„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată
expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie
deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină
atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel
neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât
adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).
Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis,
care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu
purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce
biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană,
diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos,
Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică
să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de
Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta
adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii
au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au
negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se
confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel,
a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.
Luna aceasta vom discuta despre două erezii: CIRCUMCIZIATORII – Aceştia
credeau că trebuie să fi circumcis şi să ţi legea Mozaică pentru a
putea veni la Hristos. Cu alte cuvinte, cineva trebuia să devină
evreu pentru a putea deveni creştin. A doua erezie este DOCETISMUL – Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu
a devenit de fapt uman sau a suferit pe cruce; el numai a apărut că
face acestea. Erezia a apărut într-un mediu elenistic şi s-a bazat
pe un Dualism care susţinea că lumea materiale este ori ireală ori
pozitiv de rea.
Circumciziatorii
Erezia Circumciziei poate fi rezumată
în cuvintele din Faptele Apostolilor 15:1: „Câţiva oameni, veniţi
din Iudea, învăţau pe fraţi şi ziceau: Dacă nu sunteţi tăiaţi
împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi”.
Mulţi dintre creştinii timpurii erau
iudei, care au adus la credinţa creştină multe din fostele lor
practici. Ei l-au recunoscut pe Isus ca Mesia cel prezis de profeţi
şi împlinirea Vechiului Testament. Deoarece circumcizia era cerută
în Vechiul Testament pentru a putea fi membru în legământul lui
Dumnezeu, mulţi au crezut că este de asemenea necesar pentru membria
în Noul Legământ pe care Hristos a venit să-l inaugureze. Ei credeau
că cineva trebuie să fie circumcis şi să ţină legea Mozaică pentru a
putea venii la Hristos. În alte cuvinte, cineva trebuia să devină
iudeu pentru a putea deveni creştin.
Ei se
înşelau. Dumnezeu a clarificat lui Petru în Fapte 10 că neamurile
sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu şi că pot fi botezate şi să
devină creştine fără circumcizie. Aceiaşi învăţătură a fost apărată
în mod viguros de către Pavel în epistolele sale către Romani şi
Galateni – în zonele unde erezia Circumciziei se răspândise.
Docetismul este
o erezie cu privire la persoana lui Isus Hristos. Cuvântul este
derivat din grecescul dekeo, care înseamnă „a părea” sau „a
apărea”. Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a
devenit de fapt om sau să sufere pe cruce; el doar se părea că este
sau că face aceasta. Această erezie a apărut într-un mediu elenist
şi s-a bazat pe un Dualism care susţinea că lumea materială ori este
ireală ori pozitiv de rea. Tendinţele de a spiritualiza pe Hristos
prin negare umanităţii sale reale au fost deja prezente în vremurile
Noului Testament.
Epistolele Ioanine au adresat
problema de câteva ori (1 Ioan 4:2-3; 2 Ioan 7). Învăţăturile
docetice au fost totodată avansate de susţinătorii Gnosticismului
din secolul 2 şi au fost combătuţi de părinţii bisericii din acelaşi
secol, în special de Ignatius de Antiohia şi Irineu. Părinţii şi-au
bazat apărarea lor pe adevărata Întrupare a Fiului lui Dumnezeu pe
doctrina Vechiului Testament despre creaţie, conform căreia lumea
materială nu este nici ireală şi nici rea ci în fond bună.
Informaţii avansate
Docetismul este un termen folosit care se
referă la o perspectivă teologică printre câteva prezente în
biserica primară care privea aspectele cu privire la suferinţele şi
umanitatea lui Hristos ca ceva imaginare sau aparente în loc să fie
parte a unei întrupări reale. Teza de bază a doceticilor a fost că
dacă Hristos a suferit el nu era divin, şi dacă era Dumnezeu nu
putea să sufere. Combinarea celor două naturi, Fiul lui David şi
Fiul lui Dumnezeu, afirmate de Pavel în Romani 1:3-4 era în mod
aparent deja sub atac din partea comunităţii Ioanine (vezi 1 Ioan
4:2; 2 Ioan 7). Gândirea docetică a devenit o parte integrală a
perspectivelor Gnosticismului, care l-au privit pe Isus ca mesagerul
străin din afara lumii rele prezente şi cel care era neatins de
creatorul răului. Isus cel străin a venit să-i deştepte pe Gnostici
spre destinul lor din afara tărâmului creaţiei. În timp ce
înscenatorii Crezurilor Nicene şi Apostolice s-au opus învăţăturii
docetice şi au presupus în mod clar două naturi ale lui Isus, cei
care au schiţat Definiţia de la Calcedon (451 d. Hr.) au explicat
clar învăţătura creştină cu privire la Isus Hristos drept „Dumnezeu
adevărat şi om adevărat”.
