 |
 |

|
 |
Calvinismul (continuare din numărul
anterior)
Cele cinci puncte ale Calvinismului (Partea 1)
R. L. Dabney
Dabney a scris înainte ca formula familiară TULIP (lalea, n. tr.) să fie
făcută populară. El şi aproape toţi scriitorii din era lui au tratat cele
cinci puncte într-o ordine mai logică. Dar pentru cititorii interesați în a
urmări formatul TULIP, aici este un index:
1. T-Totala depravare (Păcatul original)
2. U-Alegerea necondiționată (Alegerea lui Dumnezeu)
3. L-Limitata ispășire (Răscumpărarea particulară)
4. I-Irezistibilul har (Chemarea eficientă)
5. P-Perseverența sfinţilor
Cele cinci puncte ale Calvinismului
Din punct de vedere istoric, acest titlu este de o puțină acuratețe sau
valoare; eu îl folosesc pentru a indica anumite puncte de doctrină, pentru
că obiceiul l-a făcut să fie familiar. Timpuriu în secolul şaptesprezece,
Biserica Prezbiteriană din Olanda, a cărei mărturisire doctrinală este în
substanță la fel cu aceea a noastră, a fost necăjită de o clasă a
minorității noii-școli, condusă de unul dintre predicatorii şi profesorii
săi, James Marmensen, în latină, Arminius (de aici, mereu, Arminiani).
Biserica şi statul au fost din totdeauna unite în Olanda; de aici guvernul
civil a preluat cearta. Profesorul Harmensen (Arminius) şi partida lui au
fost solicitați să apară înaintea Generalului Statului (ceea ce noi am numi
Congresul Federal) şi să spună care erau obiecțiile lor împotriva doctrinei
din biserica lor, pe care ei au promis că o vor preda în jurămintele lor de
ordinare. Arminius a predat o scriere în care el a numit cinci puncte de
doctrină, în care el şi prietenii săi fie difereau fie se îndoiau. Aceste
puncte erau efectiv: Păcatul original, predestinarea necondiționată, harul
invincibil în convertire, răscumpărarea particulară, şi perseverenţa
sfinţilor. Aș putea adăuga, rezultatul a fost: că legislatura Federală a
poruncit ținerea unui consiliu general al tuturor bisericilor Prezbiteriene
de atunci din lume, pentru a discuta din nou şi a stabili aceste cinci
doctrine. Acesta a fost faimosul Sinod din Dort, sau Dordrecht, unde nu doar
slujitori din Olanda, dar delegați ai bisericilor din Franța, Germania,
Elveția şi Anglia s-au întâlnit în 1618. Sinodul a adoptat regula că fiecare
doctrină ar trebui să fie decisă doar pe singura autoritate a Cuvântului lui
Dumnezeu, lăsând afară toate filozofiile umane şi opiniile de ambele părți.
Rezultatul a fost un scurt set de articole care de atunci înainte au făcut
parte din Mărturisirea de Credinţă a Bisericii Prezbiteriene Olandeze. Ele
sunt clare, sănătoase, şi moderate, exact în aceeaşi substanță cu cele din
Mărturisirea noastră de la Westminster, promulgată la douăzeci şi şapte de
ani după aceea.
Întotdeauna am considerat această hărtie înmânată de Arminius ca având o
mică valoare sau importanță. Ea nu este nici cinstită, nici clară. În mai
multe puncte aceasta caută cu șiretenie să insinueze îndoieli sau să
zăpăcească mințile oponenților prin folosirea limbajului de ortodoxie
simulată. Dar dezbaterea a continuat, diferențele Arminianilor s-au
dezvăluit ele însele a fi, sub un nume nou pretins, nimic în lume decât
vechiul Semi-Pelagianism care necăjise bisericile timp de o mie de ani,
vărul german al crezului Socinian sau Unitarian. Efectiv, acesta a negat
faptul că Adam cel căzut a adus inima omului într-o înstrăinare totală şi
decisivă față de Dumnezeu. Aceasta a afirmat că alegerea lui a harului nu a
fost suverană, ci s-a întemeiat în anticiparea lui proprie a credinţei,
pocăinței, şi a perseverenței celor care ar alege să îmbrățișeze evanghelia.
Acest har în chemarea eficientă nu este eficient şi invincibil, ci unuia
căruia i se poate rezista, astfel că toate convertirile efective sunt
rezultatul îmbinat al acestui har şi a voinței păcătosului care lucrează în
pas cu harul. Că Cristos a murit în mod egal pentru cei ne-aleși şi cei
aleși, oferind o nedefinită, universală ispășire pentru toţi; şi că
adevărații convertiți pot, şi uneori fac aceasta, să cadă total şi final din
starea de har şi mântuire; perseverenţa lor din aceasta depinzând nu de un
har eficient, ci de propria lor voință liberă pentru a continua în datoriile
evangheliei.
