Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Scurt curs de apologetică

De Christoph Kreitz

 

Introducere

 

Astăzi vom începe o nouă serie – ceva destul de diferit de ceea ce am făcut mai înainte. Chestiunea pe care o vom aborda reprezintă explicarea credinţei noastre altora.

 

De ce credem ceea ce credem? Cum să ne descurcăm în faţa atâtor întrebări despre Isus, Dumnezeu, credinţa creştină şi relevanţa acesteia în viaţa noastră cotidiană? Ce răspuns să dăm celor care au îndoieli, celor aflaţi în dificultate, celor care nu vor deloc să ne creadă? Vor fi oare răspunsurile noastre convingătoare, sau ne dăm seama că nu prea ştim cum să abordăm anumite probleme? Suntem uluiţi atunci când oamenii au îndoieli legate chiar de temelia credinţei noastre – sau putem să îi câştigăm dându-le anumite răspunsuri care să îi ajute să găsească calea către Hristos? Noi cunoaştem doar „lucrurile de bază” sau putem explica de ce anume vedem anumite lucruri ca fiind bune sau rele? Putem să ne implicăm atunci când oamenii discută chestiuni care, în fapt, pun lumea în mişcare sau ne dăm seama că nu avem habar cum să dăm glas opiniei noastre fără să părem ridicoli – chiar şi în proprii noştri ochi?

 

Ce este apologetica?

 

Cu alte cuvinte – suntem capabili să ne apărăm credinţa? Despre acest lucru este apologetica.

 

Întrebare: Ştie cineva ce înseamnă cuvântul „apologetică”?

 

Cuvântul are mai puţin de-a face cu ceea ce înţelegem prin cuvântul „apologie” astăzi, dar el provine din aceeaşi rădăcină cu „apologetică”. Cuvântul grecesc απόλόλεια însemna „apărare verbală”.

 

Întrebare: Ce însemnătate are în legătură cu credinţa noastră creştină?

 

Cel mai bun răspuns la această întrebare se obţine privind felul în care cuvântul este folosit în Biblie. Cuvântul απόλόλεια apare de câteva ori în Noul Testament (Faptele 22:1; 25:16; 1 Corinteni 9:3; 2 Corinteni 7:11; Filipeni 1:7,17; 2 Timotei 4:16; 1 Petri 3:15) şi 1 Petru 3:15 explică probabil cel mai bine ceea ce înseamnă apologetica creştină cu adevărat.

 

„… Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă.”

 

Astfel, apologetica creştină se ocupă în general cu oferirea răspunsurilor la toate criticile care se opun sau tăgăduie revelaţia lui Dumnezeu, prin Hristos şi Biblie. Aici se pot include studierea unor subiecte specifice, cum ar fi transmiterea manuscriselor biblice, filosofia, biologia, matematica, evoluţia şi logica, astfel încât să se poată repurta o discuţie cu experţi care influenţează felul în care gândeşte societatea despre aceste chestiuni, în ziua de astăzi. Însă, într-un mod ceva mai obişnuit, apologetica dă pur şi simplu răspunsuri la întrebări despre Isus, despre vreun pasaj al Bibliei sau despre o situaţie anume în care credinţa este relevantă. Nu trebuie să citeşti o bibliotecă întreagă de cărţi pentru a fi capabil să faci aşa ceva, nici nu trebuie să dispui de o inteligenţă nemaipomenită. Trebuie însă să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu – şi nu doar superficial. Fiecare este capabil să apere credinţa creştină (gândiţi-vă doar la ce fel de oameni a ales Isus ca apostoli) şi fiecare este chemat să facă astfel.

 

Apologetica poate fi deopotrivă defensivă şi ofensivă. Biblia lămureşte ambele valenţe.

 

Este drept să gândesc astfel despre voi toţi, fiindcă vă port în inima mea, întrucât, atât în lanţurile mele cât şi în apărarea şi întărirea Evangheliei, voi sunteţi toţi părtaşi aceluiaşi har. (Filipeni 1:7)

 

Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos. (2 Corinteni 10:5)

 

Puteţi şi trebuie să vă apăraţi motivele pentru care credeţi. Însă trebuie şi să „atacaţi” opiniile care se opun creştinismului. Desigur, trebuie să faceţi acest lucru cu delicateţe (să nu atacaţi vreodată persoana, reproşaţi-i doar ceea ce a spus) şi trebuie să fiţi bine pregătiţi dinainte. Până la urmă, ceea ce doriţi este să convingeţi oamenii să îşi schimbe perspectivele şi convingerile şi – dacă nu sunt creştini încă – să îi aduceţi către o relaţie izbăvitoare cu Isus Hristos.

 

În general, sunt două căi majore de a aborda opoziţia. Puteţi oferi dovezi pentru creştinism, de exemplu învierea lui Isus, manuscrisele biblice, proorocirile împlinite, minunile etc. Sau puteţi aborda chestiunea cu presupunerile celor care se opun creştinismului, deoarece presupunerile afectează felul în care o persoană priveşte dovada şi motivul.

 

O altă chestiune interesantă este felul de întrebuinţare a dovezilor, motivelor, filosofiei etc, atunci când discutaţi cu oameni care nu cred în Biblie aşa cum facem noi. Ar trebui să folosim doar acele criterii acceptabile necredincioşilor? Ni se îngăduie să întrebuinţăm Biblia pentru a ne apăra poziţia? Este doar raţiunea suficientă pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu sau adevărul creştinismului? Ce roluri au rugăciunea, prin prisma Bibliei, şi respectiv, firea păcătoasă a necredinciosului în mărturisire? Cum interacţionează aceşti factori întru aducerea necredinciosului către credinţă?

 

Întrebările sunt uşoare. Răspunsurile nu. Din acest motiv vom studia apologetica în perioada următoare.

 

De ce studiem apologetica?

 

Asistaţi la acest curs, bănuiesc, pentru că vreţi să cunoaşteţi mai multe despre apologetică.

 

Întrebare: Dar de ce credeţi că este important studiul apologeticii?

 

Există câteva motive pentru care este necesar să învăţăm despre apologetică şi să o practicăm.

 

1. Primul şi cel mai evident, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să fi pregătiţi să ne apărăm credinţa (amintiţi-vă 1 Petru 3:15).

 

2. Al doilea motiv este că studierea apologeticii ne ajută să ne cunoaştem credinţa. Este destul de trist că mulţi creştini abia dacă cunosc bazele credinţei lor, ca să nu mai vorbim de problemele mai profunde. Însă chiar şi mulţi dintre cei experimentaţi întâmpină dificultăţi în descrierea Treimii, a celor două firi ale lui Hristos, a învierii Sale fizice sau în diferenţierea îndreptăţirii de sanctificare, fără a utiliza prea mult din terminologia bisericească, pe care nu o pot explica oamenilor cărora nu le este familiară.

 

3. În al treilea rând, apologetica este o încercare de a ţine oamenii departe de iad. Ca şi creştini, ar trebui să fim motivaţi în prezentarea adevărului mântuirii prin Isus. Nu ar trebui să stăm cu mâinile în sân, ignorând dilema celui necredincios. Trebuie să fim capabili să îi spunem că păcatul este real, deoarece Dumnezeu este real, că încălcarea legii lui Dumnezeu are o consecinţă, însă prin credinţa în Hristos noi vom fi scutiţi la dreapta judecată a lui Dumnezeu. Mântuirea nu se află în budism, islamism, relativism sau în sinele cuiva. Ea este căpătată doar prin Isus Hristos. Este uşor de spus acest lucru, însă trebuie să putem explica, astfel ca oamenii să îl înţeleagă.

 

4. Al patrulea motiv; trebuie să fim capabili să contracarăm imaginea rea pe care a căpătat-o creştinismul în mass media şi în cultura noastră – îndeosebi aici, în Ithaca (localitate în zona New York, nota trad.). Mulţi creştini vin cu o gândire obtuză şi mulţumiţi de sine, deoarece au convingeri puternice – pe care însă nu le pot susţine. Alţii, desigur, nu trăiesc după standardele pe care le propovăduiesc. Scandalurile din jurul evangheliştilor de la televizor şi, relativ recent, Biserica Catolică au adăugat o mulţime de opinii negative privind creşinismul, la cele deja existente. Mai adăugaţi la asta şi faptul că mass media noastră este deja foarte predispusă contra creştinismului – cum ar mai putea oamenii să vadă adevărul a ceea ce este creştinismul cu adevărat, dacă măcar noi nu suntem pregătiţi să le spunem în mod individual (fără să părem înguşti la minte sau exagerat de siguri pe sine)?

 

5. Motivul al cincilea – apologetica ne ajută în abordarea constantei ameninţări a apostaziei, vizibilă în biserica creştină. Câte denominaţii, altădată pline de credinţă, şi-au abandonat învăţăturile scripturale clare şi s-au conformat opiniilor laice faţă de anumite probleme… doar pentru că trebuie „să ţinem pasul cu vremurile”? Luaţi în calcul doar acceptarea relaţiilor homosexuale în cadrul bisericii, ca exemplu – o încălcare clară a principiilor biblice, dar probabil un pas foarte popular în ochii lumii din exteriorul bisericii.

 

Cum am reacţiona dacă aşa ceva ar începe să aibă loc în biserica noastră? Mergem înainte deoarece, una peste alta, nu ar trebui să fim obtuzi în gândire? Să îi atacăm pe cei care pledează pro în această chestiune, deoarece par a fi „cu diavolul”? Să ne separăm şi să mergem altundeva, deoarece situaţia ar fi fără speranţă, deşi abia apărută? Doar o înţelegere corespunzătoare a apologeticii ne ajută să apărăm adevărul biblic în sânul bisericilor noastre, într-un mod prin care să putem ajunge la cei care tind să se rătăcească.

 

6. Al şaselea motiv, există multe învăţături false care încearcă să influenţeze mintea credincioşilor şi a necredincioşilor de pe tot cuprinsul lumii.

 

De pildă, mormonismul învaţă că Dumnezeu a fost odată om în altă lume, că este acum literalmente tatăl nostru şi că tu ai potenţialul de a deveni un dumnezeu în propria ta lume. Martorii lui Iehova ne învaţă că nu există Treime, că Isus este Arhanghelul Mihail, că nu există iad şi că numai 144.000 de oameni vor ajunge în rai. Islamismul ne învaţă că Isus nu era Dumnezeu întrupat, că Isus nu s-a ridicat din morţi. Susţine că mântuirea este parţial bazată pe faptele cuiva şi parţial pe slava lui Alah. Ne spune că Sfântul Duh este îngerul Gabriel şi că Mohamed a fost mai măreţ decât Isus. Ateismul neagă existenţa lui Dumnezeu şi afirmă că omenirea s-a dezvoltat prin evoluţie. El cere ca orice formă de exercitare a credinţei tale să fie înlăturată din viaţa şi şcolile publice.

 

Trebuie să fim capabili să contracarăm aceste precepte, pentru a împiedica oamenii să le cadă pradă.

 

7. Al şaptelea, creşterea imoralităţii în America este o ameninţare nu numai pentru societate, ci şi pentru creştinism. Statisticile arată că 64% dintre adulţi şi 83% dintre adolescenţi spun că adevărul moral depinde de situaţia în care te afli. Un număr crescând de oameni crede că „întreaga idee despre păcat este depăşită”. Majoritatea celor care cred în Dumnezeu gândeşte că a fi bun, în general, este un lucru suficient pentru a ajunge în rai.

 

Aceasta este o problemă serioasă, deoarece o societate imorală nu poate dăinui. Uitaţi-vă doar în istorie, la Roma antică, la Grecia antică şi la naţiile străvechi ale Iudeei şi Israelului. Şi luaţi în considerare treburile interne din cazurile Enron, Watergate şi de la Casa Albă, de astăzi. Tindem să privim cu uşurinţă aceste probleme, deoarece adesea credem că bunăstarea noastră economică sau (mai nou) războiul declarat terorismului sunt mult, mult mai importante. Însă ca o consecinţă, lucrurile cândva denumite malefice, rele, au devenit acum acceptabile şi – mai rău – ceea ce este bine (cum ar fi atitudinea împotriva acestor lucruri) este considerat acum rău („cum îndrăzneşti să îmi spui tu mie ce este corect?”). Dumnezeu ne spune:

 

Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. (Filipeni 4:8)

 

Nu putem să ignorăm Cuvântul lui Dumnezeu, crezând că nu vor fi consecinţe.

 

8. Al optulea motiv este acela că şcolile nu sunt prietenoase cu creştinismul. Profesorii de filozofie, istorie, ştiinţe ale naturii şi mulţi alţii sunt aproape obligaţi să trimită săgeţi spre creştinism, deoarece adevărurile biblice contrazic multe din cele predate actualmente în şcoală. Întrebaţi-i pe adolescenţii noştri care frecventează şcolile publice aici, în Ithaca.

 

Să ne retragem copiii din şcolile publice, pentru a-i proteja de această influenţă? Aşa ceva nu ar rezolva problema, pentru că nu îi putem feri la nesfârşit de această lume. În schimb, trebuie să îi pregătim să aibă o înţelegere matură asupra propriei lor credinţe, astfel încât să fie feriţi de căderea în greşeală (Ioan 17:15). Dacă facem asta, vom vedea uneori rezultate uimitoare (vedeţi doar cazul lui Steve Lambert).

 

Fapt necontestat este că creştinismul este atacat în lume, iar noi trebuie să luptăm cu dârzenie pentru credinţă, fără să eşuăm. Ne este necesar ca apologetica să ofere explicaţii raţionale, inteligente şi relevante despre viabilitatea creştinismului, în faţa criticilor şi prejudecăţilor care vor căuta să submineze învăţăturile Domnului nostru Isus (amintiţi-vă Efeseni 6:12, care spune limpede că adevăratul nostru inamic nu este persoana care stă în faţa noastră). Dacă a existat vreodată o vreme în care apologetica să fie necesară, acea vreme este acum.

 

Puncte de reper în realizarea apologeticii

 

Săptămâna trecută am început o nouă serie, despre apologetică, adică despre „apărarea credinţei”. Am căutat definiţiile biblice a însemnătăţii acestui lucru şi am adunat o diversitate de motive pentru care trebuie să studiem apologetica. 1 Petru 3:15 ne oferă un raţionament puternic: Dumnezeu vrea să fim mereu pregătiţi să răspundem oricui ar avea întrebări, dubii şi probleme – fie el creştin sau nu.

 

Pentru exemplificare, ne-am uitat apoi către una din problemele tipice pe care şi le pun necredincioşii şi v-am cerut un răspuns. În acest demers, am aflat rapid că încercările de a convinge pe cineva care nu crede pot aluneca repede pe o pantă greşită. În loc să îl convingem pe celălalt, ajungem în pericolul de a porni o ceartă, nedându-ne seama că raţionamentul nostru bine pus la punct s-ar putea să nu ţină la oricine – am lăsat intenţionat lucrurile să decurgă astfel, jucând eu rolul oponentului încăpăţânat şi creând confuzie.

 

Ca atare, înainte de a continua, haideţi să aruncăm o privire la câteva puncte de reper pentru realizarea apologeticii.

 

Cu toate că găsirea răspunsurilor la întrebări, abordarea îndoielilor şi apărarea credinţei depinde foarte mult de situaţie, de propria ta personalitate şi de persoanele cu care ai de-a face, există anumite puncte de reper care merită luate în considerare.

 

1.    Cea mai importantă parte a apărării credinţei este rugăciunea. Domnul este cel care deschide mintea şi inima omenească, nu noi (Faptele Apostolilor 16:14). Problema nu constă în a câştiga o dispută, ci în a câştiga o persoană şi toate argumentele noastre bine întemeiate, abilităţile intelectuale, nu pot îndeplini acest scop dacă Dumnezeu nu este acolo.  Cereţi-I călăuzire lui Dumnezeu (Ioan 14:14), binecuvântare în priceperea voastră (Iacov 1:5) şi în cuvântarea voastră (Coloseni 4:6), precum şi pentru deschiderea minţii celuilalt (Luca 24:45).

 

2.    Puţine lucruri sunt la fel de puternice, în apărarea credinţei, ca posibilitatea de a cita un anumit verset din Biblie (Psalmi 119:11, 2 Timotei 3:16). Cuvântul lui Dumnezeu este iute şi puternic (Evrei 4:12) şi mai eficient decât orice altceva. S-ar putea să nu ai mereu o biblie la îndemână, aşa că merită să reţii scriptura în contextul în care a fost scrisă, şi să te foloseşti de ea.

 

 

3.    Fii informat despre materialele cultelor, despre cele laice şi alte surse de informare. Are o valoare extrem de mare faptul de a şti unde îşi au sorgintea opiniile altor oameni şi care sunt punctele tari, respectiv cele slabe, ale anumitor argumente şi teorii. Desigur, nu poţi ştii totul, însă poţi ţine minte câteva lucruri despre mormonism, despre evoluţie sau filozofie, despre orice altceva ar putea fi necesar. Veţi afla ce anume vă trebuie pe măsură ce veţi asista la această prelegere.

 

4.    Ascultă ceea ce ţi se spune – şi răspunde la obiect. Doar ascultând vei putea să ştii apoi ce să spui. Fii atent la erorile de logică, la motive, la jigniri, la intenţie.

 

5.    Pune întrebări care le cer celorlalţi să explice ceea ce cred. Când vor trebui să intre mai profund de suprafaţa lucrurilor, ei vor descoperi adesea că părerile le sunt bazate pe o mulţime de presupuneri fără temei, în locul unor fapte solide.

 

O apropiere interesantă este evitarea polemicilor printr-o provocare. Dacă cineva afirmă că Biblia este plină de greşeli, alegeţi câteva versete cheie, precum Evrei 9:27 sau Ioan 3:16 şi cereţi-i sî explice de ce anume crede că respectiva afirmaţie din verset este eronată. Cum poţi şti sigur ceea ce afirmi? Poţi fi sigur – şi de ce? Acest lucru le va cere să studieze înţelesul acelor pasaje şi să se gândească la ele mai serios. Desigur, asta nu garantează nimic, însă deschide o uşă către dialogul mai profund, în locul afişării prejudecăţilor obişnuite.

 

6.    Nu întrerupe – asta este oricum, o chestiune de politeţe. Doar pentru că ai un răspuns pregătit, asta nu înseamnă că trebuie să îl arunci oricum. Când întreruperile devin nota obişnuită a discuţiei, cunoaşterea este aruncată pe apa sâmbetei.

 

    7. Nu te certa. Evită orice ar putea măcar să pară ca un atac la persoană. Şi ceilalţi au dreptul să aibă convingeri – chiar dacă ele sunt cât se poate de greşite.

 Din acelaşi motiv, nu ridiculiza altă persoană, chiar şi când ceea ce spune este într-adevăr absurd. El nu te va asculta, dacă tu nu îl iei în serios. Cum te-ai simţi, la rândul tău, dacă ai fi ridiculizat?

 

      Creştinii sunt adesea acuzaţi că se văd ca fiind superior celorlalţi. Fii sigur că nu te uiţi de sus la ceilalţi oameni, indiferent de ceea ce crezi despre dânşii, despre standardele lor morale, despre perspectivele lor asupra lumii etc. Nu eşti mai bun decât ei – ci doar mai iertat (parabola slujitorului cu datoria).

 

      8. Nu te teme că vei face greşeli. Una din cele mai bune căi de îmbunătăţire este să îţi descoperi slăbiciunile, iar ele sunt dezvăluite doar când greşeşti. Oamenii care nu fac greşeli, nu se dezvoltă.

 

9. Studiază ceea ce descoperi, ceea ce nu ştii. Ia cărţi şi citeşte. Cunoaşterea altora este nepreţuită. Aşterne pe hârtie ceea ce ai aflat. Nu contează cât de mult sau de puţin ştii – poţi mereu să avansezi.

 

10. Nu-ţi fie frică să rişti. Acest pas cere credinţă adevărată. Tot ce ai de făcut este să fii disponibil, să spui cu voce tare şi să rişti apărând credinţa creştină. Bizuie-te în mod conştient pe Sfântul Duh. Sub călăuzirea Lui, vei fi apt să ajungi la ceilalţi, să îi convingi. Vei fi surprins cât de bine reuşeşti. Iar atunci când o dai în bară, nu te îngrijora, revezi punctul 8.

 

11. Repetă – gândeşte-te la o situaţie, un scenariu în care ai putea fi nevoit să răspunzi – şi întocmeşte un răspuns. Practică asta în gând. Încearcă să te pui singur la ananghie şi să ieşi de acolo. Acest lucru este exact ceea ce vrem să practicăm în acest curs.

 

12. În fine – încrede-te în Domnul şi continuă ceea ce faci – funcţionează.

 

 

Cum vom studia în cadrul acestui curs

 

Acesta este doar un mic eşantion de întrebări tipice. Mai sunt multe alte întrebări pe care oamenii le pot pune şi ar fi imposibil să ai răspunsurile lor dinainte pregătite. Aşa că ne vom concentra mai întâi pe câteva întrebări cheie privind înţelegerea principiilor „practicării apologeticii”, iar apoi vom vedea alte câteva, pe care le considerăm mai interesante. Dacă vă va trece prin minte o întrebare nouă, nu ezitaţi să o scrieţi şi să mi-o trimiteţi.

 

Vom face acest lucru într-un fel un pic diferit de cel în care v-am predat la şcoala de duminică dinainte. Scopul nu este atât de a vă „îndoctrina” cu câteva răspunsuri standard, ci de a vă stimula să găsiţi voi înşivă răspunsuri bune.

Astfel că vom transforma acest curs mai mult într-o discuţie deschisă, în care – ca grup – vom elabora un răspuns satisfăcător la o întrebare. Trebuie să ne folosim bibliile şi, desigur, bunul simţ lăsat de la Dumnezeu pentru a discuta punctele forte şi slăbiciunile anumitor argumente. Sunt sigur că, în colectiv, vom ajunge până la urmă la un răspuns satisfăcător, astfel ca fiecare dintre noi să ştie cel puţin cum să se descurce în faţa unei întrebări, de acum încolo.

 

De fapt, mă gândeam că ar putea fi o idee bună ca eu să mă transpun ocazional în rolul necredinciosului şi să încerc să fiu încăpăţânat, să aduc contraargumente pe care, la rândul vostru, le veţi respinge. Asta ar face lucrurile mai interesante şi cred că ne va ajuta să clarificăm ceea ce cunoaştem şi credem într-adevăr. Voi încerca să prezint în acest fel o sesiune, prezentând o replică pe care eu o consider mulţumitoare şi, desigur, căreia îi puteţi găsi cusururi la argumentele pe care se sprijină.

 

Din nefericire, asta înseamnă că nu va fi un curs cu seturi de notiţe bine elaborate, deoarece vom improviza destul de mult. Dacă vreţi, vom întrebuinţa citate şi alte resurse din diverse lucrări, aşa că haideţi să utilizăm şi astfel de materiale în studiul nostru.

 

Întrebări şi probleme des întâlnite

 

Motivul ultim pentru studierea apologeticii este că există atât de multe întrebări şi probleme cărora trebuie să le găsim răspunsuri. Există întrebări pe care alţii ni le pun, iar noi nu avem răspunsuri, probleme şi afirmaţii cu care ne confruntăm zi de zi, chestiuni care ne-au preocupat mintea mereu, deoarece nu le putem găsi răspunsuri mulţumitoare, situaţii care ne fac să avem îndoieli, pentru că credinţa noastră se dovedeşte superficială în privinţa lor. Avem cu toţii multe întrebări care necesită răspunsuri. Haideţi să adunăm câteva dintre ele.

