Circumciziatorii

Erezia Circumciziei poate fi rezumată în cuvintele din Faptele Apostolilor 15:1: „Câţiva oameni, veniţi din Iudea, învăţau pe fraţi şi ziceau: Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi”.

Mulţi dintre creştinii timpurii erau iudei, care au adus la credinţa creştină multe din fostele lor practici. Ei l-au recunoscut pe Isus ca Mesia cel prezis de profeţi şi împlinirea Vechiului Testament. Deoarece circumcizia era cerută în Vechiul Testament pentru a putea fi membru în legământul lui Dumnezeu, mulţi au crezut că este de asemenea necesar pentru membria în Noul Legământ pe care Hristos a venit să-l inaugureze. Ei credeau că cineva trebuie să fie circumcis şi să ţină legea Mozaică pentru a putea venii la Hristos. În alte cuvinte, cineva trebuia să devină iudeu pentru a putea deveni creştin.

Ei se înşelau. Dumnezeu a clarificat lui Petru în Fapte 10 că neamurile sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu şi că pot fi botezate şi să devină creştine fără circumcizie. Aceiaşi învăţătură a fost apărată în mod viguros de către Pavel în epistolele sale către Romani şi Galateni – în zonele unde erezia Circumciziei se răspândise.

sus

Docetismul

Informaţii Generale

Docetismul este o erezie cu privire la persoana lui Isus Hristos. Cuvântul este derivat din grecescul dekeo, care înseamnă „a părea” sau „a apărea”. Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a devenit de fapt om sau să sufere pe cruce; el doar se părea că este sau că face aceasta. Această erezie a apărut într-un mediu elenist şi s-a bazat pe un Dualism care susţinea că lumea materială ori este ireală ori pozitiv de rea. Tendinţele de a spiritualiza pe Hristos prin negare umanităţii sale reale au fost deja prezente în vremurile Noului Testament.

Epistolele Ioanine au adresat problema de câteva ori (1 Ioan 4:2-3; 2 Ioan 7). Învăţăturile docetice au fost totodată avansate de susţinătorii Gnosticismului din secolul 2 şi au fost combătuţi de părinţii bisericii din acelaşi secol, în special de Ignatius de Antiohia şi Irineu. Părinţii şi-au bazat apărarea lor pe adevărata Întrupare a Fiului lui Dumnezeu pe doctrina Vechiului Testament despre creaţie, conform căreia lumea materială nu este nici ireală şi nici rea ci în fond bună.