Fie ca orice om cu minte simplă să revizuiască aceste cinci acuzații şi
perversiuni ale adevărului Bibliei, şi el va vedea două adevăruri: Unul, că
dezbaterea despre ei toţi va prinde în principal prima întrebare, dacă
păcatul original al omului este sau nu o duşmănie completă şi decisivă față
de evlavie; şi celălalt, că acest întreg plan este o născocire pentru a
încânta mândria umană şi neprihănirea de sine şi de a scăpa de faptul mult
umilitor pretutindeni atât de proeminent în evanghelia reală, că ruina
omului a lui însuși prin păcat este totală, şi întregul credit al
răscumpărării lui este al lui Dumnezeu.
Noi Prezbiterienii ne pasă foarte puţin de numele Calvinism. Nouă nu ne este
rușine de acesta; dar noi nu suntem legați de acesta. Unii oponenți par că
protejează noțiunea ridicolă că acest set de doctrine a fost noua invenție a
francezului John Calvin. Ei ar vrea să ne reprezinte în acest lucru ca
urmași ai lui în loc de urmași ai Bibliei. Aceasta este o eroare istorică
prostească. John Calvin nu a inventat mai mult aceste doctrine precum nu a
inventat această lume pe care Dumnezeu a creat-o cu șase mii de ani înainte.
Noi credem că el a fost un om foarte dăruit, învățat, şi în principal, un om
evlavios, care totuşi a avut greșelile lui. El a găsit realmente acest
sistem de doctrine exact acolo unde le găsim noi, în studiul credincios al
Bibliei, unde noi le găsim predate de toţi profeții, apostolii, şi de Mesia
însuși, de la Geneza la Apocalipsa.
De asemenea, Calvin a găsit aceleași doctrine transmise mai departe de către
cel mai bun, cel mai învățat, cel mai evlavios, neinpsirați părinți
bisericești, precum Augustin şi Sfântul Toma de Aquino, încă alergând prin
erorile papalității. El a exercitat o largă influenţă asupra bisericilor
Protestante; dar Adunarea Westminster şi bisericile Prezbiteriene în nici un
caz nu au adoptat toate opiniile lui Calvin. Ca Sinodul din Dort, noi ne
extragem doctrinele noastre, nu de la vre-un om muritor sau dintr-o
filozofie umană, ci de la Duhul Sfânt vorbind în Biblie. Totuşi, noi găsim o
mângâiere mai mică în descoperirea acelorași doctrine ale harului în cel mai
învățat şi mai evlavios din toate bisericile şi erele; de la marii părinți
ai Catolicismului, de la Martin Luther, de la Blaise Paschal, de la
bisericile Protestante originale, germane, elvețiene, franceze, olandeze,
engleze şi scoțiene – şi pe departe cea mai mare parte din bisericile
scripturale reale din vremea noastră. Obiectul acestui tractat este pur şi
simplu de a-i capacita pe toţi cei ce se interesează în mod cinstit de
adevăr, de a înțelege exact ce sunt cu adevărat acele doctrine, pe care
oamenii le denumesc în mod specific „doctrinele Prezbiterienilor,” şi astfel
să capaciteze mințile cinstite să răspundă la toate obiecțiile şi
pervertirile. Eu nu scriu datorită vre-unei lipse de tratate bine adaptate
pentru scopul nostru în biserica noastră; nici pentru că eu gândesc că
oricine poate adăuga acum ceva cu adevărat nou la argument. Dar păstorii şi
misionarii noştri gândesc că un bine adițional poate veni dintr-o altă
discuție scurtă potrivită pentru cititorii neprofesioniști. Pentru aceştia
aș recomanda cu sinceritate două mici cărți, cea a lui Dr. Mathews, Divine
Purpose (Scopul Divin, n. tr.), şi a lui Dr. Nathan Rice, God Sovereign and
Man Free (Dumnezeul Suveran şi omul liber, n. tr.). pentru cei care doriți
să investigați aceste doctrine în mod mai extins, ele există, în plus față
de Biblia lor, lucrările standard în limba engleză despre divinitatea
doctrinală, cum ar fi Calvin's Institutes (Institutele lui Calvin, n. tr.)
(tradusă), Witsius on the Covenants (Witsius despre Legăminte, n. tr.),
cartea lui Dr. William Cunningham, din Edinburgh, a lui Hill şi Dicks,
Theologies (Teologii, n. tr.), şi în Statele Unite cele ale lui Hodge,
Dabney, şi Shedd. (Majoritatea acestora pot fi cumpărate de la sau prin
Great Christian Books şi trimise prin poștă.)
________________________________________
1 Păcatul original
Ceea ce vor să spună Prezbiterienii cu adevărat prin termeni precum „Păcatul
Original,” „Totala Depravare,” şi „Incapacitatea Voinței” este definit prin
Mărturisirea noastră de Credinţă, Capitolul 10, Secțiunea 3: „Omul, prin
căderea lui într-o stare de păcat, şi-a pierdut în întregime toată
capacitatea voinței de orice bine spiritual care însoțește mântuirea; aşa
cum un om natural fiind cu totul potrivnic față de acel bine, şi mort în
păcat, nu este în stare, prin propria lui putere, să se convertească pe
sine, sau să se pregătească la aceasta.”
Prin păcatul original noi înțelegem caliteatea malefică ce caracterizează
dispoziția şi voința naturală a omului. Noi numim acest păcat al naturii
original, pentru că fiecare om căzut este născut cu el, şi pentru că acesta
este sursa sau originea în fiecare om a fărădelegilor lui actuale. Prin
numirea lui totală, noi nu vrem să spunem că oamenii sunt din tinerețea lor
la fel de răi cum ar putea fi. Oamenii răi şi seducătorii se fac din răi în
mai răi, „vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi” (2 Timotei
3:13). Nici nu vrem să spunem că ei nu au nici o virtute socială față de
concetățenii lor în ceea ce ei sunt sinceri. Noi nu afirmăm cu extremiștii
aceasta deoarece ei sunt oameni naturali, de aceea, toată prietenia,
sinceritatea, adevărul, simpatia, patriotismul, dragostea casnică, sunt
prefăcătorii sau ipocrizii. Ceea ce Mărturisirea noastră spune, este, „Că ei
şi-au pierdut cu totul capacitatea de voință spre orice bine spiritual care
însoțește mântuirea.” Cei mai răi rețin ceva, şi cei mai buni rețin mai
bine, capacitatea de voință pentru felurite bunuri morale care însoțesc
viața socială. Cristos învață aceasta (Marcu 10:21) când, privind virtuțiile
sociale ale tânărului bogat care a venit îngenunchind înaintea lui, El „l-a
iubit.” Cristos nu ar fi putut iubi simple ipocrizii. 1 Ceea ce învățăm noi
este că prin cădere, natura morală a omului a trecut printr-o schimbare
totală spre păcat, ireparabilă prin el însuși. În acest sens ea este
completă, decisivă – sau totală. Starea este la fel de real păcătoasă precum
fărădelegile lor efective, pentru că ea este la fel de real liberă şi
spontană. Acest păcat original se arată pe sine în toţi oamenii naturali
într-o dispoziție fixă şi totală a inimii spre anumite forme de datorie, şi
în special şi întotdeauna spre îndatoriri spirituale, datorând lui Dumnezeu,
şi într-un scop fixat şi absolut decisiv al inimii de a continua în anumite
păcate (chiar în timp ce practică anumite sarcini sociale), şi mai ales să
continue în păcatele lor de necredinţă, nepocăință, voinţa personală, şi
lipsă de evlavie practică. În aceasta, cei mai morali sunt la fel de
inflexibil condiționați prin natură precum cei mai imorali. Cea mai bună
parte poate cu sinceritate să respecte anumite drepturi şi îndatoriri
referitoare la prietenii lor oameni, dar în hotărârea că voinţa personală va
fi regula lor, oricând le place lor, ca împotriva voii sfinte suverane a lui
Dumnezeu, ei sunt la fel de neînduplecați precum cei mai răi.
Presupun că o domnișoară rafinată şi politicoasă retrasă prezintă specimenul
cel mai puţin păcătos al naturii umane neregenerate. Să examinăm o astfel de
persoană. Înainte ca ea să fie vinovată de furt, înjurătură profană, beție,
sau necurăție, ea ar muri. În opoziția ei față de aceste păcate ea este cu
adevărat sinceră. Dar există unele forme de voinţa personală, mai ales în
păcate de omitere ca împotriva lui Dumnezeu, în care ea este la fel de
hotărâtă ca bețivul cel mai brutal în senzualitatea lui. Vom presupune că ea
are o mamă creştină. Ea este hotărâtă să urmărească anumite conformări şi
risipe la modă. Ea are un roman scurt sub perna ei pe care ea intenționează
să o citească în timpul Sabatului. Deşi ea poate că încă repetă uneori ca un
papagal rugăciunile ei din copilărie, ea are o viață spirituală lipsită de
rugăciune. Mai ales inima ei nu este cu totul dedicată pentru a părăsi la
acest timp din viața ei acea voinţa personală şi fel lumesc pentru a-i sluji
lui Cristos şi pentru mântuirea ei. În mod tandru şi solem mama ei creştină
ar putea să-i ceară, „Fiica mea, tu nu știi că în aceste lucruri tu eşti
greșită față de Tatăl tău ceresc”. Ea tace. Ea știe că este greșită. „Fiica
mea, de aceea nu te vei înduioșa acum, şi să alegi de dragul Mântuitorului
tău, chiar în această zi, viața de credinţă şi pocăinţă, şi mai ales să
începi în această seară viața de rugăciune regulată, reală, secretă. Vrei
aceasta?” Probabil răspunsul ei este într-un ton de răceală şi durere amară.
„Mamă, nu mă presa, mai degrabă nu aș promite.” Nu; ea nu va face aceasta!
Refuzul ei poate fi politicos în forma lui, pentru că ea este bine-crescută;
dar inima ei este la fel de inflexibil hotărâtă în ea însăși precum oțelul
întărit ca să nu se întoarcă cu adevărat de la voința ei personală la
Dumnezeul ei. În acel detaliu specific încăpățânarea ei este la fel ca aceea
a celor mai împietriți păcătoși. Acesta este cel mai bun fel de umanitate
neregenerată.
Acum, îndatoririle sufletului față de Dumnezeu sunt cele mai înalte, mai
dragi, şi cele mai urgente dintre toate datoriile; astfel că neascultarea
voită de aici este cea mai expresă, cea mai vinovată, şi cea mai împietrită
dintre toate păcatele pe care sufletul le comite. Perfecțiunile şi voința
lui Dumnezeu sunt standardul cel mai suprem şi mai perfect de adevăr şi
drept moral. De aceea, cel care se pune pe sine încăpățânat împotriva
dreptului lui Dumnezeu se pune pe sine în cea mai fatală şi mai mortală
opoziție față de bunătatea morală. Harul lui Dumnezeu este o fântână de
sfinţenie pentru creaturile raționale; de aici, el care se separă pe sine de
acest Dumnezeu prin această voinţa personală ostilă, se închide în moartea
spirituală finală. Această voinţa personală înrădăcinată, nelegiuită, este
cancerul care mănâncă sufletul. Faptul că sufletul poate rămâne pentru o
vreme la fel ca trupul unei persoane pătate cu cancer nedezvoltat, este
aparent atractiv şi drăguț. Dar cancerul îşi răspândește semințele secrete
de corupție prin toate venele sale; aceasta va zdrobi în final în ulcere
putrede, trupul înfloritor va deveni un cadavru înspăimântător. Nu există
nici un remediu uman. A cădea înfățișarea; când sufletul păcătos trece
dincolo de restângerile sociale şi sentimentele naturale ale acestei vieți,
şi dincolo de speranţă, în lumea celor pierduți, această rădăcină fatală,
păcat al nelegiuirii voite se va dezvolta în curând în toate formele de
rea-voință şi răutate; sufletul va deveni în final şi cu totul mort față de
Dumnezeu şi față de bine. Aceasta este ceea ce vrem să spunem prin
depravarea totală.
Încă o dată în plus, Prezbiterienii nu cred că îşi pierd liberul lor arbitru
din cauza păcatului original. Vedeți, Mărturisirea noastră, Capitolul 9,
Secțiunea 1: „Dumnezeu a înzestrat voința omului cu acea libertate naturală,
care nu este nici forțată, nici determinată printr-o necesitate absolută a
naturii, spre bine sau rău.” Noi admitem pe deplin că unde un agent nu este
liber el nu este responsabil moral. Un Dumnezeu drept nu îl va pedepsi
pentru acțiuni în care el este doar un instrument, îndemnat prin
constrângerea unei forțe externe sau a sorții. Dar ce este liberul arbitru?
Nu este nevoie să apelăm la vre-o metafizică obscură pentru un răspuns
suficient. Conștiința fiecărui om şi bunul simț îi vor răspunde: știu că eu
sunt liber oricând ceea ce eu aleg să fac este rezultatul preferinței mele.
Dacă eu aleg şi acționez astfel ca să îmi fiu mie pe plac, atunci eu sunt
liber. Adică, volițiunile noastre responsabile sunt expresia şi rezultatul
preferinței noastre raționale. Când eu sunt liber şi responsabil, aceasta
este aşa pentru că eu aleg şi fac lucrul pe care îl fac, nu constrâns de
către alți agenți, ci în acord cu preferința mea interioară. Noi toţi ştim
în mod evident în noi înșine că aceasta este aşa. Dar preferința rațională
este în noi doar o stare întâmplătoare? Oare sufletele noastre raționale nu
conțin nici unele din principiile regulatoare ale preferințelor şi
alegerilor lor? Dacă ar fi aşa, atunci sufletul omului ar fi într-adevăr o
sfârlează de vânt mizerabilă, rotită de fiecare vânt exterior; nu potrivit
pentru a fi liber, rațional, sau responsabil. Noi toţi ştim că avem astfel
de principii primare ale preferințelor noastre; şi acestea sunt dispozițiile
noastre naturale. Ele sunt interioare, nu exterioare. Ele sunt spontane, nu
constrânse, şi astfel la fel de libere precum alegerile noastre. Ele sunt
ale noastre, nu ale altcuiva. Ele sunt ale noastre. Ele sunt atribute
esenţiale în fiecare ființă care are personalitate. Fiecare persoană
rațională trebuie să aibă un fel de dispoziție naturală. Noi putem să
concepem despre o persoană ca fost în mod natural dispus în acest fel, şi
despre alta în acel fel. Este imposibil pentru noi să gândim că un agent
liber rațional nu este dispus în nici un fel, deloc. Încercați aceasta.
Noi avem ilustrații fundamentale despre ce este dispoziția nativă în
înclinația trupească a animalelor. Este în natura unui mânz să îi placă
iarba şi fânul. Este natura unui școlar care sare să îi placă cârnațul
prăjit. Ai putea momi un mânz cu un mănunchi de fân drăguț, dar nu pe băiat;
cârnațul prăjit îl va atrage când el este înfometat; oferă mânzului cârnațul
prăjit şi el îl va respinge şi se va tremura la el. Acum deopotrivă mânzul
şi băiatul sunt liberi în alegerea a ceea ce le place; liberi pentru că
alegerile lor urmează înclinațiile lor naturale, adică, dispozițiile lor
animale proprii.
Dar omul rațional are dispoziții mentale care sunt mai bune decât
ilustrațiile, cauze efective ale principiilor native care reglează alegerile
naturale. Astfel, când fericirea sau nefericirea pot fi alese simplu de
dragul lor, dispoziția naturală a fiecărui om este spre fericire şi
împotriva nefericirii. Din nou, omul în mod natural iubeşte proprietatea;
toţi sunt în mod natural dispuși să câștige şi să păstreze cele ale lor mai
degrabă decât să le piardă pentru nimic. Încă o dată, fiecare om este dispus
în mod natural să se bucure de aprobarea şi lauda prietenilor săi; iar
disprețul şi abuzul lor sunt în natural dureroase pentru el. În toate aceste
cazuri oamenii aleg mai degrabă potrivit cu ceea ce preferă, şi ei preferă
în acord cu dispozițiile lor naturale, fericirea mai degrabă decât
nefericirea, câștigul mai degrabă decât pierderea, apauzele mai degrabă
decât abuzul. Ei sunt liberi în aceste alegerile după cum ei sunt siguri că
aleg în felul dat. Şi ei sunt la fel de sigur că aleg agreabil față de
aceste dispoziții originale precum râurile sunt de așteptat că aleargă în
jos; în mod egal siguri şi în mod egal liberi, pentru că dispozițiile care
cu siguranţă reglează preferințele lor sunt ale lor, nu ale altcuiva, şi
sunt spontane în ei, nu constrânse.
Haideți să aplicăm unul dintre aceste cazuri. Fac acest apel la o companie
de domnișoare şi domnișori aspiranți: „Veniți şi angajați-vă cu mine din
libera voastră alegere în acest curs dat de muncă; acesta va fi lung şi
dificil, vă veți face cei mai disprețuiți şi mai abuzați feluri de tineri
din Stat.” Va avea aceasta succes în influenţarea lor? Poate aceasta să aibă
succes? Nu; nu va avea, şi noi spunem drept, nu poate avea succes. Dar nu
sunt acești tineri persoane libere când ele îmi răspund, precum o vor face
în mod sigur, „Nu, Învățătorule, nu vom face aceasta, şi nu putem comite
nebunia de a lucrurile din greu doar pentru a câștiga dispreț, pentru că
disprețul este în sine contrar şi dureros pentru natura noastră.” Aceasta
este o paralelă exactă cu privire la ceea ce vor să spună Prezbiterienii
prin incapacitatea voinței față de tot binele spiritual. Acesta este la fel
de real şi sigur precum incapacitatea de aptitudine. Acești tineri au
degetele cu care să înfăptuiască munca propusă (haideți să spunem, scrierea)
prin care eu îi invit să trudească pentru a câștiga disprețul. Ei au ochi şi
degete cu care ei să facă lucrarea de caligrafie, dar ei nu pot în mod liber
să aleagă oferta mea, pentru că ea contrazice acel principiu al naturii lor,
iubirea de aplauze, care în mod greu de descris adaptează preferința şi
alegerea liberă umană. Aici este o cauză exactă a „incapacității de voință.”
Dacă acum, căderea omului a adus în natura noastră un principiu sau
dispoziție nativă similară împotriva evlaviei de dragul ei, şi în favoarea
voinţei personale ca fiind împotriva lui Dumnezeu, atunci o paralelă a
cazului incapacității de voință se va prezenta pe sine. Cel dintâi caz îl
explică pe cel din urmă. Alegerea omului natural în preferința lui de a da
întâietate voinţei lui personale înaintea autorităţii lui Dumnezeu este în
mod egal liberă, şi în mod egal sigură. Dar această lipsă de abilitate a
voinței spre Dumnezeu nu suspendă responsabilitatea omului, pentru că
aceasta este rezultatul dispoziției lui libere, nu din vre-o forțare din
afară. Dacă un stăpân ar cere slujitorului său să facă o acțiune fizică
pentru care el nu avea în mod natural abilitatea trupească, după cum, de
exemplu, scoaterea unui stejar sănătos cu mâinile lui, ar fi nedrept să
pedepsească eşecul slujitorului. Dar acesta este cu totul alt caz decât cel
al păcătosului. Căci, dacă dispoziția lui natural spre Dumnezeu ar fi aceea
care trebuie să fie, el nu s-ar găsi pe sine lipsit de abilitățile naturale
prin care Dumnezeu este cunoscut, iubit şi slujit. Cazul păcătosului nu este
unul de dispariție a abilităților, ci al pervertirii lor voite totale.
Este exact ca în cazul fraților răi ai lui Iosif, despre care Moise vorbeşte
(Geneza 37:4): „Fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe
ei toţi şi au început să-l urască. Nu puteau să-i spună nicio vorbă
prietenească.” Aveau ei limbi în capetele lor? Da. Ei puteau vorbi în
cuvinte orice alegeau ei, dar ura, principiul voluntar rău, a asigurat că ei
nu doreau, şi nu puteau, să vorbească amabil cu fratele lor nevinovat.
Acum, deci, tot argumentul se întoarce pe întrebarea despre faptul: este aşa
că de la căderea lui Adam dispoziția naturală a tuturor oamenilor este în
această stre de duşmănie fixată, decisivă împotriva voii lui Dumnezeu, şi
preferință fixată, neînduplecată pentru voinţa lor personală, ca împotriva
lui Dumnezeu? Este oare adevărat că omul este în această stare deplorabilă,
că în timp ce încă este capabil de a fi pe drept înclinat spre felurite
virtuți şi datorii, limitându-se la creaturile sale prietene, inima lui este
în mod neînduplecat indispusă şi în mod voit opusă față de acele îndatoriri
pe care el le datorează Tatălui său ceresc în mod direct? Aceasta este
întrebarea! Cea mai bună şi mai scurtă dovadă a ei ar fi apelul direct la
conştiinţa fiecărui om. Ştiu că a fost exact aşa cu mine timp de
şaptesprezece ani, până când mâna atotputernică a lui Dumnezeu a luat inima
de piatră şi mi-a dat o inimă de carne. Fiecare om convertit mărturisește la
fel despre sine. Fiecare om neconvertit știe bine că aceasta este adevărat
acum cu privire la el însuși, dacă ar lăsa judecata şi conştiinţa lui să fie
cinstită în interior. Necredinciosule poate că uneori dorești lipsa
pericolului de pedeapsă, siguranța față de iad, şi late avantaje egoiste al
vieții creştine; dar ai preferat şi ai dorit vre-odată acea viață de dragul
ei? Ai văzut momentul când tu ai dorit cu adevărat ca Dumnezeu să subjuge
toată voinţa ta personală față de voia lui sfântă? Nu! Acesta este chiar
lucrul pe care înclinația secretă a sufletului tău o reprezintă şi o
respingere. Păstrarea acelei voinţe personale este chiar lucrul pe care tu
îl preferi cu îndărătnicie, că atât cât tu îndrăznești tu ai în vedere să o
reții şi să o păstrezi cu grijă, chiar cu riscul cunoscut al unei morți
nepregătite şi a unei pierzări îngrozitoare. Dar voi adăuga alte dovezi ale
acestui lucru îngrozitor, şi mai ales expresia mărturisirii clare a Duhului
Sfânt.
Există faptul universal care afirmă că toţi oameni păcătuiesc mai mult sau
mai puţin, şi fac aceasta în mod voit. În viețile oamenilor cei mai
neregenerați, păcatul domnește predominant. Marea majoritate sunt
necinstiți, nedrepți, egoiști, duri, cât de mult îndrăznesc ei să fie, chiar
față de prietenii lor creaturile, fără să mai spune de totala lipsă de
evlavie față de Tatăl lor ceresc. Cazuri asemănătoare cu acel al domnișoarei
bine-crescute, descris mai sus, sunt relativ puţine, imperfecte fatal,
precum sunt ele. Domnia îngrozitoare a păcatului în această lume continuă în
ciuda celor mai mari obstacole, cum ar fi judecățile şi amenințările lui
Dumnezeu, şi eforturile laborioase pentru a-l ține în frâu prin felul
guvernelor, legilor restrictive şi al penalităților, școlilor, disciplinei
familiei, şi bisericilor. Această păcătuire a ființelor umane începe mai
mult sau mai puţin de îndată ce facultățile copilului sunt aşa dezvoltate
încât să îl califice pentru a păcătui în mod intenționat. „Cei răi sunt
stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu
ieşirea din pântecele mamei lor” (Psalmul 58:3). Acum, un rezultat uniform
trebuie să iasă dintr-o cauză obişnuită anterioară – trebuie să existe păcat
original în natura omului.
Chiar marele filozof raționalistic Emmanuel Kant a crezut şi a predat
această doctrină. Argumentul său este că atunci când oamenii acționează în
aglomerație şi în mase naționale, ei îşi arată înclinațiile lor native
reale, pentru că în aceste acțiuni concurente ei nu sunt restricționați de
opinia publică şi de legile umane care restricționează acțiunile
individuale, şi ei nu simt o responsabilitate personală directă pentru ceea
ce fac. De aceea, acțiunile oamenilor în masă, arată ce este cu adevărat
inima omului. Acum, deci, care este morala națiunilor una față de cealaltă
şi față de Dumnezeu? Pur şi simplu cea a vulpilor, lupilor, tigrilor, şi
ateilor. Care senat naţional cu adevărat şi în mod umil încearcă să îi facă
plăcere şi să îl asculte pe Dumnezeu în tratamentul său față de națiunile
vecine? Care națiune se încrede în siguranța ei pur şi simplu datorită
justiției vecinilor săi? Priviți la marile flote şi armate terestre! Deşi o
națiune poate include multe persoane temătoare de Dumnezeu şi drepte, când
se vede vre-odată acea națiune să renunțe la o agresiune profitabilă față de
cei slabi, pur şi simplu pentru că aceasta este nedrept înaintea lui
Dumnezeu? Aceste întrebări sunt fără răspuns.
În al treilea rând, toţi oamenii naturali, cei decenți şi politicoși la fel
de mult precum cei stricați, arată această opoziție absolută a inimii față
de voia lui Dumnezeu, şi preferință pentru voinţa personală în unele acțiuni
păcătoase şi prin respingerea evangheliei. Aceasta ei o fac neîncetat, în
mod conștient, voit, şi cu încăpățânare totală, până când sunt făcuți
binevoitori în ziua puterii lui Dumnezeu. Ei știu cu claritate perfectă că
cerințele evangheliei a credinţei, încrederii, pocăinţei, strădaniile după o
ascultare sinceră, legea dreaptă a lui Dumnezeu, rugăciunea, lauda, şi
iubirea față de el, sunt rezonabile şi drepte. Îndemnuri şi obiecte
exterioare le sunt prezentate lor în mod constant sufletelor lor, care sunt
de un moment infinit, şi trebuie să fie absolut atotputernice peste inimile
drepte. Aceste obiecte includ dragostea nespusă a lui Dumnezeu în Cristos în
oferirea Fiului său ca să moară pentru duşmanii săi, care ar trebui să
topească inima spre recunoștință într-o clipă; avantajele şi binecuvântările
inexprimabile ale unui cer nemuritor, asigurat de credinţa imediată, şi
nespusele, infinitele orori ale unui iad veşnic, atras prin necredinţa
finală, şi riscat într-un grad îngrozitor, chiar prin ezitarea temporară.
Iar aceste considerații din urmă apelează nu doar la conştiinţa morală, ci
la acel egoism natural care rămâne în forță deplină în necredincioşi. Nici
îndoielile referitoare la aceste adevăruri ale evangheliei, chiar dacă sunt
sincere şi rezonabil întemeiate într-un anumit grad, nu ar putea explica sau
scuza această neglijență. Căci credinţa, şi ascultarea, şi închinarea şi
iubirea lui Dumnezeu, sunt drepte şi bune în mod evident de la sine pentru
oameni, fie dacă aceste realități îngrozitoare ale evangheliei ar fi
adevărate sau nu. Cel care crede, acționează de partea sigură, în faptul că
el nu pierde nimic, ci câștigă ceva indiferent de felul în care evenimentul
ar putea decurge; în timp ce neglijarea evangheliei va atrage asupra sa un
necaz infinit, fără nici un câștig posibil dacă creştinătatea se dovedește a
fi adevărată.
În astfel de cazuri rezonabile oamenii acționează mereu, după cum sunt
obligați moral să facă, de partea sigură, sub călăuzirea chiar a unei mici
probabilități. De ce nu acționează aşa, de partea sigură, îndoiala față de
oameni, chiar dacă acesta ar fi un caz îndoielnic (care nu este)? Pentru că
înclinațiile lor sunt absolut fixate şi hotărâte împotriva evlaviei. Acum,
ce rezultat vedem noi din aplicarea constantă a acestor imense persuasiuni
către inimile oamenilor naturali? Ei le îndepărtează mereu; uneori cu costul
neliniștii sau agitației temporare, dar ei negreșit le îndepărtează,
preferând, atâta vreme cât îndrăznesc, să îşi satisfacă voinţa personală cu
riscul cunoscut al datoriei simple şi al binecuvântării infinite. De obicei
ei fac această alegere înspăimântătoare şi sinucigașă cu deplină răceală,
iuțeală, şi ușurință! Ei încearcă să îşi acopere din propria lor conştiinţă
nebunia şi răutatea deciziei lor prin faptul că o pot lua într-un mod atât
de liniștit şi necruțător. Bunul meu simț îmi spune că chiar această
circumstanţă este cea mai groaznică şi mai înspăimântătoare dovadă a
realității şi puterii păcatului original în ei. Dacă acesta nu i-a orbit, ei
ar fi îngroziți chiar de calmul prin care ei pot să se insulte pe ei înșiși
şi pe Mântuitorul lor. Văd doi oameni care în mod voit şi-au ucis fiecare
duşmanul său. Unul a dat lovitura străpungerea fatală într-o mare agitație,
după ezitări agonizante, urmate de remușcare înțepătoare. El nu este încă un
adept în crimă. Îl văd pe celălalt om cum îşi înfinge cuțitul în pieptul
victimei lui neajutorate, în mod instantaneu, cu răceală, calm, glumind când
face aceasta, şi apoi cu bucurie îi mănâncă sângele cu cuțitul său
însângerat. Acesta nu mai este un om, ci un diavol.
Dar cea mai mare dovadă este Scriptura. Întreaga Biblie, de la Geneza la
Apocalipsa, afirmă acest păcat original şi lipsa decisivă de evlavie a
voinței tuturor oamenilor căzuți. Geneza 6:3: „Atunci Domnul a zis: „Duhul
Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă.”
Din nou, Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ
şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare
zi numai spre rău.” După groaza potopului, verdictul lui Dumnezeu față de
supraviețuitori a fost totuşi la fel. Geneza 8:21: „Domnul a mirosit un
miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul,
din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt
rele din tinereţea lui.”
Iov, probabil cel mai timpuriu scriitor sacru, întreabă: „Cum ar putea să
iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.” (Iov
14:4). David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a
zămislit mama mea.” (Psalmul 51:5). Profetul întreabă (Ieremia 13:23),
„Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele?
Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi
răul?” Ieremia 17:9 spune, „Inima este nespus de înşelătoare şi de
deznădăjduit de rea” Ce înseamnă acel deznădăjduit? În Noul Testament
Cristos spune (Ioan 3:6, 3), „Ce este născut din carne este carne;” şi „dacă
un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Inimile
fariseilor (oameni morali decenți) sunt ca niște morminte albite, care apar
frumos în exterior, dar în interior sunt pline de oasele oamenilor morți şi
de toată necurăția. Exagerează Cristos, şi îi calomniază pe oamenii decenți?
Petru ne spune (Fapte 8:23) că credinciosul fals este „plin de fiere amară
şi în lanţurile fărădelegii.” Pavel (Romani 8:7): „Fiindcă umblarea după
lucrurile firii pământeşti (mintea carnală, n. tr.) este vrăjmăşie împotriva
lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se
supună,” (incapacitatea voinței). Efeseni 2:3 Toţi oameni sunt „din fire
copii ai mâniei” şi „morţi în greşeli şi în păcate” (v. 1). Nu sunt acestea
suficiente?
VA URMA
[ Înapoi ] [ Înainte ]
[
sus ]
|
 |

Abonare gratuita! |
Foloseste formularul de mai sus
pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email.
Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si
abonarea este absolut Gratuita! |
DE CITIT!!!! |
|
|
 |