 

  1. Biblia este plină de erori.

  2. Biblia se contrazice.

  3. Biblia nu este cuvântul lui Dumnezeu – este scrisă doar de nişte oameni. („Cărţile lui Moise au fost născocite de preoţime, în jurul anului 500 după Hristos”, „Israel nu a fost niciodată măreţ”, „David nu a existat vreodată”, „Isus nu a existat vreodată” etc)

  4. Biblia este doar o carte de poveşti.

  5. Primele 11 capitole ale Genezei sunt pură ficţiune.

  6. Biblia nu este de încredere („nu avem originalul”, „traducerile conţin greşeli”etc)

  7. De ce aceste 66 de cărţi? De ce nu mai multe? De ce nu mai puţine?

  8. Versiunea King James este singura traducere cu autoritate / corectă a Bibliei.

  9. Nu poţi lectura Biblia literalmente! („trebuie să o interpretezi” etc)

  10. Isus a fost doar un profet (învăţător, om bun etc)

  11. Isus nu este Dumnezeu.

  12. Dumnezeu nu există.

  13. Satana nu există – este doar o născocire de speriat copiii.

  14. Creştinismul îndeamnă la ură (contra homosexualilor, altor religii, femeilor, catolicilor etc)

  15. Creştinismul este tendenţios (de exemplu, în cazul avortului)

  16. Creştinismul cere oamenilor credinţă oarbă (să nu raţioneze etc)

  17. Creştinii interzic tot ce înseamnă distracţie.

  18. Toată lumea va ajunge în rai.

  19. Nu există lucruri de genul iadului.

  20. De ce aş fi preocupat de viaţa veşnică? Odată ce mor, voi fi pus într-un coşciug la 2 metri sub pământ şi basta.

  21. Un Dumnezeu iubitor nu mă va osândi numai pentru că nu cred în Isus.

  22. Nu contează ce altceva mai crezi, atât timp cât crezi în Dumnezeu.

  23. Tu crezi în felul tău, eu în felul meu.

  24. Toate religiile duc către Dumnezeu.

  25. Nu a fost nici o naştere a fecioarei („Biblia nu spune astfel în original”)

  26. Dumnezeu nu mă iubeşte (pentru că sunt bolnav, sărac etc)

  27. De ce Dumnezeu îngăduie suferinţa, dacă ne iubeşte [întrebare mai mult retorică].

  28. Nu există înviere (fizică) a morţilor.

  29. Eu cred în reîncarnare.

  30. Fiecare va ajunge, până la urmă, asemenea lui Dumnezeu.

  31. Biblia nu pomeneşte despre Treime, a fost inventată ulterior.

  32. După mântuire, nu mai poţi păcătui.

  33. Nu poţi pune temei pe scrierile lui Pavel (avea prejudecăţi despre femei).

  34. Nu cumva Biblia este antifeministă?

  35. De ce a fost nevoie să moară Isus? Nu putea Dumnezeu să ne ierte şi să uite?

  36. De ce nu li se arată Dumnezeu tuturor, astfel încât fiecare să creadă?

  37. Dacă este corectă teoria creaţiei: unde şi-a găsit Cain soţie?

  38. Are vreo relevanţă harul vorbitului în limbi, în ziua de astăzi?

  39. De ce a creat Dumnezeu răul (Satana), dacă El este atotştiutor?

  40. Dacă există Dumnezeu – de ce există rău pe lume?

  41. De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?

  42. Cum poţi vorbi de adevărurile biblice unei persoane care nu L-a primit pe Hristos (sau s-a dezis, deja)? Care sau unde este temelia sau numitorul comun pentru a începe?

  43. Nu cumva cele mai multe războaie din istorie au fost pricinuite de pretinşi creştini (de pildă, cruciadele)?

  44. De ar alege Dumnezeu o anumită rasă, evreii, pentru a primi un tratament special?

  45. De ce să nu crezi şi cealaltă „evanghelie”, adică Cartea lui Mormon?

  46. Fiecare om Îl găseşte pe Dumnezeu în felul lui – de ce o anumită cale nu este la fel de bună ca alta?

 

Soluţionarea întrebărilor şi dubiilor

 

Pentru a ne face „încălzirea”, să ne uităm la unele întrebări menţionate şi să încercăm să le găsim un răspuns.

 

  1. Toată lumea va ajunge în rai Matei 7:21-23.

  2. Eu cred în reincarnare Evrei 9:27.

  3. De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa, dacă ne iubeşte? Romani 5:3, 1 Petru 4:1 Aceasta este o chestiune dificilă, nu are un răspuns simplist, însă versetele ajută.

  4. Ştiinţa a dovedit că primele 11 capitole din Geneză sunt eronate. Matei 19:4 O afirmaţie înşelătoare, odată ce ea ridică îndoieli asupra Bibliei înseşi. Versetul spune că Isus a acceptat-o ca adevăr (adevăr lăuntric, îndeajuns pentru un creştin, însă este necesar mai mult de atât pentru cei care nu cred).

 

La fiecare dintre aceste întrebări am sfârşit prin a indica spre Biblie, ca sursă autoritară a răspunsurilor noastre. Oamenii vă pot pricepe ideea, dar uneori ei nu acceptă un citat din Biblie drept răspuns mulţumitor. Astfel că vă vor spune „tu poţi crede cutare lucru, dar pentru mine nu este deloc convingător – de ce ar trebui să am încredere în Biblie, în primul rând?”

 

Eu cred că veridicitatea Bibliei, ca autoritate fundamentală, este temelia pe care argumentele ulterioare se vor sprijini, aşa că aceasta este prima chestiune pe care o vom analiza – de ce credem că Biblia, aşa cum o avem, poate fi întrebuinţată drept resursă autoritară pentru întemeierea argumentelor? Atât timp cât ceilalţi nu cred deloc în Biblie, veţi avea momente grele în a le răspunde la vreo întrebare într-un mod care să îi mulţumească, odată ce nu aveţi un numitor comun ca punct de plecare. Însă dacă reuşiţi să cădeţi de acord asupra folosirii Bibliei în rezolvarea chestiunii, aveţi o şansă bună de a progresa.

 

 

Biblia – autoritatea noastră fundamentală

 

Discuţiile despre credinţă vor duce mereu la întrebări despre Biblie. Biblia este temelia a ceea ce credem şi ea aşterne adevărurile pe care ne bizuim. Pentru noi, ea este resursa cheie pentru edificarea chestiunilor, autoritatea fundamentală atunci când nu putem ajunge la un acord.

 

Totuşi, pentru cei care nu cred, Biblia nu este o carte prea semnificativă. Se poate să o respecte, dar cu siguranţă nu îi vor accepta calitatea de autoritate. Acest lucru înseamnă că, în cadrul discuţiilor, nu vom putea aduce argumente biblice, atât timp cât celălalt nu crede în autoritatea Bibliei. Motivul este acela că oamenii gândesc următoarele:

 

bullet

Biblia este o carte oarecare, precum Coranul, Cartea lui Mormon etc.

bullet

Biblia nu este un document de încredere, ea s-a schimbat în decursul timpului şi noi nici măcar nu ştim dacă Biblia pe care o avem acum este ca originalul.

bullet

Biblia este o carte de poveşti inventate de oameni – îndeobşte, din motive cât se poate de egoiste. Este plină de erori şi contradicţii şi, cu certitudine, nu mai este relevantă în ziua de astăzi.

 

Aşadar, mai putem întrebuinţa în vreun fel Biblia într-o discuţie? Ce este atât de special la această carte, de o privim ca pe o autoritate? Există câteva aspecte legate de această problemă.

 

bullet

Ce este unic la Biblie? Ce o distinge de celelalte cărţi?

bullet

Cât de plauzibil este documentul pe care îl avem la îndemână astăzi?

bullet

Provine Biblia într-adevăr de la Dumnezeu? Ce dovadă avem pentru acest lucru? Cum rămâne cu afirmaţiile despre erorile din ea?

bullet

Cum ar trebui să interpretăm ceea ce citim în Biblie?

 

Pentru toate aceste întrebări există răspunsuri interne şi externe – răspunsuri pe care le găsim în interiorul Bibliei şi, respectiv, răspunsuri la care punem baza pe dovezi externe. Primele vor fi suficiente doar pentru aceia care deja au primit Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Însă ele ne dirijează şi în direcţia cea bună, atunci când căutăm răspunsuri externe, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu indică spre dovezi vizibile clare, pe care trebuie doar să le bifăm (de pildă, proorocirea ca provocare). O astfel de dovadă poate fi oferită celor care nu cred. Trebuie însă să fim conştienţi că, totuşi, toate dovezile din lume nu îi vor putea convinge pe cei care nu vor să creadă (Luca 16:29-31). Pe de altă parte, cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne fără ecou (Isaia 55:11), astfel că este datoria noastră de a oferi atât cuvântul, cât şi dovada pentru el, într-o manieră delicată şi afectuoasă, pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să facă restul.

 

Înainte de a ne uita la aceste întrebări, să trecem în revistă câteva pasaje care descriu Biblia.

 

Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac. (Isaia 40:8)

 

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16-17)

 

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. (Evrei 4:12)

 

În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea."Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt. (2 Petru 1:16-21)

 

Ce este unic la Biblie?

 

Ce anume o distinge de orice altă lucrare literară, de orice altă carte religioasă, de orice alt document istoric?

 

bullet

Unică prin continuitatea sa

 

Scrisă pe parcursul a peste 1500 de ani, de peste 40 de autori din diferite medii.

 

Scrisă în locuri cât se poate de diferite, de la pustiu (Moise), la un palat.

 

Scrisă în situaţii foarte diferite (război, pace, persecuţie).

 

Scrisă în diferite stiluri şi limbi (ebraică, greacă, aramaică).

 

Atinge sute de subiecte.

 

şi totuşi, o singură relatare relevatoare despre singurul Dumnezeu viu şi adevărat.

 

bullet

Unică prin circulaţia ei

 

      Mai mult de un miliard de exemplare vândute în toată lumea.

 

       Alte peste 10 milioane de exemplare sunt vândute anual (comparaţi acest număr cu orice alt best-seller).

 

bullet

Unică prin traducerea ei

     

Mai mult de 2200 de limbi şi dialecte (cuprinzând mai mult de 90% din populaţia globului)

 

Prima traducere era deja făcută în anul 250 înainte de Hristos (Septuaginta – traducerea Vechiului Testament ebraic în limba greacă)

 

bullet

Unică prin supravieţuirea sa

 

A supravieţuit timpului:

Există mai multe copii de manuscrise ale Bibliei decât ale tuturor celorlalte documente istorice la un loc. Variaţiunile dintre aceste documente sunt foarte mici, în pofida diferenţelor temporale de sute de ani.

A supravieţuit persecuţiilor:

Au fost multe încercări de a se distruge scriptura sau de a înlătura creştinismul (amintiţi-vă de Nero, cel mai cunoscut, sau de Diocleţian în 302). Nici una nu a reuşit.

A supravieţuit criticilor:

Oamenii au încercat iar şi iar să tăgăduiască Biblia, să o eticheteze drept născocire a oamenilor, să îi pună sub semnul întrebării paternitatea şi datarea temporală, să dovedească că are greşeli istorice etc.

 

bullet

Unică prin învăţăturile ei

 

Ea prezintă proorociri:

Multe s-au împlinit, multe au avut loc exact după cum s-a prezis, unele îşi aşteaptă sorocul, nici una nu a eşuat;

 

Exemplu: Naşterea lui Hristos (Datare: Daniel 9; Oraş: Mica 5:2; Împrejurări: Isaia 7:14).

 

Şi alte cărţi pretind inspiraţie divină, totuşi nici una nu oferă o profeţie predictivă.

 

(Însuşi Dumnezeu arată această chestiune: Deuteronomul 18:22)

 

Ea prezintă istoria:

Urmărind un popor de la începuturile sale, până în vremurile captivităţii. Nici o altă carte nu este atât de completă.

 

Prezintă personaje:

Aşa cum sunt ele, fără a le omite slăbiciunile (de exemplu, 2 Samuel 11,12; 1 Corinteni 1:11;15:12). Biserica timpurie nu este descrisă în termeni idealişti.

 

bullet

Unică prin influenţa pe care o are

 

Cea mai influentă carte din întreaga literatură, cea mai menţionată.

 

Cea mai influentă carte a civilizaţiei. Multe constituţii au adoptat componente majore ale legii ei, toate societăţile occidentale sunt puternic influenţate de învăţăturile lui Isus – chiar dacă sunt oameni care nu cred.

 

Nici a altă carte nu a avut un asemenea impact, după 2.000 de ani de la scrierea ultimului ei capitol. Este foarte greu să ne gândim la o alta care măcar să fi subzistat o perioadă atât de îndelungată, ca să nu mai pomenim de faptul că Biblia este încă întrebuinţată.

 

Din perspectivă istorică, câtă credibilitate are Biblia pe care o avem astăzi?

 

Nu este o chestiune privind inspiraţia divină, ci cât de plauzibil este un document care afirmă anumite fapte. Putem avea încredere în textele pe care le citim? Sunt documentele acestea biblice aceleaşi ca textul original? Au acurateţe lucrurile descrise?

 

Cum a fost scrisă?

 

Cele mai multe originale au fost scrise pe papirus, material care durează mai mult decât hârtia actuală, însă fără îndoială, şi el se deteriorează în timp. Descoperirea unui document mai vechi de 1.000 de ani este un eveniment rar – acel artefact trebuie să se fi păstrat într-un mod deosebit.

 

În acest moment, nu avem originale, ci doar copii.

 

Citirea „originalelor” în greacă şi ebraică este astăzi foarte dificilă. Cele în greacă s-au scris fără pauze, dar cel care putea scrie sau citi ştia imediat unde să le plaseze (papirusul era scump). În cazul celor în ebraică, vocalele au fost lăsate deoparte.

 

Numerotările capitolelor şi versetelor au fost introduse mult mai târziu. În cazul Vechiului Testament, aceste numerotări au fost standardizate prin jurul anului 900 după Hristos, iar la Noul Testament, undeva în jurul lui 1550. Să notăm că există şi deviaţii, dacă te uiţi într-o biblie străină (unele numără şi prefaţa psalmilor, de exemplu).

 

De ce 66 de cărţi – nici mai multe, nici mai puţine? Cine a decis aşa şi de ce?

 

Este important să notăm că nu biserica a determinat ce trebuie să fie în Biblie (aşa cum pretind mulţi, mânaţi de dorinţa de a-i atribui puterea), ci a încercat să descopere acest lucru. Dumnezeu, aşa cum credem noi, a scris aceste cărţi, în aşa fel încât să fie sigur că noi putem recunoaşte autoritatea (paternitatea) Sa în scrieri. Biserica a recunoscut autoritatea Sa în toate cărţile pe care le avem în Biblia de astăzi, nu însă şi în cazul altor tomuri.

 

Există câteva criterii care ne ajută să vedem dacă o carte este de la Dumnezeu.

 

bullet

A fost scrisă de Dumnezeu sau de un glăsuitor confirmat de Dumnezeu?

bullet

Spune adevărul despre Dumnezeu sau îl contrazice?

bullet

Există vreo dovadă că are puterea de a schimba vieţi?

bullet

A fost ea primită de oamenii lui Dumnezeu?

 

Canonul Noului Testament a fost recunoscut prin anul 367 după Hristos, Vechiul Testament nu mai târziu de 150 înainte de Hristos. De exemplu, Isus a recunoscut legea, pe profeţi şi scrierile de acest gen (Luca 24:44, 11:51) (aşadar, El a recunoscut un canon deja existent) precum şi multe pasaje specifice.

 

Întrebare: Ce este cu Estera şi Cântarea Cântărilor?

 

Estera: chiar dacă menţionarea lui Dumnezeu a fost (deliberat?) omisă, se poate vedea limpede mâna lui Dumnezeu în istorisirea relatată. Dumnezeu controlează şi direcţionează coincidenţe aparent insignifiante, pentru a-şi ocroti poporul. Una dintre cele mai bune surse de recunoaştere a acţiunilor lui Dumnezeu în ceea ce trăim – nu este necesar ca El să o indice în mod explicit.

 

Cântarea Cântărilor: Una dintre cele mai strălucite descrieri ale iubirii, iubirea ca cel mai măreţ dar al lui Dumnezeu pentru viaţa maritală. Nu există nimic impur legat de iubire, pasiune şi dorinţă. Faptul că oamenii au devalorizat dragostea până la ceva egoist nu face decât să mărească valoarea „originalului”.

 

Unii oameni sunt ofensaţi de versetul 4:2 – este prea explicit pentru dânşii, iar cartea a fost pusă „la index” (pentru cititorii adulţi doar) pentru o perioadă. Însă nu există nimic supărător în acel pasaj.

 

Întrebare: Ce este cu cărţile apocrife?

 

Motivele pentru a exclude o carte sunt inacurateţea (istorică, geografică), doctrinele care nu sunt consonante cu celelalte din scriptură, lacunele în caracteristici divine (profeţie, precept, exprimarea relaţiei cu Dumnezeu), focalizarea pe legende şi folclor.

 

Apocrifele (cărţi „ascunse/ mascate”) s-au bucurat doar de o recunoaştere locală şi temporară, însă au fost excluse foarte devreme, deoarece ele nu întrunesc toate criteriile de acceptare.

 

1. Ezdra (150 înainte de Hristos)

               prea mult material de legendă, fără valoare religioasă

2. Ezdra (100 înainte de Hristos)

               7 viziuni apocaliptice, foarte confuze, în loc de a fi edificatoare

Tobit (începutul secolului al doilea)

               Material fariseic, doctrină greşită („milostenia ispăşeşte păcatul”), aleasă

              de biserica catolică în Evul mediu.  

Iudita (jumătatea secolului al doilea)

               Un fel de roman cu puţină valoare religioasă

Adăugiri la Estera (100 după Hristos)

                Adaosuri cu referiri neconcludente la Dumnezeu în această carte (rugăciuni).

                Scrisori îndoielnice, presupus scrise de Artaxerxes.

                Aceste pasaje sunt în mod clar adăugiri ulterioare, încercând să repare o

                „deficienţă” care a făcut ca cartea Esterei să fie pusă la îndoială ca şi

                canon de unii oameni (care nu pricep Ester). Nu se regăsesc în 

               manuscrisele timpurii ale cărţii Esterei.     

Înţelepciunea lui Solomon (anul 40 după Hristos)

                Multe sentimente nobile, însă paternitatea cărţii rămâne sub semnul

                întrebării.

Sirah / Ecclesiasticul (180 înainte de Hristos)

                Literatură a înţelepciunii, similară Proverbelor. Folositoare, însă nu cu

                aceeaşi forţă.    

Baruh (100 după Hristos)

                Pretinde să fie scrisă de un scrib al lui Ieremia, însă conţine material care  

                indică un dezastru ulterior, probabil distrugerea Ierusalimului, în anul 70

                după Hristos. Analiza stilului şi a conţinutului indică o dată în jurul anului

               100 după Hristos, nu 580 înainte de Hristos.     

Adăugiri la Daniel

               (povestea Suzanei, Bel şi Balaurul) – material cu iz de legendă, cu puţină

               valoare religioasă. Cântecul Copiilor evrei împrumută diferite elemente din

               Psalmul 148.            

               Nici una dintre aceste lucruri nu se regăseşte în manuscrisele veridice ale   

               lui

               Daniel.       

1./2. Macabei (secolul întâi înainte de Hristos)

               cărţi cu valoare istorică, însă fără mare valoare religioasă.

 

- Filo, Iosefus şi toţi părinţii Bisericii timpurii nu au recunoscut apocrifele.

- Isus a citat din aproape toate scripturile, nu însă şi din apocrife.

- toate bisericile protestante resping Cărţile Apocrife ca şi cărţi canonice.

- chiar şi Biserica Catolică nu a inclus în Biblie apocrifele până în 1546, suspectându-se că includerea a fost motivată numai de eforturile contrareformiste.

 

Cum se determină plauzibilitatea literaturii antice?

 

Oamenii spun: „Originalele Bibliei se poate să fi fost inspirate [divin, nota trad.], însă ceea ce avem noi astăzi nu este originalul”. Putem să credem că documentele pe care le avem sunt apropiate textului original, pentru a avea acurateţe în privinţa ideilor emise şi pentru a fi consecvente cu ele însele?

 

Există trei teste pe care le putem aplica.

 

Testul bibliografic:

Cât de plauzibile sunt copiile faţă de originale.

 

Testul evidenţei interne:

Documentul cu pricina este consecvent cu el însuşi? Ce spune documentul despre sine?

 

Testul evidenţei externe:

Alte materiale istorice veridice (nu neapărat exclusiv texte) confirmă sau neagă ceea ce spune documentul?

 

Nici unul dintre cele trei teste nu este suficient, doar el singur, pentru a confirma veridicitatea. Primul test dovedeşte doar că noi ştim, de fapt, ceea ce spune textul original. Al doilea test afirmă că textul descrie o „teorie funcţională” despre cum stau lucrurile, odată ce nu se poate dovedi că este eronat în sine sau fără credibilitate. Al treilea test leagă conţinutul textual de realitatea vizibilă.

 

În toate ştiinţele este o practică obişnuită să susţii o teorie atât timp cât ea este consecventă şi exactă, sub aspectul datelor pe care le deţinem. Aceasta susţine, ca şi caz particular, documente istorice. Dacă un document este consecvent cu sine şi nu intră în conflict cu o dovadă exterioară, ar trebui să i se acorde o anume prezumţie de veridicitate, odată ce documentul respectiv se situează mult mai aproape de evenimentele descrise decât criticii care îl evaluează astăzi. Dacă abandonăm acest principiu, despre care se spune că ar proveni tocmai de la Aristotel, nu vom mai fi capabili să credem vreun document străvechi, deoarece de foarte multe ori nu avem alt material care să relateze ceea ce s-a petrecut cu adevărat în perioada respectivă.

 

Ce informaţii bibliografice avem despre Noul Testament?

 

Avem 5586 de manuscrise greceşti (unele complete, altele parţiale) şi mai mult de 20.000 de manuscrise în traduceri timpurii.

 

Cele mai vechi fragmente datează din ultima parte a secolului al doilea, doar la 100 de ani după ce originalele fuseseră scrise. Cel mai vechi manuscris complet este de la începutul secolului al patrulea.

 

Pentru comparaţie: „Iliada” lui Homer este a doua, ca număr de manuscrise – avem 643 de manuscrise, prima copie completă datând din secolul al treisprezecelea (la 1.700 de ani după original).

 

Pentru alte texte străvechi binecunoscute („Istoria” lui Herodot, operele lui Platon, „Războaiele galice” de Cezar, „Analele” lui Tacitus) avem îndeobşte mai puţin de 10 manuscrise, pretinzând totuşi că cunoaştem originalul.

 

Diferenţele de transcriere dintre manuscrise sunt mici, chiar dacă ele se întind de la anul 200 după Hristos până pe la 1500. Dumnezeu s-a asigurat ca copiştii să fie foarte meticuloşi. Există metode de datare corectă din belşug, dintre cele care nu folosesc datarea cu carbon (materialul folosit, forma literei, culoarea cernelurilor, divizările etc).

Traducerile (siriacă: aramaică, vulgară: latină, coptă) au fost făcute devreme, manuscrisele datând încă de prin secolul al patrulea şi certificând acurateţea copiilor greceşti.

Părinţii bisericii primare (între anii 70-325 după Hristos) citau succint (nu întotdeauna cuvânt cu cuvânt) din Biblie. Există mai mult de 36.000 de citări care indică sensul textului original.

 

Concluzie: Dacă suntem capabili să determinăm conţinutul original al vreunui document istoric, atunci putem în mod cert să facem astfel şi pentu Noul Testament. Oamenii care nu au încredere în Noul Testament nu ar trebui să creadă în istorie deloc.

 

Testul dovezilor interne ale Noului Testament: există acolo inconsecvenţă?

 

Evaluarea textelor antice privind exactitatea lor nu este uşoară, odată ce trebuie să înţelegi corect ce anume spune documentul respectiv. Criticile moderne trebuie să ia în calcul faptul că limbajul era folosit într-un mod diferit şi că cultura nu dicta aceleaşi standarde de transpunere în scris a lucrurilor. De pildă, nu se folosea întotdeauna o ordine cronologică, numerele nu sunt întotdeauna exacte – ci rotunjite, scriitorii folosesc puncte de reper diferite (calendarul iudaic / calendarul roman) etc.

 

Întrebare: Cum rezolvăm Luca 8:26-39 versus Matei 8:28-34 şi Matei 27:5 versus Faptele Apostolilor 1:18?

 

Pentru a răspunde la ceea ce chestionează această întrebare, ne este necesar să avem anumite linii de reper privind interpretarea textelor străvechi. Iată câteva importante:

 

  1. Un lucru neexplicat nu este neapărat inexplicabil. Acest fapt indică doar limitările minţii umane. Oamenii de ştiinţă de astăzi nu şi-au explicat complet cutremurele, tornadele, fuziunea energiei – dar nimeni nu va pretinde că aceste lucruri nu există.

  2. Interpretarea supusă greşelilor nu înseamnă că revelaţia originală era failibilă. Chiar şi cel mai strălucit şi devotat erudit – atât în religie, cât şi în lumea ştiinţifică – va face greşeli. Contradicţiile dintre interpretările Bibliei şi „interpretarea” ştiinţei sunt de aşteptat. Însă acest lucru nu dovedeşte contradicţii între lumea reală şi cuvântul lui Dumnezeu.

Exemplu: grecescul Μελιτα din Fapte 28:1 ar putea să nu fie Malta, ci o insuliţă la sud de Corfu.

  1. Contextul unui pasaj este extrem de important. Imaginaţi-vă numai citarea un fragment din Psalmi 14:1 – „nu există Dumnezeu”, scos din context.

  2. Pasajele dificile ar trebui interpretate prin prisma celor uşoare. Este un lucru de bun simţ. Anumite lucruri sunt puţin mai obscure. Interpretarea lor trebuie bazată pe ceea ce deja am înţeles. De exemplu, Iacov 2:14-16 nu ne învaţă despre mântuirea prin fapte, deoarece ştim deja că suntem mântuiţi prin credinţă din Romani 4:5, Efeseni 2:8-9. Astfel că Iacov vorbeşte despre ceva diferit de îndreptăţirea în ochii lui Dumnezeu – este vorba despre „îndreptăţirea” în faţa oamenilor care nu ne văd credinţa.

  3. Nu se întemeiază precepte pe pasaje neclare. De pildă, interpretarea termenului grecesc pentru „zilnic” din Matei 6:11 este neclară. Am putea construi orice fel de precept pe acel pasaj, dacă învăţătura lui nu este susţinută şi de alte pasaje (în mod similar, 2 Petru 3:12).

  4. Scrierile Bibliei conţin trăsături umane. Sigur că figurile de stil, hiperbolizările nu ar trebui luate ad literam. Luca 18:25 necesită şi context, pentru a fi perceput corect.

  5. O consemnare incompletă nu este neapărat falsă. Luca 8:26-39 vorbeşte doar de un singur posedat de un drac, în timp ce Matei 8:28-34 vorbeşte de doi. Asta nu înseamnă că Luca a greşit – ci doar că s-a concentrat pe persoana proeminentă. Oamenii fac astfel tot timpul. Ne focalizăm pe aspectele importante şi omitem detaliile irelevante.

  6. Menţiunile Noului Testament din Vechiul Testament nu trebuie să fie exacte / ad literam. Citările au fost deseori luate din Septuagintă, lucru care dă o topică diferită a cuvintelor, cel puţin atunci când sunt traduse, de exemplu în limba engleză, faţă de traducerile originalului. Pentru mine, bibliile NIV (New International Version – Noua Versiune Internaţională, nota trad.) şi KJV (King James Version – Versiunea Regelui James, nota trad.) sunt texte foarte diferite – şi totuşi, ele nu se contrazic reciproc.

  7. Biblia nu aprobă întotdeauna ceea ce este consemnat în ea. Biblia afirmă deseori, pur şi simplu, ceea ce se petrece: minciuni (Geneza 3), adulter, crimă, poligamie – şi adesea foloseşte aceste exemple pentru a ne deschide ochii.

  8. Biblia foloseşte un limbaj uzual, non-tehnic. Asta nu înseamnă că descrierile din ea sunt eronate. De fapt, idiomurile limbii acelor vremuri relatează într-un mod mult mai clar decât limbajul ştiinţific al secolului al XXI-lea – care este făcut doar pentru experţi – nu pentru oamenii „de rând”.

  9. Autorii Bibliei întrebuinţează numere rotunjite şi numere exacte. Şi noi facem la fel. Hrănirea a 5.000 de oameni ar putea foarte bine să fie, de fapt, una pentru 5.634 de oameni.

  10. Biblia foloseşte diferite unelte literare. Doar contextul ne poate spune dacă este cazul să citim un pasaj ad literam sau la figurat.

  11. Dacă o copie conţine erori, asta nu înseamnă că ele erau şi în original. Cuvântul lui Dumnezeu este textul original. Copiile sunt realizate de oameni, care nu erau inspiraţi divin – chiar dacă Dumnezeu s-a asigurat că greşelile de copiere vor fi într-o măsură minimă.

  12. Declaraţiile generale nu sunt promisiuni universal valabile. Ceea ce se susţine pe plan general, poate avea excepţii individuale. Dumnezeu ne făgăduieşte pace şi bunăstare (Proverbe 16:7) dacă Îl ascultăm, însă au existat mereu oameni cu frică de Dumnezeu care au trebuit să îndure greutăţi incredibile, precum Isus, Pavel, mulţi dintre prooroci.

  13. Revelaţiile ulterioare înlocuiesc revelaţiile anterioare. Dumnezeu nu dezvăluie totul deodată, ci în fragmente pe care le putem digera (imaginaţi-vă un elev de liceu căruia i se dau conţinuturile complete ale materiei teoretice şi experimentale de la fizică, deodată). Revelaţa ulterioară ne clarifică ceea ce revelaţia precedentă doar ne sugera, ne lăsa să întrezărim. Uneori se schimbă chiar regulile, deoarece se consideră că ne-am maturizat îndeajuns pentru a ne bucura de mai multă libertate.

 

Trecerea de la o formă de închinare foarte strictă, cu sacrificii animale în Ierusalim, la forma de astăzi a devenit posibilă datorită morţii ispăşitoare a lui Isus şi „abilităţii” noastre de a înţelege asta. Nu înseamnă că Vechiul Testament contrazice Noul Testament. Părinţii fac ceva asemănător cu copiii lor. Mai întâi le spunem să fie acasă înainte de lăsarea întunericului, iar mai apoi mai lăsăm de la noi. Să însemne acest lucru că suntem inconsecvenţi?

 

Dacă aplicăm cu atenţie aceste principii, ne dăm seama că toate neclarităţile despre text pot fi elucidate întrebuinţând liniile de reper amintite. Aici sunt câteva exemple:

- Matei 12:40 (trei zile şi trei nopţi) versus Faptele 10:40 (în a treia zi)

- Ioan 1:18 şi Exodul 33:20 versus Geneza 32:30 (nu Dumnezeu, ci un reprezentant)

- Cum s-a sinucis Iuda (Matei 27:5 versus Faptele 1:18 – metodă versus rezultat).

 

Ei bine, oamenii pot admite că Biblia este consecventă, însă pot pretinde în continuare că oamenii care au scris-o nu au făcut decât să culeagă legende neverificate. Din fericire, autorii biblici s-au asigurat că nu vor fi neclarităţi în privinţa surselor lor. Ei au fost fie martori oculari, fie au făcut cercetări amănunţite (Luca 1:1-3,2; Petru 1:16). Ei certifică acurateţea însemnărilor pe care le lasă (nu se bizuie doar pe cele auzite).

Erudiţii de astăzi sunt de acord că scriitorii aceştia erau cine pretindeau că sunt şi că au scris tomurile în decursul primului secol (stilul şi alţi factori literari indică acest lucru).

 

Concluzie: Nu există temei pentru a pretinde că Biblia în sine este inexactă. Nu conţine contradicţii sau zvonuri. A pretinde contrariul înseamnă a face doar simple supoziţii, cărora nu li se poate da consistenţă.

 

De reţinut faptul că un test de dovezi interne nu poate convinge oamenii că acel conţinut intern al unei cărţi este adevărat, în sensul absolut al termenului. Oamenii tot pot pretinde că autorii au cosmetizat totul, însă trebuie să admită că Biblia este consecventă cu sine şi că nu este vreo cale de a o dovedi eronată, doar uitându-ne la ce spune, cel puţin dacă nu avem un discernământ supranatural care să ne dea dreptul să spunem „aşa ceva nu s-a putut întâmpla”.

 

Oricum, oamenii au totuşi dreptul să aibă îndoieli, spunând că le este greu să creadă şi că le trebuie mai mult pentru a fi convinşi. Până la urmă, aşa facem şi noi în cazul Cărţii lui Mormon, a Coranului, a teoriei evoluţiei2 etc. În acest moment, vom arunca o privire la dovada externă. Susţine ea ceea ce spune Biblia?

 

Testul dovezilor externe a Noului Testament

 

Dovada externă poate doar să falsifice o teorie. Ştiinţific vorbind, dacă tentative serioase de a doborî o teorie eşuează, atunci acest lucru este un indicator că în acea teorie există ceva adevăr. Nu este posibil să dovedeşti vreodată ceva, dacă nu eşti într-un sistem închis în care să cunoşti complet ce se poate întâmpla şi ce nu. Din acest motiv, absenţa dovezii de sprijin pentru tot ce spune o teorie, nu înseamnă automat că teoria este greşită, atât timp cât nu există conflicte vădite în cadrul ei. Cu toate acestea, lipsa oricărei dovezi susţinătoare face ca o teorie să fie neplauzibilă. Trebuie legată cumva de realitate, măcar printr-un punct de tangenţă.

 

Scriitorii creştini timpurii (Eusebius, Papias, Clement din Roma, Irineus ş.cl. în jurul anului 130 după Hristos) comentau deja despre autorii documentelor Noului Testament şi acurateţea acestora. Ei credeau în veridicitatea Bibliei. Este un lucru important, deoarece pentru ei era vorba de istorie recentă şi exista un lanţ de martori ai autorilor Bibliei, martori disponibili acestor scriitori. [Necredincioşii ar trebui să îi declare pe toţi mincinoşi].

 

Sursele necreştine din primele două secole se referă la evenimente menţionate în Biblie (a se vedea Tacitus). Iosefus, istoricul din ultima parte a secolului întâi, se referea deja la existenţa Bibliei, la Iacov, Ioan Botezătorul şi la Isus, ca figuri istorice. Talmudul face şi el asta.

Arheologia atestă acurateţea scriitorilor Noului Testament. Ea confirmă recensământul roman de sub domnia lui Augustus, cât şi multe alte evenimente istorice menţionate de Luca. În unele cazuri, arheologii au trebuit să îşi revizuiască teoriile care intrau în conflict cu Luca, odată ce noi săpături au dovedit că Luca avea dreptate.

 

Concluzie: Nu există dovadă externă împotriva faptelor descrise în Noul Testament, ci dovezi din belşug în favoarea lor. Acest fapt le conferă autorilor multă credibilitate în tot ceea ce nu putem verifica.

 

Majoritatea argumentelor de mai sus au abordat chestiunea Noului Testament, dar din păcate mai sunt unii creştini care au încredere în Noul Testament, dar mai puţin în Vechiul Testament, îndeosebi în însemnările din Geneza 1-11. Aşa că haideţi să aruncăm o privire şi pentru probele legate de plauzibilitatea Vechiului Testament.

 

Despre plauzibilitatea documentelor din Vechiul Testament

 

Calitatea copierii manuscriselor ebraice este de-a dreptul uimitoare, comparativ cu orice alt document al vremii. Compararea sulurilor lui Isaia, descoperite la Qumran (datate cca. 200 înainte de Hristos) cu cea mai veche copie deţinută de cineva până acum (cca. 980 după Hristos) a arătat că 95% din text era de o exactitate gen „cuvânt cu cuvânt”, în timp ce diferenţele de 5% erau puse pe seama deosebirilor de caligrafie şi a uneltei de scris. Nu existau deloc schimbări ale înţelesului.

 

Dată fiind diferenţa de 1.200 de ani dintre aceste documente, acest lucru este mai mult decât uluitor. Chiar şi astăzi, oamenii modifică un document de-a lungul deceniilor, poate chiar şi înţelesul acestuia, poate mai puţin atunci când ştiu că este absolut obligatoriu ca copierea să fie complet fidelă (şi chiar şi atunci se mai strecoară greşeli).

 

Numele istorice ale regilor neevrei, de-a lungul a 1.600 de ani, sunt păstrate corect din punct de vedere fonetic şi în ordine cronologică exactă. Nu poţi obţine aşa ceva din întâmplare (şansele ar fi de 7,5x1023) – ci doar printr-o acurateţe meticuloasă.

Există mai bine de 700 de manuscrise şi zece mii de fragmente (multe dintre ele descoperite în Qumran şi Cairo), datând de la anul 300 înainte de Hristos şi până în secolul al XIV-lea.

 

Dacă cineva ar pătrunde mai mult în acest subiect, ar fi de-a dreptul fascinat să vadă cât de bun este materialul pe care îl avem astăzi – să vadă cât de bine şi-a păstrat Dumnezeu Cuvântul. Doar să citeşti despre Qumran este un lucru fascinant.

 

Traducerile timpurii confirmă înţelesul textul ebraic pe care îl deţinem.

 

De exemplu, Septuaginta (de prin 250 înainte de Hristos) este o traducere în greacă pentru evreii care se răzleţiseră departe de casă şi nu mai înţelegeau prea bine ebraica. Exceptând Tora, care este extrem de precisă, se parafraza ocazional Biblia, în acelaşi mod în care o face un mesaj de astăzi. Scopul era învăţarea credinţei, nu acurateţea literară, atunci când aceasta nu părea deosebit de necesară.

 

Faptul că această traducere confirmă textul pe care îl extragem din manuscrisele disponibile, face probabil faptul ca manuscrisele şi mai vechi folosite la traducere (precum şi originalul) să fie la fel precum copiile pe care le avem actualmente.

 

Concluzie: Dacă putem să avem încredere în textul oricărui document mai vechi de 2.000 de ani, atunci în mod cert trebuie să credem şi textul Vechiului Testament.

 

Cu toate că este mai dificil să redăm un sens corect al manuscrisului Vechiului Testament decât în cazul Noului Testament, există câteva puncte de reper foarte bune pentru a o face (citiţi cele ce urmează).

 

Testul dovezilor externe pentru Vechiul Testament

 

Dovezile arheologice şi istorice pentru Vechiul Testament sunt mai sărăcăcioase decât cele pentru Noul Testament, însă aşa stau lucrurile pentru toată istoria mai veche de 2.000 de ani. Ca şi în cazul Noului Testament, putem doar să sperăm la găsirea unei confirmări, printr-o dovadă directă şi printr-o absenţă a dovezilor potrivnice. Trebuie însă să se ţină cont de faptul că dovezile arheologice antice sunt fragmentate şi supuse interpretării arheologului – ca individ, precum şi acceptării de către comunitatea arheologică.

 

Ar trebui să fim atenţi, să nu pretindem că o anumită dovadă „certifică” Biblia, îndeosebi când nu dispunem de o evidenţă a faptelor şi putem cădea în supraestimarea respectivei probe. În acelaşi mod, însă, trebuie să chestionăm şi dovezile care par să contrazică Biblia şi să vedem ce s-a găsit cu adevărat.

 

bullet

Arheologii confirmă multe însemnări istorice, de exemplu despre Sodoma şi Gomora, Ierihon, războaiele lui Saul şi David etc.

bullet

Deşi arheologia nu este într-o armonie completă cu Biblia (există încă lucruri aparent contradictorii, de exemplu lucruri care par foarte improbabile), nici o însemnare istorică din Vechiul Testament nu a fost vreodată dovedită ca eronată de descoperiri.

bullet

Documentele istorice confirmă mult din cele scrise în Biblie. Se folosesc multe din consemnările biblice, ceea ce duce la faptul că oamenii ştiau ce se întâmplase. Acest lucru certifică adevărul primelor capitole din Geneză:

- potopul se regăseşte în Epopeea lui Ghilgameş, Turnul Babel la monumentul Ur-Nammu, toţi patriarhii sunt menţionaţi.

 

Notaţi însă faptul că însemnările babiloniene/sumeriene adesea adaugă ceva la consemnările din Biblie. Este un lucru obişnuit chiar şi în istoria modernă. Consemnările simple se răspândesc şi devin povestiri, poveşti şi mai târziu – legende. Oamenii tind să adauge, să „înflorească” originalul pentru a indica ceva şi, deseori, numele şi alte detalii ajung să fie amestecate.

Aşa ceva însă nu se întâmplă niciodată în sens invers. Afirmaţiile cum că scriitorii Vechiului Testament şi-au luat consemnările din legende intră în conflict cu practicile de scriere ale acelor vremuri.

 

Concluzie: Toate dovezile istorice disponibile arată că însemnările Vechiului Testament sunt veridice. Acest lucru face plauzibilă ideea că şi chestiunile pe care nu le putem verifica sunt descrise cu acurateţe.3

 

Confirmări interne din Noul Testament

 

bullet

Atât Isus, cât şi scriitorii Noului Testament au luat cu titlu de adevăr faptul că legea a fost dată prin Moise şi că însemnările din Vechiul Testament sunt fapte.

 

Marcu 7:10, 10:3-5, 12:26; Luca 5:14, 16:29, 24:27; Ioan 7:19,23; Faptele 3:22, 6:14, 13:39, 15:1, 26:22, 28:23; 1 Corinteni 9:9; 2 Corinteni 3:15; Evrei 9:19, Apocalipsa 15:3.

 

bullet

Isus confirmă multe pasaje ale Vechiului Testament, citând din Scriptură şi referindu-se la Moise, prooroci şi scrieri.

Toate sursele Noului Testament, evangheliile, faptele, epistolele şi apocalipsa, conţin şi lucruri menţionate din Vechiul Testament.

 

Concluzie: Dacă credem în Noul Testament, atunci trebuie să acceptăm şi Vechiul Testament. Nu are vreun sens să nu ţii seamă doar de Vechiul Testament.

 

Aşadar, toate dovezile indică faptul că Biblia este cea mai credibilă carte din istorie.

 

bullet

Chiar dacă originalele lipsesc, putem să îi determinăm conţinutul complet

-cunoaştem mai multe despre Biblie decât despre oricare alt text istoric

bullet

Nu există contradicţii sau idei disonante

-nici una dintre pretinsele contradicţii nu a rezistat unui test ştiinţific

bullet

Dovezile externe confirmă spusele Bibliei

-nici măcar o singură descriere din Biblie nu s-a dovedit eronată

 

Acest lucru înseamnă că orice raţionament aduc oamenii pentru a pretinde că Biblia este inexactă se aplică tuturor documentelor istorice, în aceeaşi măsură. Aşadar, dacă nu poţi avea încredere în ceea ce spune Biblia, atunci nu poţi avea încredere deloc în istorie, în ansamblul ei. Ştiinţific ar avea sens să crezi în istorie, nu şi în Biblie.

 

Biblia este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu?

 

Există oameni care acceptă că Biblia este un document de încredere, foarte important, însă resping ideea că ar avea vreo autoritate dincolo de acest aspect. Ei pot accepta preceptele morale ale lui Isus, ei trag concluzii din istoria Israelului şi adesea dezvoltă standarde etice foarte înalte pe baza a ceea ce ne învaţă istoria relativ la conduita bună sau rea. Însă când vine vorba de afirmaţia că Biblia ne arată singura cale către Dumnezeu, atunci ei refuză, declarând că nici o carte din lume nu ne poate oferi o astfel de cunoaştere. Pentru ei, Biblia a fost scrisă de oameni şi atât.

Oricum, ştiind că Biblia este mai mult decât o sumă de cuvinte ale unor oameni, ea este ceva crucial în privinţa credinţei. Una peste alta, Biblia conţine nu numai fapte istorice, ci şi o mulţime de revelaţii despre Dumnezeu şi afirmă cu autoritate ce este binele şi ce este răul, ce este drept şi ce este greşit. Nu enumeră toate amănuntele (Ioan 21:25), ci se concentrează pe chestiunile esenţiale, care în schimb sunt suficiente pentru ca noi să putem face toate alegerile pe care le avem de făcut (Ioan 20:31).

 

Biblia se afirmă, cu certitudine, ca fiind cuvântul inspirat de Dumnezeu. Există referinţe explicite din belşug pentru acest lucru.

 

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire. (2 Timotei 3:16)

 

şi Scriptura nu poate fi desfiinţată (Ioan 10:35).

 

Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17:17; Psalmi 119:160).

 

Mai sunt şi alte versete: Exodul 17:14, 32:16; Leviticul 1:1; Numeri 1:1; Deuteronomul 31:24-26; Ieremia 30:2; Evrei 1:1; 2 Petru 1:21; Apocalipsa 1:11, 10:4.

 

Ce este inspiraţia / infailibilitatea?

 

Dacă Biblia este inspirată de Dumnezeu, atunci concluzia logică este că ea trebuie să fie infailibilă – adevărul absolut şi fără de greşeală. Însă ce anume înseamnă asta, mai exact? În ce sens este ea inspirată – şi ce este infailibilitatea, mai precis?

 

Întrebare: Cum am putea defini inspiraţia şi infailibilitatea?

 

În mare, infailibilitatea înseamnă că atunci când toate faptele sunt cunoscute, din Scriptură, în aspectul lor original, interpretate corespunzător, vor arăta adevărul complet în toate cele afirmate. Ele sunt cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu are cum să mintă (Evrei 6:18).

 

O definiţie a inspiraţiei este un pic mai dificil de dat, deoarece implică să ne imaginăm cum anume Dumnezeu s-a asigurat că oamenii scriau exact ceea ce El voia ca ei să scrie. Petru ne spune că oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1:21). Ce să însemne asta? Haideţi să vedem câteva opinii destul de răspândite în această privinţă.

 

1.    Inspiraţia universală/naturalistă: scriitorii au primit perspective interioare neobişnuite de la Dumnezeu, dar au scris cum au crezut ei mai bine.

În acest sens, Biblia este cuvântul oamenilor, fără mare autoritate.

 

2.    Inspirarea gândirii (conceptul dinamic): Dumnezeu le-a pus în gând ideile generale, scriitorii alegând cuvintele cu care să le redea.

 

Acest lucru înseamnă că cuvintele în sine din Biblie nu contează, ci ideile în general.

 

3.    Inspiraţia întâlnirii: citirea Bibliei ne face să Îl întâlnim pe Dumnezeu şi să căpătăm discernământul lăuntric.

 

 Această idee înseamnă că doar citirea este plină de inspiraţie, iar scrierea în sine nu are vreo autoritate.

 

4.    Inspiraţia dictată: Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt, folosind scriitorii ca stenografi.

 

Această ipoteză vine în conflict puternic cu ideea că personalitatea scriitorilor ar străluci în vreun fel în scrierile lor.

 

Întrebare: Dacă aceste ipoteze sunt greşite, care ar fi înţelegerea corectă a inspiraţiei?

 

1.    Oamenii au scris exact ceea ce Dumnezeu a vrut ca ei să scrie.

 

Dumnezeu s-a asigurat că Biblia nu conţine greşeli.

 

2.    Totuşi Dumnezeu le-a îngăduit scriitorilor să îşi păstreze propriile personalităţi şi stiluri.

 

Evangheliile reliefează diverse aspecte ale vieţii lui Isus, deoarece ei scriau pentru evrei (Matei), neamurile gentile (Luca), pentru cei care voiau să ştie amănunte (Ioan) şi pentru cei care voiau ceva mai succint (Marcu). Pavel scrie o teologie aprofundată şi uneori polemică, Iacov este mai practic.

 

Acest lucru duce deseori la descrieri diferite ale aceluiaşi fapt sau precept. Comparaţi, de pildă, Matei 16:16 cu Marcu 8:29 şi cu Luca 9:20.

 

3.    Dumnezeu le-a îngăduit scriitorilor să se abată de la regulile gramaticale (ceea ce nu face conţinutul eronat), să întrebuinţeze figuri de stil (parabole, metafore, satiră – Matei 19:24, 23:24), să folosească descrieri imprecise, limbaj neştiinţific şi chiar însemnări imprecise a ceea ce a spus de fapt Isus.

 

Aceste lucruri nu fac ca vreunul din textele biblice să fie eronat. Ideea este că Dumnezeu vrea să aducă un anume mesaj către cititorii Cuvântului Lui, iar mai presus de toate sunt mijloacele de a realiza acest lucru. De exemplu, Isus a vorbit cu siguranţă în aramaică, astfel că scriitorii au trebuit să traducă în greacă. Isus a vorbit ore în şir cu oamenii, iar scriitorii au trebuit să se concentreze pe esenţa a ceea ce a fost spus. Toate aceste lucruri ajută la comunicarea unui înţeles precis, mult mai bine decât ar fi făcut-o un conţinut exact.

 

Astfel, în termeni teologici, inspirarea Bibliei este cel mai bine descrisă ca fiind verbală şi plenară: fiecare cuvânt din Biblie este acolo deoarece Dumnezeu a permis să fie acolo, iar fiecare părticică din Biblie este inspirată – nefiind nimic omis. Cu alte cuvinte, Dumnezeu s-a asigurat că scrierile originale sunt corecte, complete, consonante cu voia Sa.

 

Această opinie privind inspirarea este cea mai relevantă, atunci când se aduc în discuţie probleme care nu pot fi verificate prin alte mijloace. Dacă putem valida multe dintre descrierile istorice şi ştiinţifice arătate în Biblie, există acolo şi o mulţime de declaraţii despre Dumnezeu şi contactele Sale cu omenirea, chestiuni de drept şi greşit, despre trecutul nostru (creaţie sau evoluţie), viitorul nostru (nimicire, reîncarnare, judecată) etc. În toate aceste domenii avem „doar” Cuvântul din Biblie. Dacă Biblia nu a fost inspirată divin, atunci toate aceste declaraţii nu ar avea nici o însemnătate – şi asta este exact ceea ce lumescul vrea să vadă.  Însă odată ce Biblie este inspirată, acceptarea acestor afirmaţii ca adevăruri infailibile face diferenţa în privinţa lumii.

 

Obiecţiuni privind infailibilitatea

 

Oamenii care nu vor să creadă în autoritatea Bibliei, găsesc că ideea de inspiraţie şi infailibilitate este greu de înghiţit şi vin cu tot felul de argumente care să arate de ce nu vor ei să creadă. Aici sunt unele dintre obiecţiile pe care trebuie să le menţionăm:

 

bullet

Biblia nu ne învaţă ceva infailibil – acest lucru este o invenţie recentă

 

Această obiecţie vine de la cei care cred că singurul scop al bisericii este de a-şi exercita puterea şi de a controla oamenii. Pretenţiile de infailibilitate ar fi o bună cale de realizare a unui atare lucru.

 

În timp ce este adevărat că Biblia nu afirmă nicăieri că „întreaga Scriptură este infailibilă”, doctrina infailibilităţii este o concluzie simplă din 2 Timotei 3:16 şi Ioan 17:17 (şi Evrei 6:18). Biserica are un drept recunoscut de la început şi toate pretenţiile contrare sunt fără temei.

 

bullet

Infailibilitatea nu poate fi adevărată, deoarece există greşeli în Biblie.

 

Acesta este un argument obişnuit, dar – aşa cum am discutat mai înainte – nimeni nu a putut dovedi vreodată că o parte a Bibliei este greşită. Nu există contradicţii, lucruri inconsecvente, nici descrieri biblice ale vreunor evenimente despre care să avem probe că nu s-au petrecut exact aşa cum au fost descrise.

 

bullet

Infailibilitatea nu este importantă – aşa că de ce se face atâta caz despre ea?

 

Această obiecţie este făcută de cei care nu vor să se confrunte cu anumite porunci ale lui Dumnezeu. Ei s-ar putea să accepte autoritatea Bibliei, când vine vorba de chestiuni religioase, însă când punem în discuţie felul în care trăim (îndeosebi chestiuni morale precum cucernicia, divorţul, avortul, homosexualitatea, lăcomia, războiul etc), nu le plac preceptele biblice care se interpun opiniilor lor.

 

În orice caz, dacă însăşi Biblia arată în Matei 5:18 şi Ioan 10:35 că fiecare cuvânt din Scriptură este important şi dacă Biblia învaţă despre infailibilitate, atunci infailibilitatea aceasta este importantă – şi încă dintr-un motiv bine întemeiat. Dacă nu era aşa, am putea lăsa la o parte orice verset din Biblie care nu ne convine.

 

bullet

Infailibilitatea este adevărată doar în privinţa problemelor religioase şi morale.

 

Acest argument este afişat de oamenii care cred că există un conflict între ştiinţă şi ceea ce propovăduieşte Biblia, oameni care preferă să creadă în evoluţie acolo unde Biblia învaţă despre creaţie.

 

Cea mai serioasă deficienţă a acestui argument reiese din 2 Timotei 3:16, care nu face distincţie între preceptele religioase şi morale pe de o parte, şi preceptele ştiinţifico-istorice, pe de alta. Acolo se spune pur şi simplu „toată scriptura”. Şi în Ioan 3:12, Isus indică că vom crede foarte greu în lucrurile cereşti, atât timp cât nu acceptăm ceea ce Biblia spune despre chestiunile lumeşti.

 

Mai mult, multe dintre învăţăturile biblice nu pot fi asociate doar cu una dintre cele două părţi. De pildă, Isus ceea ce ne învaţă despre divorţ în Matei 19:14 este în strânsă legătură cu afirmaţia Lui despre creaţie. Şi cum vom separa aceste două părţi, istorică şi spirituală, în vederea învierii?

 

Iarăşi, dacă acceptăm această opinie, putem lăsa deoparte oricare verset al Bibliei care nu ne convine, lucru echivalent cu a nu crede deloc în Biblie.

 

bullet

A crede în infailibilitate înseamnă a argumenta în cerc: crezi în infailibilitate deoarece o propovăduieşte Biblia, şi crezi în preceptele Bibliei deoarece crezi în infailibilitatea ei.

 

Aceasta este o obiecţie serioasă, care trebuie abordată corespunzător.

 

Dovezi pentru inspirarea Bibliei

 

Aşa cum discutam mai sus, Biblia însăşi ne asigură că este inspirată în mod verbal şi plenar. Pentru credincios este suficient ca Biblia să afirme asta. Ea le confirmă încrederea în cuvântul lui Dumnezeu. Însă pentru ceilalţi, asta înseamnă o argumentare în cerc. Ei au nevoie de o dovadă „externă” Bibliei, trebuie să le fie arătat faptul că există ceva special în cazul Bibliei, ceva ce trebuie să fi fost inspirat de Dumnezeu – odată ce este greu de explicat totul altfel.

 

Există două feluri de dovezi pentru inspirarea Bibliei – faptul că ea este deosebită între toate celelalte cărţi scrise vreodată, precum şi faptul că are un conţinut supranatural.

Am discutat despre unicitatea Bibliei deja, astfel că vom revedea succint cele spuse.

 

bullet

O unitate uimitoare, în pofida faptului că a fost scrisă pe parcursul a peste 1.500 de ani şi de către 40 de autori diferiţi

bullet

O circulaţie incredibilă, atât ca număr de exemplare, cât şi ca număr de limbi în care a fost tradusă.

bullet

Impactul ei asupra literaturii şi civilizaţiei.

bullet

Supravieţuirea Bibliei în timp, sub persecuţii şi încercări de a o înlătura.

bullet

Acurateţea incredibilă a faptelor din conţinutul ei.

 

Toate acestea sunt indicii că există ceva deosebit la Biblie – ceva ce putea fi cauzat numai de Dumnezeu. Însă mai există dovezi pentru faptul că Biblia este de la Dumnezeu.

 

  1. Dovadă uimitoare: predicţia ştiinţifică

 

Biblia conţine informaţii ştiinţifice exacte despre lucruri pe care scriitorii ei nu le puteau cunoaşte. Unele dintre acestea privesc descoperiri sau perspective ştiinţifice recente, astfel că până şi un sceptic care ar data sursele biblice nu îşi poate explica acest tip de dovadă.

Astronomie:

 În Isaia 40:22 citim: „El stă deasupra cercului pământului.” Cuvântul ebraic folosit de Isaia pentru „cerc” este khug, ceea ce literalmente înseamnă ceva cu rotunjime, o sferă. Însă oamenii din vremea lui Isaia credeau că Pământul este plat – de fapt au continuat să creadă astfel până spre finele Evului Mediu, la 2000 de ani după scrierea lui Isaia. Ulterior s-a descoperit că Pământul nu este plat; în schimb, era un khug. Isaia a fost precis în toate, chiar dacă oamenii zilelor sale susţineau sus şi tare opusul.     

 

În Iov 38:31,33, Dumnezeu întreabă: „Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei [Pleiade, nota trad.], sau să dezlegi frânghiile Orionului? Cunoşti tu legile cerului?” Pentru mult timp, oamenii nu au ştiut cu adevărat ce încerca Dumnezeu să îi spună lui Iov acolo. Abia astronomii secolului al XX-lea au descoperit detalii despre stelele pe care le vedem în constelaţiile cerului. Iar în fapt, Pleiadele sunt doar o mână de stele care par să fie la un loc în acelaşi punct al universului – în realitate, ele sunt extrem de departe una de alta şi neconectate în vreun fel: le poţi lega laolaltă doar pentru că par să fie o mulţime de stele „între” ele. În contrast, stelele Orionului sunt destul de apropiate una de cealaltă, legate în sensul că se mişcă împreună pe acelaşi drum prin spaţiu.

 

Oceanografie:

În Eclesiastul 1:7 citim: „Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.” Această afirmaţie, luată de sine stătătoare, s-ar putea să nu pară prea profundă la prima vedere. Însă dacă ţinem seamă de dovezi din alte pasaje biblice, ea devine mult mai remarcabilă. Eclesiastul 11:3 spune că „Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ.” Amos 9:6 ne spune: „cheamă apele mării, şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!

 

Ce s-a explicat aici este ceea ce ştiinţa numeşte ciclu hidrologic: apa este adunată în ocean, se condensează în nori, care aduc ploaia spre munţi, de unde apa se revarsă înapoi prin râuri, spre oceane”. Ideea unui ciclu al apei complet nu a fost pe deplin înţeleasă sau acceptată până prin secolele al XVI-lea sau al XVII-lea. Prima probă solidă a venit din experimentele lui Pierre Perrault şi Edme Mariotte. Cu mai mult de 2.000 de ani mai înainte, însă, Scriptura indica ciclul apei.

 

Dumnezeu i-a spus lui Noe, în Geneza 6:15, să contruiască o arcă care să măsoare 300 de coţi [1 cot = 45 cm, nota trad.] lungime, 50 de coţi lăţime şi 30 de coţi în înălţime. Avem o proporţie de 30 cu 5 cu 4, lungime cu lăţime cu înălţime. Până prin 1858, arca a fost cel mai mare vas maritim despre care aveam vreo consemnare scrisă. Aşa cum s-a dovedit, dimensiunile de 30:5:3 sunt proporţia perfectă pentru un vas imens care să fie trainic la capriciile mării, nu ca viteză. De fapt, constructorii navali din al doilea război mondial foloseau proporţia 30:5:3 pentru a construi un vas care a fost poreclit „răţuşca cea urâtă” – o barjă care putea transporta încărcături impresioante la bord. Avea aceeaşi proporţie ca şi arca.

 

Cum a ştiut Noe proporţiile maritime perfecte pentru a le utiliza în construirea arcei? Pe ce cunoştinţe s-a bizuit? Brunnel şi alţii aveau multe generaţii precedente de la care să le rămână cunoştinţe, însă Noe este eminamente primul de felul său.

 

Medicină:

Moise le-a spus israeliţilor (Leviticul 17:11-14) că „viaţa trupului este în sânge”. Avea dreptate. Deoarece globulele roşii ale sângelui pot căra oxigen (datorită hemoglobinei) făcând viaţa posibilă. Ştim astăzi că viaţa trupului constă în sânge. Însă nu o ştiam în urmă cu 200 de ani. Oamenii simţeau că există o legătură între sânge şi rău, astfel că a lua cuiva nişte sânge însemna să îl însănătoşeşti. Astăzi, cunoaştem desigur că nu este adevărat. Gândiţi-vă cât de des transfuziile de sânge au făcut posibilă viaţa pentru cei care, altminteri ar fi murit. Astăzi cunoaştem adevărul în această problemă. Cum să o fi ştiut scriitorul biblic?

 

În timp ce Vechiul Testament nu pune vreo restricţie privind consumul fructelor şi al legumelor, limite severe au fost puse în ceea ce priveşte mâncatul anumitor cărnuri. Din rândul animalelor terestre, doar cele care au copita despicată şi rumegătoarele au fost aprobate pentru consumare (Leviticul 11:3). Dintre vieţuitoarele acvatice, doar acelea cu solzi şi înotătoare erau acceptabile (Leviticul 11:9; este interesant faptul că peştii otrăvitori nu au solzi). Păsările de pradă au fost interzise, precum şi toate insectele.

 

Poate că cel mai bine cunoscut caz în privinţa acestor porunci biblice este acela al consumului cărnii de porc. Pentru evrei, porcul era considerat necurat, astfel că şi de neconsumat. Astăzi ştim că există un raţionament ştiinţific în spatele unei astfel de interdicţii. Porcul este un animal necrofag, printre altele, el va mânca aproape orice. Făcând astfel, există riscul de a ingera paraziţi, printre care trichinella spiralis, cea care provoacă trichineloza la oameni. Netratată, această boală poate produce debilitate şi chiar deces. Porcii mai sunt purtători şi de viermi Taenia solium, precum şi ai parazitului Echinococcus granulosis, care cauzează tumori ale ficatului, plămânilor şi ale altor organe.

 

Carnea de porc crudă sau negătită adecvat poate fi destul de periculoasă, atunci când este consumată de oameni. Porcii pot avea o carne sigură dacă sunt hrăniţi corespunzător şi dacă ţesutul muscular este gătit corect. Însă chiar şi atunci, porcul nu este la fel de sigur precum vita sau mielul (există o mulţime de studii despre efectul pe termen lung al consumului exagerat de carne de porc). Interesant este că, până şi astăzi, în unele ţări (ca Germania), carnea crudă de porc este considerată o delicatesă, în pofida cunoştinţelor pe care le avem despre potenţialul pericol al consumării ei. Este aroganţă omenească, crezând că prin legi foarte stricte (o limită de 8 ore între tăiere şi consum), cercetarea corespunzătoare a cărnii, iradiere etc, poţi evita toate problemele.

 

Igienă:

 

În Deuteronomul 23:12-14, Moise îi instruieşte pe israeliţi să îngroape întotdeauna dejecţiile organice omeneşti. Astăzi, bineînţeles, după secole de experienţă în spate, ştim că aceasta este o practică excelentă din punct de vedere sanitar. Însă cursul firesc al lucrurilor în vremea lui Moise, ca şi timp de secole mai apoi, era să arunce astfel de excreţii umane în orice loc convenabil.

 

Istoria a consemnat nebunia unui astfel de obicei prost. În Europa Evului Mediu, Ciuma neagră a izbucnit pe continent în două rânduri, nimicind mai mult de 13 milioane de oameni pe durata ei. Europenii aruncau dejecţiile organice de tot felul pe fereastră, în stradă, acolo unde acestea se descompuneau şi microorganismele prosperau.

 

Unul dintre aceste microorganisme, pe care astăzi îl cunoaştem ca Yersinia pestis, a crescut în resturile organice şi a contaminat puricii asociaţi cu aceste resturi. Puricii, folosind şobolanii ca gazdă, au călătorit apoi până în locuinţele oamenilor, muşcându-i şi infectându-i cu organismul purtător al ciumei. Deoarece ciclul acesta s-a repetat iar şi iar, au pierit milioane de oameni. Totuşi, dacă oamenii se supuneau pur şi simplu poruncii lui Dumnezeu, aşa cum fusese ea dată prin Moise israeliţilor, toată moartea şi oroarea celor două epidemii de ciumă distincte ar fi putut fi evitată. Cum a ştiut Moise să îi înveţe pe israeliţi astfel de reguli de igienă publică, atunci când nici una dintre naţiunile megieşe poporului ales al lui Dumnezeu nu stabilise astfel de practici – şi nici nu le va stabili multe secole mai apoi?

 

Desigur, există încă destui oameni care afirmă că citim mai multe decât e cazul în astfel de pasaje (textul ebraic fiind unic aici), că textul s-ar fi scris mult mai târziu decât credem noi (am respins deja asta), că aşa ceva era cunoscut pe larg în acele vremuri (nu există absolut nici o dovadă) sau că a fost vorba pur şi simplu de o presupunere norocoasă (o dată, de două ori – poate, dar iar şi iar?!).

 

Însă toate aceste afirmaţii exprimă doar faptul că aceşti oameni nu vor să privească dovezile care le-ar contrazice sistemul lor de convingeri – în acelaşi timp, ei neavând probleme în a accepta vreo teorie ştiinţifică nedemonstrată şi chiar teorii improbabile, precum evoluţionismul. Ocazional, însă, oamenii deschid ochii privind faptele, devin curioşi şi verifică Biblia – iar atunci Cuvântul le vorbeşte de la sine.

 

2. Dovezi puternice: profeţiile predictive

 

Însă există mai multe dovezi decât în cazul predicţiilor ştiinţifice. În Isaia 41:21-23, Dumnezeu Însuşi ridică o problemă:

 

„"Apăraţi-vă pricina, – zice Domnul – arătaţi-vă dovezile cele mai tari", zice Împăratul lui Iacov."Să le arate, şi să ne spună ce are să se întâmple; care sunt prorociile pe care le-aţi făcut vreodată? Spuneţi, ca să luăm seama la ele, şi să le vedem împlinirea; sau, vestiţi-ne viitorul. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei, faceţi măcar ceva bun sau rău, ca să vedem şi să privim cu toţii.”

 

Una dintre cele mai impresionante dovezi interne ale Bibliei privind inspirarea ei constă în afirmaţiile profetice. Este cea mai puternică dovadă a revelaţiei dumnezeieşti. Un lucru pe care muritorul nu îl poate face este să cunoască şi să semnaleze evenimentele viitoare, în absenţa unui lanţ de circumstanţe care să sugereze în mod firesc anumite posibilităţi. Astfel că, dacă Biblia este inspirată de Dumnezeu, te poţi aştepta să conţină o profeţie predictivă validă.

 

Şi de fapt, asta este ceea ce aflăm. Biblia conţine proorociri despre indivizi, ţinuturi, naţiuni şi chiar l-a prezis pe Mesia. Profeţia ei – prezisă complet, în detaliu şi cu o migală care denotă cea mai mare precizie – a produs confuzie în rândul a generaţii întregi de critici ai ei.

 

Întrebare: Dar ce este o profeţie? Ce s-ar cere pentru a putea fi siguri că este autentică?

 

1.    Mai întâi, trebuie să fie o declaraţie specifică şi detaliată, în nici un caz o nebuloasă, ceva vag sau general valabil în natură, precum metafizica, astrologia sau horoscopul de astăzi, în capcana cărora cad mulţi. Nu trebuie să existe vreo posibilitate de consemnare a împlinirii cu acurateţe prin ghicire. Trebuie să fie mai mult decât o ipoteză bună sau o conjunctură. Trebuie să posede suficientă precizie pentru a fi verificabilă, atunci când s-a îndeplinit cu mijloacele aferente.

2.    Profeţia trebuie afirmată în termeni clari, lesne de înţeles. Profeţiile trebuie să fie suficient de limpezi pentru ca observatorul să fie apt să facă conexiunea între enunţ şi împlinire. Dacă o proorocire nu ar fi îndeajuns de limpede încât să îl lase pe observator să îi reprezinte îndeplinirea, atunci la ce ar mai fi bună?

3.    Trebuie să treacă o perioadă de timp suficientă între declaraţia profetică şi împlinirea ei. Sugestiile a ceea ce s-ar putea petrece în viitor nu se califică ca enunţuri profetice. În schimb, profeţia trebuie să preceadă îndeplinirea sa într-o manieră semnificativă şi trebuie să nu existe vreo şansă ca profetul să aibă, în vreun fel oarecare, posibilitatea de a-i influenţa apariţia.

4.    Profeţia veritabilă nu trebuie să fie bazată pe condiţii sociale sau economice din trecut (sau prezent). Nu trebuie să existe nimic din istoria precedentă care să facă posibilă predicţia unui eveniment posibil în viitor.

5.    O profeţie clară, inteligibilă, exactă trebuie să aibă o împlinire clară, inteligibilă şi exactă. Nu este destul să sugerezi că un anumit eveniment a apărut printr-un grad înalt de probabilitate. Îndeplinirea trebuie să fie inatacabilă şi trebuie să se potrivească cu profeţia în fiecare detaliu (Deuteronomul 18:20-22).

 

Aşadar, Biblia comportă profeţia predictivă? Şi dacă o face, poate aceasta să se dovedească adevărată? Răspunsul la ambele întrebări este un „da” răspicat. Biblia conţine numeroase (mai mult de 6000) predicţii profetice. Multe dintre ele sunt deja împlinite, în cel mai mic detaliu – altele sunt deschise pentru viitor, dar nici una nu a eşuat vreodată.

 

Nu vă temeţi, şi nu tremuraţi; căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta! (Isaia 44:8)

 

Ai auzit toate aceste lucruri pe care le vezi acum! Şi nu vreţi să le mărturisiţi acum?… De acum, îţi vestesc lucruri noi, ascunse, necunoscute de tine. Ele se fac în timpul de faţă, şi nu fac parte din trecut; până în ziua de azi n-aveai nici o cunoştinţă despre ele, ca să nu poţi zice: "Iată, că le ştiam." Nici nu le-ai auzit, nici nu le-ai ştiut, şi nici nu-ţi era deschisă odinioară urechea la ele: căci ştiam că ai să fii necredincios, şi că din naştere ai fost numit răzvrătit. (Isaia 48:6-8)

 

Să luăm în considerare doar câteva exemple:

 

1.    Biblia prezice distrugerea oraşului Tir, cu o precizie miraculoasă. Ezechiel a prezis că Nebucadneţar, regele Babilonului, va distruge oraşul (Ezechiel 26:7-8). Multe naţii au venit atunci împotriva Tirului (26:3). Oraşul va fi făcut una cu pământul şi lăsat precum o stâncă goală (26:4). Pietrăria, lemnul şi solul oraşului vor fi aruncate în mare (26:12). Zonele învecinate vor deveni loc pentru năvoadele pescarilor (26:5). Şi, în fine, oraşul nu va mai cunoaşte vreodată fosta sa glorie (26:14).

 

Istoria consemnează că fiecare dintre aceste preziceri a fost adevărată. Tir, un oraş de coastă din timpurile antice, avea o dispunere mai neobişnuită. Pe lângă partea de oraş de pe ţărm, exista şi o insulă la vreo 3 sau 4 mile distanţă. Nebucadneţar a asediat partea terestră a oraşului în anul 586 înainte de Hristos, însă când a reuşit să cotropească oraşul, în 573, victoria sa era searbădă. Lucru neaflat de dânsul, locuitorii părăsiseră oraşul şi se mutaseră pe insulă, într-o situaţie ce avea să rămână virtual neschimbată în următorii 241 de ani. Apoi, în anul 332 înainte de Hristos, Alexandru cel Mare a cucerit oraşul – nu foarte uşor. Pentru a ajunge la insulă, şi-a pus eminamente armata să dărâme interiorul oraşului, folosind resturile (pietre, lemn, pământ) pentru a construi un drum până la insulă. Însă chiar dacă Alexandru a provocat stricăciuni mari oraşului, acesta rămăsese relativ intact. De fapt, a mai subzistat pentru încă 1600 de ani, până când – în cele din urmă, musulmanii au zdrobit Tirul.

 

2.    Regele Iosia a avut prezise faptele din timpul vieţii sale (chiar şi numele lui a fost dat printr-o prezicere profetică) cu mai bine de trei sute de ani înainte să se nască (1 Împăraţi 13:2).

3.    Vechiul Testament conţine mai mult de trei sute de profeţii mesianice. Mărturia despre Isus a fost scopul principal al profeţiilor. Pentru El au mărturisit toţi proorocii (Faptele 10:43). Iată o listă succintă a profeţiilor cheie şi a împlinirii lor.

 

1.    născut din femeie (Geneza 3:15, Galateni 4:4)

2.    născut din fecioară (Isaia 7:14, Matei 1:22-24)

3.    din seminţia lui Avraam, Isac, Iacob şi Iuda (Geneza 22:18, Geneza 21:12, Numeri 24:7, Geneza 29:10, Matei 1:1-3, Luca 3:32-34)

4.    fiul lui Dumnezeu (Psalmi 2:7, Matei 3:17, Luca 9:35)

5.    din viţa regală a lui David (2 Samuel 7:12, Ieremia 23:5, Luca 1:32, 3:23. 3:31)

6.    născut în Betleem (Mica 5:2, Matei 2:1)

7.    va fi numit Domn (Psalmi 110:1, Luca 2:11, Ieremia 23:5)

8.    împărat (Psalmi 2:6, Ieremia 23:5, Matei 27:37)

9.    ardoare pentru Dumnezeu (Psalmi 69:9; Ioan 2:15-17)

10. precedat de un mesager (Isaia 40:3, Ioan 1:23)

11. miracole (Isaia 35:5-6, Matei 9:35 ş.a.)

12. sub stăpânire romană (Daniel 2:40,44; Luca 2:1) 4

13. trădat de un prieten (Psalmi 41:9, Matei 26:14,49)

14. pentru 30 de arginţi (Zaharia 11:12, Matei 26:15)

15. bani aruncaţi în casa lui Dumnezeu (Zaharia 11:13, Matei 27:5)

16. a cumpărat terenul olarului (Zaharia 11:13, Matei 27:7)

17. tăcut în faţa acuzatorilor Săi (Isaia 53:7, Matei 27:26)

18. mâinile şi picioarele străpunse (Psalmi 2:16, Luca 23:33, Ioan 20:25)

19. urât fără vreun motiv (Psalmi 69:4, Ioan 15:25)

20. veşmintele luate şi trase la sorţi (Psalmi 22:18, Ioan 19:23-24)

21. oasele nezdrobite (Psalmi 34:20, Ioan 19:33)

22. coasta străpunsă (Zaharia 12:10, Ioan 19:34)

23. întuneric peste pământ (Amos 8:9, Matei 27:45)

24. înmormântat alături de bogaţi (Isaia 53:9, Matei 27:57-60)

25. nu va cunoaşte putrezirea (Psalmi 16:10, Matei 28:6, Faptele 2:31)

26. Înălţat la ceruri (Psalmi 68:18, Faptele 1:9)

 

Încă o dată, profeţiile biblice sunt prezentate şi împlinite, până în cel mai mic amănunt. Ieremia 28:9 scrie: dacă un proroc proroceşte pacea, numai după împlinirea celor ce proroceşte, se va cunoaşte că este cu adevărat trimis de Domnul.

 

În timp ce scepticii ar putea să nu ţină cont de unicitate, ca semn al faptului că Biblia este de la Dumnezeu, ei au o sarcină dificilă în explicarea conţinutului ei supranatural. Asta nu înseamnă că îi poţi convinge doar datorită acestor dificultăţi pe care le au, însă măcar îi poţi face să îşi reconsidere poziţia. Ar putea să ofere câteva scuze palide în privinţa neacceptării dovezilor pe care le prezinţi (până la urmă, este necesară o schimbare majoră în lumea lor pentru a accepta aşa ceva), însă există şi şansa ca ei să cugete şi, mai apoi, să înceapă să îşi schimbe punctul de vedere.

 

 

Isus – mai mult decât un mare învăţător?

 

Persoana lui Isus este aspectul central al credinţei noastre creştine. Fără Isus, nu ar există mântuire. Fără Isus, nu există cale către Dumnezeu. Isus este calea şi adevărul – singura cale şi singurul adevăr.

 

Din această cauză, persoana lui Isus este una dintre cele mai disputate chestiuni, când vine vorba de probleme de credinţă, convingeri şi religie. În timp ce majoritatea oamenilor crede într-o anume formă de divinitate – uneori cu o desluşire foarte vagă a ceea ce ar trebui acea formă să fie – doar puţini cred în Isus în acelaşi fel ca noi. Îţi poţi făuri propria imagine despre cum ar putea fi Dumnezeu – şi de fapt sunt atât de multe religii în lume care dovedesc asta – însă cu Isus, nu mai există o astfel de ambiguitate. Biblia descrie limpede cine este El, ce a făcut şi a spus, precum şi aproape totul despre moartea Sa ispăşitoare pe cruce. Puteţi fie să credeţi, fie să nu – nu există cale de mijloc, vreo zonă în care să poţi crede „un pic”, fie Îl accepţi pe Isus ca Domn şi Mântuitor, fie nu.

 

Acest lucru face ca creştinismul adevărat să pară atât de îngust la minte în ochii lumii. „Cum poţi să crezi că există numai o singură cale spre Dumnezeu? Cum poţi pretinde că tu ai adevărul şi eu nu?” Isus nu a venit nicicând pentru a unifica lumea – a venit pentru a izbăvi oamenii. Şi din cauza acestui „fie / sau”, nu există loc pentru ca creştinismul să se amestece cu vreo altă credinţă. Dacă Isus este adevărul şi singurul adevăr, atunci orice alt crez trebuie să fie greşit. Sună intolerant – însă aşa este orice altă lege a firii.

 

Mulţi oameni, inclusiv unii care se autodenumesc creştini, au încercat să estompeze persoana lui Isus diminuând-o în vreun fel, ridicând întrebări care exprimă dubii despre cine a fost sau tăgăduindu-I relevanţa. Veţi găsi o cantitate incredibilă de astfel de lucruri pe care oamenii le pretind despre Isus, dar majoritatea lor sunt variaţiuni ale câtorva minciuni fundamentale, minciuni pe care Satana încearcă să le sădească în omenire.

 

1.    Isus nu a existat niciodată

-   El este doar un personaj fictiv

-  Chiar dacă Isus a existat, nu ştim nimic despre El

2.    Isus nu este Dumnezeu

-          Isus a fost doar un mare învăţător şi predicator

-          Isus nu a pretins niciodată că este Dumnezeu (Biblia nu spune astfel)

-          Isus a fost un idealist care credea că este Dumnezeu

-          Isus a indus oamenii în eroare îndeplinind deliberat profeţiile cheie despre Mesia

3.    Isus nu a înviat niciodată

-          El nu a murit, în primul rând

-          El a murit, dar trupul a fost făcut să dispară

4.    Mântuirea prin Isus este o minciună

-          Nu există vreo înviere a morţilor, nici viaţă veşnică (viaţa se termină prin moarte)

-          Toată lumea ajunge în rai, nu trebuie să crezi în Isus pentru asta

-          Un Dumnezeu iubitor nu mă va condamna deoarece nu cred în Isus

-          Nu am nevoie de mântuire, pentru că faptele mele bune le covârşesc pe cele rele

-          Sunt o persoană bună

5.    Întreaga problemă este mult prea complicată – nu o înţeleg, aşa că nu pot crede

-          De ce a trebuit să moară Isus? Nu putea Dumnezeu să ne ierte pur şi simplu şi să dea uitării totul?

-   De ce există moarte şi înviere?

 

Cum răspundem acestor întrebări?

 

Ei bine, am petrecut mai bine de două luni prezentând dovezi că Biblia este infailibilul Cuvânt al lui Dumnezeu şi astfel, autoritatea ultimativă pentru toate aceste întrebări. Ea ne spune totul despre Isus, totul despre cine suntem, despre firea noastră, despre destinul nostru. Acolo unde face declaraţii despre mântuire şi Isus, putem fi siguri că aşa este, astfel că ne putem extrage răspunsurile direct din Biblie.

 

Pe lângă asta, există şi surse nebiblice care confirmă însemnările biblice despre Isus. Nu ne trebuie aceste surse, odată ce ştim deja că Biblia este adevărată, însă ele ajută pe cei care au îndoieli în aceste probleme – chiar dacă deja le-aţi demonstrat plauzibilitatea Bibliei.

 

Mântuirea

 

Înainte însă de a ne uita la persoana istorică a lui Isus, haideţi să abordăm chestiunea mântuirii ca atare, adică conform ultimelor două întrebări. De ce ne este necesară mântuirea şi de ce nu s-a putut întâmpla în altă modalitate decât cea lăsată de Dumnezeu? În cele ce urmează, vom privi la Isus ca figură istorică, vom dovedi că Isus este de fapt Dumnezeu şi, în fine, vom arăta că învierea este un fapt şi nu doar un crez aiuristic al câtorva creştini debusolaţi.

 

De ce ne este necesară mântuirea?

 

Ce spune Biblia despre noi? Care este natura noastră? Suntem buni? Avem nevoie de izbăvire sau nu? Şi dacă avem, de ce avem?

 

bullet

Am fost creaţi desăvârşiţi, însă nu trăim astfel

-          Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său (Geneza 1:27)

-          Toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. (Romani 3:23)

-          Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. (Romani 3:10)

 

Nu există vreo excepţie, toţi am păcătuit, nu putem păstra cu desăvârşire legea lui Dumnezeu. Biblia spune asta, însă există şi o evidenţă fără echivoc dacă ne uităm la propria viaţă. Dacă ne evaluăm propria viaţă cu onestitate şi aprofundat, ştim pur şi simplu că este adevărat. Nimeni care a făcut vreodată asta nu va putea să spună că este o persoană bună, în esenţă.

 

Este destul de greu de obţinut discernământul în acestă privinţă, iar ceea ce urmează este şi mai dificil.

 

bullet

Suntem răspunzători pentru ceea ce facem – nu există scuze

….. astfel că trebuie să suportăm şi consecinţele

-          Fiindcă plata păcatului este moartea (Romani 6:23)

-          Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. (Evrei 9:27)

-          Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui. (2 Tesaloniceni 1:9)

 

Noi nu putem şterge cu buretele prostiile, odată făcute, iar un Dumnezeu sfânt nu poate tolera păcatul în prezenţa Lui. Dumnezeu nu poate lăsa pe cineva să ajungă în rai şi să murdărească un loc sfânt. Aşa ceva ar fi pur şi simplu împotriva firii Sale. Astfel că distrugerea veşnică este singura consecinţă posibilă. Biblia este foarte clară – viaţa nu se termină prin moarte, însă poate exista distrugerea eternă. Nu nimicire, ci distrugere eternă. Biblia nu dă prea multe amănunte despre ce anume înseamnă asta, însă putem fi sigură că va fi o existenţă oribilă, separată de Dumnezeu – esenţa fiinţei noastre – o agonie fără sfârşit.

 

Nu e un pic cam mult pentru un mic păcat? Aici iarăşi s-ar putea discuta foarte mult, dar fără rost. Dumnezeu ştie ce este drept şi dacă El spune că aceasta este singura pedeapsă, atunci aşa este. Să lăsăm aşa chestiunea aceasta, altminteri am pierde zile întregi încercând să aflăm de ce este drept aşa. Am putea afla explicaţii parţiale, însă până la urmă trebuie să avem încredere în Dumnezeu în această privinţă.

 

bullet

Dumnezeu doreşte să ne izbăvească

-…darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică (Romani 6:23).

 

Ideea este că Dumnezeu este drept, ne iubeşte şi vrea să ne ferească de consecinţele păcatelor noastre. Trebuie însă să facă acest lucru fără a deveni nedrept.

 

Dacă erai Dumnezeu, cum ai fi izbăvit omenirea?

 

Dumnezeu a găsit o cale pentru ca noi să putem scăpa de la judecată. O cale care este deopotrivă dreaptă şi afectuoasă. Unii spun că această cale este prea complicată pentru a o putea pricepe, astfel că fie o resping, fie cred în ea – fără a o înţelege vreodată.

 

Acest lucru nu ar trebui să fie astfel, pentru că, până la urmă, Dumnezeu este şi cât se poate de logic. Aşadar, doar de dragul discuţiei, cum ai izbăvi omenirea dacă ai fi Dumnezeu?

 

Haideţi să privim situaţia şi să vedem ce necesită.

 

bullet

Dreptatea cere o pedeapsă pentru păcat

- păcatul este real – nu-l poţi ignora, pur şi simplu, lăsând lucrurile în voia lor

 

Dumnezeu nu poate să ierte chiar totul – încălcarea legii fără pedepsire ar invita oamenii să păcătuiască mai mult. Până la urmă, dacă nu este pedeapsă, de ce m-aş abţine?

 

Nu se poate aşa – trebuie să existe consecinţe.

 

bullet

Nu ne putem mântui singuri

- faptele bune nu pot cântări mai greu decât cele rele, astfel că pedeapsa trebuie aplicată

 

Dilema ar fi faptul că nu ne putem feri de consecinţe. Odată ce am păcătuit, nu putem să facem lucrurile neprihănite la loc. Unii cred că pot să găsească o cale în această problemă, prin fapte bune care să le depăşească pe cele rele. Însă aşa ceva pur şi simplu nu merge. Nu are sens. Şi să vă ofer o ilustrare:

 

Imaginaţi-vă că aţi trecut cu maşina pe roşu şi aţi accidentat un pieton care tocmai traversa strada. Apoi veniţi la curtea de judecată şi îi spuneţi judecătorului: „Promit că, de acum încolo, voi respecta regulile de circulaţie. Şi pe lângă asta, sunt şi pompier voluntar. Aşa că, vă rog frumos, daţi-mi drumul fără pedeapsă.” Ce credeţi că ar răspunde judecătorul?

 

Probabil ceva de genul: „E foarte bine că vrei să respecţi regulile de circulaţie pe viitor, însă asta se presupune că vei face oricum, în primul rând. Şi, chiar dacă apreciez ceea ce faci pentru comunitate, asta nu o ajută cu nimic pe persoana pe care ai lovit-o cu maşina.”

 

Sau imaginează-ţi că – Doamne fereşte – îţi înşeli soţia şi îi spui: „Nu mă pot despărţi de cealaltă femeie, însă îţi promit că o să îţi aduc flori şi cadouri în fiecare zi.” Cum ar rezolva aşa ceva problema?

 

bullet

Iubirea vrea să ne izbăvească

- pedeapsa este potrivită, însă mai mult decât putem noi îndura

- trebuia, astfel, ca cineva să fie dornic să ispăşească pedeapsa pentru noi

 

Dumnezeu a văzut această dilemă. El ştia că nu ne putem izbăvi singuri şi că pedeapsa este peste ceea ce putem noi suporta. Însă Dumnezeu ne iubeşte şi nu vrea să trecem prin asta. Ce poate face?

 

Pentru mintea noastră limitată, aceasta ar fi o problemă extrem de dificil de rezolvat. Pentru noi este aproape imposibil să fim şi iubitori, şi drepţi concomitent. Astfel că de obicei alegem una din variante. Încercăm să fim afectuoşi cu cel care ne-a supărat, lăsăm problema deoparte şi lucrurile să îşi desfăşoare cursul – uitând că este incorect şi fără afecţiune faţă de victime. Sau clamăm dreptatea, pedeapsa severă şi răzbunarea – uitând că şi ofensatorul este totuşi o fiinţă omenească.

 

Astfel că o pedeapsă trebuie să existe, însă nu pe umerii noştri. Cine ar putea-o duce, însă? Trebuie să fie un înlocuitor, cineva dornic să primească pedeapsa în locul nostru. Dreptatea s-a săvârşit şi noi suntem scăpaţi.

 

…darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică (Romani 6:23).

 

bullet

Cine este capabil să plătească preţul în locul nostru?

-          trebuie să fie om, neprihănit de păcate

-          trebuie să fie Dumnezeu

 

Astfel, Dumnezeu a trebuit să devină om

-          Hristos, S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora (Evrei 9:28)

 

Trebuie să fie om, deoarece numai un om poate fi în situaţia de a primi ceea ce oamenii trebuie să primească şi pentru că numai un om este capabil să moară. Acea persoană trebuie să fie curată de toate păcatele, deoarece altfel nu ar putea plăti decât pentru propriile păcate. Trebuie să fie şi Dumnezeu, deoarece numai Dumnezeu poate purta păcatul tuturor oamenilor.

 

De aceea a murit Isus pentru noi – nu există altă cale de a face acest lucru.

 

Aşadar, Dumnezeu a trebuit să devină om şi de fapt, asta s-a întâmplat.

Întrebare: Asta înseamnă că toată lumea este mântuită acum?

 

Nu este cazul, clar. Potrivit lui Ioan 3:17-18, cei care Îl resping pe Hristos sunt deja osândiţi. De ce? De ce ceva „mărunt”, precum a crede sau nu, face diferenţa în această lume?

 

Dumnezeu nu ne obligă să venim la El. Suntem invitaţi cu toţii, însă dacă nu venim, va trebui să rămânem pe dinafară (Luca 14:16-21, Matei 22:2-10). Dumnezeu nu poate primi nimic nesfânt în rai şi, atât timp cât nu căpătăm iertarea Sa, nu suntem potriviţi pentru a intra în Împărăţia Lui.

 

Ca ilustrare: aţi intra într-o căsnicie cu cineva care, la propunerea mariajului, răspunde numai cu „poate” sau „nu, nu prea cred în căsnicie”?

 

Dacă Dumnezeu a devenit om – ce aşteptări să avem?

 

Dacă Dumnezeu a devenit om, ne putem aştepta la anumite lucruri. Trebuie să fie ceva deosebit, astfel încât fiecare să poate vedea ce s-a întâmplat.

 

bullet

Un eveniment unic în istoria omenirii Matei 1:18,24-25
- naşterea din Fecioară este dovada că Dumnezeu a avut un rol în concepere

bullet

O viaţă desăvârşită, fără de păcat Evrei 4:15
- Altfel, El nu ar fi putut plăti pentru păcatele noastre.
- biruirea greşelilor noastre prin împotrivirea la ispită
- a fost un exemplu pentru noi

bullet

A glăsuit cele mai măreţe cuvinte rostite vreodată Matei 13:54
- Precepte care au o influenţă nepieritoare şi universală
- Cuvinte de mângăiere, care satisfac foamea duhovnicească a omenirii

bullet

Fapte supranaturale ca dovezi ale dumnezeirii Sale Ioan 11:38-44
- Miracolele iubirii şi alinării, cu efecte invizibile  

bullet

Biruirea celui mai temut inamic al nostru - moartea Matei 28:5-6
- El trebuie să sufere moartea şi să fie îngropat pentru a o dovedi
- trebuie să se ridice din morţi şi să dovedească că este viu

 

Aceste aşteptări explică de ce anume Biblia subliniază anumite fapte. Naşterea printr-o fecioară este importantă, nu doar o piatră de încercare pentru cei ce au îndoieli. Miracolele au fost importante, atât ca dovadă, cât şi ca semn al iubirii Sale de oameni. Moartea şi învierea sunt necesare pentru a dovedi că există biruinţă asupra morţii.

 

Şi cel mai important lucru este – exact aşa cum s-a întâmplat: Biblia spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

 

În cele ce urmează vom discuta despre Isus – omul pe care l-am văzut aici, pe pământ, şi de fapt a fost mai mult decât un om.

 

Isus: om şi Dumnezeu

Acum, că am stabilit necesitatea noastră pentru mântuire şi faptul că Dumnezeu a trebuit să se facă om pentru a ispăşi El însuşi pedeapsa noastră, ne vom întreba – s-a întâmplat astfel într-adevăr? Mesia cel făgăduit a apărut deja sau trebuie să mai aşteptăm ca Dumnezeu să coboare pe pământ şi să ne izbăvească, aşa cum cred evreii?

 

Este Isus Mesia cel promis, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om concomitent? Sau a fost doar o persoană oarecare – deosebit de dăruită, însă tot doar o fiinţă umană? A existat El cu adevărat sau este doar un mit, inventat la câteva veacuri după faptul în sine, aşa cum vor unii teologi să credem azi?

 

Astfel, vom privi acum către persoana lui Isus. Ce cunoaştem despre El? Să ne uităm mai întâi la omul Isus, iar apoi să chestionăm dacă a fost într-adevăr Dumnezeu.

 

Isus a fost o persoană istorică?

Pentru noi, creştinii, întrebarea nu este atât dacă Isus a existat într-adevăr – nu avem îndoieli în această privinţă, ci ce dovezi avem pentru crezul acesta. Ei bine, există o mulţime de dovezi, dintr-o varietate întreagă de surse diferite.

 

Biblia oferă dovezi clare

privind existenţa lui Isus. Evangheliile Îi descriu naşterea şi data în vremea recensământului roman decretat de Cezar Augustus (Luca 2:1-7) şi în ultimii ani ai lui Irod cel Mare (Matei 2:1,19). Ele Îi descriu pe larg viaţa, faptele şi învăţăturile. Luca arată (Luca 3:23) că avea cam 30 de ani când şi-a început preoţia publică. Ioan ne spune (Ioan 2:20) că acest lucru se întâmpla în al 46-lea an de la construcţia templului (cam prin anul 26 după Hristos). Aceste evenimente de preoţie publică s-au întins pe parcursul a circa trei ani. Toate evangheliile Îi descriu moartea pe cruce la începutul Paştelui iudeu, în perioada în care Pilat era guvernatorul roman. Toate patru evanghelii arată limpede că El s-a înălţat în cea de a treia zi.

 

Pentru un creştin, acestea ar trebui să fie dovezi îndestulătoare pentru faptul că Isus a fost o persoană reală. Până la urmă, am stabilit faptul că Biblia este absolut veridică, atunci când vine vorba de evenimente istorice. Însă pentru sceptici, mai există evidenţe – din afara creştinismului.

 

Istoricii laici

Dau o mărturie deosebit de bună pentru faptul că Isus a existat, ca persoană istorică. Nimeni nu poate pretinde că au făcut-o pentru nişte motive personale, deoarece nu au avut nimic de câştigat din acest lucru. Istoricii laici nu au nimic de-a face cu creştinismul, ba chiar fiind adeseori opuşi acestuia. Cu toate acestea, mulţi dintre istoricii romani timpurii se referă la Isus ca la o persoană reală.

 

Încă de prin anul 52 după Hristos, Thallus a scris o istorie a estului mediteraneean, de la războiul Troiei până în zilele sale. În cea de a treia carte a lui, a încercat să explice întunericul subit care a cuprins pământul în după-amiaza zilei crucificării lui Hristos. Thallus nu se îndoieşte de vreunul dintre evenimente, însă încearcă să găsească o explicaţie naturală (eclipsă solară), însă nu prea reuşeşte (era perioada de lună plină).

Cornelius Tacitus (55-120 după Hristos) este în general privit ca cel mai mare istoric antic al Romei, cunoscut pentru integritatea şi acurateţea sa. Analele sale, una dintre cele două mult lăudate lucrări ale lui, acoperă perioada dintre moartea lui Augustus, în anul 14 după Hristos, şi cea a lui Nero (anul 68 după Hristos). Se menţionează existenţa creştinilor în Roma şi se fac aluzii la moartea lui Hristos sub guvernarea lui Pontus Pilat, pentru a se lămuri cine sunt ei.

 

Plinius, guvernator în Asia Mică în 112 după Hristos, îi scrie împăratului roman să caute consiliere privind tratamentul aplicat creştinilor, fiind atât de mulţi care erau condamnaţi la moarte. El încearcă să explice şi credinţa lor, indicând că a aflat că este imposibil să îi obligi cumva să Îl afurisească pe acest Hristos (prin mijloace de înjosire a lor), chiar şi când trebuie să plătească cu viaţa pentru acest crez.

Sunt doar trei exemple de scriitori romani care privesc creştinismul ca pe o superstiţie dăunătoare, însă cu toate astea, şi ei atestă existenţa lui Hristos.

 

Relatările ebraice

despre Isus Hristos cu siguranţă nu pot fi blamate de simpatie în favoarea creştinismului. Evreii încă nu cred că Isus a fost Mesia. Nu au vreun motiv să scrie despre El, dacă nu ar fi fost o persoană reală.

 

Totuşi Talmudul se referă clar la El şi la crucificarea Sa în ajunul Paştelui, precum şi la faptul că autorităţile iudaice au fost implicate. Se menţionează cinci dintre discipolii lui, nominal. Este denumit, cu sarcasm, „Fiul fecioarei”, indicând că nu a fost fiul soţului Mariei.

 

Flavius Iosefus (37-100 după Hristos), faimosul istoric evreu, scria despre Isus în lucrarea sa Antichitatea ebraică. El se referă la familia lui Isus, la învăţătura Sa şi la crucificarea sub stăpânirea lui Pilat, precum şi la faptul că creştinii cred în învierea Lui.

 

Surse creştine nebiblice

scriu despre Isus începând de prin anii 30-50 după Hristos. Ele oferă chiar cea dintâi mărturie despre faptul că Isus a trăit, murit şi înviat. Se crede că mulţi dintre scriitorii Noului Testament, îndeosebi Luca şi Pavel, au citit unele dintre aceste materiale şi le-au întrebuinţat în scrierile lor.

 

Aceşti martori timpurii  au plătit cu viaţa pentru cele spuse, astfel încât este cert că nu aveau nici cel mai mic motiv să născocească.

Scriitorii primelor două secole au furnizat mărturii în plus. Oameni precum Eusebius, Papias, Clement din Roma, Irineus (prin anul 130 după Hristos) confirmă însemnările biblice. Pentru ei era vorba de istorie recentă şi exista un lanţ de mărturii din vremea lui Isus accesibil lor, informaţii pe care le-au putut consemna.

 

Altă dovadă istorică

De curând, oamenii au găsit un osuar folosit pentru înhumare doar în secolele întâi şi al doilea. Inscripţia acestuia menţionează numele Iacov, fiu al lui Iosif, frate al lui Isus. Cel din urmă este mai mult decât neobişnuit, deoarece atunci se menţionau foarte rar numele fraţilor, astfel că acest frate trebuie să fi fost cineva foarte important. Cei mai mulţi scolastici cred că este vorba de una dintre cele mai puternice dovezi istorice pentru faptul că Isus a trăit exact în timpul şi în familia descrise de Biblie.

 

A fost Isus Dumnezeu?

Oamenii care s-au confruntat cu dovada de mai sus pot admite că Isus a existat într-adevăr, însă vor spune că a fost doar un om, nu şi Dumnezeu. Vor afirma că El nu a pretins vreodată că este Dumnezeu sau că a dus în eroare oamenii în mod deliberat, ori că El chiar credea că este Dumnezeu – când de fapt nu a fost. Pot fi veridice astfel de argumente?

 

Isus a afirmat sau nu că este Dumnezeu?

bullet

Evangheliile consemnează multe declaraţii în care Isus pretinde că este Dumnezeu

-de exemplu, Marcu 14:61-64, Ioan 8:24,58; 10:30.

Nu este cazul pe care l-am menţionat, în afirmaţiile Lui. Evreii au înţeles aceste declaraţii foarte bine şi chiar au încercat să Îl omoare pentru acest lucru.

-Ioan 10:33, compară şi Ioan 8:24,58 cu Exodul 3:14

-Ioan 5:18 chiar ne tălmăceşte acest lucru

bullet

Isus a făcut şi o serie de afirmaţii indirecte:

-iertarea păcatelor (Marcu 2:5-7)

-afirmaţia că El este viaţa (Ioan 14:6)

-afirmaţia că va judeca lumea (Ioan 5:26-27)

bullet

Isus a îngăduit ca oamenii să I se închine (Matei 14:33, lucru rezervat pentru Dumnezeu)

-comparaţi acest fapt în Fapte 10:25-26, Apocalipsa 19:10

bullet

Isus a fost gata să moară pentru afirmaţiile Sale (Ioan 19:7)

Astfel că Isus a afirmat clar că este Dumnezeu şi toţi cei din acea vreme au înţeles acest lucru foarte bine. Întrebarea se ridică acum: a fost El cel care pretindea că este? Doar de dragul argumentării, să ne asumăm că nu ar fi fost. Într-un atare caz, ori ştia că spune o minciună, ori credea în mod sincer – dar amăgitor, ce spune. Vom arăta că ambele alternative nu pot fi adevărate.

 

Ar fi putut fi acele afirmaţii false şi Isus să ştie acest lucru?

Pentru a răspunde acestei întrebări, haideţi să lăsăm puţin deoparte faptul că suntem creştini care ştiu despre Isus şi să aplicăm bunul simţ uzual în raţionamentul care este accesibil şi necredincioşilor. Dacă Isus ştia că pretenţiile Sale sunt false, ce ne-ar spune asta despre persoana Lui?

bullet

Ar fi un ipocrit, deoarece ar spune altora să fie sinceri, oricare ar fi preţul, în vreme ce ar trăi o minciună colosală.

bullet

Ar trebui chiar să spunem că este malefic, spunându-le deliberat altora să creadă în El pentru destinul lor veşnic, ştiind că vor fi osândiţi dacă o vor face.

bullet

Ar fi şi un smintit, pentru că ştia că va muri pentru afirmaţiile Lui (Ioan 19:7), provocându-i fără încetare pe evrei.