Informaţii avansate

Docetismul, erezia foarte timpurie că binecuvântatul nostru Domn avea un trup precum al nostru, doar în aparenţă, nu şi în realitate, Sf. Jerome din greu exagerează când spune (adv. Lucif. 23): „În timp ce apostolii încă mai supravieţuiau, în timp ce sângele lui Hristos era încă proaspăt în Iudea, trupul Domnului era declarat a fi doar o fantasmă”. Aparte de pasajele din Noul Testament, de exemplu, Efeseni 2:9, Evrei 2:14, care resping această afirmaţie, dar care nu poartă semne clare că ar fi fost scrise cu un scop controversat, se pare că din 1 Ioan 4:2, 2 Ioan 7, că aceste epistole au fost scrise când existau învăţători stigmatizaţi de scriitor ca fiind îndemnat de spiritul lui Antihrist, care nega faptul că Isus Hristos a venit în trup, o formă de expresie care implica o teorie docetică. Cei care susţineau că răul a rezultat din greşeala inerentă a materiei au găsit a fi imposibil să creadă că Salvatorul putea să fie El Însuşi sub dominaţia acelui rău din care a vrut să-l scape El pe oameni, şi ei au respins aşadar doctrina Bisericii a unei uniuni reale a naturilor divine şi umane în persoana Domnului nostru, însă pre-existenţa şi natura supraumană a Domnului nostru au fost privite ca fiind o parte aşa de esenţială din Creştinism încât cu două excepţii, sau probabil doar cu una (adică JUSTINUS şi probabil CAARPOCRATES), toate sectele cunoscute a fi drept Gnostice au atribuit Salvatorului o natură supraumană, unii oarecum separând personalitatea de acea natură de personalitatea Sa umană, alţii reducând partea pământească a Domnului nostru spre simpla aparenţă. Este chiar mai îndoielnic dacă e să înţelegem sau nu intru sens tehnic declaraţia că el a învăţat acea „putere” de la Tatăl a venit asupra Domnului nostru; adică, fie că era doctrina sa cea a puterilor cereşti care ar fi unit de sine pe omul Isus. Învăţătura acestui tip este în mod neechivoc atribuită lui CERINTHUS, a cărui alte doctrine, aşa cum spune Irineu, au avut mare răsunet pentru cei din Carpocrates. Aceasta este în opoziţie cu teoria care face pretenţia Domnului nostru de a fi Hristos să dateze, nu de la naşterea sa, ci după o dată ulterioară, încât Irineu (iii. 16) foloseşte argumentul, arătându-şi credinţa în inspiraţie evangheliilor, că Matei ar fi spus, „naşterea lui Isus a fost în acest fel”, dar că Duhul Sfânt, prevăzând şi păzind împotriva depravării adevărului, a spus prin Matei, „naşterea lui Hristos a fost în acest fel”. Baur (Christliche Gnosis, p. 258) face Docetismul comun pentru toţi Gnosticii, susţinând că teoria care tocmai a fost descrisă este într-un anumit sens Docetică; în măsura în care în timp ce susţine că Isus este un om real, activ din punct de vedere vizibil în lucrarea de răscumpărare, aceasta învaţă că aceasta este doar aparenţa înşelătoare, lucrarea fiind de fapt înfăptuită de o personalitate distinctă, Hristos. Dar este mult mai uzual şi mai natural să folosim cuvântul Docetism doar cu referire la celelalte teorii care refuză să recunoască umanitatea adevărată a Răscumpărătorului. De exemplu, ni se spune (Irineu i. 23) că, conform sistemului lui Simon, Răscumpărătorul (care, totuşi, nu este Isus¹, ci însăşi Simon) „s-a arătat printre oameni ca om, deşi el nu era om, şi se spunea că a suferit în Iudea, deşi nu a suferit”. Conform sistemului lui SATURNIUS (Irineu i. 24), Salvatorul a fost fără naştere, fără trup, şi fără figură, şi apărea ca om în fantasmă, nu în adevăr. Conform lui BASILIDES, aşa cum este raportat de Irineu, Hristos sau Nous nu este distins faţă de Isus, ci se spune a fi o putere imaterială, care l-a transfigurat precum a voit El; că El a apărut pe pământ ca om şi a făcut minuni, dar că El nu a suferit; că a fost Simon din Cirena, care, fiind transfigurat în forma lui Isus, a fost crucificat, în timp ce Însăşi Isus, în forma lui Simon care stătea lângă el, râdea de persecutorii săi, şi apoi, incapabil să fie ţinut de ei, s-a înălţat la Cel ce L-a trimis, invizibil faţă de toţi. Docetismul descris aici este combătut în mod încordat în Epistolele Ignaţiene în forma lor greacă, mai ales în ad Trall. 9, 10 şi ad Smyrn. 2. În acestea scriitorul accentuează declaraţiile că Domnul nostru a fost într-adevăr născut, a mâncat şi a băut, a fost într-adevăr persecutat sub Pilat din Pont, a fost într-adevăr crucificat, şi a înviat într-adevăr din morţi; şi el declară în mod expres că aceste declaraţii au fost făcute în contradicţie faţă de doctrina anumitor necredincioşi, sau mai degrabă atei, care declarau că suferinţele Sale erau doar aparenţe. Această polemică este absentă faţă de Syriac Ignatius, şi de aici s-a derivat un argument împotriva autenticităţii formei greceşti. Dar pentru a face argumentul valid, ar trebui să existe dovadă că apariţia Docetismului a fost probabil mai târzie decât era lui Ignatius, timp în care se prea poate să fie exact invers. Saturninus susţine un astfel de loc în toate listele eretice, încât se face referire la el în începutul secolului al 2lea, şi aşa cum a învăţat el în Antiohia, se prea poate să fi fost confruntat de Ignatius. Policarp de asemenea (Ep. 7) foloseşte cuvintele din 1 Ioan 4:3 în aşa fel încât să arate că Docetismul era în timpul său o tulburare.

În formele Docetismului descrise până aici nu există nici o evidenţă că s-ar fi fost implicat vreo teorie mai subtilă decât că simţurile spectatorilor din cadrul vieţii pământeşti a Domnului nostru ar fi fost înşelate. Docetismul din VALENTINUS a fost expus într-o teorie şi mai artificială, care este pe deplin expusă în art. Nostru s.v. Se pare că Valentinus era doar parţial docetic. El încuviinţa lui Isus posesiunea unui trup real capabil de a afecta într-adevăr simţurile, dar susţinea că trupul era făcut dintr-o substanţă diferită de cea a noastră şi era caracteristică în privinţa susţinerii prin hrana pământească (Scrisoarea către Agathopus, ap. Clem. Alex. Strom. iii. 7, 451). Irineu, totuşi (v. 1, 2, şi mai deplin iii. 22), insistă că  doctrina Valentiniană nu diferea de fapt de Docetismul pur; pentru aceasta dacă Domnul nostru nu a preluat substanţa trupului în pântecul Fecioarei El nu putea să fie un om real care să fi suferit foamea şi setea şi oboseala, care a plâns la mormântul lui Lazăr, care a transpirat cu picături de sânge, din a cărui coastă rănită a curs apă şi sânge.

Docetismul lui MARCION diferă de cel al Gnosticilor anteriori. Pentru ei marea piatră de poticnire a fost suferinţele lui Hristos, şi prin urmare este realitatea suferinţei lui Hristos şi moartea pe care antagoniştii lor au căutat să o stabilească. Marcion, din contra, a voit chiar să recunoască dovada dragoste Domnului nostru arătată în suferinţele şi moartea Sa, dar aceasta a fost respingătoare pe el ca să se datoreze naşterii Sale umane, care conform părerii sale l-ar fi făcut pe Domnul nostru datornic şi subiectul Creatorului lumii. Prin urmare, în timp ce Basilides a admis o naştere reală a omului Isus, Valentinus a admis cel puţin o naştere aparentă în care trupul pregătit în altă parte a fost introdus în lume, Marcion nu ar datora nici o naştere, şi şi-ar începe evanghelia sa cu anunţul brusc că în anul al 15lea al lui Tiberiu, Hristos² a venit (prin care să înţelegem că a venit din ceruri) în Capernaum, un oraş din Galileea (Tertulian. adv. Marc. iv. 7). Ucenicul lui Marcion Apelles a modificat doctrina stăpânului său încât a voit să datoreze faptul că Isus avea un trup solid, dar a negat că ar fi fost o naştere în care El să şi-o fi asumat-o (Tertulian. de C. C. 6); şi el susţinea că Domnul nostru s-a folosit doar temporar de acest trup, şi că atunci când s-a arătat ucenicilor Săi după învierea Sa, El l-a redat înapoi elementelor din care l-a primit (Hipp. Ref. vii. 38, 260). Ceva de acest gen pare să fi fost şi părerea sectei cunoscute drept Docatae.

A patra carte a dialogului împotriva Marcioniţilor (Origen, i. 853) conţine o polemică împotriva Docetismului care este reprezentat ca apărat de Marinus ucenicul lui Bardaesanes, care adoptă noţiunea Valentiniană că Domnul nostru a venit dia MariaV, nu ek MariaV, şi care susţine că trupul Său pământesc era doar ca cel asumat temporar de îngeri care au mâncat şi băut cu Avraam. Un argument în favoarea părţii ortodoxe este folosit de câţiva Părinţi, şi forma cuvintelor în care fiecare s-a exprimat a fost mult discutată în controversa modernă. Aici apare în forma „Dacă Hristos era fără trup şi sânge, din ce fel de trup şi sânge sunt pâinea şi vinul, imaginile (eikonaV) cu care El a poruncit acea memorare a Sa ca să se facă?” (cf. Ign. ad. Smyrn. 7; Iren. iv. 18, v. 2; Tert. adv. Marcion. iv. 40). Despre ereticii de mai târziu, cei mai considerabili care au susţinut o teorie Docetică sunt Manicheanii. În controversa cu ei ortodoxia a avut exact aceleaşi puncte de stabilit precum în controversa cu Marcion, anume că Hristos a venit în lume, nu doar ca trimis de Tatăl, ci ca fiind într-adevăr născut din Fecioara; că a fost într-adevăr întrupat, şi că nu a preluat forma unui trup aşa cum au făcut-o îngerii a căror aparenţă a fost înregistrată; că El a fost circumcis, botezat, ispitit; că moartea Sa a fost una reală, după cum era necesară pentru ca învierea Sa să fie reală (vezi în particular disputa dintre Augustin şi Faustus). Cu privire la disputele din secolul 6, cu privire la trupul Domnului nostru, vezi JULIANUS (47) din Halicarnassus, şi D. C. B. (4-vol. ed.) sub CORRUPTICOLAE şi PHANTASIASTAE. Se cunoaşte destul de bine că însăşi Mohamed a adoptat relatarea Docetică a crucificării Domnului nostru.

Pe lângă ereziile formale care au fost mânjite cu Docetism, aceiaşi imputaţie a fost aruncată asupra încă unuia dintre Părinţi. Aceasta este foarte puternic susţinută de Photius (Bibl. 109) împotriva Hypotyposes a lui CLEMENT DIN ALEXANDRIA. Această carte nu a supravieţuit, dar nu este nici o îndoială din scrierile sale existente că Clement a atribuit Domnului nostru un trup real. Într-un fragment probabil din Hypotyposes păstrat dintr-o traducere latină (p. 1009), el citează „tradiţiile” că atunci când Sf. Ioan a atins trupul Domnului nostru trupul nu a prezentat nici o rezistenţă, ci a făcut loc mâinii ucenicului. Concluzia lui Redepennning (Origenes, ii, 391) este că doctrina lui Clement a derivat din cea ulterior recunoscută ca ortodoxă, nu cu privire la trupul Domnului nostru, a cărui realitate a recunoscut-o el, ci în susţinerea că trupul Său a fost în mod direct unit cu Logos-ul Divin fără intervenţia vreunui suflet uman capabil de a simţi durerea sau suferinţa. Redepenning (l.c.) discută de asemenea cât de mult este de acuzat ORIGEN de Docetism, unde se poate consulta Huet's Origeniana, ii. Qu. iii. 10, 11.

Tradiţiile la care face referire Clement au fost identificate cu conţinuturi ale unei lucrări din Leucius Charinus, cu explicaţia de a relata călătorii ale apostolilor, unde se face referire de către Photius (Bibl. 114), şi din care sunt extrase citate în Actele celui de-al doilea conciliu din Nicea (Actio v.). În această lucrare, (pe care Grabe pare să o fi privit-o în mod corect drept Marcionită, s-a învăţat că Fiul nu era om, ci doar părea să fie aşa; că El s-a arătat faţă de ucenicii Săi uneori tânăr, alteori bătrân; uneori ca un prunc, alteori ca un bătrân; uneori mare, alteori mici; uneori aşa de mare încât ar putea atinge cerul cu capul Său; că picioarele Sale nu lăsau nici o urmă; şi că El nu a fost de fapt crucificat, ci, conform lui Photius, o altă persoană a fost în locul Său. Relatarea este oferită în extrasele Nicene ale unei viziuni văzute de Sf. Ioan pe muntele Măslinilor, la vremea crucificării, care învaţă că forma crucificată nu era, într-adevăr a Domnului nostru, dar nu sugerează că era oricare altă persoană.

Note de subsol:

¹ Probabil nu este corect a spune „nu Isus”, căci Simon susţinea o teorie a transmigrării sufletelor, şi se poate să fi pretins a fi identic cu Isus. Dacă aşa stau lucrurile, totuşi, el trebuie să fi fost mai târziu decât acel Simon din Fapte.

ORTODOXISM