Docetismul,
erezia foarte timpurie că binecuvântatul nostru Domn avea un trup
precum al nostru, doar în aparenţă, nu şi în realitate, Sf. Jerome
din greu exagerează când spune (adv. Lucif. 23): „În timp ce
apostolii încă mai supravieţuiau, în timp ce sângele lui Hristos era
încă proaspăt în Iudea, trupul Domnului era declarat a fi doar o
fantasmă”. Aparte de pasajele din Noul Testament, de exemplu,
Efeseni 2:9, Evrei 2:14, care resping această afirmaţie, dar care nu
poartă semne clare că ar fi fost scrise cu un scop controversat, se
pare că din 1 Ioan 4:2, 2 Ioan 7, că aceste epistole au fost scrise
când existau învăţători stigmatizaţi de scriitor ca fiind îndemnat
de spiritul lui Antihrist, care nega faptul că Isus Hristos a venit
în trup, o formă de expresie care implica o teorie docetică. Cei
care susţineau că răul a rezultat din greşeala inerentă a materiei
au găsit a fi imposibil să creadă că Salvatorul putea să fie El
Însuşi sub dominaţia acelui rău din care a vrut să-l scape El pe
oameni, şi ei au respins aşadar doctrina Bisericii a unei uniuni
reale a naturilor divine şi umane în persoana Domnului nostru, însă
pre-existenţa şi natura supraumană a Domnului nostru au fost privite
ca fiind o parte aşa de esenţială din Creştinism încât cu două
excepţii, sau probabil doar cu una (adică JUSTINUS şi probabil
CAARPOCRATES), toate sectele cunoscute a fi drept Gnostice au
atribuit Salvatorului o natură supraumană, unii oarecum separând
personalitatea de acea natură de personalitatea Sa umană, alţii
reducând partea pământească a Domnului nostru spre simpla aparenţă.
Este chiar mai îndoielnic dacă e să înţelegem sau nu intru sens
tehnic declaraţia că el a învăţat acea „putere” de la Tatăl a venit
asupra Domnului nostru; adică, fie că era doctrina sa cea a
puterilor cereşti care ar fi unit de sine pe omul Isus. Învăţătura
acestui tip este în mod neechivoc atribuită lui CERINTHUS, a cărui
alte doctrine, aşa cum spune Irineu, au avut mare răsunet pentru cei
din Carpocrates. Aceasta este în opoziţie cu teoria care face
pretenţia Domnului nostru de a fi Hristos să dateze, nu de la
naşterea sa, ci după o dată ulterioară, încât Irineu (iii. 16)
foloseşte argumentul, arătându-şi credinţa în inspiraţie
evangheliilor, că Matei ar fi spus, „naşterea lui Isus a fost în
acest fel”, dar că Duhul Sfânt, prevăzând şi păzind împotriva
depravării adevărului, a spus prin Matei, „naşterea lui Hristos a
fost în acest fel”. Baur (Christliche Gnosis, p. 258) face
Docetismul comun pentru toţi Gnosticii, susţinând că teoria care
tocmai a fost descrisă este într-un anumit sens Docetică; în măsura
în care în timp ce susţine că Isus este un om real, activ din punct
de vedere vizibil în lucrarea de răscumpărare, aceasta învaţă că
aceasta este doar aparenţa înşelătoare, lucrarea fiind de fapt
înfăptuită de o personalitate distinctă, Hristos. Dar este mult mai
uzual şi mai natural să folosim cuvântul Docetism doar cu referire
la celelalte teorii care refuză să recunoască umanitatea adevărată a
Răscumpărătorului. De exemplu, ni se spune (Irineu i. 23) că,
conform sistemului lui Simon, Răscumpărătorul (care, totuşi, nu este
Isus1, ci însăşi Simon) „s-a arătat printre oameni ca om,
deşi el nu era om, şi se spunea că a suferit în Iudea, deşi nu a
suferit”. Conform sistemului lui SATURNIUS (Irineu i. 24),
Salvatorul a fost fără naştere, fără trup, şi fără figură, şi apărea
ca om în fantasmă, nu în adevăr. Conform lui BASILIDES, aşa cum este
raportat de Irineu, Hristos sau Nous nu este distins faţă de Isus,
ci se spune a fi o putere imaterială, care l-a transfigurat precum a
voit El; că El a apărut pe pământ ca om şi a făcut minuni, dar că El
nu a suferit; că a fost Simon din Cirena, care, fiind transfigurat
în forma lui Isus, a fost crucificat, în timp ce Însăşi Isus, în
forma lui Simon care stătea lângă el, râdea de persecutorii săi, şi
apoi, incapabil să fie ţinut de ei, s-a înălţat la Cel ce L-a
trimis, invizibil faţă de toţi. Docetismul descris aici este
combătut în mod încordat în Epistolele Ignaţiene în forma lor
greacă, mai ales în ad Trall. 9, 10 şi ad Smyrn. 2. În acestea
scriitorul accentuează declaraţiile că Domnul nostru a fost
într-adevăr născut, a mâncat şi a băut, a fost într-adevăr
persecutat sub Pilat din Pont, a fost într-adevăr crucificat, şi a
înviat într-adevăr din morţi; şi el declară în mod expres că aceste
declaraţii au fost făcute în contradicţie faţă de doctrina anumitor
necredincioşi, sau mai degrabă atei, care declarau că suferinţele
Sale erau doar aparenţe. Această polemică este absentă faţă de
Syriac Ignatius, şi de aici s-a derivat un argument împotriva
autenticităţii formei greceşti. Dar pentru a face argumentul valid,
ar trebui să existe dovadă că apariţia Docetismului a fost probabil
mai târzie decât era lui Ignatius, timp în care se prea poate să fie
exact invers. Saturninus susţine un astfel de loc în toate listele
eretice, încât se face referire la el în începutul secolului al
2lea, şi aşa cum a învăţat el în Antiohia, se prea poate să fi fost
confruntat de Ignatius. Policarp de asemenea (Ep. 7) foloseşte
cuvintele din 1 Ioan 4:3 în aşa fel încât să arate că Docetismul era
în timpul său o tulburare.
În formele Docetismului descrise până
aici nu există nici o evidenţă că s-ar fi fost implicat vreo teorie
mai subtilă decât că simţurile spectatorilor din cadrul vieţii
pământeşti a Domnului nostru ar fi fost înşelate. Docetismul din
VALENTINUS a fost expus într-o teorie şi mai artificială, care este
pe deplin expusă în art. Nostru s.v. Se pare că Valentinus era doar
parţial docetic. El încuviinţa lui Isus posesiunea unui trup real
capabil de a afecta într-adevăr simţurile, dar susţinea că trupul
era făcut dintr-o substanţă diferită de cea a noastră şi era
caracteristică în privinţa susţinerii prin hrana pământească
(Scrisoarea către Agathopus, ap. Clem. Alex. Strom. iii. 7, 451).
Irineu, totuşi (v. 1, 2, şi mai deplin iii. 22), insistă că
doctrina Valentiniană nu diferea de fapt de Docetismul pur; pentru
aceasta dacă Domnul nostru nu a preluat substanţa trupului în
pântecul Fecioarei El nu putea să fie un om real care să fi suferit
foamea şi setea şi oboseala, care a plâns la mormântul lui Lazăr,
care a transpirat cu picături de sânge, din a cărui coastă rănită a
curs apă şi sânge.
Docetismul lui MARCION diferă de cel
al Gnosticilor anteriori. Pentru ei marea piatră de poticnire a fost
suferinţele lui Hristos, şi prin urmare este realitatea suferinţei
lui Hristos şi moartea pe care antagoniştii lor au căutat să o
stabilească. Marcion, din contra, a voit chiar să recunoască dovada
dragoste Domnului nostru arătată în suferinţele şi moartea Sa, dar
aceasta a fost respingătoare pe el ca să se datoreze naşterii Sale
umane, care conform părerii sale l-ar fi făcut pe Domnul nostru
datornic şi subiectul Creatorului lumii. Prin urmare, în timp ce
Basilides a admis o naştere reală a omului Isus, Valentinus a admis
cel puţin o naştere aparentă în care trupul pregătit în altă parte a
fost introdus în lume, Marcion nu ar datora nici o naştere, şi şi-ar
începe evanghelia sa cu anunţul brusc că în anul al 15lea al lui
Tiberiu, Hristos2 a venit (prin care să înţelegem că a
venit din ceruri) în Capernaum, un oraş din Galileea (Tertulian. adv.
Marc. iv. 7). Ucenicul lui Marcion Apelles a modificat doctrina
stăpânului său încât a voit să datoreze faptul că Isus avea un trup
solid, dar a negat că ar fi fost o naştere în care El să şi-o fi
asumat-o (Tertulian. de C. C. 6); şi el susţinea că Domnul nostru
s-a folosit doar temporar de acest trup, şi că atunci când s-a
arătat ucenicilor Săi după învierea Sa, El l-a redat înapoi
elementelor din care l-a primit (Hipp. Ref. vii. 38, 260). Ceva de
acest gen pare să fi fost şi părerea sectei cunoscute drept Docatae.
A patra carte a dialogului împotriva
Marcioniţilor (Origen, i. 853) conţine o polemică împotriva
Docetismului care este reprezentat ca apărat de Marinus ucenicul lui
Bardaesanes, care adoptă noţiunea Valentiniană că Domnul nostru a
venit dia MariaV, nu ek MariaV, şi care susţine că trupul Său
pământesc era doar ca cel asumat temporar de îngeri care au mâncat
şi băut cu Avraam. Un argument în favoarea părţii ortodoxe este
folosit de câţiva Părinţi, şi forma cuvintelor în care fiecare s-a
exprimat a fost mult discutată în controversa modernă. Aici apare în
forma „Dacă Hristos era fără trup şi sânge, din ce fel de trup şi
sânge sunt pâinea şi vinul, imaginile (eikonaV) cu care El a
poruncit acea memorare a Sa ca să se facă?” (cf.
Ign. ad. Smyrn. 7; Iren. iv. 18, v. 2; Tert. adv. Marcion. iv. 40).
Despre ereticii de mai târziu, cei mai considerabili care au
susţinut o teorie Docetică sunt Manicheanii. În controversa cu ei
ortodoxia a avut exact aceleaşi puncte de stabilit precum în
controversa cu Marcion, anume că Hristos a venit în lume, nu doar ca
trimis de Tatăl, ci ca fiind într-adevăr născut din Fecioara; că a
fost într-adevăr întrupat, şi că nu a preluat forma unui trup aşa
cum au făcut-o îngerii a căror aparenţă a fost înregistrată; că El a
fost circumcis, botezat, ispitit; că moartea Sa a fost una reală,
după cum era necesară pentru ca învierea Sa să fie reală (vezi în
particular disputa dintre Augustin şi Faustus). Cu privire la
disputele din secolul 6, cu privire la trupul Domnului nostru, vezi
JULIANUS (47) din Halicarnassus, şi D. C. B. (4-vol. ed.) sub
CORRUPTICOLAE şi PHANTASIASTAE. Se cunoaşte destul de bine că însăşi
Mohamed a adoptat relatarea Docetică a crucificării Domnului nostru.
Pe lângă ereziile formale care au
fost mânjite cu Docetism, aceiaşi imputaţie a fost aruncată asupra
încă unuia dintre Părinţi. Aceasta este foarte puternic susţinută de
Photius (Bibl. 109) împotriva Hypotyposes a lui CLEMENT DIN
ALEXANDRIA. Această carte nu a supravieţuit, dar nu este nici o
îndoială din scrierile sale existente că Clement a atribuit Domnului
nostru un trup real. Într-un fragment probabil din Hypotyposes
păstrat dintr-o traducere latină (p. 1009), el citează „tradiţiile”
că atunci când Sf. Ioan a atins trupul Domnului nostru trupul nu a
prezentat nici o rezistenţă, ci a făcut loc mâinii ucenicului.
Concluzia lui Redepennning (Origenes, ii, 391) este că doctrina lui
Clement a derivat din cea ulterior recunoscută ca ortodoxă, nu cu
privire la trupul Domnului nostru, a cărui realitate a recunoscut-o
el, ci în susţinerea că trupul Său a fost în mod direct unit cu
Logos-ul Divin fără intervenţia vreunui suflet uman capabil de a
simţi durerea sau suferinţa. Redepenning (l.c.) discută de asemenea
cât de mult este de acuzat ORIGEN de Docetism, unde se poate
consulta Huet's Origeniana, ii. Qu.
iii. 10, 11.
Tradiţiile la care face referire
Clement au fost identificate cu conţinuturi ale unei lucrări din
Leucius Charinus, cu explicaţia de a relata călătorii ale
apostolilor, unde se face referire de către Photius (Bibl. 114), şi
din care sunt extrase citate în Actele celui de-al doilea conciliu
din Nicea (Actio v.). În această lucrare, (pe care Grabe pare să o
fi privit-o în mod corect drept Marcionită, s-a învăţat că Fiul nu
era om, ci doar părea să fie aşa; că El s-a arătat faţă de ucenicii
Săi uneori tânăr, alteori bătrân; uneori ca un prunc, alteori ca un
bătrân; uneori mare, alteori mici; uneori aşa de mare încât ar putea
atinge cerul cu capul Său; că picioarele Sale nu lăsau nici o urmă;
şi că El nu a fost de fapt crucificat, ci, conform lui Photius, o
altă persoană a fost în locul Său. Relatarea este oferită în
extrasele Nicene ale unei viziuni văzute de Sf. Ioan pe muntele
Măslinilor, la vremea crucificării, care învaţă că forma crucificată
nu era, într-adevăr a Domnului nostru, dar nu sugerează că era
oricare altă persoană.
Note de subsol:
1
Probabil nu este corect a spune „nu Isus”, căci Simon susţinea o
teorie a transmigrării sufletelor, şi se poate să fi pretins a fi
identic cu Isus. Dacă aşa stau lucrurile, totuşi, el trebuie să fi
fost mai târziu decât acel Simon din Fapte.
2
Există o citire variată bine-recomandată „Deum” în loc de „eum”; dar
Epiphanius (Haer. 42, p. 312) ar fi transmis din greu aceasta în
tăcere dacă nu ar fi găsit-o în Marcion al său.
Ortodoxia Răsăriteană
şi Evanghelismul: Situaţia unui dialog global promiţător
Bradley Nassif,
Ph.D.
Scopul
acestui articol este de a identificat şi a descrie cele mai
importante dialoguri şi schimburi ştiinţifice care au avut loc în
lume în ultima decadă între tradiţiile Ortodoxiei Răsăritene şi a
Evanghelismului Protestant. Ace3stea includ lucrarea societăţilor
academice, a cercetătorilor individuali, a agenţiilor ecumenice, şi
a organizaţiilor misionare. Anteriorii 200 de ani de istorie
Ortodox-Evanghelică de dinainte de 1990, şi numărul crescut de
pelerinaje personale spre Ortodoxism de către credincioşii
Evanghelici din anii recenţi, vor fi atinse într-un fel general mai
jos, dar sunt prea numeroase şi complexe pentru a fi trasate într-un
anumit detaliu aici. Ca rezultat al acestui studiu din 1990 şi până
în prezent, cititorilor sperăm că li se va oferi informaţii
proaspete şi vitale asupra unui moment posibil de întorsură în
relaţiile Ortodoxe şi Evanghelice din istoria modernă a bisericii.[detalii...]
Pe pagina de
Teologie
Sistematică puteţi găsi o serie de
articole la subiectele
doctrinare despre:
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre
Duhul Sfânt şi alte duhuri)
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre
om, aşa cum a fost creat el)
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!
Apasă aici dacă doreşti să
primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr
al Publicaţiei de Apologetică