Ar putea fi astfel cazul în realitate? Până la urmă, noi ştim că El a fost un mare învăţător şi predicator, cu perspective profunde. Nu numai că a dat îndrumări morale, dar a şi practicat ceea ce a spus, în toate privinţele. I-a iertat chiar şi pe inamicii Săi, în timp ce murea pe cruce (Luca 23:34). Ar putea un şarlatan malefic, un smintit să dea faptic un astfel de exemplu în toate privinţele vieţii sale şi să mai şi mintă conştient prin cele mai importante învăţături ale lui?

 

Nu prea este probabil, deoarece nici o fiinţă omenească de pe această planetă nu ar putea trăi în mod conştient o asemenea contradicţie. Discipolii Lui l-au însoţit timp de trei ani. La un moment dat, ar fi descoperit că este ceva greşit în privinţa Lui.

 

Şi nici măcar nu are sens. Isus nu a avut nimic de câştigat minţind despre adevărata Sa natură. El nu a vrut să fie făcut rege, a îngăduit să fie judecat şi osândit la moarte pentru acea ipotetică minciună. El a tăcut tot timpul. Ce ar fi avut de câştigat persistând cu minciuna până la sfârşit şi murind pe cruce? Dacă ştia că este greşit ce face, ar fi renunţat la un moment dat, pentru a-şi salva viaţa.

 

Ar fi putut Isus să creadă sincer într-o amăgire despre persoana Sa?

Aşadar, dacă Isus nu ne-ar fi minţit în mod conştient despre cine este într-adevăr – poate că ar fi fost o persoană bună, foarte idealistă, crezând într-adevăr că este Dumnezeu – dar greşind. Până la urmă, este posibil să fii şi sincer, şi să greşeşti în ceea ce crezi.

 

Însă trebuie să ţinem cont de faptul că Isus trăia într-o societate monoteistă destul de dură. A le spune altora că El este Dumnezeu nu putea fi doar o fantezie inofensivă a unui om altminteri foarte raţional. Chiar şi astăzi am considera că cineva care pretinde că este Dumnezeu este crunt amăgit şi nu chiar în toate minţile. Însă în timpul lui Isus, aceste afirmaţii indicau sminteala în cel mai deplin sens. Una peste alta, El a întâmpinat o opoziţie constantă şi totuşi a mers înainte cu afirmaţiile Sale.

 

Se poate ca Isus să fi fost doar nebun?

Încă o dată, haideţi să ne uităm la restul vieţii lui Isus. Odată ce Biblia consemnează atât de multe lucruri pe care Isus le-a spus, ştim că cuvintele Sale erau pline de înţelepciune practică şi perspective profunde în privinţa firii omeneşti. Ştim că cuvintele Sale i-au făcut pe oameni să se simtă alinaţi şi că erau pline de autoritate (Matei 13:54). Oamenii au observat că El deţine putere. A arătat o profundă iubire şi preocupare pentru ceilalţi oameni. Mai mult, a fost uimitor de creativ şi chiar imprevizibil.

 

Nici un nebun nu a deţinut vreodată vreuna dintre aceste calităţi. Dacă eşti smintit într-o privinţă anume a gândirii, atunci cu siguranţă că sunt afectate şi alte zone ale gândirii. Nu există vreo modalitate prin care să vezi doar putere, înţelepciune, gândire practică, autoritate, iubire şi creativitate într-o astfel de persoană. Chiar şi un schizofrenic nu îşi poate ascunde nebunia tot timpul. Cineva mai apropiat va sesiza boala, mai devreme sau mai târziu.

 

Dacă Isus era nebun, atunci la un moment dat acest lucru ar fi devenit evident pentru ceilalţi, după ce toţi discipolii Lui, toţi oamenii ţinutului L-au urmat timp de trei ani şi au crezut în spusele Sale (Matei 16:13-16). Cu siguranţă nu au văzut nici urmă de smintire.

 

Avem o dovadă pentru dumnezeirea Sa?

Astfel, un raţionament de bun simţ ne spune că Isus nu putea greşi în afirmaţia Sa că este Dumnezeu. Şi deoarece suntem siguri de felul în care a făcut aceste afirmaţii, există o singură concluzie logică, aceea că Isus este în fapt Dumnezeu.

Însă nu trebuie să ne oprim aici. Există o mulţime de dovezi pentru dumnezeirea Lui.

bullet

Scriitorii Noului Testament spun că El este Dumnezeu:

-          Dumnezeu Însuşi o certifică în Luca 3:22

-          Petru: Matei 16:15-16, Faptele 2:36; 2 Petru 1:1

-          Pavel: Romani 9:5, Filipeni 2:6, Coloseni 1:15-17, 2:9; Tit 2:13

-          Apostolul Toma: Ioan 20:28

-          Marcu 1:1, Evrei 1:3,8; Ioan 1:1, 14; 1 Ioan 5:20

 

Există şu dovezi externe ale dumnezeirii Lui.

Ştim că mai mult de 300 de profeţii despre Mesia ale Vechiului Testament sunt îndeplinite prin Isus – cum ar fi naşterea din Fecioară, Betleemul, linia regală davidiană, intrarea triumfală, moartea Sa pe cruce şi învierea. Am vorbit pe larg despre aceste lucruri.

 

Este un fapt bine stabilit că aceste proorociri se refereau la Mesia. Legătura nu s-a stabilit după ce faptul s-a întâmplat, ci erau cunoştinţe obişnuite în rândul erudiţilor (Matei 2:5-6).

 

Evanghelia consemnează multe miracole, ca evidenţe ale autorităţii lui Isus. El a vindecat oameni, a hrănit mulţimea, a păşit pe apă, a potolit furtuna, a înviat oameni din morţi – nici o altă fiinţă omenească nu a avut vreodată această putere.

 

Rezumat:

Toate cele de mai sus conduc către o singură concluzie. Deoarece:

-          Isus afirmă că este Dumnezeu şi este imposibil ca El să fi minţit sau să fi fost amăgit

-          Biblia, despre care am stabilit deja că este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, spune că El este Dumnezeu

-          Există o mulţime de dovezi pentru dumnezeirea Sa,

există o singură posibilitate: Isus este Dumnezeu.

 

Învierea: păcăleală sau istorie?

Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.

Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi.Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!

Dacă nu învie morţii, atunci "să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri". (1 Corinteni 15:12-14, 17-19, 32)

 

Învierea lui Isus Hristos este nădejdea fundamentală în privinţa vieţii noatre veşnice. Fără înviere, credinţa ne este fără rost. De ce să ne mai îngrijorăm de o viaţă de apoi care nu are loc? Dacă nu există înviere, nu va fi judecată şi nici viaţă eternă. Nu trebuie să ne temem de pedeapsă şi nu putem obţine nimic.

 

Oamenii care nu cred în înviere nu au vreun motiv pentru a trăi conform cuvântului lui Dumnezeu. Chiar şi Pavel o spune. Nu are sens să te împotriveşti firii noastre umane, dacă nu există viaţă de apoi. Dacă ne agăţăm de o speranţă amăgitoare, atunci suntem într-adevăr demni de milă – şi cam aşa se uită mulţi necredincioşi la creştinism. Creştinismul este plictisitor şi lasă baltă toată distracţia. Ne abţinem pentru nimic. De ce nu ne-am bucura în viaţă în toate cele – până la urmă, asta e tot ce avem!

 

Există oameni care cred că Isus Hristos a fost o persoană reală. Cred chiar şi că El este Dumnezeu – însă tot nu pot accepta învierea Sa ca fapt. Este prea fantastic pentru a fi adevărat. Pentru ei, pretenţia creştină cum că există viaţă după moarte este una dintre păcălelile cele mai rele îndreptate împotriva minţii oamenilor. Creştinismul îi lasă pe oameni să nădăjduiască la ceva ce nu se va petrece niciodată, renunţând la toate bucuriile vieţii pentru o speranţă deşartă. Şi ar avea dreptate să gândească astfel… dacă nu ar exista învierea.

 

De ce este învierea fizică atât de importantă?

Aşa cum Pavel lămurea în 1 Corinteni 15, învierea celor sfinţi este unul dintre stâlpii cruciali ai credinţei noastre creştine. Prima slujbă a lui Petru în ziua de Rusalii (Faptele 2:32-36) este în întregime întemeiată pe învierea lui Isus Hristos.

 

Învierea este dovada pentru faptul că Isus a înfrânt moartea şi a deschis poarta către viaţa veşnică. Isus Însuşi şi-a prezis moartea şi învierea ca semn (Matei 12:38-40, 16-21, 17:9, 17:22-23, 20:18-19) şi evreii şi-au aminit foarte bine acest lucru după crucificarea Sa (Matei 27:62-65). Profeţiile Vechiului Testament au arătat învierea ca semn al lui Mesia (Psalmi 16:10).

 

Faptul că mormântul nu L-a putut ţine pe Isus probează câteva lucruri. În primul rând, El este Mesia. În al doilea rând, El are puterea de a face tot ce a făgăduit, chiar şi prin moarte, ceea ce dovedeşte iarăşi că El este Dumnezeu. În al treilea rând, învierea celor sfinţi, la vremea aceea lucru pus la îndoială de saducei, este un fapt, nu un mit. Mai mult, a fost cauza pogorârii Sfântului Duh, care va veni către credincioşi permanent după ce Isus a părăsit acest pământ.

 

Fără înviere ar fi fost imposibil să se stabilească poziţia împărătească a lui Isus. Până la ziua învierii Lui, chiar şi discipolii Îl considerau un om oarecare, deşi neobişnuit şi cu puteri excepţionale de la Dumnezeu. Nici măcar ei nu au înţeles pe deplin semnificaţia tuturor spuselor Lui. Şi atunci când Isus a fost crucificat, au crezut că totul este pierdut. Nu au priceput necesitatea morţii Sale ca ispăşire a păcatelor noastre şi nimeni nu ar fi crezut asta, dacă Isus nu s-ar fi ridicat din morţi pentru a se arăta sutelor de martori.

 

Dacă nu crezi în înviere, este greu să crezi în Isus. Până la urmă, nu mai e nimic la care să speri. Din acest motiv oamenii care resping posibilitatea miracolelor şi a evenimentelor supranaturale (şi încearcă să le explice altfel), nu pot să Îl accepte pe deplin pe Isus – să îşi dedice viaţa Lui – cel puţin până când nu îi face Dumnezeu să se răzgândească.

 

Unii oameni îşi imaginează că învierea ar fi ceva care se întâmplă doar sufletului sau duhului. Totuşi, dacă Isus nu s-ar fi ridicat din morţi cu acelaşi trup fizic cu care a fost aşezat în mormânt, atunci învierea Sa şi-ar pierde valoarea ca dovadă în cauza celor trei lucruri menţionate mai înainte. Fără o înviere fizică, nu am avea vreo dovadă că Isus s-a ridicat din morţi. Dacă El ar fi apărut în faţa apostolilor fără trupul fizic pe care ei îl ştiau, cum şi-ar fi dat seama că este El şi nu vreo apariţie oarecare, vreun duh (Luca 24:37) sau vreo plăsmuire?

 

Aşadar, pentru creştin este important să ştie că Isus s-a ridicat, faptic, în formă trupească. Dacă El s-a ridicat aşa cum a făgăduit, atunci şi noi putem fi înviaţi din morţi şi viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea fizică. Învierea lui Hristos justifică speranţa noastră la viaţă veşnică şi acest lucru face diferenţa pe această lume.

 

Este învierea ceva veridic?

Cum spuneam, dacă învierea lui Isus Hristos este atât de importantă pentru credinţa noastră, putem ştii că lucrurile s-au petrecut într-adevăr cum le cunoaştem? Avem vreo dovadă în acest sens?

 

Din fericire, toate cele patru evanghelii consemnează ceea ce s-a întâmplat într-a treia zi (Ioan 20:1-8). Câteva femei, printre ele Maria Magdalena, au mers la mormânt dimineaţa devreme şi l-au găsit gol. Petru, Ioan şi alţi câţiva apostoli au verificat şi au văzut că mormântul era într-adevăr gol. Pentru Ioan era o dovadă pe care a văzut-o şi a crezut-o.

 

Întrebare: Un mormânt gol dovedeşte cu adevărat că Isus s-a înălţat din morţi?

Noi aşa credem. Însă oamenii au venit cu tot soiul de alte explicaţii care să dărâme afirmaţia că Isus s-a ridicat într-adevăr dintre cei morţi. Ei acceptă faptul că mormântul era gol, însă tot susţin că Isus nu a fost vreodată înviat. Pentru ei, e doar un mit contruit de oameni în jurul unor evenimente reale. „Oamenii nu se întorc din morţi”, spun ei, „astfel că trebuie să existe altă explicaţie pentru mormântul gol”. Şi există câteva argumente tipice pe care le folosesc.

 

  1. În primul rând, Isus nu a murit atunci – doar părea că este mort.

  2. El a murit, însă cineva i-a luat trupul din mormânt. Aceasta este probabil cea mai răspândită teorie, pornită de la autorităţile evreieşti imediat după înviere. (Matei 27:62-65, 28:11-15)

  3. Femeile, iar ulterior toţi ceilalţi, au mers la alt mormânt.

  4. El s-a ridicat din morţi, însă nu sub formă trupească – astfel că trupul Lui totuşi s-a descompus.

  5. Mărturisirile martorilor de atunci nu sunt valide. Toate apariţiile lui Hristos de după înviere sunt doar halucinaţii.

 

Vom discuta mai pe larg fiecare dintre aceste argumente după ce ne uităm la evidenţa faptică. Însă ele ne vor spune ceea ce ne trebuie pentru a putea să dovedim. Pentru a arăta că Isus a fost într-adevăr înviat din morţi, trebuie să găsim dovada că a fost mai întâi mort, în primul rând, că trupul său nu a dispărut după ce a fost înmormântat şi că s-a ridicat în formă materială – nu doar spirituală. Doar atunci putem fi siguri că El biruit moartea cu adevărat.

 

Dovezi ale învierii

Există o mulţime de evidenţe, fie din Biblie, despre care am stabilit că este plauzibilă, cât şi din istorie. Să începem cu mărturia biblică.

-          Isus a fost mort.

Toate cele patru evanghelii descriu ce s-a întâmplat cu Isus până ce a murit. A fost mai întâi biciuit, apoi şi-a cărat crucea spre Golgota, acolo fiind bătut în cuie pe cruce şi lăsat în soarele pustiului până ce a murit (Matei 27:26-35, 46-50).

 

Biciuirea în sine este deja o procedură brutală. Romanii nu foloseau un bici simplu, care oricum ar fi fost foarte dureros, ci unul care plesnea victima avânt la capetele cozilor bucăţi de metal şi os. Imaginaţi-vă ce pricinuieşte pielii, muşchilor şi oaselor o singură lovitură cu acest flagrum. Deoarece romanii nu arătau milă şi nu se opreau neapărat la limita evreiască de 40 de lovituri, victimele flagelării romane deseori nu supravieţuiau. Astfel că Isus probabil era pe jumătate mort după biciuire şi, cu certitudine nu a primit îngrijire medicală.

 

Adăugaţi şi bătaia primită de Isus de la soldaţi şi vedem că nu este de mirare că nu şi-a putut căra crucea pe tot drumul spre Golgota. Astfel că romanii au pus un om, pe Simon din Cirena, să care crucea pentru Isus (Marcu 15:21). Probabil că cineva a trebuit să Îl care şi pe Isus până la Golgota.

 

Crucificarea este o altă pedeapsă brutală pe care romanii o aplicau victimelor lor. Era atât de brutală, încât mulţi cetăţeni romani nici nu voiau să ştie cum este ea exact. Din acelaşi motiv, mulţi creştini au o idee idealizată a felului în care este răstignirea. Ne gândim la cuiele care i-au străpuns lui Isus mâinile şi picioarele şi credem că este deja multă cruzime. Însă este doar o parte a torturii.

 

Imaginaţi-vă atârnarea pe o cruce, fiind agăţaţi doar de mâini şi picioare, restul trupului trăgând prin greutatea sa în jos. Nu vă puteţi mişca mai deloc, cu greu vă păstraţi poziţia, cu greu puteţi respira, este caniculă şi sunteţi însetaţi (Ioan 19:28), gâtul vă este uscat şi respiraţia devine din ce în ce mai greoaie, iar rănile – inflamate de expunere şi lipsă de tratament – vă torturează, probabil unele se redeschid şi începeţi să sângeraţi; încheieturile încep să se disloce din cauza masei corpului, vă pierdeţi controlul asupra trupului şi simţiţi presiuni în cap şi stomac, soarele vă arde, iar durerea devine insuportabilă şi simţiţi că nu mai puteţi respira deloc. Moartea devine subit un prieten, însă trebuie să treacă ore întregi până ce totul se termină.

 

Întrebare: Ar fi putut Isus să supravieţuiască acestui chin?

Toate cele patru evanghelii spun că nu. De fapt, Ioan 19:31-35 consemnează că El a murit chiar mai devreme decât era de aşteptat. Pentru că evreii doreau ca trupurile să fie mutate înainte de Paşti, soldaţii romani au venit şi au strivit picioarele răstigniţilor. În acest fel, victima îşi pierde complet controlul asupra trupului şi moare mai rapid – dar este prea puţină milă şi în acest lucru. Însă când soldaţii au venit, Isus era deja mort.

El nu era doar incoştient – romanii s-au asigurat că era mort, împungându-L cu suliţa într-o parte, la coaste. Faptul că a existat o ţâşnire bruscă de sânge şi apă nu numai că dovedeşte că era mort deja, ci spune celor cu cunoştinţe de anatomie şi felul în care a murit – a cedat inima.

 

În Marcu 15:42-46 aflăm că atunci când Iosif din Arimateea a venit şi a întrebat de trupul lui Isus, Pilat a fost surprins să afle că El era deja mort. L-a întrebat pe centurion dacă este într-adevăr aşa şi centurionul a confirmat. Probabil că soldatul văzuse sute de execuţii, astfel că ştia ce vorbeşte.

 

Aşa că un lucru este sigur – când Isus a fost luat de pe cruce şi depus în mormânt, era cu siguranţă mort.

-          Isus s-a ridicat din morţi

Toate patru evanghelii sunt cât se poate de calre în această privinţă (Matei 28:1-7, Marcu 16:1-6, Luca 24:1-8, Ioan 20:10-17). Ele relatează cum s-au dus femeile la mormânt şi au găsit piatra de la intrare rostogolită într-o parte, iar mormântul gol. Acolo se afla un înger care le-a spus că Isus nu mai este acolo, ci s-a ridicat. În Ioan 20:5-7 aflăm că giulgiul de pânză şi veşmintele de înmormântare, împăturite şi separate de giulgiu, erau tot acolo. Un lucru este sigur – oricine ar fi fost în mormânt în prealabil, nu mai avusese nevoie de giulgiu şi veşminte funerare – deoarece era viu.

 

Întrebare: Este posibil ca discipolii să îi fi furat trupul?

Nu prea ar fi fost posibil. Până la urmă, mormântul era păzit de soldaţi romani şi discipolilor le era prea teamă pentru a încerca să se furişeze pe lângă ei, să rupă sigiliul mormântului şi să plece cu trupul. În plus, ca evrei credincioşi, probabil că erau ocupaţi cu îndatoririle Paştelui. Mai mult, nu ar fi avut timpul necesar pentru a dezveli corpul, aranja şi împături giulgiul şi veşmintele funerare, înainte de a fugi cu trupul. În fine, apostolii nu au crezut cele spuse de femei (Luca 24:9-12), lucru fără rost în cazul în care ei ar fi furat trupul.

 

Însă nu avem doar un mormânt gol, cu un trup lipsă. Isus era viu. Sute de oameni l-au văzut în următoarele 40 de zile. Chiar după ce discipolii Lui au plecat de la mormânt, El s-a arătat Mariei Magdalena (Ioan 20:10-17), femeilor care se întorceau de la mormânt (Matei 28:9-10), lui Petru (Luca 24:34), discipolilor pe drumul către Emaus (Luca 24:13-33), apostolilor (Luca 24:36-43, Ioan 20:19-29), iar ulterior chiar şi în faţa a 500 de credincioşi în acelaşi timp (1 Corinteni 15:6).

 

Astfel că Isus nu a dispărut după ce a murit – s-a ridicat.

-    Isus s-a ridicat din morţi în formă trupească

Evangheliile sunt ferme în privinţa faptului că Isus s-a ridicat în aceeaşi formă trupească în care fusese pus în mormânt. Din fericire, avem însemnările lui Toma, care nu era prezent atunci când Isus li s-a arătat apostolilor pentru prima dată (Ioan 20:24-28). Toma este un personaj cu picioarele pe pământ. El crede doar ce vede cu ochii lui. Chiar spusese că nu va crede până ce nu va putea să Îl atingă pe Isus – şi acest lucru l-a convins, în cele din urmă, că Isus se ridicase din morţi.

 

Întrebare: De ce credeţi că această relatare este consemnată în Biblie?

Este scrisă pentru toţi cei care se îndoiau de faptul că Isus a înviat în formă trupească. Toma a verificat acest lucru. L-a atins pe Isus şi a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Cel care se afla în faţa lui era Isus acela pe care Îl ştia, Isus pe care Îl văzuse murind, iar acum era viu iarăşi. Nu este nici o îndoială în această privinţă.

 

Luca oferă o altă semnalare importantă. În Luca 24:36-44, Isus le apare discipolilor Săi, însă ei cred că văd o fantomă. Una peste alta, Isus era mort, nu? Însă Isus, văzându-i nedumeriţi, îi invită să Îl atingă: „un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu”. Ce poate fi mai limpede de atât? Şi pe deasupra, le-a cerut chiar să Îi dea ceva de mâncare. Iar peştele pe care I l-au dat nu a căzut, aşa cum s-ar fi întâmplat în cazul unui duh fără de trup fizic, ci a fost mâncat de Isus.

 

În Luca 24:30-31, Ioan 21:1-14 şi Faptele 1:3, avem şi alte relatări care reliefează prezenţa fizică a lui Isus, după moartea Sa.

Aşadar, Biblia afirmă clar că Isus a murit şi s-a ridicat din morţi, în formă trupească. Nu ne-ar fi fost necesară vreo altă dovadă, însă uneori este de folos să ştii că mai există şi alte dovezi, externe, care confirmă ceea ce spune Biblia.

 

bullet

Ignatius (anii 50-115 după Hristos), episcop de Antiohia, atestă crucificarea lui Isus Hristos şi ridicarea Sa din morţi după trei zile. El se bizuie pe însemnările martorilor oculari, care i-au vorbit personal.

bullet

Atât istoricii evrei, cât şi cei romani consemnează faptul că au existat mulţi martori oculari ai învierii.

Istoricul evreu Iosefus relatează crucificarea lui Isus şi faptul că a fost ulterior văzut de mulţi martori oculari.

 

Tertullian (160-220 după Hristos) scrie că evreii aproape că l-au forţat pe Pontius Pilat, guvernatorul roman al Siriei, să Îl osândească la moarte prin crucificare pe Isus. El mai spune că înălţarea lui Hristos este de departe mai certă decât presupusa înviere a altor persoane binecunoscute (Romulus). Aceste consemnări sunt o dovadă cât se poate de plauzibilă, venind de la un necreştin.

 

Plinius, guvernator în Asia Mică în anul 112 după Hristos, îi scrie împăratului roman că creştinii erau gata să moară pentru mărturisirea lor, deoarece el nu mai ştie ce să creadă despre faptul că a trebuit să trimită la moarte atât de mulţi dintre ei.

bullet

Zeci de mii de cercetători au parcurs consemnările, pentru a vedea dacă pot găsi cel puţin o dovadă împotriva învierii. Nu au găsit nimic. În schimb, au descoperit iar şi iar însemnări din secolele întâi şi al doilea despre creştini care primeau dispreţ, împotrivire, persecuţie, întemniţare, schingiuiri şi chiar moartea. Aceşti creştini timpurii aveau toate motivele să îşi verifice temeinic bazele credinţei. Unii afirmau că fuseseră martori oculari, alţii cunoşteau un şir de oameni care fuseseră martori, fiecare verificând veridicitatea celui dinaintea lui. Faptul că nici unul nu s-a dezis de mărturisirea sa indică faptul că ei nu se bizuiau pe vreo istorisire fictivă, ci pe ceva considerau a fi adevărul – învierea lui Isus Hristos.

bullet

Trebuie să se ţină seamă şi de consecinţele imediate ale învierii asupra oamenilor care au fost martori oculari, precum şi asupra societăţii.

 

Gândiţi-vă la transformarea adunăturii de laşi învinşi, ascunzându-se îndărătul uşilor încuiate într-i zi (Ioan 20:19-23) într-o tovărăşie pe care nici o persecuţie nu o mai putea reduce la tăcere. Nici un mit prefabricat nu ar fi reuşit o atare schimbare dramatică.

 

Gândiţi-vă la biserica pornită în urma mărturiei lor. Timp de secole, ea a suferit persecuţii crunte, însă nici o încercare de a rade creştinismul de pe faţa pământului nu a reuşit. Nu ar fi existat creştinătate, dacă credinţa în înviere nu ar fi stat la temelia adevărului.

 

Gândiţi-vă la multitudinea de creştini din ultimii peste 2000 de ani, a căror viaţă a fost radical schimbată după ce s-a întors spre Hristos, din necredinţă. Nici un alt motiv decât acela că Hristos este viu nu poate explica suficient acest lucru. Nici o îndoctrinare, oricum ar fi survenit ea, nu poate să sprijine o transformare a atâtor vieţi.

 

bullet

Ţineţi cont de faptul că evreii au încercat să muşamalizeze cazul învierii încă de la început. Ei i-au persecutat pe creştini (Faptele 9:1-2) pentru a-i face să Îl tăgăduiască pe Hristos. Dacă învierea ar fi fost o minciună, ei ar fi găsit într-un fel sau altul locul în care era trupul lui Isus Hristos. Dar nu au putut să o facă – pentru că nu era acolo.

Pavel s-a confruntat cu batjocura în Atena (Faptele 17:32), atunci când a vorbit despre învierea lui Hristos – de ce nu în Ierusalim? Pentru că acolo era un fapt cunoscut că mormântul era gol şi că trupul nu putea fi găsit.

 

Este bine să fii sceptic şi să verifici lucrurile înainte de a le crede. Bereenii (locuitorii oraşului antic Berea, azi în Grecia, nota trad.) au făcut astfel (Faptele 17:11) şi au fost foarte apreciaţi pentru asta. Însă atunci când faptele sunt clare, este iraţional să respingi concluziile logice.

Şi exact despre asta este vorba când refuzi să crezi în înviere. Este iraţional, nu bazându-ne pe fapte, ci pe dogma care spune că nu pot exista evenimente supranaturale. Este, oricum, o ipoteză greu de justificat. Este ca şi cum ai spune „nu există particule subatomice – este doar un mit la care au visat fizicienii pentru a căpăta bani de la guvern. Nu putem vedea asemenea particule, deci nu există” şi ai respinge complet orice dovadă plauzibilă a contrariului. Nu are sens să polemizezi în acel fel, deoarece este o atitudine care se abate de la bunul simţ, bazându-se în schimb pe o afirmaţie absolută care nu poate fi sprijinită.

 

Rezumat:

Deoarece

-          Biblia, Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, atestă învierea fizică a lui Isus Hristos,

-          Există sute de martori oculari, care nu puteau fi toţi mincinoşi sau nebuni, şi

-          Există multe consecinţe vizibile, explicabile doar dacă învierea este reală

există iarăşi o singură concluzie logică: învierea fizică este un fapt.

 

Respingerea punctuală a obiecţiilor

Să ne întoarcem acum la obiecţiile punctuale pe care le-au ridicat oamenii. Avem destule probe pentru a le dovedi eronate. Însă dacă ele nu vor fi îndeajuns pentru a-i face ca măcar să se gândească la posibilitatea faptului că Isus chiar s-a ridicat din morţi, putem chiar să arătăm că aceste obiecţii nu au sens – date fiind faptele istorice pe care le cunoaştem despre acele vremuri.

 

Teoria sincopei

Această teorie pretinde că învierea este un mit, deoarece Isus în primul rând nu a murit. El doar a avut un fel de leşin – nu arăta vreun semn vital vizibil, însă era viu atunci când a fost aşezat în mormânt. După câteva ore, a fost revigorat de aerul rece al mormântului, s-a ridicat, şi-a scos giulgiul şi a plecat.

 

Întrebare: Ar putea fi aceasta o explicaţie plauzibilă pentru ce s-a întâmplat?

 

Una peste alta, cunoştinţele medicale ale vremii nu erau grozave, astfel că oamenii care credeau că El este mort puteau foarte bine să se înşele. Nu ni se spune în Marcu 15:44 că Pilat a fost surprins să afle că Isus este deja mort? Nu înseamnă că majoritatea victimelor crucificării ar mai fi fost vii într-un atare moment, iar Isus, suferind pierderi de sânge şi durere, cel mai probabil că s-a stins din viaţă complet? Şi este plauzibil faptul că El şi-a revenit în mormânt, după ce s-a odihnit în răcoare câteva ore? Nu a fost pură ignoranţă din partea discipolilor Lui faptul că au presupus că nimeni nu putea supravieţui răstignirii şi că El trebuie să fi înviat din morţi atunci când l-au văzut viu iarăşi?

 

Dacă privim problema din acest unghi, teoria pare să aibă ceva adevăr intrinsec. Însă o privire mai atentă dezvăluie faptul că teoria – înafară de faptul că este contrazisă de toate evidenţele pe care le-am prezentat – are câteva fisuri majore. Să încercă să răspundem la câteva întrebări pentru a afla cât de plauzibilă este teoria aceasta, în lumina a ceea ce ştim.

 

bullet

A avut Isus vreo şansă să supravieţuiască crucificării?

V-am descris crucificarea. Este o procedură atât de brutală, încât cei care erau daţi jos de pe cruce înainte de a muri, cu greu se mai revigorau. Odată ce eşti pe cruce mai mult de o oră, şansele tale de supravieţuire sunt aproape zero – chiar şi în cele mai favorabile condiţii.

Să fi fost circumstanţele favorabile pentru Isus? Cu greu s-ar putea spune asta.

 

În Marcu 15:15,19 aflăm că Isus a fost biciuit şi bătut peste cap iar şi iar, înainte de a fi dus spre răstignire. Multe victime nu supravieţuiau nici biciuirii – să presupunem că El a scăpat fără vreo vânătaie şi că era în stare perfectă, atunci când a fost bătut pe cruce? Potrivit lui Marcu 15:21, nici măcar nu-şi mai putea căra crucea! Iar apoi a stat pe cruce mai bine de 6 ore (Marcu 15:25, 34-37).

 

Este greu să ne imaginăm că până şi cei mai puternici oameni, după ce ar îndura toate aceste lucruri, nu ar sucomba.

bullet

Presupunând însă, de dragul discuţiei, că El mai era viu atunci când romanii au verificat-o – ar fi fost posibil să Îl declare mort din greşeală?

Argumentul aici este că romanii nu aveau suficiente cunoştinţe medicale pentru a ştii dacă un om este mort sau este aproape mort. Există o anumită aroganţă occidentală modernă în acest argument – ca şi cum nu ar fi existat deloc cunoştinţe medicale în antichitate. Am putea afirma fără tăgadă că soldaţii aceia, care văzuseră sute de morţi sau oameni care abia de mai erau vii, nu ar fi realizat diferenţa?

 

Câţiva dintre cei care L-au executat, L-au examinat pe Isus înainte de a-L scoate de pe cruce. Unul chiar i-a străpuns coastele, iar brusc a ţâşnit un şuvoi de sânge şi apă (Ioan 19:34) – ceva ce nu vei vedea la o persoană încă vie. Romanii ştiau la fel de bine ca noi, cei de astăzi. Cum poate cineva care nu a fost la faţa locului, după 2000 de ani, să spună că totul este o balivernă şi că Isus nu era mort? Pur şi simplu nu are sens.

 

Presupunând însă că, în vreun fel miraculos, El a supravieţuit şi nimeni nu a observat – cum ar fi ieşit din mormânt?

Dacă nimeni nu şi-ar fi dat seama că El este încă viu, Isus nu ar fi fost prea viguros atunci când a fost pus în mormânt. Până la urmă, fusese torturat crunt, bătut, pierduse mult sânge, era deshidratat, ligamentele îi erau rupte după ce stătuse pe cruce – şi nu primise mâncare, băutură sau îngrijire medicală de mai bine de 24 de ore.

 

Acum hai să presupunem că aerul rece l-a adus înapoi în simţiri. Cum s-ar fi eliberat de lunga pânză a veşmintelor funerare care erau strâns înfăşurate în jurul Lui? Chiar şi un om sănătos ar fi avut probleme să o facă. Şi dacă a ieşit din giulgiul funerar, cum s-a descurcat cu următorul obstacol – piatra pe care cele trei femei la un loc s-au simţit incapabile să o mute (Marcu 16:2-3)? De unde să fi avut acea forţă, după ce a suferit atât de crunt? Este prea departe de realitate pentru a fi posibil.

 

bullet

Ei bine, să mergem mai departe cu ipotezele şi să presupunem că a reuşit să iasă. Ar fi putut să fie bine complet până a doua zi?

Trecuse abia puţin peste o zi de când Isus fusese luat de pe cruce. Era atât de slăbit încât fusese crezut mort. Este evident că era rănit foarte tare. Ce am face astăzi cu o persoană a cărei trup a fost supus caznelor atât de crunt cu o zi înainte? L-am ţine pe acel om în spital pentru cel puţin o săptămână, cu toată îngrijirea medicală posibilă. Gândiţi-vă doar la soldatul (Jessica Lynch) care a ieşit din spital în Irak – ea a petrecut apoi mai bine de o săptămână într-un spital din Germania, înainte de a se gândi măcar să se întoarcă în SUA… şi poţi fi sigur că Isus a fost tratat mult mai rău decât a fost ea. Ar putea crede cineva că El era capabil să se mişte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

 

Însă potrivit lui Matei 28:9-10, Isus a apărut destul de sănătos atunci când femeile L-au văzut. I s-au prosternat – aşa că se pare că nu era vreo necesitate de a-I fi oblojite răni. În Luca 24:13-31, aflăm că El a mers 7 mile (mai mult de 11 km, nota trad.) cu discipolii, către satul lui Emaus şi apoi s-a arătat apostolilor. S-ar potrivi aşa ceva unei persoane care a fost torturată cu mai puţin de 48 de ore în urmă? Cât de probabil ar fi?

 

bullet

Chiar dacă toate cele de mai sus ar putea fi explicate, unde s-a dus El apoi?

Discipolii L-au văzut timp de 40 de zile, apoi El a dispărut. Nimeni nu L-a mai văzut iar, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni. Dacă măcar o persoană L-ar mai fi văzut după Rusalii, dacă măcar cel mai mic zvon că Isus ar fi încă viu pe pământ – acestea i-ar fi făcut pe oameni să se pună pe căutat. Evreii au încercat să Îl găsească pentru a dovedi că acel zvon despre înviere şi înălţare este o aiureală. Alţii s-ar putea să fi sperat să vadă alte miracole. Tânăra biserică s-ar fi năruit, multă lume îndoindu-se de predicile lui Petru. Primii creştini, atât de ştiutori de legende despre personaje fictive şi reale, nu au nici măcar o singură legendă despre Isus, ca fiind viu printre ei în acele momente.

 

Astfel, Isus trebuie să se fi retras într-o solitudine totală, în timp ce biserica Lui se ridica în juru-I, zguduind lumea din temelii. El nu a avut contact cu vreo persoană din lume. A fost absent de la tot, nedorind nici măcar o dată să meargă în mijlocul lumii şi să afle ceva. De ce? Cum şi-ar fi schimbat personalitatea atât de brusc, devenind cineva care nu are nici o similitudine cu Isus cel pe care Îl ştim dinaintea răstignirii şi cu cel care apăruse discipolilor Lui? Acest lucru pare cumva plauzibil?

 

Uitându-ne la toate argumentele de mai sus, teoria sincopei, a leşinului pare să nu aibă sens, chiar dacă nu am avea toate dovezile acestea despre moartea şi învierea lui Isus. Iar evidenţele pe care le avem cuvântă atât de puternic împotriva teoriei sincopei, încât nici o persoană raţională nu poate crede în ea în mod onest.

 

Teoria furtului:

Această teorie este cea mai răspândită încercare de a nega învierea. Potrivit acestei idei, discipolii au venit în timpul nopţii, au furat trupul din mormânt şi l-au făcut să dispară. Ulterior, ei au răspândit zvonul că Isus s-a ridicat din morţi şi foloseau mormântul gol drept dovadă a pretenţiei lor false.

 

Matei 27:62-65, 28:11-15 consemnează că această teorie a luat fiinţă imediat după învierea lui Hristos. Conducerea evreiască era informată despre afirmaţiile lui Isus, cum că va învia a treia zi – poate chiar mult mai bine decât discipolii Lui, în acel moment. Aceşti oameni din conducere i-au cerut lui Pilat gărzi, ca măsură preventivă şi atunci când aceasta a eşuat, au vrut ca soldaţii să spună că discipolii trebuie să fi subtilizat trupul. Iniţial le-a reuşit manevra, cel puţin printre evrei. Iustin Martirul, Tertullian şi alţii, când scriu despre crucificare, pomenensc şi faptul că discipolii au furat trupul şi i-au amăgit pe oameni, întârziind să anunţe public până într-a 50-a zi, când trupul descompus al lui Isus devenise de nerecunoscut.

 

Întrebare: Poate fi ceva adevărat în acest argument?

Să facem o analiză logică atentă, iar. În timp ce un mormânt gol nu dovedeşte neapărat învierea, este totuşi un fapt care necesită explicaţii. Cineva trebuie să fi intervenit – întrebarea este: cine anume? Există două răspunsuri posibile – mormântul gol a fost fie o acţiune divină, fie una omenească. Vom arăta că cea din urmă este imposibilă, aşa că Dumnezeu trebuie să fi lucrat acolo.

 

Hai să presupunem că trupul lui Isus Hristos a fost mutat de cineva. Cine ar fi putut să o facă? Prietenii lui Isus sau inamicii Lui? Ar fi avut respectivii vreun motiv sau puterea de a o face? Şi dacă da, nu s-ar fi comportat într-un mod diferit în lunile şi anii care au urmat? Să privim chestiunea mai îndeaproape.

 

bullet

S-au luat precauţii serioase în străjuirea mormântului împotriva hoţilor. În Matei 27:62-65 citim că marele preot şi fariseii i-au cerut explicit lui Pilat să împiedice orice tentativă de subtilizare. Mormântul a fost sigilat şi un soldat roman a fost pus strajă.

Nu este extraordinar că Dumnezeu a îngăduit să se întâmple astfel? Fără de soldaţi prezenţi la mormânt, era posibil ca cineva să fure trupul. Însă datorită străjii, mormântul gol este o dovadă mult mai puternică pentru ce s-a petrecut într-adevăr.

bullet

Nu a luat nimeni trupul folosind forţa. Acest lucru este evident, deoarece soldaţii nu au raportat că ar fi fost atacaţi. Pe lângă acest lucru, nici o persoană neînarmată nu ar fi îndrăznit să atace un soldat roman – este vorba de nişte soldaţi bine instruiţi.

bullet

Nimeni nu se putea furişa pe lângă soldaţi, când aceştia erau treji. Pentru că ei stăteau chiar în faţa mormântului şi ar fi observat pe oricine ar fi încercat să se strecoare înăuntru.

bullet

Gărzile romanu nu ar fi aţipit. Disciplina militară în rândul romanilor era foarte puternică, categoric mai puternică decât disciplina pe care o vedem la armatele de astăzi. Este un lucru bine documentat faptul că abandonarea postului, adormirea la datorie şi alte încălcări însemnau pedeapsa cu moartea, nu doar vreo pedeapsă minoră. Diverşi istorici descriu frica de pedeapsă care producea o atenţie ireproşabilă în timpul executării îndatoririlor, îndeosebi în privinţa străjii de noapte.

 

Oricine ar crede că măcar unul dintre străjerii de la mormânt ar fi adormit pe timpul nopţii, nu are nici cea mai mică idee despre ce vorbeşte. Trebuie să presupui că toţi soldaţii prezenţi erau nişte molâi iresponsabili, cărora nu le păsa de sarcina lor şi nu aveau a se teme de nimic. Poţi vedea astfel de cazuri în serialele TV de comedie care ridiculizează viaţa militară, însă când vine vorba de armata romană, nu se poate abate nimeni de la adevăr.

 

bullet

Chiar dacă soldaţii ar fi dormit, nu putea nimeni să ia trupul din mormânt fără să fi fost observat. Trebuie să reţinem că exista o piatră masivă la intrarea în mormânt. Mutarea acelei pietre ar fi trezit cu siguranţă cel puţin unul dintre soldaţi.

bullet

Mărturia străjerului cum că discipolii au furat trupul (Matei 28:13-15) este o prostie. Dacă ei ar fi dormit, cum i-ar fi putut vedea pe discipoli? Iar dacă erau treji, de ce i-ar fi lăsat pe aceştia să fure trupul? Pur şi simplu nu are sens. Pe lângă asta, admiţând că soldaţii ar fi adormit sau că ar fi permis ca trupul să fie luat, ar fi fost un act de suicid. Aici trebuiau să vină cu altă poveste.

 

Însă faptul că au spus exact această relatare fără sens arată că ei ştiau că este eronată, că superiorii nu i-ar fi crezut oricum şi că marii preoţi îi vor feri de necazuri.

 

bullet

Veşmintele din mormânt oferă o mărturie tăcută a faptului că trupul nu a fost furat în taină. Nimeni care s-ar furişa pe lângă gărzile romane, fie ele adormite sau nu, pentru a subtiliza trupul lui Isus, nu ar fi pierdut timpul cu desfăşurarea lor din jurul corpului şi cu împăturirea lor (Ioan 20:6-7), înainte de a fugi. Ar fi plecat cât mai repede posibil. Însă ordinea de la locul faptei indică că nu s-a întâmplat nimic de acest fel – evidenţele sunt disonante cu întregul concept de subtilizare tainică a trupului din mormânt.

bullet

Discipolii nu au avut curajul de a fura trupul. Când Isus a fost arestat, fiecare l-a părăsit şi a fugit (Marcu 14:50). Petru chiar a negat că Îl cunoaşte pe Isus (Marcu 14:66-72). E cam greu de crezut că doar cu o zi mai apoi, discipolii să se fi adunat şi să găsească atât de mult curaj, încât să meargă la mormânt, să încerce să păcălească toată garda şi să scoată trupul din mormânt. Nici nu ar fi încercat aşa ceva, deoarece nu aveau motiv să spere că ar putea trece de strajă neobservaţi.

bullet

Discipolii nu au avut vreun motiv pentru a fura trupul. Nu mai puteau face ceva pentru Domnul lor, nimic din ce nu fusese făcut. Şi cu siguranţă că nu au dorit să subtilizeze trupul, să răspândească vreo minciună despre învierea Lui şi să încerce să câştige bani întemeind o biserică.

 

Până la urmă, ei nu au priceput semnificaţia învierii înainte de a primi Sfântul Duh, astfel că nu ar fi ştiut ce trebuie să susţină dacă s-a întâmplat sau dacă nu. Şi în al doilea rând, pornirea unei biserici false în cadrul societăţii evreieşti cu siguranţă nu le-ar fi adus vreo răsplată pământească. Nu ar fi putut face bani din aşa ceva, în schimb au renunţat la tot ce aveau, au ajuns în închisoare, 11 din cei 12 apostoli şi mulţi alţi discipoli au plătit cu viaţa – pentru ceva ce ar fi crezut ca e minciună?

 

Întreaga idee că discipolii au subtilizat trupul este total anapoda.

bullet

Nimeni altcineva nu ar fi luat trupul. Evreii nu aveau vreun motiv să o facă, în primul rând. Însă chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi scos la iveală trupul de îndată ce discipolii ar fi început să propovăduiască învierea. Cât le-ar fi uşurat acest lucru efortul de a discredita învăţăturile apostolilor?

 

Iosif din Arimateea nu ar fi mutat trupul fără să le spună apostolilor, fie înainte, fie după. El era un adept în secret şi nu ar fi rămas tăcut despre ceea ce ştia, după ce cuvântul despre înviere s-ar fi răspândit. Şi în plus, cu siguranţă nu ar fi putut să o facă singur.

Romanii, la rândul lor, nu aveau absolut nici un motiv de a muta trupul. Pilat voia pace, nu vreo nouă învăţătură care ar fi agitat spiritele.

În concluzie, faptele din acest caz şi bunul simţ logic vorbesc limpede împotriva teoriei care spune că trupul lui Hristos a fost mutat. Nu este foarte bine că Dumnezeu le-a îngăduit evreilor să aibă gărzi plasate în faţa mormântului? Astfel ştim cu siguranţă că trupul lui Isus nu putea fi furat. Fără soldaţii prezenţi, ar fi existat această posibilitate. Însă felul în care stau lucrurile ne conferă certitudinea că trupul lui Hristos nu a fost furat, ci înviat de către Dumnezeu.

 

Teoria halucinaţiei:

Această teorie este o încercare de neglija mărturia biblică, fără a afirma explicit că însemnările Bibliei sunt greşite. Teoria nu pune sub semnul întrebării faptul că discipolii L-au văzut pe Isus, când li s-a arătat, ci afirmă că aceste apariţii nu erau reale – ci doar halucinaţii. Până la urmă, discipolii suferiseră mult stres. Îşi pierduseră preaiubitul Domn, îşi aminteau cum El prezisese că se va ridica într-a treia zi, iar mintea lor le juca feste – Îl vedeau pentru că îşi doreau foarte mult să Îl vadă.

 

La prima vedere, teoria halucinaţiei pare plauzibilă într-o anumită măsură. Una peste alta, astfel de lucruri se întâmplă. Am auzit de o mamă care şi-a pierdut fiul în război, stând acasă şi cugetând la trecut, iar apoi deodată îl vede intrând pe uşă şi chiar vorbeşte cu dânsul. Există un film despre un strălucit matematician care vorbea cu un prieten imaginar de ani de zile. Chiar şi halucinaţii în masă se petrec.

 

Întrebare: Aşadar, este posibil ca discipolii să fi avut doar viziuni?

O privire mai atentă arată că teoria halucinaţiilor are câteva fisuri serioase.

bullet

Un anumit tip de oameni sunt predispuşi la halucinaţii. Trebuie să ai o imaginaţie foarte bogată (de aceea unii oameni străluciţi trec frontiera către nebunie), cumva instabil emoţional şi nervos sau foarte stresat.

 

Însă Isus a apărut în faţa unei diversităţi de oameni, cu diferite stări psihologice şi în dispoziţii diferite. Maria Magdalena (Ioan 20:10-7) plângea, femeile care se întorceau de la mormânt erau înfricoşate (Matei 28:9-10), Petru (Luca 23:34) era chinuit de remuşcări, Toma (Ioan 20:24-28) era tulburat, discipolii – în Ioan 21:1-14 – erau ocupaţi cu pescuitul, iar cei 500 de credincioşi menţionaţi în 1 Corinteni 15:6 nu gândeau cu toţii la fel.

bullet

Fiecare martor ocular a mărturisit învierea pentru tot restul vieţii sale. Dacă toţi aceşti oameni au avut halucinaţii, înseamnă că au continuat în aceeaşi stare psihică tot restul vieţii. Altminteri, ei şi-ar fi revizuit mărturia şi ar fi dat-o uitării, ca pe o viziune avută atunci când au fost ameninţaţi datorită convingerilor lor.

 

În timp ce se poate ca cineva să pretindă că aşa ar sta lucrurile pentru o mână de discipoli, vieţile transformate ale lui Petru, Pavel, Ştefan, Iacob şi mulţi alţii arată că nu putea fi un caz de halucinaţie la toţi dintre ei. Oamenii care sunt subiecţi ai halucinaţiilor încontinuu nu devin eroi morali, ei nu apar ca persoane cu picioarele pe pământ, lideri puternici cu înţelepciune practică.

bullet

Au fost mai multe apariţii şi sute de martori. Martori care au văzut cu toţii acelaşi Isus şi ale căror mărturii sunt consonante. Halucinaţiile în masă sunt extrem de rare. Rareori poţi găsi chiar şi doi oameni care au văzu viziuni despre aceeaşi persoană şi afirmaţiile lor nu sunt contradictorii asupra celor văzute. Este chiar şi mai dificil, atunci când viziunile se petrec în dăţi diferite.

 

Are vreun sens să presupunem că 11 apostoli, inclusiv calculatul şi incredulul Toma, să fi căzut într-o auto-amăgire în acelaşi timp şi să fi văzut acelaşi eveniment complex, aşa cum îl aflăm din Ioan 20:24-28? Este posibil ca acelaşi lucru să se întâmple simultan în cazul a 500 de oameni? Este posibil ca sute de oameni să aibă exact aceeaşi viziune, în momente şi locuri cât se poate de diferite, părând însă a fi cu toţii raţionali în restul situaţiilor?

bullet

Apariţiile lui Isus au fost percepute de diferitele simţuri omeneşti. Discipolii L-au văzu, I-au vorbit, L-au atins, L-au privit mâncând. Este extrem de improbabil ca măcar doi oameni să spună la fel în privinţa a ceea ce au trăit, dacă apariţiile au fost doar simple halucinaţii.

bullet

Halucinaţiile necesită ca oamenii să aibă un anumit spirit al anitcipării. În adâncul lor, trebuie să vrea să vadă ceea ce ei cred că au văzut. Însă adepţii lui Hristos au fost convinşi să creadă împotriva voinţei lor. Aveau cu totul alte lucruri în minte. În trei rânduri (Luca 24:13-33, Ioan 20:15, 21:4) discipolii nici măcar nu L-au recunoscut pe Isus, înainte ca El să li se arată.

bullet

Halucinaţiile îndeobşte reapar regulat după o perioadă de timp mai lungă. Ele reapar mai frecvent până când un punct de criză este atins, sau mai puţin frecvent până când dispar de tot.

 

Însă nu s-a întâmplat nici într-un fel, nici în celălalt. Apariţiile s-au oprit brusc după 40 de zile, atunci când Domnul s-a înălţat la Rai (excepţie făcând Pavel, care a mai avut viziunea Lui mult mai târziu). Ele nu s-au estompat treptat, nici nu a existat vreun prag de criză care să le facă să dispară. Nici măcar un singur martor ocular de atunci nu L-a mai văzut apoi pe Isus.

bullet

Dacă apariţiile au fost doar halucinaţii, trupul lui Isus ar fi fost încă în mormânt. Evreii ar fi putut lesne să scoată la iveală trupul, atunci când toate discuţiile despre înviere au apărut.

 

Una peste alta, faptele biblice, bunul simţ şi toate perspectivele psihiatriei moderne vorbesc împotriva teoriei halucinaţiei şi ar fi iraţional să persişti în favoarea ei.

 

Teoria mormântului greşit

Ideea de bază a acestei teorii este destul de simplă. Femeile, iar apoi şi toţi ceilalţi, s-au dus la un alt mormânt. Vecinătăţile Ierusalimului sunt pline de morminte în piatră şi ai nevoie de repere precise pentru a găsi un anume mormânt. Dată fiind toată confuzia din ziua crucificării, femeile nu au fost îndeajuns de atente pentru a reţine exact locul în care a fost pus Isus. Până la urmă, ele puteau privi doar de la distanţă. Aşa că atunci când s-au întors, după Sabat, probabil că ele au mers la un alt mormânt, l-au găsit gol şi au fost într-adevăr nedumerite. Un grădinar, lucrând la mormânt, le-a ghicit intenţiile şi a încercat să le spună că făcuseră o greşeală. El a spus: „Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul care a fost răstignit. El nu este aici – căutaţi locul în care L-au pus” şi probabil le-a indicat mormântul corect. Însă femeile erau speriate şi au fugit din acel loc.

 

Întrebare: Nu asta şi este scris (Marcu 15:47-16:8)? Este posibil să se fi dus la un alt mormânt?

Încă o dată, această teorie este plauzibilă atunci când citeşti însemnările biblice în mod superficial.

 

bullet

Femeile ştiau exact unde era mormântul. Atât în Matei 27:61, cât şi în Luca 23:55 se consemnează că Maria, mama lui Isus şi Maria Magdalena au observat cu atenţie unde anume se afla mormântul. Nu erau la distanţă mare. Matei scrie că se aflau chiar în faţa mormântului. Luca arată clar că femeile l-au urmat pe Iosif din Arimateea la mormânt. Una dintre femei era mama Sa – nu credeţi că ar fi ţinut minte locul exact al mormântului?

bullet

Petru şi Ioan au alergat spre mormânt în mod independent (Ioan 20:3-8). Ei nu le-au mai aşteptat pe femei pentru a-i conduce spre mormânt, ci au luat-o la fugă. Asta înseamnă că şi ei ştiau locul în care se afla. Cum adică să fi alergat spre un mormânt greşit? Chiar dacă ei ar fi făcut o greşeală, este de neconceput să fi ajuns tocmai la acelaşi mormânt la care fuseseră femeile.

bullet

Dacă toţi s-au dus la un alt mormânt, ar însemna că trupul lui Isus era încă în mormântul lui Iosif din Arimateea. Când noul precept despre înviere a apărut, Sanhedrinul (consiliu de 23 de juzi în fiecare oraş din Israelul acelor timpuri, nota trad.) ar fi putut să indice pur şi simplu mormântul corect şi să arate trupul. I-ar fi redus la tăcere pentru totdeauna pe discipoli.

bullet

Grădinarul putea să fi rezolvat problema. Este greu de imaginat că el nu şi-ar fi amintit ce s-a întâmplat în dimineaţa în care apostolii au început să propovăduiască învierea. De ce nu şi-a spus versiunea proprie asupra întregii poveşti?

 

Explicaţia este simplă. În primul rând, nu era nici un grădinar. Matei 28:1-10 ne spune despre tânărul care era un înger al Domnului. Şi de ce ar fi lucrat un grădinar în cimitir la o oră atât de matinală? De ce ar fi şezut în interiorul unui mormânt (era mult prea devreme pentru o pauză)?

bullet

Cu siguranţă Iosif din Arimateea ar fi soluţionat problema. Chiar dacă toată lumea, evreii, gărzile romane, femeile şi discipolii ar fi mers la un mormânt greşit, Iosif din Arimateea ştia cu certitudine unde îi era mormântul. El era proprietarul şi ar fi mers la mormânt să verifice dacă toate aceste discuţii iscate despre înviere sunt adevărate.

bullet

Evanghelia după Marcu este citată incorect. Marcu 16:6 consemnează că tânărul a spus „Căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde îl puseseră.” Dacă textul este citat corect, întreaga idee cum că tânărul ar fi arătat spre alt mormânt nu are sens. El spune limpede că Isus a înviat – acesta fiind motivul pentru care El nu mai este în mormânt.

Teoria mormântului greşit are prea puţin sens. Ea nu transpare în urma dovezilor, ci contrazice deopotrivă dovezile şi bunul simţ. Ca toate celelalte teorii care încearcă să explice învierea, ea provine dintr-o lipsă de concepţie a faptului că Dumnezeu s-ar putea interfera în cursul natural al evenimentelor.

 

Rezumat:

  1. Biblia, Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, atestă învierea fizică a lui Hristos.

  2. Există sute de martori oculari care nu puteau fi toţi mincinoşi sau alienaţi mintal.

  3. Există multe consecinţe vizibile, care nu pot fi explicate în alt mod, decât dacă învierea a fost veridică.

  4. Toate teoriile care încearcă să respingă învierea sunt nefondate – ele nu au sens.

Dacă punem toate aceste lucruri laolaltă, rămâne viabilă o singură concluzie logică: Învierea trupească a lui Isus Hristos este un fapt dovedit.

 

 

Atunci când prezentarea dovezilor nu este îndeajuns

În ultimul timp am abordat multe din întrebările cruciale pe care necredincioşii le ridică în privinţa credinţei creştine.

Am adunat o mulţime de dovezi în favoarea veridicităţii Bibliei. Am arătat că ea este cartea cu caracterul cel mai deosebit posibil scrisă vreodată – unică prin continuitate, traducere şi supravieţuire, precum şi cea mai deosebită prin învăţăturile ei şi influenţa avută asupra acestei lumi. Ca şi carte istorică, este de departe cea mai documentată – chiar dacă nu există manuscrise originale, putem spune că ştim aproape totul despre ceea ce conţineau acestea. În ciuda sutelor de afirmaţii contrare ideii că Biblia este fără de greşeli şi contradicţii – relatările ei istorice sunt exacte şi orice încercare de a le dovedi eronate a eşuat. Însă mai presus de toate, este plină de previziuni ştiinţifice şi de profeţii predictive care dovedesc limpede conţinutul ei supranatural.

 

Toate dovezile adunate laolaltă conduc către o singură concluzie logică: Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat şi fără greşeală. Este veridică în tot ce spune şi, prin urmare, autoritatea finală în a răspunde la întrebările fundamentale legate de viaţă şi moarte.

 

Am studiat mai apoi chestiuni cheie ale credinţei noastre creştine – nevoia de mântuire, persoana lui Isus Hristos şi învierea. Am arătat că toate fiinţele umane sunt păcătoase şi necesită o izbăvire de păcat şi de urmările lui distructive. Am motivat logic că, în esenţă, există doar o singură cale de a se oferi această izbăvire; cineva a trebuit să moară pentru păcatele noastre, să îndure pedeapsa în locul nostru şi să se întoarcă la viaţă pentru a demonstra izbânda asupra morţii – iar acel cineva trebuia să fie Dumnezeu şi om în acelaşi timp. Am dovedit că Isus Hristos, aşa cum Îl ştim din Biblie, este acea persoană. Am adunat evidenţe în favoarea faptului că El a existat, ca persoană istorică, şi că a fost Dumnezeu – proorocirile împlinite despre El şi miracolele pe care le-a înfăptuit sunt o dovadă îndestulătoare. În fine, am dovedit că El a murit într-adevăr pe cruce şi s-a ridicat din morţi, iar noi putem prin prisma acestui fapt să căpătăm viaţă veşnică. Evidenţe sunt din belşug. Însă or fi îndeajuns pentru a-i convinge pe toţi să creadă că Isus Hristos este mântuitorul lor? Evident că nu, altminteri întreaga lume ar crede deja acest lucru.

 

Întrebare: Atunci, de ce oamenii refuză să creadă, dacă dovezile sunt atât de clare?

Există mai multe motive pentru care oamenii nu cred în Isus Hristos.

 

Tot mai mulţi oameni au ajuns să trăiască în medii necreştine – au părinţi care cred în mod superficial sau nu cred deloc, sunt expuşi îndoctrinării anticreştine în şcoli, societatea din jur se opune creştinismului. Oraşul Ithaca este un exemplu perfect de astfel de mediu, însă fără doar şi poate, departe de a fi singurul. Problema a apărut în Europa cu mai bine de o sută de ani în urmă, răspândindu-se în toată lumea de atunci încolo.

 

Ca rezultat, gândirea multor oameni a fost infestată cu puternice convingeri antibiblice. Ei pretind că credinţa creştină este iraţională şi că a fost dovedită ca eronată de ştiinţă. Aduc în faţă tot soiul de argumente împotriva Bibliei şi a creştinismului, argumente care au prea puţină substanţă sau deloc, doar pentru că le este lor mai uşor să le accepte, decât să accepte faptul că există un Dumnezeu care are dreptul de a le spune ce este bine sau rău. Aducându-le dovezi, le vei schimba cu greu gândirea, deoarece ei cred că o atare consecinţă – a crede în Isus Hristos – este ceva inacceptabil.

 

Veţi găsi tot mai mulţi oameni cărora pur şi simplu nu le pasă. În timp ce cu doar o sută de ani în urmă trebuia să vii cu nişte motive foarte bune pentru a arăta de ce nu crezi în Dumnezeu, în lumea actuală aşa ceva este privit aproape ca un lucru firesc. Oamenii nu se simt obligaţi să îşi justifice necredinţa, deoarece pentru ei cunoaşterea obişnuită a lumii materiale este tot ce contează – de ce să investighezi ceva, dacă e evident că nu este veridic? Însă din astfel de atitudine nu există nimic de câştigat.

 

Destul de trist este faptul că există şi oameni care au avut experienţe negative în biserică sau cu anumiţi creştini. Ei au venit la biserică, însă au fost respinşi sau ignoraţi deoarece nu au întrunit „standardele” (codul vestimentar, conduita în biserică etc). Ei au simţit că creştinii vor să îi convertească, însă fără a le păsa de persoana lor. Creştinii i-au privit de sus, cu o atitudine gen „sunt mai cucernic ca tine”. Opiniile lor nu au fost tolerate deloc. Creştinii le-au glăsuit adevărul, însă nu au făcut-o cu iubire (Efeseni 4:15). Şi prea adesea, faptele creştinilor nu se potrivesc cu ceea ce spun. Prea mulţi creştini se poartă în mod agresiv, rece, cu mentalitate îngustă sau chiar ca ipocriţii – pentru că de multe ori, exact aşa şi sunt. Ca rezultat, oamenii dispreţuiesc mesajul creştin, din cauza propriilor lor experienţe, care le demonstrează că creştinismul nu poate fi veridic.

 

Oricare ar fi cauza, în cele din urmă iese la iveală unul şi acelaşi motiv. Oamenii nu cred în Isus Hristos pentru că nu vor să creadă. În adâncul inimii îşi spun că nu există nici un Dumnezeu (Psalmi 14:1) – cel puţin, nu aşa cum Îl descrie Biblia. Această convingere poate fi mascată foarte bine, însă dacă înlăturăm toate scuzele, rămâne presupunerea că Dumnezeu nu există sau că Dumnezeu, chiar dacă ar exista, nu intervine în ordinea firească a universului. Şi această presupunere este cea pe care trebuie să o conştientizeze pe deplin, să cugete la ea, înainte de a fi gata să ţină seamă de dovezile contrariului. (1 Corinteni 2:14).

 

Ce este o presupunere?

O presupunere este ceva pretins în mod anticipat, ceva luat de-a gata şi nechestionat. Într-o anumită măsură, presupunerile sunt inevitabile, odată ce noi nu putem motiva totul fără un punct de plecare. Există anumite principii pe care pur şi simplu trebuie să ni le asumăm, odată ce altfel tot raţionamentul nu ar avea rost. De exemplu, trebuie să presupunem că afirmaţiile contradictorii nu pot fi concomitent adevărate – odată ce altfel, totul ar fi adevărat. 5

 

Oricum, există şi presupuneri care nu sunt altceva decât prejudecăţi. Mediul în care trăim ne face să credem că anumite ipoteze sunt „fapte naturale”, însă de fapt ele sunt conflictuale cu realitatea. Un exemplu cât se poate de obişnuit este presupunerea că anumite tipuri de oameni ne sunt inferioare, din cauza reasei, originii naţionale, a bunăstării, inteligenţei, frumuseţii etc. Presupunerile din această categorie îndepărtează o persoană de realitate.

 

Ca atere, trebuie să fim atenţi în mod constant şi conştient la presupunerile noastre. Ne întrebăm dacă presupunerile noastre despre lume sunt sprijinite de dovezi şi ne îngăduim să ne corijăm, dacă aceste presupuneri pe care le avem intră în conflict cu dovezile pe care le observăm. Acest proces devine din ce în ce mai dificil, pe măsură ce înaintăm în vârstă – până la urmă, aceste presupuneri ne-au însoţit de-a lungul vieţii pentru un timp îndelungat. Însă dacă nu suntem dornici să corectăm aceste presupunri care sunt în conflict cu dovezile, demonstrăm doar că suntem încăpăţânaţi, deoarece încercăm să ajustăm realitatea pentru a se potrivi cu presupunerile noastre, în loc de a schimba aceste ipoteze. În cazul unor astfel de oameni, poţi avea un raţionament doar pentru un anumit timp, până când realizezi că discuţia nu are rost. Nu contează câte dovezi le aduci, ei nu îşi vor schimba părerea (de exemplu, mormonii şi martorii lui Iehova sunt puternic îndoctrinaţi – ei vin să te convertească, nu să asculte contraargumente). Chiar dacă le demonstrezi că presupunerile lor sunt nefondate, ei insistă în a şi le păstra. Pentru ei, singurul lucru pe care îl poţi face este să te rogi şi să îţi demonstrezi credinţa prin felul în care trăieşti (Iacov 2:18).

 

Abordarea presupunerilor

Este foarte importantă cunoaşterea presupunerilor cuiva atunci când se discută chestiuni de credinţă şi despre Dumnezeu. Dacă o persoană este deschisă, este suficient să laşi evidenţele şi Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească de la sine (Evrei 4:12). Însă în multe cazuri, trebuie să ne dăm seama că o persoană nu este deschisă spre aşa ceva, deoarece ideea că există un Dumnezeu implicat activ în această lume îi este atât de străină, încât nu va accepta nici o dovadă a acestui fapt. Pur şi simplu aşa ceva nu se poate, astfel că dovada trebuie să fie greşită. Miracolele nu se întâmplă, pentru că nu există supranatural – aceasta este una dintre axiomele lor de bază.

 

Întrebare: Cum abordăm astfel de oameni?

Trebuie să discutăm întâi despre presupunerile lor. Înainte de a putea discuta faptele biblice, trebuie să le punem în discuţie perspectiva asupra lumii şi să căutăm a le schimba temelia privind felul în care o atare persoană percepe faptele. Să îi facem mai întâi să îşi (re)definească perspectiva şi să abordeze apoi chestiunile pe acest temei – vor fi atunci mult mai pregătiţi să vă urmărească argumentul, deoarece le veţi prezenta ceea ce le trebuie cel mai mult. Iată în continuare un exemplu al felului îi care funcţionează acest mecanism (luat din www.carm.org).

 

Allen:

Eu sunt ateu şi evoluţionist. Dovedeşte-mi că există Dumnezeu.

Paul:

Nu cred că pot, atât timp cât există presupunerile tale..

Allen:

De ce nu?

Paul:

Pentru că presupunerile tale nu îţi vor îngădui să examinezi în mod imparţial dovada pe care ţi-aş prezenta-o în favoarea existenţei lui Dumnezeu..

Allen:

Asta pentru că nu există vreo dovadă în favoarea existenţei lui Dumnezeu..

Paul:

Vezi? Tocmai ai confirmat ceea ce spuneam.

Allen:

Cum adică?

Paul:

Tu eşti convins că nu există Dumnezeu, aşa că, indiferent de ce anume ţi-aş prezenta, vei interpreta într-o manieră consonantă cu presupunerea ta; şi anume, că nu există Dumnezeu. Dacă aş avea o casetă video cu Dumnezeu coborând pe pământ din ceruri, ai spune că este vorba de efecte speciale. Dacă aş avea o mie de martori oculari care să spună că L-au văzut, ai zice că este vorba de o isterie în masă. Chiar dacă aş avea vreo dovadă incontestabilă, presupunerea ta te va obliga să interpretezi faptele în conformitate cu această ipoteză a ta şi nu ai fi capabil să vezi dovada.

Allen:

Îţi înţeleg punctul de vedere, însă sunt pregătit pentru a fi convins de tine, dacă poţi.

Paul:

Atunci trebuie să te întreb, ce fel de dovadă ai accepta care să dovedească existenţa lui Dumnezeu? ...

Odată ce oamenii sunt conştienţi de faptul că deţin presupuneri care îi pot împiedica de la acceptarea adevărului, devin mai deschişi la ceea ce le spui – mai ales că o faci în condiţiile impuse de ei. Acest lucru necesită, bineînţeles, să fiţi foarte flexibili în discuţie, pentru că nu poţi impune o linie fixă sau urma o abordare standard. În schimb, trebuie să îţi pledezi cazul, să asculţi contraargumentele interlocutorilor, să le explici de ce aceste contraargumente nu sunt viabile (în mod identic felului în care desfiinţăm pretenţiile de greşeli în Biblie sau argumentele contrare învierii) şi să purcedem mai departe din acel punct. Mai apoi, majoritatea chestiunilor pe care le-am abordat în prealabil vor ieşi la interval şi vor trebui discutate, însă trebuie să aşteptaţi până ce interlocutorul fără credinţă este dispus să vă urmărească linia gândurilor.

Discuţia avută de Isus cu femeia de la fântână, în Ioan 4:7-26, este un exemplu al acestei forme de raţionament. El se angajează cu femeia într-o discuţie şi o face să dezvăluie din ce în ce mai mult felul în care gândeşte – până când femeia este pregătită să asculte adevărul deplin. În Faptele Apostolilor 17:22-33 vedem cum Pavel se adresează oamenilor din Atena, pe bazele superstiţiilor lor. Nu există vreo garanţie că îi veţi conduce pe oameni spre Hristos în acest fel. Însă cel puţin le veţi atrage atenţia şi veţi sădi o sămânţă care mai târziu ar putea să rodească.

 

Atrăgeţi-le atenţia asupra mizei

Oamenii care cred că nu există Dumnezeu nu sunt uşor de convins că greşesc, chiar şi când vor cu sinceritate să vă asculte argumentele. Una peste alta, renunţarea la presupunerile avute de cineva ani la rând nu este lesne de realizat. Dovada voastră s-ar putea să nu le schimbe convingerile, însă le poate scutura temeliile conceptuale – făcându-i mai puţin siguri că prezumţiile lor sunt corecte şi arătându-le că credinţa în Hristos este ceva mai raţional decât credeau.

 

În acest punct, vrei să le arunci o provocare, ceva care să le dea de gândit. Fă-i să conştientizeze că presupunerea lor că Biblia este eronată zace pe un teren foarte nesigur. Fă-i să conştientizeze ce miză este în joc.

 

Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. (Ioan 3:18)

 

Atrageţi-le atenţia la faptul că nu au dovezi pentru a susţine că această afirmaţie nu este adevărată şi cereţi-le să cântărească consecinţele. Ce riscă dacă greşesc – şi ce câştigă dacă au dreptate?

 

Întrebare: Aşadar, ce are de câştigat sau de pierdut cineva care nu crede în Isus Hristos?

-          Dacă are dreptate, atunci lumes se sfârşeşte odată cu momentul morţii, nefiind nimic de câştigat.

-          Dacă se înşală, atunci va suferi osânda veşnică şi va pierde totul.

 

Întrebare: Ce se întâmplă dacă crede în Isus Hristos?

-          Dacă are dreptate crezând, atunci va căpăta viaţa veşnică după moarte şi va câştiga totul.

-          Dacă se înşală crezând, atunci lumea se încheie odată cu moartea şi nu e nimic de pierdut.

 

Cântărirea riscurilor pentru a gândi posibilele rezultate este o apropiere foarte raţională de luarea deciziilor care pot avea consecinţe semnificative (afaceriştii, politicienii şi militarii folosesc teoria probabilităţilor în acest scop). Pot fi asumate riscuri cu consecinţe insuportabile, dacă cineva este sigur că nu poate pierde.

 

Desigur, nu frica ar trebui să îi conducă spre acceptarea unui Dumnezeu în care nu cred. Însă dacă vor ţine cont de toate aceste consideraţii, vor fi mai deschişi în a se uita mai atent la dovezi şi la ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu. Şi odată ce sunt mai deschişi la adevărurile biblice, există şansa să fie convinşi de ele (Isaia 55:10) şi să Îl primească pe Hristos în inimile lor.

 

Şi încă o dată, repere în realizarea apologeticii

Haideţi să rezumăm totul, trecând în revistă unele puncte de repere în apărarea credinţei.

  1. Cea mai importantă parte a apărării credinţei este rugăciunea. Domnul este cel care deschide inima şi mintea, nu noi (Faptele Apostolilor 16:14). Problema nu este de a câştiga o dispută, ci de a câştiga o persoană, iar argumentele noastre bine puse la punct şi abilităţile intelectuale nu pot îndeplini acest scop, dacă Dumnezeu nu este părtaş. Cereţi-I lui Dumnezeu călăuzire (Ioan 14:14), pentru a vă binecuvânta înţelegerea (Iacov 1:5) şi vorbirea (Coloseni 4:6), precum şi pentru deschiderea minţii celorlalţi (Luca 24:45).

  2. Puţine lucruri sunt la fel de puternice, atunci când aperi credinţa, ca posibilitatea de a cita un anumit verset din Biblie (Psalmi 119:11; 2 Timotei 3:16). Cuvântul lui Dumnezeu este iute şi puternic (Evrei 4:12) şi mai eficient decât orice altceva. Merită să memorezi din scriptură şi contextul în care s-a scris versetul, apoi să îl întrebuinţezi.

  3. Fii informat. Este un lucru foarte valoros să ştii de unde îşi extrag părerile alţi oameni şi unde sunt punctele tari şi cele slabe ale unor argumente şi teorii. Desigur, nu poţi să ştii totul, însă poţi reţine câteva lucruri despre evoluţie sau filozofie, sau despre orice altceva mai trebuie. Vei învăţa din asta mai multe decât crezi.

  4. Ascultă ce ţi se spune – şi răspunde la obiect. Doar ascultând vei ştii apoi ce să răspunzi concert. Ascultă atent erorile de logică, motivele, slăbiciunile, intenţia.

  5. Pune întrebări care necesită ca ceilalţi să explice ceea ce cred. Când trebuie să intre mai profund în subiect, adesea vor descoperi că opiniile le sunt bazate pe o mulţime de ipoteze nefondate, în locul unor fapte solide.

  6. Nu întrerupe – este ceva de bun simţ. Doar pentru că deţii răspunsul, nu înseamnă că trebuie să îl arunci de-a valma. Când întreruperile devin ceva obişnuit, cunoaşterea este aruncată pe apa sâmbetei.

  7. Nu te certa. Evită orice ar semăna măcar cu un atac la persoană. Nu ridiculiza interlocutorul, chiar dacă ceea ce spune este absurd. Evită chiar şi aparenţa că te-ai putea simţi superior.

  8. Nu te teme că ai putea face greşeli. Vei învăţa din ele.

  9. Studiază despre ceea ce ai descoperit că nu ştii.Ia cărţi şi citeşte. Cunoaşterea celorlalţi este nepreţuită. Pune pe hârtie ceea ce afli. Nu contează cât ştii de mult sau de puţin – mereu e loc de mai bine.

  10. Nu te teme să rişti, ci bizuieşte-te în mod conştient pe Duhul Sfânt. Sub călăuzirea Sa, vei fi capabil să îi convingi pe ceilalţi.

  11. Repetă – gândeşte-te la o situaţie, la un posibil scenariu în care ai putea fi nevoit să dai un răspuns şi dezvoltă o replică. Practică în gând.

  12. În fine încrede-te în Domnul şi nu te da bătut – vei reuşi.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate