Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Apologetica

 

 

 

 

 


Calvinismul (continuare din numărul anterior)

 

Moștenirea Calvinistă a DispensaționalismuluiDr. Thomas Ice
 

Dr. Thomas Ice

Dispensaționalismul sistematic, modern, se aproprie de două sute de ani de dezvoltare și exprimare. Trăim într-o perioadă în care Dispensaționalismul și unele dintre ideile sale au fost adoptate și fragmentate de diferite tradiții teologice. Acest lucru nu este surprinzător de vreme ce ziua de astăzi este caracterizată de anti-sistemizare și ecleticism în zona gândirii. Poate fi surprinzător, pentru unii, faptul că Dispensaționalismul a fost dezvoltat și răspândit în primii săi 100 de ani de persoane din interiorul tradiției Calviniste Reformate. Doar în ultimii 75 până la 50 de ani Dispensaționalismul și unele dintre credințele sale au fost asimilate într-un mod semnificativ în jurul Calvinismului.

Definiții

Înainte de a continua, trebuie să ofer definiții precise despre ce reprezintă pentru mine Calvinismul și Dispensaționalismul. În primul rând, prin Calvinism, mă refer în mare parte la sistemul teologic legat de doctrina sfințeniei sau Calvinismul soteriological. Acest lucru include Calvinismul strict și modificat (de exemplu punctele patru și cinci ale Calvinismului). Mă refer la acel aspect al Calvinismului ce vorbește despre natura decadentă a omului și sfințenia aleasă a lui Dumnezeu.

În al doilea rând, prin Dispensaționalism, mă gândesc la acel sistem teologic ce a fost dezvoltat de J.N. Darby, care a dat naștere la ideea mai modernă a interpretării literare, o distincție dintre planul lui Dumnezeu pentru Israel și biserică, deobicei o rupere pretribulațiponală a bisericii dinaintea celei dea șaptesprezecea săptămână a lui Daniel, premilenialism și părerea multiplă asupra gloriei lui Dumnezeu ca scop al istoriei. Acest lucru îi include pe unii oameni care au susținut un asemenea sistem. Țelul acestui articol va fi studierea premilenialismului Dispensațional.

Logica Teologică

Legat de impulsul Calvinist de a vedea istoria într-un mod teocentric, sunt de părere că premilenialismul dispensațional oferă cel mai logic sfârșit escatologic al decretelor supreme a lui Dumnezeu pentru salvare și istorie. De vreme ce premilenialiștii Dispensaționali vedeau promisiunile alegerii Israelului de către Dumnezeu și biserica ca fiind necondiționate și fiind lucruri pe care Dumnezeu le va îndeplini cu siguranță, asemenea credință este consistentă cu Biblia și logica. Un teolog coventist ar spune că alegerea Israelului a fost condiționată și temporară. Mulți Calviniști sunt teologi coventiști ce cred că alegerea individuală în cadrul bisericii este necondiționată și permanentă. Ei văd planul Domnului pentru Israel condiționat de alegerea umană, în timp ce planul de salvare a lui Dumnezeu din cadrul bisericii este fapta supremă și ultimă a lui Dumnezeu. Nu există nicio simetrie în această logică. Între timp, premilenialiștii Dispensaționali văd ambele acte ca o exprimare supremă a planului lui Dumnezeu în istorie, fapt ce este o aplicare logică a voinței supreme a lui Dumnezeu în problemele umane.

Samuel H. Kellogg, un preot Presbiterian, misionar și educator, a scris despre logica dintre Calvinism și "premilenialismul modern, futurist", subiect ce era în acea perioadă (1888) dispensațional. "Însă în general", notează Kellogg, "noi credem că este bine să spunem că relațiile logice ale premilenialismului îl leagă mai aproape de Augustinian decât de orice alt sistem teologic." [1] Folosirea sa a termenului "Augustinian" se referă la vechiul termen pentru Calvinism. Kellogg evidențiază zonele diferite în care Calvinismul și premilenialismul sunt același lucru din punct de vedere teologic. "Premilenialismul presupune logic existența unei antropologii Augustiniene. Calvinismul obișnuit afirmă inabilitatea absolută a individului de a se regenera singur și de a se salva pe el însuși singur." [2] El continuă: "este evident faptul că presupunerile antropologice asupra cărora se bazează premilenialismul, trebuie să conțină o soteriologie corespondentă." [3] Kellogg susține că "afinitatea Augustineană a escatologiei premilenialiste devine mai puternică. Deoarece nimic nu este mai marcat ca ideea prin care premilenialiștii insistă constant că,... dispensația prezentă este strict o alegere." [4] "Într-un cuvânt," conclude Kellogg, "putem spune că premilenialiștii afirmă simplu existența macrocosm-ului, în timp ce Augustinianismul vorbește doar de microcosm." [5]

Asta nu înseamnă că Dispensaționalismul și Calvinismul sunt sinonime. Spun doar că este sigur că elementele Calvinismului ne oferă un răspuns parțial legat de motivul pentru care Dispensaționalismul a răsărit din pântecele Reformei. C. Norman Kraus spune că Există, cu siguranță, elemente importante ale Calvinismului secolului șaptesprezece în cadrul dispensaționalismului contemporan, însă aceste elemente au fost amestecate cu ideile doctrinale preluate din alte surse, pentru a forma un sistem distinct care în mult cazuri este destul de străin față de Calvinismul clasic. [6]

În orice caz, Dispensaționalismul s-a dezvoltat în cadrul comunității Reformate, iar majoritatea dintre adepții săi de-alungul primilor 100 de ani au fost din cadrul sistemului Calvinism. Kraus conclude: "Luând toate acestea în considerare, trebuie totuși să fie evidențiat că afinitățile teologice de bază ale dispensaționalismului sunt de origine Calvinistă. Marea majoritate a oamenilor implicați în studiul Bibliei și în diferite mișcări profetice, susțin crezurile Calviniste." [7] Îmi voi îndrepta eu atenția acum spre examinarea fondatorilor Dispensaționalismului?

Darby și Frăția

Dispensaționalismul sistematic modern a fost dezvoltat în 1830 de către J.N. Darby și de membrii mișcării Frăției. În mod virtual acești oameni au venit din cadrul bisericilor Calviniste. "La nivelul teologic," spune istoricul Frăției H.H. Rowdon, "cei mai timpurii membrii ai Frăției au fost Calviniști." [8] Acest lucru a fost răspândit ca un ecou de către primul membru, J. G. Bellett, care era la începutul carierei sale de asociat cu Frăția, atunci când fratele său George a scris: "părerile lui erau mai degrabă Calviniste, iar prietenii pe care îi avea în Dublin erau toți, fără excepție, din aceeași școală." [9] Care erau părerile lui Darby despre acest subiect? John Howard Goddard observă că Darby "susținea predestinarea indivizilor și că respingea schema Arminiană conform căreia Dumnezeu i-a predestinat pe toți cei despre care știa că vor fi o imagine a lui Hristos." [10] Înscrisoarea sa despre liberul arbitru este clar că Darby respinge această noțiune. "Dacă Hristos a venit să salveze ceea ce e pierdut, liberul arbitru nu mai are niciun rost." [11] "Eu cred că trebuie să susținem cuvântul;" continuă Darby, "însă, în mod filozofic și moral, liberul arbitru este o teorie falsă și absurdă. Liberul arbitru este un statul al păcatului." [12] Deoarece Darby susținea legământul de voință, el continuând logic credința în superioritatea sfințeniei ca o salvare necesară. Aceasta este descoperirea principiului sfințeniei supreme, fără de care nimeni nu va fi salvat, deoarece nimeni nu înțelege, nimeni nu-l caută pe Dumnezeu, nimeni nu înțelege că poate obține viață. Judecata este conform lucrărilor; salvarea și gloria sunt roadele sfințeniei. [13]

Mai multă dovadă a Calvinismului lui Darby sunt două ocazii în care a fost invitat de către Calviniștii non-dispensaționali pentru a apăra Calvinismul pentru Calviniști. Unul dintre biografii lui Darby, W. G. Turner a vorbit în apărarea sa la Universtatea Oxford: A fost mult mai devreme (1831, cred) atunci când F. W. Newman l-a invitat pe domnul Darby la Oxford; un sezon memorabil într-un mod public pentru respingerea sa a negării Dr. E. Burton a doctrinelor de sfințenie, un sentiment împărtășit de Reformatori, observat nu doar de Bucer, P. Martyr și Bishop Jewell, dar prezent și în Articles IX-XVIII ale Bisericii Angliei. [14]

Cu o altă ocazie, Darby a fost invitat în orașul Calvinist Geneva, Elveția – pentru a apăra Calvinismul. Turner declară că "El a combătut perfecționismul lui John Wesley, spre bucuria Bisericii Elvețiene Libere." [15] Darby a primit o medalie de onoară din partea conducerii orașului Geneva. [16]

Și totuși, atunci când anumite doctrine Reformate au fost atacate din interiorul unei Biserici în care a slujit, "Darby sugerează că ar fi de acord cu doctrina Bisericii Anglicane după cum este exprimată în Artcile XVII ale celor Treizeci și Nouă de Articole" [17] pe subiectul alegerii și predestinării. Darby a spus: Din partea mea, cred cu tărie că Articolul XVII este înțelept, probabil aș putea spune cea mai înțeleaptă și bunp declarație dată de om legată de ideile cu care sunt eu obișnuit. Sunt bucuros să o preiau în sensul său literar și gramatical. Cred că predestinarea pentru viață este scopul etern al lui Dumnezeu, prin care, înainte ca fundațiile lumii să fie plasate, El a decretat ferm, prin consiliul Său secret, că-i va salva din blestem și distrugere pe toți cei pe care El i-a ales prin Hristos din rasa umană, și îi va aduce, prin Hristos, ca modele în onoarea salvării eterne. [18]

Dispensaționalismul în America

Darby și ceilalți membrii ai Frăției au adus dispensaționalismul în America prin diferitele lor călătorii și scrieri ce au traversat Atlanticul. "Defapt, mișcarea milenariană (sau dispensaționalismul premilenial)", declară George Marsden, "a avut legături Calviniste puternice cu originile sale Americane." [19] Istoricul reformat Marsden continuă explicația sa legată de felul în care dispensaționalismul a ajuns în America:

Acest entuziasm a venit în mare parte de la clerul Clavinist, în special Presbiterienii și Baptiștii din nordul Statelor Unite. Baza evidentă pentru această afinitate a fost în mare parte Darby însuți, un Calvinist înrăit. Interpretarea sa Biblică și a istoriei se bazau ferm asupra pilonului masiv al supremației divine, plasând puțină valoare asupra abilității umane. [20]

Războiul post-Civil ce a răzpândit dispensaționalismul în Nordul Americii, a apărut prin influența preoților importanți și a conferințelor Biblice ca Niagara, Northfield și Winona. Marsden observă:

Organizatorii mișcării profetice din America sunt predominant Calviniști. În 1876, un grup condus de Nathaniel West, James H. Brookes, William J. Eerdman și Henry M. Parsons, toți Presbiterieni, împreună cu Baptistul A. J. Gordon... Aceste adunări timpurii, ce au devenit punctele cheie ale părții profetice din activitățile liderilor lor, erau Calviniste la origine. Presbiterienii și Baptiștii Calviniști predominau, în timp ce numărul Metodiștilor era extrem de mic... Asemenea detalii nu sunt accidentale. [21]

Dovada punctului de vedere a lui Marsden de mai sus este adusă de Samuel H. Kellogg – el însuși un Presbiterian și absolvent de la Princeton – alături de analiza Conferinței Profetice dispensionale din New York City în 1878. Kellogg a clasificat lista elementelor ce aveau o semnificație majoră pentru Conferință, după cum urmează:

Presbiterieni ................................. 31

Episcopaliții Reformați .................... 10

Presbiterienii Uniți .......................... 10

Congregaționaliștii .......................... 10

Reformații (Olandezi) ...................... 3

Metodiști ........................................ 6

Episcopaliți ..................................... 10

Adventiști ....................................... 5

Baptiști ........................................... 22

Luterani .......................................... 1 [22]

Kellogg a conclus că "porțiunea Augustinienilor era de optzeci și opt la sută." [23] "Importanță acestui lucru este susținut," continuă Kellogg, "de către faptul că Metodiștii, deși una dintre cele mai mari denominații de creștini din țară, erau reprezentați doar de șase nume." [24] Kellogg estimează că "analiza adunărilor similare ținute în ambele părți ale Atlanticului, ar oferi același rezultat." [25]

George Marsden împarte Calvinismul Reformat din America în trei tipuri: "doctrinalist, culturalist și evlavios." [26] El explică că "Dispensaționalismul era în esență Reformat în secolul al nouăsprezecelea, la originea sa, și că mai târziu în America s-a răspândit printre Calviniștii renascentiști." [27] Asta nu înseamnă că aceștia deveneau dispensaționali în opinile lor despre Biblie și escatologie. Ernest Sandeen enumeră cel puțin una dintre Vechile Școli Presbiteriene – L. C. Baker din Camden, New Jersey – ca fiind activ dispersaționalistă în cea de-a doua parte a secolului nouăsprezece. [28] Timothy Weber urmărește ascensiunea Dispensaționalismului după cum urmează:

Primii convertiți la premilenialism dispensațional după Războiul Civil erau evanghelicii evlavioși, care au fost atrași spre partea biblicism-ului, legătura sa pentru evanghelism și misiuni, și opinia sa despre istorie, ce părea mai realistă decât cea a postmilenialismului. Mulți dintre noii premilenialiști proveneau din baptiști, Noua Școală Presbiterianp, și Congregaționaliști, ce a dat mișcării o savoare Reformată definitită. Evanghelicii Wesleyeni care s-au opus premilenialismului au folosit această legătură aparentă cu Calvinismul pentru a discretiza mișcarea printre Metodiști și oamenii sfinți. [29]

Este sigur de a declara că fără ajutorul Calviniștilor Reformați din America, premilianismul dispensațional ar fi avut o istorie total diferitp. Oameni ca St. Louis Presbyterian James H. Brookes (1830-1897), care a fost antrenat la Seminarul de la Princeton, și-a deschis amvonul pentru Darby și alți oratori. Brookes, considerat ca fiind părintele American al rupturii pretribulaționale din America, a avut deasemenea ca disciplină și o nouă convertire la Hristos prin legendarul C. I. Scofield. [30] Alții ca și Presbiterienii Samuel H. Kellogg, E. R. Craven, care era un ambolvent al Colegiului Princeton și al Vechii Școli Presbiteriene, [31] Nathaniel West, au oferit o conducere foarte bună prin răspândirea dispensaționalismului la sfârșitul anilor 1800.

Scofield, Chafer și Seminarul Dallas

C. I. Scofield (1843-1921), Lewis Sperry Chafer (1871-1952) și Seminarul Dallas (1924) erau vehicole importante pentru răspândirea dispensaționalismului în America și în lume. Scofield și Chafer au fost hierotonisiți ca preoți Presbiterieni. "Referința Biblică Scofield, este numită de mulți ca fiind cea mai selectivă unealtă pentru afișarea dispensaționalismului în America." [32] Scofield a fost convertit la mijlocul vieții și a fost discipolul lui James H. Brookers în St. Louis. El a fost hierotonosit la Prima Biserica Congregațională din Dallas în 1882 și transferat la Biserica Presbiteriană din U.S. în 1908. [33] Așadar, slujba lui a avut un context Calvinist.

Scofield a fost o influență majoră în dezvoltarea teologiei lui Chafer. John Hannah observă că "este imposibil de a-l înțelege pe Chafer fără a te uita adânc în influența lui Scofield." [34] Defapt, "Chafer a tratat mereu această relație ca o relație tată-fiu." [35] Această relație s-a extins și înafara studiului lui Chafer sub Scofield la Conferința Northfield și deasemenea și de la o mică experiență de viață din studiul lui Scofield asupra Primei Biserici Congregaționale din Dallas la începutul anilor 1900. Scofield i-a spus lui Chafer că darurile sale erau mai mult decât un simplu mode învățătură și nu se afla în aria evanghelistică în care lucra el. "Cei doi s-au rugat împreună, iar Chafer și-a dedicat viața studiului Bibliei." [36]

Scofield și Chafer au fost doi dintre cei mai mari dispensaționaliști Americani, ambii dezvoltând propria teologie pe baza Reformei. Scofield este cunoscut pentru studiul său biblic, iar Chafer pentru Seminarul său și teologia sistematică. Jeffery Richards a descris caracteristicile teologice ale lui Chafer ca având "mult în comun cu întreaga tradiție Reformată. Excluzând escatologia, Chafer similar din punct de vedere teologic cu alți învățați de la Princeton ca și Warfield, Hodge și Machen. El pretinde că asemenea doctrine sunt supremația lui Dumnezeu... depravarea totală a umanității, alegerea, sfințenia irezistibilă și perseverența sfinților." [37] C. Fred Lincoln descrie volumul 8 a lui Chafer din Systematic Theology ca fiind "Calvinist, premilenial și dispensațional." [38]

Încă de la fondarea sa din 1924, Colegiul Evanghelic Teologic (schimbat în Seminarul Teologic Dallas în 1936), a exercitat un impact global în numele dispensaționalismului. Fondatorul faimos al Seminarului Dallas a fost Chafer, însă William Pettingill și W. H. Griffith-Thomas au jucat deasemenea un rol important. Pettingill, asemeni lui Chafer, era Presbiterian. Griffith-Thomas, un Anglican, a scris unul dintre cele mai bune comentarii despre cele Trezeci și Nouă de Articole ale Bisericii Anglicane, [39] ce este încă folosit de Anglicanii și Episcopaliții conservativi de astăzi. Cele 39 de Articole sunt Calviniste. Ambii bărbabți au fost Calviniști. Seminarul, în special înaintea Celui De-al Doilea Război Mondial, s-a considerat a fiind Calvinist. Chafer a caracterizat o dată școala într-o broșură publică ca fiind "într-o înțelegere deplină cu Credința Reformată, iar teologia sa este strict Calvinistă." [40] Într-o scrisoare către Allan MacRae de la Seminarul Teologic Westminster, Chafer a spus: "Probabil că știi că noi sunt Calviniști convinși prin teologia noastră." [41] "Vorbind despre facultate, Chafer a notat în 1925 că era aproape în totalitate atrași din Bisericile Presbiteriene de Sud și Nord." [42] Mai mult, Chafer a scris unui preot Presbiterian următorul lucru: "sunt mulțumit să declar că nu există nicio instituție, din câte știu eu, care să fie mai Calvinistă și nici mai bine ajustată acestui sistem de doctrină, susținut de Biserica Presbiteriană." [43]

De vreme ce mulți dintre absolvenții inițiali din Dallas au intrat în oficiul Presbiterian, a început să apară o reacție față de premilianismul lor dispensațional în anii 1930. Acest lucru nu era o problemă față de faptul că erau Calviniști prin soteriologia lor, ci o problemă față de escantologia lor. La sfârșitul anilor 1930, "Seminarul Teologic Dallas, deși profesând puternic a fiind o instituție Presbiteriană, a fost îndepărtat din mișcarea conservativă Presbiteriană." [44] În 1944, Presbiterienii din Sud au creat un raport din partea unui comitet pentru a investiga compatibilitatea dispensaționalismului cu Confesiunea Westminster de Credință. Comitetul a decis că dispensaționalismul nu era în armonie cu Confesiunea Bisericii. Acest "raport din anul 1944 a fost lovitura de grație pentru orice altă acțiune viitoare a premilenialismului dispensațional în cadrul Presbiterianismului Sudic." [45] Acest lucru a decis efectiv mutarea absolvenților din Dallas din slujba pe care o aveau în cadrul denominațiilor Reformate spre mițcarea independentă a Bisericii Biblice.

Răspândirea Acceptării Dispensaționalismului

Deși dispensaționalismul a reușit să ajungă destul de mult în rândurile Baptiștilor încă de la începutul anilor 1880 prin oameni ca J. R. Graves, [46] un Calvinist puternic, ei au fost opriți de către non-Calviniști până la jumătatea anilor 1920, atunci când elementele teologiei dispensaționale au început să fie adoptate de unii Pentecostali într-o încercare de a răspunde la amenințarea crescută a liberalismului. Kraus explică:

Unii învățători au spus explicit că premilenialismul reprezenta un scut împotriva teologiei raționaliste. Astfel nu este suprinzător de a descoperi că elementele teologice ce au devenit normative în dispensaționalism aveau la rădăcină o influență opusă dezvoltării "Noii Teologii." [47]

Până în acest punct în istorie, acele persoane ce făceau parte din tradițiile Arminiene și Wesleyene erau mai mult interesate de prezent, sanctificare personală, decât de atenția Calvinistă legată de explicarea lucrării supreme a lui Dumnezeu în progresul istoriei. Totuși, ascensiunea controversei fundamentaliste/liberale din anii 1920 a declanșat un interes, pe lângă zona Calvinistă, de a apăra Biblia împotriva atacurilor anti-supranaturale ale criticilor liberali. Dispensaționalismul a fost văzut ca un răspuns conservativ și centrat-Biblic pentru liberalism, nu doar în fundamentalism, ci tot mai mult în cadrul Pentecostalilor și altora deasemenea. Timothy Weber observă:

Însă cu timpul, dispensaționalismul a avut proprii adepți devotați din cadru tradiției Wesleyene. Grupurile sfinte mai radicale au susținut prezicerea sa asupra declinului ortodox și al pietății din biserici; iar pentecostalii au găsit în acesta un loc Spiritual înaintea Celei De-a Doua Veniri. [48]

Pentecostalismul Ultimei Ploi

Unul dintre primele grupuri non-Calviniste ce a adoptat orientarea dispensațională poate fi găsit printre unii Pentecostali de la mijlocul anilor 1920. Această dezvoltare trebuie să fie înțeleasă împotriva unei acțiuni de origine Wesleyană și sfântă din care Pentecostalismul s-a ridicat la sfârșitul secolului trecut. Mișcarea Sfântă Americană din anii 1800 a fost la bază postmilenială, iar dacă ar fi considerată premilenială, atunci premilenială istoric. Ei nu erau în niciun fel dispensaționali.

Pentecostalismul este la bază o presupusă restaurare a Creștinismului apostolic, asta însemnând că se ocupă cu aducerea la viață a ultimei ploi pentru pregătirea întoarcerii lui Hristos. Fraza "ultima conducere" este preluată din Joel 2:23 & 28 și uneori din James 5:7 ca o etichetă menită să descrie o renaștere de sfârșit și o recoltă evanghelistă ce este așteptată de mulți carismatici și Pentecostali. La un moment dat în viitor, ei cred că Duhul Sfât va ieși la iveală mai puternic ca oricând. Învățătura acestei mișcări este dezvoltată din modelul agricultural conform căruia un fermier are nevoie de ploaie în două momente cruciale în ciclul de creștere pentru a produce o recoltă bogată. Primul, imediat după ce sămânța este plantată, aceasta fiind "ploaia timpurie" ce este necesară pentru a permite sămânței să germineze pentru a produce o recoltă sănătoasă. A doua, recolta are nevoie de ploaie chiar înainte de recoltă, aceasta fiind numită "ultima ploaie", astfel grânele vor avea o producție mare în momentul recoltei. Susținătorii ultimei ploi învață că Acts 2 reprezintă împrăștierea Duhului Sfânt ca fiind "ploaia inițială", însă apariția Duhului în "ultima ploaie" se va produce la sfârșitul timpului. Acest scenariu este în conflict cu dispensaționalismul ce vede sfârșitul veacului curent, nu prin renaștere, ci prin apostazie. Se va petrece în timpul tribulației, după ruperea bisericii, iar Dumnezeu va folosi miracolul prin predicarea evangheliei. Astfel, teologia ultimei ploi se încadrează într-o escatologie postmilenială sau premilenială istorică, însă nu conține dispensaționalism prea mult.

Mulți creștini sunt conștienți că mișcarea Pentecostală a luat naștere pe data de 1 ianuarie 1901 în Topeka, Kansas, atunci când Agnes Ozman (1870-1937) a vorbit în limbi străine sub tutela lui Charles Fox Parham (1873-1929). Totuși, cum reușesc mulți să-și dea seama că în "anii de început, Pentecostalismul a preluat deseori numele de Mișcarea Ultimei Ploi"? [49] Acest lucru este din cauză că Parham a intitulat raportul lui despre noua mișcare ca "Ultima Ploaie: Povestea Originii Mișcărilor Aposolice Originale și Pentecostale." [50] Mulți sunt deasemenea conștienți de faptul că William J. Seymour (1870-1922) a intrat sub influența lui Parham în Houston, Texas în 1905, iar apoi a purtat mesajul Pentecostal în Zusa Street, Los Angeles, în anul 1906. De aici a fost împrăștiat în cele patru colțuri ale lumii. Însă, cât de mulți sunt deasemenea conștienți că el a vorbit deasemenea despre aceste lucruri în termenii specifici ideii ultimei ploi? Nu există niciun dubiu că învățătura ultimei ploi a fost unul dintre componentele majore – dacă nu cel mai major – din formarea teologică a Pentecostalismului. "Pentecostalismul modern este ultima ploaie, răspândirea specială a Duhului Sfânt ce oferă din nou darurile în ultimele zi ca o parte a pregătirii pentru recoltă, reîntoarecere lui Hristos la glorie", spune Donald Dayton. [51] David Wesley Myland (1858-1943) a fost unul dintre liderii Pentecostali inițiali. El a scris primul imn distinct Pentecostal intitulat "Ultima Ploaie" în anul 1906. "Prima teologie Pentecostală definitivă ce a fost răspândită, The Latter Rain Convenant" a apărut în 1910. [52] Myland a argumentat în cartea sa că "acum noi facem parte din Pentecostul Gentil, primul Pentecost creat în biserică, trupul lui Hristos, și acesta, al doilea Pentecost, unifică și perfecționează biserica pentru venirea Domnului." [53]

Dayton conclude că "doctrina răspândită a Ultimei Ploi oferă o cheie... o premisă a logicii Pentecostalismului." [54] În ciuda obținerii unui astfel de loc cheie de către Pentecostalismul timpuriu, "doctrina ultimei ploi tindea să se despartă de Pentecostalism" în 1920, "doar ca să apară, totuși, în mișcarea revitalizării radicale a Ultimei Ploi din anii 1940." [55] Unul dintre motivele pentru care învățăturile ultimei ploi au început să dispară în anii 1920 a fost din cauză că Pentecostalismul a devenit atât de instituționalizat încât era necesar un răspuns pentru liberalism. După cum af ost observat mai sus, dispensaționalismul a fost văzut ca un ajutor în aceste zone. Învățătura Ultimei Ploi s-a dezvoltat din dorința Wesleyană-Sfântă pentru perfecțiunea individuală (sanctificare) și corporată (escatologie). Așadar, învățătorii perfecționiști timpurii ca John Wesley, Charles Finney și Asa Mahan erau toți activiști postmileniali și sociali. Revivalismul a fost înăbușit de povara personală și de schimbarea publică sau perfecțiunea. Urmează ideea că cel ce crede în perfecțiunea personală ar trebui deasemenea să creadă că perfecțiunea publică este egal posibilă. Cei ce cred că ultima sunt postmilenialiști. Deoarece, dacă Dumnezeu a oferit Duhul Sfânt în această perioadă pentru o parte, de ce nu și pentru cealaltă? Dacă Dumnezeu poate perfecționa indivizii, de ce nu și societatea?

Totuși, atunci când anii 1800 sau transformat în anii 1900, schimbarea socială era tot mai des legată de teoria evoluției a lui Darwin. Raționamentul evoluționar a fost atunci folosit pentru a ataca Biblia însăși. Pentru majoritatea Creștinilor Englezi părea cu siguranță că societatea nu era perfecționată, ci era defapt în declin. Criticii Bibliei au spus că era nevoie de o diplomă Ph D. de la toate școlile Europene înainte ca o persoană să poată organiza și înțelege Biblia. În acest climat, dispensaționalismul a fost introdus în America, iar toate relatările au venit din partea multor conservativi Creștini. Pentru mulți credincioși Creștini, Dispensaționalismul a avut mai mult sens decât au avut concluziile anti-supernaturalisme ale liberalismului.

Dispensaționalismul, în contrast cu învățătura Sfântă, a învățat că lumea și biserica vizibilă nu erau perfecționate, ci mai degrabă Creștinismul era în apostazie și se îndrepta spre judecată. Dumnezeu este momentan în procesul de chemare a aleșilor Săi prin predicarea evangheliei. Schimbarea Creștină socială nu va fi permanentă și nici nu va duce la stabilirea regatului lui Hristos înaintea întoarcerii sale. În schimb a fost nevoie de o intervenție cataclismică (a doua venire a lui Hristos), dacă societatea trebuie să fie transformată. Pentecostalismul timpuriu a fost născut din motivarea și viziunea de a restaura bisercia apostolică și puterea sa pierdută de-alungul anilor. Acum aceasta va experimenta gloria trecută și victoria prin decăderea în toată gloria și succesul ei. Pe de altă parte, dispensaționalismul s-a născut în Anglia anilor 1800. Cu toate acestea, în cadrul Pentecostalismului, aceste două păreri divergente au fost combinate. Astfel, denominațiile ca Adunările lui Dumnezeu și ale Pentecostalilor Foursquare s-au îndepărtat de doctrine asemeni învățăturii ultimei ploi, generând poziții oficiale împotriva acelor învățături. La mijlocul anilor 1920 dispensaționalismul a început să fie adoptat de non-Calviniști și răspândit în lumea Protestantismului Conservativ.

Dispensaționalismul a apelat la persoana obișnuită cu ideea că oricare persoană simplă și interesată poate înțelege Biblia fără ajutorul special al educației liberale. Odată ce un student a înțeles planul larg al lui Dumnezeu pentru umanitate, după cum a fost administrat prin dispensații, el ar putea să vadă mâna lui Dumnezeu în istorie. Astfel, teologia dispensațională a avut mult sens pentru credincioșii Pentecostali și evanghelici în acest punct al istoriei.

Dezvoltarea Post-Război

Mișcările Fundamentalismului/Evanghelismului și Pentecostalismului/Carismatice s-au răspândit rapid în America după cel de-al doilea Război Mondial și de vreme ce dispensaționalismul era atașat de ele, acesta a crescut rapid deasemenea. Mulți oameni din cadrul bisericilor Pentecostale și Carismatice au crescut cu dispensaționalismul și pre-ruptura ca parte a bazei lor doctrinale. Astfel, ei nu își dau seama că dispensaționalismul nu era organic pentru felul lor de teologie restorativă. Mai mult, în timp ce Fundamentalismul non-Calvinist a crescut după Război, în special în cadrul cercurilor independente Baptiste, a existat o deconectare și mai mare a distinctelor dispensaționale de rădăcinile Calviniste.

Am observat că mișcarea Pentecostală/Carismatică are o tradiție de nvățături ale Ultimei Ploi/restaurări la fel și ultima ridicare a fluxului dispensațional. Totuși, acestea sunt învățături contradictorii ce par a fi în coliziune. Fie veacul bisericii ajunge la sfârșit cu perfecțiune și revitalizare sau va decădea în apostazie, pregătind calea pentru biserică să devină o curvă a Revelației în timpul tribulației. Nu este surprinzător să observăm în mișcarea Pentecostală/Carismatică, începând cu anii 1980, un trend clar spre renașterea teologiei Ultimii Ploi și o realizare crescută că se află în conflict logic cu doctrina lor de bază. Mulți dintre cei ce au crescut cu ideile Dispensaționale și ruptura pre-trib, renunță la aceste păreri în timp ce teologia Ultimei Ploi se întoarce la proeminență în cadrul cercurilor Pentecostale/Carismatice.

Liderii Pentecostali/Carismatici ca Earl Paulk [56] și Tommy Reid, doi dintre mulți alții, încearcă să articuleze tensiunea asupra problemelor dintre cele două sisteme competitive. Ei optează pentru înlăturarea elementelor dispensaționale dintr-o teologie consistentă Pentecostal/Carismatică și Ultima Ploaie. Tommy Reid observă:

Această renaștere a Ultimei Zile a fost deseori specificată în predicile Pentecostale despre restaurarea promisă Israelului din Vechiul Testament... În timp ce Dispensaționaliștii au retrogradat toate aceste pasaje profetice ale restaurării doar pentru Israel, oratoriul Pentecostal s-a referit constant la aceste profeții ca având un înțeles dual, o restaurare pentru Israel și o restaurare pentru biserica din prezent. NOI AM FOST OAMENII ACELEI RESTAURĂRI CONFORM TEOLOGIEI NOASTRE. (majuscule în original) [57]

În același timp, curățarea Dispensaționalismului din Creștinismul Reformat a început la sfârșitul anilor 1930, fiind aproape complet până în prezent. Tipic această polarizare se găsește în cărți ca cea a lui John Gerstner intitulată Wrongly Diving The Word Of Truth: a Critique of Dispensationalism. [58] În timp ce admite pe de o parte că un "lucru straniu la Dispensaționalism este ceea ce pare a fi existența unor susținători puternici în bisericile Calviniste" [59], Gerstner se opune cu tărie față de dispensaționalism, încât a devenit orb în fața adevărului și adevăratei naturi Calviniste. Gerstner admite că el și alți teologi Reformați au ridicat "întrebări importante despre acuratețea dreptului dispensaționalismului de a fi Calvinistic." [60] Se pare că de vreme ce Dispensaționalismul s-a ridicat în cadrul tradiției Reformate, ca un rival al Legământului Teologic, unele persoane vor să spună că aceștia nu pot și Calviniști din punct de vedere logic. Astfel spune și Gerstner. Totuși, în ciuda ideilor lui Gerstner despre această problemă. [61] el nu poate șterge faptele istorice care afirmă că dispensaționalismul a luat naștere în cadrul mentalității biblice a unei teologii teocentrice și de cei ce au susținut cu tărie Calvinsmul soteriologic. Faptul că Dispensaționalismul s-a ridicat în cadrul contextului Reformat este probabil motivul pentru care comunitatea Reformată a creat calea spre criticismul teologiei Dispensaționale.

Concluzie

Scopul acestui articol este de a reaminti Dispensaționaliștilor și Calviniștilor moderni de rădăcinile istorice ale Dispensaționalismului. Este precis din cauză că Dispensaționalismul a penetrat aproape orice formă de Protestantism, fapt ce îi face pe mulți să nu creadă moștenirea sa. În ziua noastră de iraționalism Postmodern, unde se consideră o virtute de a NU conecta punctele teologice, trebuie să ne amintim că teologia Bibliei este o îmbrăcăminte perfectă. Toate se leagă. Dacă cineva începe să tragă chiar și de un fir, totul se va strica.

Eu personal cred că dacă Dispensaționalismul sistematic este înțeles cum trebuie, atunci are sens logic în cadrul unor teologii teocentrice și soteriologice Calviniste. Deoarece, Dispensaționalismul ne înavță că Dumnezeu este cel ce conduce casa Sa, după cum a fost evidențiat prin multe disepensații de-alungul istoriei. Totuși, realitatea este că Dispensaționalismul, sau elementele sale (pretribulaționism, futurism, etc), a fost incorporat în cadrul unei largi diversități de tradiții Protestante. Dispensaționalismul este cel mai bine văzut ca un sistem teologic ce-l vede pe Dumnezeu ca un lider Suprem al cerului și pământului; omul ca un vicios rebel (printre unii îngeri); Isus Hristos ca eroul istoriei de vreme ce El îi salvează pe unii cu Sfințenia Sa; istoria ca o lecție în planul glorios al lui Dumnezeu ce este afișat în cer și pe pământ. Dispensaționalismul este o teologie care, cred eu, este derivată cum trebuie din studiul Biblic; să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Note de subsol:
[1] Samuel H. Kellogg, "Premillennialism: Its relations to Doctrine and Practice," Bibliotheca Sacra, Vol. XLV, 1888, p. 253.
[2] Kellogg, "Premillennialism," p. 254.
[3] Kellogg, "Premillennialism," p. 257.
[4] Kellogg, "Premillennialism," pp. 258-59.
[5] Kellogg, "Premillennialism," p. 256.
[6] C. Norman Kraus, Dispensationalism in America: Its Rise and Development (Richmond: John Knox Press, 1958), p. 59.
[7] Kraus, Dispensationalism, p. 59.
[8] Harold H. Rowdon, Who Are The Brethren and Does it Matter? (Exeter, England: The Paternoster Press, 1986), p. 35.
[9] George Bellett, Memoir of the Rev. George Bellett(London: J. Masters, 1889), pp. 41-42, cited in Max S. Weremchuk, John Nelson Darby (Neptune, N.J.: Loizeaux Brothers, 1992), p. 237, f.n. 25.
[10] John Howard Goddard, "The Contribution of John Nelson Darby to Soteriology, Ecclesiology, and Eschatology," (Th. D. Dissertation from Dallas Theological Seminary, 1948), p. 85.
[11] J. N. Darby, "Letter on Free-Will," in The Collected Writings of J. N. Darby (Winschoten, Netherlands: H. L. Heijkoop, 1971), Vol. 10, p. 185.
[12] Ibid., p. 186.
[13] J. N. Darby, "Notes on Romans," in The Collected Writings of J. N. Darby (Winschoten, Netherlands: H. L. Heijkoop, 1971), Vol. 26, pp. 107-08.
[14] W. G. Turner, John Nelson Darby: A Biography (London: C. A. Hammond, 1926), p. 45.
[15] Ibid., p. 58.
[16]Rowdon, Who Are The Brethren, pp. 205-07.
[17] Goddard, "The Contribution of Darby," p. 86.
[18] J. N. Darby, "The Doctrine of the Church of England at the Time of the Reformation," in The Collected Writings of J. N. Darby (Winschoten, Netherlands: H. L. Heijkoop, 1971), Vol. 3, p. 3. (Italics are original.)
[19] George M. Marsden, Fundamentalism and American Culture: The Shaping of Twentieth-Century Evangelicalism: 1870-1925 (New York: Oxford University Press, 1980), p. 46.
[20] Ibid.
[21] Ibid.
[22] Kellogg, "Premillennialism," p. 253.
[23] Ibid., p. 254.
[24] Ibid.
[25] Ibid.
[26] George M. Marsden, "Introduction: Reformed and American," in David F. Wells, ed., Reformed Theology in America: A History of Its Modern Development (Grand Rapids: Baker, 1997), p. 3.
[27] Ibid., p. 8.
[28] Ernest R. Sandeen, The Roots of Fundamentalism: British and American Millenarianism, 1800-1930 (Grand Rapids: Baker, [1970], 1978), p. 94.
[29] Timothy P. Weber, "Premillennialism and the Branches of Evangelicalism," in Donald W. Dayton and Robert K Johnston, editors, The Variety of American Evangelicalism (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1991), pp. 14-15.
[30]For more on the life of Brookes see Larry Dean Pettegrew, "The Historical and Theological Contributions of the Niagara Bible Conference to American Fundamentalism," (Th. D. Dissertation from Dallas Theological Seminary, 1976). David Riddle Williams, James H. Brookes: A Memoir, (St. Louis: Presbyterian Board of Publication, 1897).
[31] Samuel Macauley Jackson, ed., The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge (Grand Rapids: Baker, 1952), Vol. III, p. 296.
[32] Larry V. Crutchfield, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor, (Lanham, MD: University Press of America, 1992), preface.
[33] Daniel Reid, ed., Dictionary of Christianity in America (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1990), pp. 1057-58.
[34] John David Hannah, "The Social and Intellectual History of the Origins of the Evangelical Theological College," (Ph. D. Dissertation from The University of Texas at Dallas, 1988), pp. 118-19.
[35] Jeffrey J. Richards, The Promise of Dawn: The Eschatology of Lewis Sperry Chafer, (Lanham, MD: University Press of America, 1991), p. 23.
[36] Ibid.
[37] Ibid., p. 3.
[38] C. F. Lincoln, "Biographical Sketch of the Author," in Lewis Sperry Chafer, SystematicTheology (Dallas: Dallas Seminary Press, 1948), Vol. VIII, p. 6.
[39] W. H. Griffith Thomas, The Principles of Theology: An Introduction to the Thirty-nine Articles (Grand Rapids: Baker Book House, 1979 [1930].
[40] Cited in Hannah, "Origins of the Evangelical Theological College," pp. 199-200.
[41] Cited in Ibid., p. 200.
[42] Cited in Ibid., p. 346.
[43] Cited in Ibid., p. 346, f.n. 323.
[44] Ibid., pp. 357-58.
[45] Ibid., p. 364.
[46] See J. R. Graves, The Work of Christ Consummated in 7 Dispensations (Memphis: Baptist Book House, 1883).
[47] Kraus, Dispensationalism, p. 61.
[48] Weber, "Premillennialism," p. 15.
[49] Donald Dayton, Theological Roots of Pentecostalism, (Grand Rapids: Zondervan, 1987), p. 27.
[50] Dayton, Roots, pp. 22-23.
[51] Ibid., p. 27.
[52] Stanley M. Burgess and Gary B. McGee, editors, Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements (Grand Rapids: Zondervan, 1988), p. 632.
[53] Cited by Dayton, Roots, p. 27.
[54] Ibid.
[55] Ibid., p. 33.
[56] See Earl Paulk, Held In The Heavens Until . . . God's Strategy For Planet Earth (Atlanta: K Dimension Publishers, 1985). Earl Paulk, Spiritual Megatrends: Christianity in the 21st Century (Atlanta: Kingdom Publishers, 1988).
[57] Tommy Reid, Kingdom Now . . . But Not Yet (Buffalo: IJN Publishing, 1988), pp. xv-xvi.
[58] John H. Gerstner, Wrongly Dividing The Word Of Truth: A Critique of Dispensationalism (Brentwood, TN: Wolgemuth& Hyatt Publishers, 1991).
[59] Ibid., p. 106.
[60] Ibid.
[61] Ibid., pp. 105-47.

 


Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)

Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate