoperirile divine ale lui Dumnezeu fie din Vechiul fie din Noul Testament (cf. Ioan 5:39-40; 6:45, 68; 8:26, 31-32, 42-47; Matei 22:29).

Atunci nu este de mirare că acei care resping învăţăturile biblice ale întrupării resping de asemenea autoritatea Scripturilor care învaţă această doctrină într-un mod aşa de accentuat. Cuvintele lui James Barr sunt avanpostul logic al respingerii sale a doctrinei întrupării:

Explicaţia mea despre formarea tradiţiei biblice este o explicaţie a muncii umane. Este declaraţia omului despre credinţelor sale, evenimentelor pe care le-a experimentat, istorisirilor care i s-au spus, şi aşa mai departe. De mult s-a obişnuit să se alinieze Biblia cu concepte ca şi Cuvântul Domnului, sau revelaţii, şi de efect a fost să se alinieze Biblia cu o mişcare de la Dumnezeu la om.

Omul este cel care a dezvoltat tradiţia biblică şi omul este acel care a decis când s-ar putea fi făcută convenabilă şi canonizată. Dacă cineva vrea să folosească tipul de limbă al Cuvântului lui Dumnezeu, termenul potrivit pentru Biblie ar fi Cuvântul lui Israel, Cuvântul unor Creştini de frunte.¹²

(2) Să răscumpere omul căzut

Nimic nu ar putea fi mai clar documentat în Scripturi decât faptul că principalul scop al întrupării a fost să salveze oamenii din păcatele lor:

“Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10; cf. Matei 9:13; Marcu 10:45).

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal. 4:4-5). 

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu (1 Tim. 1:15; cf. 1 Ioan. 4:10).

În mod corect, Dr. B. B. Warfield concluzionează:

Elimină păcatul ca proximă ocazie şi răscumpărarea ca principal sfârşit al Întrupării, şi nici una din celelalte relaţii în care stă, nici unul din efectele care curg din aceasta nu va fi împlinit, cel puţin în măsura drepturilor lor. ¹³

Inseparabila relaţie dintre întruparea lui Christos şi ispăşire poate fi văzută la masa de împărtăşanie. În biserica noastră observăm săptămânal ordinul Domnului de împărtăşanie. Aici, ni se aminteşte că salvarea noastră a fost obţinută prin vărsarea sângelui lui Christos pe crucea de la Calvar. Care sunt cele două elemente folosite pentru reprezentarea muncii lui Christos din partea omului? Ele sunt pâinea şi vinul. Amândouă aceste elemente sunt dovezi ale necesităţii întrupării. Pâinea este simbolul trupului--trupului uman al Domnului care a fost dat pentru salvarea omului. Pâinea nedospită ne aminteşte că trupul Său a fost fără păcat, care a fost de asemenea un rezultat al întrupării Domnului nostru. Paharul simbolizează sângele Domnului nostru care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele nu ar fi putut fi vărsat separat de un corp uman. În acest fel, ispăşirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi a depins de întrupare. Mai clar, “şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22), fără un trup uman, nu ar fi putut fi vărsare de sânge (cf. Evrei 10:5-10).

Nu ar trebui să ne mire că Satan ar alege să depună cele mai mari eforturi pentru slăbirea fundaţiei doctrinei întrupării, pentru că ea este temelia mântuirii omului. Dr. Hick, unul dintre autorii The Myth of God Incarnate, (Mitul Întrupării lui Dumnezeu) se grăbeşte să tragă concluzia că odată ce întruparea este pusă de o parte, Creştinismul nu mai are pretenţii speciale sau exclusive la mântuire.

Problema care a ieşit la suprafaţă la întâlnirea Creştinătăţii cu celelalte religii ale lumii este aceasta: Dacă Isus a fost literalmente Dumnezeu întrupat şi dacă doar prin moartea Lui este posibil ca oamenii să fie salvaţi şi prin răspunsul lor personal adresat Lui pot ei să-şi însuşească acea salvare, atunci singura cale spre viaţa veşnică este credinţa Creştină. De aici reiese că marea majoritate a rasei umane până acum nu a fost salvată. Dar este credibil că Dumnezeul iubitor şi Tatăl  tuturor oamenilor a hotărât că doar cei născuţi în cadrul unui şir particular din istoria umanităţii vor fi salvaţi? (p. 180).¹⁴

Întreaga problemă a salvării eterne a omului atârnă asupra argumentului care se găseşte în Romani capitolul 5. Întrebarea fundamentală a acestui capitol nu are nimic de-a face cu faptul cum dreptatea unui singur om, Isus Christos, poate să-i salveze pe mulţi. Răspunsul este că a fost prin păcatul unui singur om, Adam (5:12, 14-15) ceea ce a făcut ca întreaga rasă umană să fie păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi astfel să fie vrednică doar de mânia Lui eternă. Soluţia pe care a dat-o Dumnezeu este Christos, ‘al doilea Adam’ (5:14, I Cor. 15:45), a cărui dreptate îi va salva pe toţi care sunt ”în El” prin credinţă:

Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!...Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa (Romani 5:17-18).

Satan caută să submineze salvarea omului atacând adevărul din Romani capitolul 5 din amândouă părţile. Pe o parte caută sa-l înşele pe om ca să creadă că nu a existat un Adam (evoluţia poate fi folosită foarte eficient aici), încât nu este nici o faptă păcătoasă care să condamne întreaga rasă. Rezultă că omul nu mai este un păcătos prin natura lui. Dacă omul nu mai este păcătos, sub mânia divină, atunci cu siguranţă nu mai are nevoie de salvare.

În al doilea rând, Satan caută să ne înşele cu “ultimul Adam,” Isus Christos. Corupând doctrina biblică a întrupării Satan ne poate aduce la concluzia “logică” că din moment ce Isus Christos nu a fost Dumnezeu manifestat în carne-trup, El nu a fost unicul şi singura metodă de procurare a salvării omului. Calea unui om de a ajunge în cer este la fel de bună ca şi a altuia.

Odată ce doctrina întrupării este lăsată la o parte, toată problema răscumpărării prin persoana şi munca lui Christos este scufundată. Şi aşa găsim o mulţime de controverse ce înconjoară această vitală doctrină.

(3) Scopul iniţial al lui Dumnezeu pentru om, cât şi scopul Său final, este ca omul să domnească peste creaţie.

Când omul a fost creat şi aşezat în Grădina Eden, el a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). În timp ce au loc o mulţime de discuţii despre tot ceea ce vrea să exprime fraza “după chipul Nostru” un aspect al acesteia este că omul, la fel ca Dumnezeu, va conduce:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:26, accentuarea mea).

Când Adam a căzut, toată omenirea, într-adevăr toată creaţia (cf. Rom. 8:20-22), a căzut, rezultând haos. Stăpânirea omului este în cel mai fericit caz distorsionată. Dumnezeu a promis, lui Israel cât şi bisericii, că oamenii Lui vor fi “o împărăţie de preoţi” care vor domni cu El (Exod. 19:6; 1 Petru 2:5, 9; Apocalipsa 1:6; 5:10). Această domnie se va stabili când Mesia vine pe pământ pentru a-l supune şi a domni asupra lui. Mesia a fost urmaşul lui Avram (Gen. 12:1-3), din tribul lui Iuda (Gen. 49:8-12), şi din sămânţa lui David (2 Sam. 7:12-16).

În evanghelii găsim genealogia Domnului nostru şi anume stabilindu-L ca unul din descendenţii lui Avram, Iuda, şi David, ca fiu legal (dar nu biologic) a lui Iosif (cf. Mat. 1:1-16; Luca 3:23-38). În prezentarea naşterii Domnului nostru este o accentuare decisivă asupra promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut israeliţilor din vechime şi în special acelora care au avut legătură cu domnia dreaptă a lui Mesia:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus.

El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33; cf. Mat. 2:2, 6; Luca 1:49-54; 68-75).

Pe cât se pare de straniu, nu a fost de ajuns că a doua persoana a divinităţii a fost într-adevăr Dumnezeu--el a trebuit de asemenea să fie şi om pentru a împlini scopul lui Dumnezeu şi promisiunile Lui către om. Motivul este acela că scopurile lui Dumnezeu şi promisiunile lui Dumnezeu au fost făcute omului, ca om. A fost omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi cel care a fost destinat să domnească peste creaţia Sa. Cel care trebuia să îndeplinească scopurile şi promisiunile lui Dumnezeu era un om. Omul decăzut nu ar fi putut şi nici nu ar fi împlinit scopurile lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. Astfel că, un om nou, un “al doilea Adam” trebuie să intervină în istoria umanităţii. Acest om trebuie să fie de asemenea fără nici un păcat. Pentru a împlini scripturile El trebuie să fie divin (vom studia aceasta mai amănunţit în lecţia viitoare). Pentru ca promisiunile şi scopurile lui Dumnezeu să fie împlinite trebuie să aibă loc întruparea. Când întruparea a avut loc, acei care i-au fost martori au fost asiguraţi că domnia lui Dumnezeu (şi domnia celor credincioşi) va fi acum stabilită pe pământ.

Importanţa umanităţii lui Christos (astfel, întruparea) este subliniată de scriitorul către Evrei în al doilea capitol al epistolei sale. El scrie de superioritatea lui Christos faţă de îngeri. În versetele 6-8, el se întoarce la Psalmul 8, aplicând versetul care vorbeşte despre demnitatea şi gloria omului, în aceea că “I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (v. 6a). Nu numai că scriitorul foloseşte psalmul să vorbească de Christos, dar să vorbească despre el ca cel ce va domni ca om. În versetele 24 şi 25 autorul continuă să arate că a fost necesar pentru Domnul Isus Christos să ia trup uman-carne pentru a putea să preoţească frăţietăţii sale. Mesia care a venit pentru domnie, a făcut asta ca om.

În capitolul 10 a epistolei către Evrei este clar arătat că Domnul Isus, din necesitate, a trebuit să adauge umanitate divinităţii sale:

De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;” (Evrei 10:5).

Vezi tu importanţa întrupării pentru speranţele israeliţilor cât şi pentru speranţele bisericii? Revenirea Domnului şi stabilirea regatului Său va avea loc pentru oameni doar când Dumnezeu face aceasta ca om. Când Domnul nostru şi-a adăugat umanitate la divinitate, a făcut asta pentru eternitate. Dumnezeul-om va reveni şi va domni, şi noi vom domni cu El. A distruge întruparea înseamnă că atât scopurile cât şi promisiunile lui Dumnezeu nu au nici o valoare.

 (4) Prezenta preoţie a lui Christos este de asemenea cea care are mare însemnătate din cauza întrupării Sale.

Salvarea noastră, realizată în trecut prin moartea lui Christos pe cruce şi realizată pe deplin în a doua sa venire şi domnie este posibilă datorită umanităţii Sale. Între trecut şi viitor este încă o altă preoţie pe care Domnul nostru o poartă ca om:

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită (I Tim. 2:5-6, scos în evidenţă de mine).

În prezent, Fiul aşteaptă cuvântul Tatălui pentru ca să se reîntoarce pe pământ şi să-şi supună duşmanii (cf. 1 Cor. 15:20-28; Apocalipsa 5). La ora actuală, Domnul Isus Christos este avocatul nostru în faţa Tatălui (I Ioan 2:1). Rolul său prezent de mare preot are o importanţă specială pentru noi pentru că el a venit pe pământ ca om, făcându-se un avocat milos şi înţelegător, sursă de putere şi încurajare:

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi.(Evrei 2:17-18).

De atunci avem un mare preot care a trecut prin cer, Isus Fiul lui Dumnezeu, îngăduie să ne ţinem fermi de mărturisirea noastră. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:14-16).

Consecinţele negării şi respingerii întrupării Domnului nostru sunt substanţiale, după cum am văzut. Aceasta este datorită, în parte, faptului că întruparea Domnului nostru este eternă. Ceea ce El a devenit în staul acum câteva secole, este ceea ce El  va fi pentru vecie – Dumnezeul-Om. Să negi întruparea este să negi naşterea fecioarei, miracolele Domnului nostru, căinţa Sa înlocuitoare, şi învierea Sa trupească. În consecinţă, să negi întruparea înseamnă să negi tot. Să accepţi întruparea înseamnă să crezi în tot:

Este din cauza necredinţei, sau cel puţin credinţă inadecvată, privind întruparea că apar de obicei dificultăţi la alte puncte în istorisirile evangheliei. Dar odată ce întruparea este îmbrăţişată ca realitate, aceste alte dificultăţi se dizolvă . . . . Odată ce aprobăm că Isus a fost divin, devine iraţional să găsim dificultăţi în oricare din acestea; totul este dintr-o bucată şi formează un tot. Întruparea este în ea însăşi un mister de nepătruns, dar are sens din toate cele ce le conţine Noul Testament .¹⁵

Dacă, într-adevăr, Biblia este corectă în a ne învăţa că destinul nostru este legat inseparabil de persoana lui Isus Christos (pe care Romani 5 şi multe alte texte ne-o demonstrează clar), atunci să respingem întruparea este să subminăm chiar centrul credinţei noastre.

Importanţa principiului întrupării

Întruparea nu este doar o dezbatere asupra a ceva care a avut loc acum 2 000 de ani în istorie. Problemele la îndemână în întruparea Domnului nostru sunt probleme de principiu care au ramificaţii foarte practice. Problema mare a întrupării este relaţia între divinitate şi umanitate, între activităţile suverane ale lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană a omului.

Lăsaţi-mă să încerc să ilustrez ceea ce vreau sa spun referindu-mă la problema inspiraţiei şi autorităţii Scripturilor. Adevărata întrebare care stă în spatele problemei inspiraţiei şi infailibilităţii Scripturilor este dacă orice altceva ce depinde de participarea umană poate fi spus ca fiind divin şi fără eroare. A nega întruparea înseamnă a nega divinitatea sau umanitatea (sau amândouă) Domnului nostru. O asemenea negare este să concluzionezi că este imposibil pentru Domnul nostru să fie atât divinitate deplină cât şi umanitate fără păcat, în acelaşi timp. Să concluzionezi asta despre Cuvântul viu se cere a face acelaşi lucru şi cu cuvântul scris.

Principiul de bază  este aici relaţia dintre divin şi uman. Una dintre cele mai presante probleme pentru Creştini este cum poate Dumnezeu (divinul) să locuiască şi să se manifeste în umanitate (în noi). Să negi că divinul şi umanul se pot uni în orice fel practic sau personal este să negi esenţa salvării şi sanctificării, pentru că atunci când eşti născut din nou devii una cu Dumnezeu şi El cu noi. Să trăieşti viaţa spirituală înseamnă să te uneşti cu El în tot ceea ce faci. Creştinul trebuie să se străduiască din cauza divinei împuterniciri pe care Dumnezeu ne-a dat-o, contopirea dintre divinitate şi umanitate, putere divină manifestată în slăbiciune umană (cf. Rom. 12:1-2; 2 Petru 1:3-11).

Importanţa implicării întrupării

Doctrina întrupării implică câteva adevăruri pe care Biblia le verifică în altă parte. Haideţi sa concluzionăm luând în considerare ce implică importanţa întrupării Domnului nostru pentru noi, importanţă pe care nu îndrăznim s-o ignorăm. 

(1) Doctrina întrupării ne informează despre depravarea omului şi de condiţia  lui disperată despărţit de intervenţia divină.

Să sperăm că a devenit clar că întruparea a implicat o mare bunăvoinţă din partea celei de-a doua persoane a Divinităţii. În timp ce a fost multă umilinţă în moartea Lui, de asemenea a fost multă umilinţă şi în întrupare (cf. II Cor. 8:9). Faptul că Dumnezeu era dispus să se umilească identificându-se cu omul în întruparea Domnului nostru este dovada decăderii groaznice a omenirii. Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi luat niciodată în calcul întruparea dacă ar fi fost posibilă altă metodă prin care omul să se poată salva singur. Întruparea implică ceea ce primele trei capitole din Epistola către Romani afirmă cu curaj—că omul a fost total, ireversibil, pierdut, dacă ar fi lăsat în seama sa. Omul nu a putut şi nici nu ar fi ales să se salveze singur.

Ideea e simplă şi se poate expune în felul următor: dacă tratamentul cere măsuri drastice, durerea e severă. Nimeni nu ar fi conceput să dea voie la doctor să taie un membru pentru a vindeca infecţia care putea fi tratată cu antibiotice. Dar dacă durerea ar fi fost provocată de un cancer care ar fi omorât pacientul, atunci membrul în cauză ar fi sacrificat bucuros pentru a fi salvată viaţa. Nici un tratament nu este mai drastic decât cel al întrupării şi al crucii. Problema păcatului omenirii este într-adevăr fatală.

(2) Doctrina întrupării ne informează de dorinţa lui Dumnezeu şi posibilitatea Lui de a salva omul decăzut.

Dacă am vrea să înţelegem dragostea lui Dumnezeu pentru omul decăzut, haideţi să ne gândim la minunea întrupării. În timp ce de obicei ne întoarcem atenţia la cruce pentru a înţelege dragostea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că, după cum a spus cineva, “lemnul leagănului şi cel al crucii sunt la fel.” Leagănul a fost doar primul pas spre cruce. Şi prin acel leagăn ar trebui să căutăm să înţelegem dispoziţia şi abilitatea lui Dumnezeu să-i salveze pe oameni din păcatele lor.

(3) Doctrina întrupării ne previne de absurditatea respingerii salvării în Christos şi înlocuind eforturile noastre proprii.

Am sugerat (şi recunosc că acest argument logic ar putea avea anumite puncte slabe) că dacă omul nu ar fi fost pierdut fără speranţă, Dumnezeu puţin probabil că ar fi trimis pe Fiul Său de la leagăn sau cruce. Dacă salvarea omului are nevoie de aşa măsuri drastice ca leagănul şi crucea, cu siguranţă Dumnezeu este pe bună dreptate supărat pe eforturile omului să se salveze singur astfel respingând persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a ales să salveze păcătoşii trimiţând pe singurul Său Fiu, cu siguranţă Dumnezeu are tot dreptul să ceară ca oamenii să găsească salvarea doar în Fiul Său. Cât de absurd este să cauţi să stai înaintea lui Dumnezeu prin oricare altă justificare care îl respinge pe Isus Christos, Dumnezeu întrupat.

Ne vom întoarce puţin la studiul nostru asupra Cărţii Apocalipsei. Când studiem capitolul 6 şi următoarele, trebuie să fim de acord cu scriitorul către Evrei care a afirmat ( într-un alt context),

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. . . .  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:26-27, 31).

Ce minunată şi liniştitoare vedere a lui Dumnezeu avem în leagăn cât şi în cruce. Dar acei care refuză pe Hristosul evangheliilor, trebuie să înfrunte pe Hristosul Cărţii Apocalipsei, care îi-şi va îngenunchea duşmanii.

NOTE DE SUBSOL:

1 Cf. The Truth of God Incarnate (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977), Michael Green, ed., pp. 36-39.

2 Ibid, pp. 39-41.

3 Clement of Alexandria, către sfârşitul secolului 2 A.D., citează diferite puncte de vedere printre primii membrii ai bisericii privind data naşterii lui Christos (Stromata, Bk. 1, Ch. 21).

“Augustin arată răspândirea tradiţiei în secolul 5 printre bisericile de vest privind naşterea lui Christos şi datina Crăciunului. ‘Pentru că se crede că El ar fi fost conceput pe 25 Martie, ziua în care de asemenea a şi suferit;. . . Dar conform tradiţiei El s-a născut pe 25 Decembrie.” (De Trinitate, Bk. IV, Ch. 5).” G. Lambert, “Christmas,” The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1975, 1976), I, p. 804.

4 Ibid.

5 Argumentele majore ale acestei cărţi sunt rezumate: (1) Ideea ‘întrupării’, că Dumnezeu a devenit om în Isus din Nazaret, este o construcţie bazată pe Noul Testament şi nu găsită în el. (2) Trebuie să recunoaştem că ideea întrupării este un mit. (3) Isus a fost un om real, născut în mod normal, un copil al Mariei şi al lui Iosif. El nu a existat înainte de conceperea şi naşterea Lui. (4) Semnificaţia lui Isus stă în ‘raspunsul credinţei’  lui către Dumnezeu. (5) Calitatea de Fiu a lui Christos se poate vedea prin analogie ca o dezvoltare de la  ideea omului lui Dumnezeu la cea a Fiului de Dumnezeu. Concepţia sănătoasă, târzie a singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost o dezvoltare greşită. (6) Isus nu este diferit în făptură faţă de alti oameni. (7) Moartea lui a fost o martirizare care i-a încoronat viaţa şi i-a activat misiunea. Luat din: George Carey, God Incarnate: Meeting the Contemporary Challenges to a Classic Christian Doctrine (Downers Grove: Inter Varsity Press, 1978), pp. 7-8.

6 The Truth of God Incarnate, p. 17.

7 Ibid, p. 109.

8 Ibid, p. 111.

9 Trebuie notat, că unul din autorii cărţii The Myth of God Incarnate, Maurice Wiles, este preşedintele Comisiei Doctrinei Bisericii Angliei (Church of England’s Doctrine Commission.)

10 J. I. Packer, Knowing God, (Downers Grove: InterVarsity Press, 1973), p. 46. În acest al 5-lea capitol intitulat “God Incarnate,” Packer face o treabă excelentă în a accentua importanţa doctrinei întrupării.

11 The Truth of God Incarnate, p. 101.

12 După cum s-a citat în The Truth of God Incarnate, pp. 108-109. Să negi întruparea Domnului nostru necesită respingerea revelaţiei divine (Biblia) care o învaţă (predă) clar. Secvenţa normală de evenimente este aceea că negarea întrupării este pasul final în respingerea revelaţiei divine, şi nu primul pas. De obicei omul începe prin a nega autoritatea şi mesajul Bibliei şi îndepărtarea finală este negarea întrupării. În prefaţa cărţii, The Truth of God Incarnate, Michael Green centralizează ordinea de evenimente care au condus la publicarea The Myth of God Incarnate.

13 Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, (Nutley, New Jersey: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1970), ed. by John E. Meeter, I, p. 143.

14 Citat în The Truth of God Incarnate, p. 116.

15 Packer, Knowing God, pp. 46-47.