Apologetica

Cele cinci puncte ale Calvinismului (Partea 1)
 

R. L. Dabney

Dabney a scris înainte ca formula familiară TULIP (lalea, n. tr.) să fie făcută populară. El şi aproape toţi scriitorii din era lui au tratat cele cinci puncte într-o ordine mai logică. Dar pentru cititorii interesați în a urmări formatul TULIP, aici este un index:

1. T-Totala depravare (Păcatul original)
2. U-Alegerea necondiționată (Alegerea lui Dumnezeu)
3. L-Limitata ispășire (Răscumpărarea particulară)
4. I-Irezistibilul har (Chemarea eficientă)
5. P-Perseverența sfinţilor

Cele cinci puncte ale Calvinismului

Din punct de vedere istoric, acest titlu este de o puțină acuratețe sau valoare; eu îl folosesc pentru a indica anumite puncte de doctrină, pentru că obiceiul l-a făcut să fie familiar. Timpuriu în secolul şaptesprezece, Biserica Prezbiteriană din Olanda, a cărei mărturisire doctrinală este în substanță la fel cu aceea a noastră, a fost necăjită de o clasă a minorității noii-școli, condusă de unul dintre predicatorii şi profesorii săi, James Marmensen, în latină, Arminius (de aici, mereu, Arminiani). Biserica şi statul au fost din totdeauna unite în Olanda; de aici guvernul civil a preluat cearta. Profesorul Harmensen (Arminius) şi partida lui au fost solicitați să apară înaintea Generalului Statului (ceea ce noi am numi Congresul Federal) şi să spună care erau obiecțiile lor împotriva doctrinei din biserica lor, pe care ei au promis că o vor preda în jurămintele lor de ordinare. Arminius a predat o scriere în care el a numit cinci puncte de doctrină, în care el şi prietenii săi fie difereau fie se îndoiau. Aceste puncte erau efectiv: Păcatul original, predestinarea necondiționată, harul invincibil în convertire, răscumpărarea particulară, şi perseverenţa sfinţilor. Aș putea adăuga, rezultatul a fost: că legislatura Federală a poruncit ținerea unui consiliu general al tuturor bisericilor Prezbiteriene de atunci din lume, pentru a discuta din nou şi a stabili aceste cinci doctrine. Acesta a fost faimosul Sinod din Dort, sau Dordrecht, unde nu doar slujitori din Olanda, dar delegați ai bisericilor din Franța, Germania, Elveția şi Anglia s-au întâlnit în 1618. Sinodul a adoptat regula că fiecare doctrină ar trebui să fie decisă doar pe singura autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, lăsând afară toate filozofiile umane şi opiniile de ambele părți. Rezultatul a fost un scurt set de articole care de atunci înainte au făcut parte din Mărturisirea de Credinţă a Bisericii Prezbiteriene Olandeze. Ele sunt clare, sănătoase, şi moderate, exact în aceeaşi substanță cu cele din Mărturisirea noastră de la Westminster, promulgată la douăzeci şi şapte de ani după aceea.

Întotdeauna am considerat această hărtie înmânată de Arminius ca având o mică valoare sau importanță. Ea nu este nici cinstită, nici clară. În mai multe puncte aceasta caută cu șiretenie să insinueze îndoieli sau să zăpăcească mințile oponenților prin folosirea limbajului de ortodoxie simulată. Dar dezbaterea a continuat, diferențele Arminianilor s-au dezvăluit ele însele a fi, sub un nume nou pretins, nimic în lume decât vechiul Semi-Pelagianism care necăjise bisericile timp de o mie de ani, vărul german al crezului Socinian sau Unitarian. Efectiv, acesta a negat faptul că Adam cel căzut a adus inima omului într-o înstrăinare totală şi decisivă față de Dumnezeu. Aceasta a afirmat că alegerea lui a harului nu a fost suverană, ci s-a întemeiat în anticiparea lui proprie a credinţei, pocăinței, şi a perseverenței celor care ar alege să îmbrățișeze evanghelia. Acest har în chemarea eficientă nu este eficient şi invincibil, ci unuia căruia i se poate rezista, astfel că toate convertirile efective sunt rezultatul îmbinat al acestui har şi a voinței păcătosului care lucrează în pas cu harul. Că Cristos a murit în mod egal pentru cei ne-aleși şi cei aleși, oferind o nedefinită, universală ispășire pentru toţi; şi că adevărații convertiți pot, şi uneori fac aceasta, să cadă total şi final din starea de har şi mântuire; perseverenţa lor din aceasta depinzând nu de un har eficient, ci de propria lor voință liberă pentru a continua în datoriile evangheliei.

Fie ca orice om cu minte simplă să revizuiască aceste cinci acuzații şi perversiuni ale adevărului Bibliei, şi el va vedea două adevăruri: Unul, că dezbaterea despre ei toţi va prinde în principal prima întrebare, dacă păcatul original al omului este sau nu o duşmănie completă şi decisivă față de evlavie; şi celălalt, că acest întreg plan este o născocire pentru a încânta mândria umană şi neprihănirea de sine şi de a scăpa de faptul mult umilitor pretutindeni atât de proeminent în evanghelia reală, că ruina omului a lui însuși prin păcat este totală, şi întregul credit al răscumpărării lui este al lui Dumnezeu.

Noi Prezbiterienii ne pasă foarte puţin de numele Calvinism. Nouă nu ne este rușine de acesta; dar noi nu suntem legați de acesta. Unii oponenți par că protejează noțiunea ridicolă că acest set de doctrine a fost noua invenție a francezului John Calvin. Ei ar vrea să ne reprezinte în acest lucru ca urmași ai lui în loc de urmași ai Bibliei. Aceasta este o eroare istorică prostească. John Calvin nu a inventat mai mult aceste doctrine precum nu a inventat această lume pe care Dumnezeu a creat-o cu șase mii de ani înainte. Noi credem că el a fost un om foarte dăruit, învățat, şi în principal, un om evlavios, care totuşi a avut greșelile lui. El a găsit realmente acest sistem de doctrine exact acolo unde le găsim noi, în studiul credincios al Bibliei, unde noi le găsim predate de toţi profeții, apostolii, şi de Mesia însuși, de la Geneza la Apocalipsa.

De asemenea, Calvin a găsit aceleași doctrine transmise mai departe de către cel mai bun, cel mai învățat, cel mai evlavios, neinpsirați părinți bisericești, precum Augustin şi Sfântul Toma de Aquino, încă alergând prin erorile papalității. El a exercitat o largă influenţă asupra bisericilor Protestante; dar Adunarea Westminster şi bisericile Prezbiteriene în nici un caz nu au adoptat toate opiniile lui Calvin. Ca Sinodul din Dort, noi ne extragem doctrinele noastre, nu de la vre-un om muritor sau dintr-o filozofie umană, ci de la Duhul Sfânt vorbind în Biblie. Totuşi, noi găsim o mângâiere mai mică în descoperirea acelorași doctrine ale harului în cel mai învățat şi mai evlavios din toate bisericile şi erele; de la marii părinți ai Catolicismului, de la Martin Luther, de la Blaise Paschal, de la bisericile Protestante originale, germane, elvețiene, franceze, olandeze, engleze şi scoțiene – şi pe departe cea mai mare parte din bisericile scripturale reale din vremea noastră. Obiectul acestui tractat este pur şi simplu de a-i capacita pe toţi cei ce se interesează în mod cinstit de adevăr, de a înțelege exact ce sunt cu adevărat acele doctrine, pe care oamenii le denumesc în mod specific „doctrinele Prezbiterienilor,” şi astfel să capaciteze mințile cinstite să răspundă la toate obiecțiile şi pervertirile. Eu nu scriu datorită vre-unei lipse de tratate bine adaptate pentru scopul nostru în biserica noastră; nici pentru că eu gândesc că oricine poate adăuga acum ceva cu adevărat nou la argument. Dar păstorii şi misionarii noştri gândesc că un bine adițional poate veni dintr-o altă discuție scurtă potrivită pentru cititorii neprofesioniști. Pentru aceştia aș recomanda cu sinceritate două mici cărți, cea a lui Dr. Mathews, Divine Purpose (Scopul Divin, n. tr.), şi a lui Dr. Nathan Rice, God Sovereign and Man Free (Dumnezeul Suveran şi omul liber, n. tr.). pentru cei care doriți să investigați aceste doctrine în mod mai extins, ele există, în plus față de Biblia lor, lucrările standard în limba engleză despre divinitatea doctrinală, cum ar fi Calvin's Institutes (Institutele lui Calvin, n. tr.) (tradusă), Witsius on the Covenants (Witsius despre Legăminte, n. tr.), cartea lui Dr. William Cunningham, din Edinburgh, a lui Hill şi Dicks, Theologies (Teologii, n. tr.), şi în Statele Unite cele ale lui Hodge, Dabney, şi Shedd. (Majoritatea acestora pot fi cumpărate de la sau prin Great Christian Books şi trimise prin poștă.)
________________________________________

1 Păcatul original

Ceea ce vor să spună Prezbiterienii cu adevărat prin termeni precum „Păcatul Original,” „Totala Depravare,” şi „Incapacitatea Voinței” este definit prin Mărturisirea noastră de Credinţă, Capitolul 10, Secțiunea 3: „Omul, prin căderea lui într-o stare de păcat, şi-a pierdut în întregime toată capacitatea voinței de orice bine spiritual care însoțește mântuirea; aşa cum un om natural fiind cu totul potrivnic față de acel bine, şi mort în păcat, nu este în stare, prin propria lui putere, să se convertească pe sine, sau să se pregătească la aceasta.”

Prin păcatul original noi înțelegem caliteatea malefică ce caracterizează dispoziția şi voința naturală a omului. Noi numim acest păcat al naturii original, pentru că fiecare om căzut este născut cu el, şi pentru că acesta este sursa sau originea în fiecare om a fărădelegilor lui actuale. Prin numirea lui totală, noi nu vrem să spunem că oamenii sunt din tinerețea lor la fel de răi cum ar putea fi. Oamenii răi şi seducătorii se fac din răi în mai răi, „vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi” (2 Timotei 3:13). Nici nu vrem să spunem că ei nu au nici o virtute socială față de concetățenii lor în ceea ce ei sunt sinceri. Noi nu afirmăm cu extremiștii aceasta deoarece ei sunt oameni naturali, de aceea, toată prietenia, sinceritatea, adevărul, simpatia, patriotismul, dragostea casnică, sunt prefăcătorii sau ipocrizii. Ceea ce Mărturisirea noastră spune, este, „Că ei şi-au pierdut cu totul capacitatea de voință spre orice bine spiritual care însoțește mântuirea.” Cei mai răi rețin ceva, şi cei mai buni rețin mai bine, capacitatea de voință pentru felurite bunuri morale care însoțesc viața socială. Cristos învață aceasta (Marcu 10:21) când, privind virtuțiile sociale ale tânărului bogat care a venit îngenunchind înaintea lui, El „l-a iubit.” Cristos nu ar fi putut iubi simple ipocrizii. 1 Ceea ce învățăm noi este că prin cădere, natura morală a omului a trecut printr-o schimbare totală spre păcat, ireparabilă prin el însuși. În acest sens ea este completă, decisivă – sau totală. Starea este la fel de real păcătoasă precum fărădelegile lor efective, pentru că ea este la fel de real liberă şi spontană. Acest păcat original se arată pe sine în toţi oamenii naturali într-o dispoziție fixă şi totală a inimii spre anumite forme de datorie, şi în special şi întotdeauna spre îndatoriri spirituale, datorând lui Dumnezeu, şi într-un scop fixat şi absolut decisiv al inimii de a continua în anumite păcate (chiar în timp ce practică anumite sarcini sociale), şi mai ales să continue în păcatele lor de necredinţă, nepocăință, voinţa personală, şi lipsă de evlavie practică. În aceasta, cei mai morali sunt la fel de inflexibil condiționați prin natură precum cei mai imorali. Cea mai bună parte poate cu sinceritate să respecte anumite drepturi şi îndatoriri referitoare la prietenii lor oameni, dar în hotărârea că voinţa personală va fi regula lor, oricând le place lor, ca împotriva voii sfinte suverane a lui Dumnezeu, ei sunt la fel de neînduplecați precum cei mai răi.

Presupun că o domnișoară rafinată şi politicoasă retrasă prezintă specimenul cel mai puţin păcătos al naturii umane neregenerate. Să examinăm o astfel de persoană. Înainte ca ea să fie vinovată de furt, înjurătură profană, beție, sau necurăție, ea ar muri. În opoziția ei față de aceste păcate ea este cu adevărat sinceră. Dar există unele forme de voinţa personală, mai ales în păcate de omitere ca împotriva lui Dumnezeu, în care ea este la fel de hotărâtă ca bețivul cel mai brutal în senzualitatea lui. Vom presupune că ea are o mamă creştină. Ea este hotărâtă să urmărească anumite conformări şi risipe la modă. Ea are un roman scurt sub perna ei pe care ea intenționează să o citească în timpul Sabatului. Deşi ea poate că încă repetă uneori ca un papagal rugăciunile ei din copilărie, ea are o viață spirituală lipsită de rugăciune. Mai ales inima ei nu este cu totul dedicată pentru a părăsi la acest timp din viața ei acea voinţa personală şi fel lumesc pentru a-i sluji lui Cristos şi pentru mântuirea ei. În mod tandru şi solem mama ei creştină ar putea să-i ceară, „Fiica mea, tu nu știi că în aceste lucruri tu eşti greșită față de Tatăl tău ceresc”. Ea tace. Ea știe că este greșită. „Fiica mea, de aceea nu te vei înduioșa acum, şi să alegi de dragul Mântuitorului tău, chiar în această zi, viața de credinţă şi pocăinţă, şi mai ales să începi în această seară viața de rugăciune regulată, reală, secretă. Vrei aceasta?” Probabil răspunsul ei este într-un ton de răceală şi durere amară. „Mamă, nu mă presa, mai degrabă nu aș promite.” Nu; ea nu va face aceasta! Refuzul ei poate fi politicos în forma lui, pentru că ea este bine-crescută; dar inima ei este la fel de inflexibil hotărâtă în ea însăși precum oțelul întărit ca să nu se întoarcă cu adevărat de la voința ei personală la Dumnezeul ei. În acel detaliu specific încăpățânarea ei este la fel ca aceea a celor mai împietriți păcătoși. Acesta este cel mai bun fel de umanitate neregenerată.

Acum, îndatoririle sufletului față de Dumnezeu sunt cele mai înalte, mai dragi, şi cele mai urgente dintre toate datoriile; astfel că neascultarea voită de aici este cea mai expresă, cea mai vinovată, şi cea mai împietrită dintre toate păcatele pe care sufletul le comite. Perfecțiunile şi voința lui Dumnezeu sunt standardul cel mai suprem şi mai perfect de adevăr şi drept moral. De aceea, cel care se pune pe sine încăpățânat împotriva dreptului lui Dumnezeu se pune pe sine în cea mai fatală şi mai mortală opoziție față de bunătatea morală. Harul lui Dumnezeu este o fântână de sfinţenie pentru creaturile raționale; de aici, el care se separă pe sine de acest Dumnezeu prin această voinţa personală ostilă, se închide în moartea spirituală finală. Această voinţa personală înrădăcinată, nelegiuită, este cancerul care mănâncă sufletul. Faptul că sufletul poate rămâne pentru o vreme la fel ca trupul unei persoane pătate cu cancer nedezvoltat, este aparent atractiv şi drăguț. Dar cancerul îşi răspândește semințele secrete de corupție prin toate venele sale; aceasta va zdrobi în final în ulcere putrede, trupul înfloritor va deveni un cadavru înspăimântător. Nu există nici un remediu uman. A cădea înfățișarea; când sufletul păcătos trece dincolo de restângerile sociale şi sentimentele naturale ale acestei vieți, şi dincolo de speranţă, în lumea celor pierduți, această rădăcină fatală, păcat al nelegiuirii voite se va dezvolta în curând în toate formele de rea-voință şi răutate; sufletul va deveni în final şi cu totul mort față de Dumnezeu şi față de bine. Aceasta este ceea ce vrem să spunem prin depravarea totală.

Încă o dată în plus, Prezbiterienii nu cred că îşi pierd liberul lor arbitru din cauza păcatului original. Vedeți, Mărturisirea noastră, Capitolul 9, Secțiunea 1: „Dumnezeu a înzestrat voința omului cu acea libertate naturală, care nu este nici forțată, nici determinată printr-o necesitate absolută a naturii, spre bine sau rău.” Noi admitem pe deplin că unde un agent nu este liber el nu este responsabil moral. Un Dumnezeu drept nu îl va pedepsi pentru acțiuni în care el este doar un instrument, îndemnat prin constrângerea unei forțe externe sau a sorții. Dar ce este liberul arbitru? Nu este nevoie să apelăm la vre-o metafizică obscură pentru un răspuns suficient. Conștiința fiecărui om şi bunul simț îi vor răspunde: știu că eu sunt liber oricând ceea ce eu aleg să fac este rezultatul preferinței mele.

Dacă eu aleg şi acționez astfel ca să îmi fiu mie pe plac, atunci eu sunt liber. Adică, volițiunile noastre responsabile sunt expresia şi rezultatul preferinței noastre raționale. Când eu sunt liber şi responsabil, aceasta este aşa pentru că eu aleg şi fac lucrul pe care îl fac, nu constrâns de către alți agenți, ci în acord cu preferința mea interioară. Noi toţi ştim în mod evident în noi înșine că aceasta este aşa. Dar preferința rațională este în noi doar o stare întâmplătoare? Oare sufletele noastre raționale nu conțin nici unele din principiile regulatoare ale preferințelor şi alegerilor lor? Dacă ar fi aşa, atunci sufletul omului ar fi într-adevăr o sfârlează de vânt mizerabilă, rotită de fiecare vânt exterior; nu potrivit pentru a fi liber, rațional, sau responsabil. Noi toţi ştim că avem astfel de principii primare ale preferințelor noastre; şi acestea sunt dispozițiile noastre naturale. Ele sunt interioare, nu exterioare. Ele sunt spontane, nu constrânse, şi astfel la fel de libere precum alegerile noastre. Ele sunt ale noastre, nu ale altcuiva. Ele sunt ale noastre. Ele sunt atribute esenţiale în fiecare ființă care are personalitate. Fiecare persoană rațională trebuie să aibă un fel de dispoziție naturală. Noi putem să concepem despre o persoană ca fost în mod natural dispus în acest fel, şi despre alta în acel fel. Este imposibil pentru noi să gândim că un agent liber rațional nu este dispus în nici un fel, deloc. Încercați aceasta.
Noi avem ilustrații fundamentale despre ce este dispoziția nativă în înclinația trupească a animalelor. Este în natura unui mânz să îi placă iarba şi fânul. Este natura unui școlar care sare să îi placă cârnațul prăjit. Ai putea momi un mânz cu un mănunchi de fân drăguț, dar nu pe băiat; cârnațul prăjit îl va atrage când el este înfometat; oferă mânzului cârnațul prăjit şi el îl va respinge şi se va tremura la el. Acum deopotrivă mânzul şi băiatul sunt liberi în alegerea a ceea ce le place; liberi pentru că alegerile lor urmează înclinațiile lor naturale, adică, dispozițiile lor animale proprii.

Dar omul rațional are dispoziții mentale care sunt mai bune decât ilustrațiile, cauze efective ale principiilor native care reglează alegerile naturale. Astfel, când fericirea sau nefericirea pot fi alese simplu de dragul lor, dispoziția naturală a fiecărui om este spre fericire şi împotriva nefericirii. Din nou, omul în mod natural iubeşte proprietatea; toţi sunt în mod natural dispuși să câștige şi să păstreze cele ale lor mai degrabă decât să le piardă pentru nimic. Încă o dată, fiecare om este dispus în mod natural să se bucure de aprobarea şi lauda prietenilor săi; iar disprețul şi abuzul lor sunt în natural dureroase pentru el. În toate aceste cazuri oamenii aleg mai degrabă potrivit cu ceea ce preferă, şi ei preferă în acord cu dispozițiile lor naturale, fericirea mai degrabă decât nefericirea, câștigul mai degrabă decât pierderea, apauzele mai degrabă decât abuzul. Ei sunt liberi în aceste alegerile după cum ei sunt siguri că aleg în felul dat. Şi ei sunt la fel de sigur că aleg agreabil față de aceste dispoziții originale precum râurile sunt de așteptat că aleargă în jos; în mod egal siguri şi în mod egal liberi, pentru că dispozițiile care cu siguranţă reglează preferințele lor sunt ale lor, nu ale altcuiva, şi sunt spontane în ei, nu constrânse.

Haideți să aplicăm unul dintre aceste cazuri. Fac acest apel la o companie de domnișoare şi domnișori aspiranți: „Veniți şi angajați-vă cu mine din libera voastră alegere în acest curs dat de muncă; acesta va fi lung şi dificil, vă veți face cei mai disprețuiți şi mai abuzați feluri de tineri din Stat.” Va avea aceasta succes în influenţarea lor? Poate aceasta să aibă succes? Nu; nu va avea, şi noi spunem drept, nu poate avea succes. Dar nu sunt acești tineri persoane libere când ele îmi răspund, precum o vor face în mod sigur, „Nu, Învățătorule, nu vom face aceasta, şi nu putem comite nebunia de a lucrurile din greu doar pentru a câștiga dispreț, pentru că disprețul este în sine contrar şi dureros pentru natura noastră.” Aceasta este o paralelă exactă cu privire la ceea ce vor să spună Prezbiterienii prin incapacitatea voinței față de tot binele spiritual. Acesta este la fel de real şi sigur precum incapacitatea de aptitudine. Acești tineri au degetele cu care să înfăptuiască munca propusă (haideți să spunem, scrierea) prin care eu îi invit să trudească pentru a câștiga disprețul. Ei au ochi şi degete cu care ei să facă lucrarea de caligrafie, dar ei nu pot în mod liber să aleagă oferta mea, pentru că ea contrazice acel principiu al naturii lor, iubirea de aplauze, care în mod greu de descris adaptează preferința şi alegerea liberă umană. Aici este o cauză exactă a „incapacității de voință.”

Dacă acum, căderea omului a adus în natura noastră un principiu sau dispoziție nativă similară împotriva evlaviei de dragul ei, şi în favoarea voinţei personale ca fiind împotriva lui Dumnezeu, atunci o paralelă a cazului incapacității de voință se va prezenta pe sine. Cel dintâi caz îl explică pe cel din urmă. Alegerea omului natural în preferința lui de a da întâietate voinţei lui personale înaintea autorităţii lui Dumnezeu este în mod egal liberă, şi în mod egal sigură. Dar această lipsă de abilitate a voinței spre Dumnezeu nu suspendă responsabilitatea omului, pentru că aceasta este rezultatul dispoziției lui libere, nu din vre-o forțare din afară. Dacă un stăpân ar cere slujitorului său să facă o acțiune fizică pentru care el nu avea în mod natural abilitatea trupească, după cum, de exemplu, scoaterea unui stejar sănătos cu mâinile lui, ar fi nedrept să pedepsească eşecul slujitorului. Dar acesta este cu totul alt caz decât cel al păcătosului. Căci, dacă dispoziția lui natural spre Dumnezeu ar fi aceea care trebuie să fie, el nu s-ar găsi pe sine lipsit de abilitățile naturale prin care Dumnezeu este cunoscut, iubit şi slujit. Cazul păcătosului nu este unul de dispariție a abilităților, ci al pervertirii lor voite totale.

Este exact ca în cazul fraților răi ai lui Iosif, despre care Moise vorbeşte (Geneza 37:4): „Fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei toţi şi au început să-l urască. Nu puteau să-i spună nicio vorbă prietenească.” Aveau ei limbi în capetele lor? Da. Ei puteau vorbi în cuvinte orice alegeau ei, dar ura, principiul voluntar rău, a asigurat că ei nu doreau, şi nu puteau, să vorbească amabil cu fratele lor nevinovat.

Acum, deci, tot argumentul se întoarce pe întrebarea despre faptul: este aşa că de la căderea lui Adam dispoziția naturală a tuturor oamenilor este în această stre de duşmănie fixată, decisivă împotriva voii lui Dumnezeu, şi preferință fixată, neînduplecată pentru voinţa lor personală, ca împotriva lui Dumnezeu? Este oare adevărat că omul este în această stare deplorabilă, că în timp ce încă este capabil de a fi pe drept înclinat spre felurite virtuți şi datorii, limitându-se la creaturile sale prietene, inima lui este în mod neînduplecat indispusă şi în mod voit opusă față de acele îndatoriri pe care el le datorează Tatălui său ceresc în mod direct? Aceasta este întrebarea! Cea mai bună şi mai scurtă dovadă a ei ar fi apelul direct la conştiinţa fiecărui om. Ştiu că a fost exact aşa cu mine timp de şaptesprezece ani, până când mâna atotputernică a lui Dumnezeu a luat inima de piatră şi mi-a dat o inimă de carne. Fiecare om convertit mărturisește la fel despre sine. Fiecare om neconvertit știe bine că aceasta este adevărat acum cu privire la el însuși, dacă ar lăsa judecata şi conştiinţa lui să fie cinstită în interior. Necredinciosule poate că uneori dorești lipsa pericolului de pedeapsă, siguranța față de iad, şi late avantaje egoiste al vieții creştine; dar ai preferat şi ai dorit vre-odată acea viață de dragul ei? Ai văzut momentul când tu ai dorit cu adevărat ca Dumnezeu să subjuge toată voinţa ta personală față de voia lui sfântă? Nu! Acesta este chiar lucrul pe care înclinația secretă a sufletului tău o reprezintă şi o respingere. Păstrarea acelei voinţe personale este chiar lucrul pe care tu îl preferi cu îndărătnicie, că atât cât tu îndrăznești tu ai în vedere să o reții şi să o păstrezi cu grijă, chiar cu riscul cunoscut al unei morți nepregătite şi a unei pierzări îngrozitoare. Dar voi adăuga alte dovezi ale acestui lucru îngrozitor, şi mai ales expresia mărturisirii clare a Duhului Sfânt.

Există faptul universal care afirmă că toţi oameni păcătuiesc mai mult sau mai puţin, şi fac aceasta în mod voit. În viețile oamenilor cei mai neregenerați, păcatul domnește predominant. Marea majoritate sunt necinstiți, nedrepți, egoiști, duri, cât de mult îndrăznesc ei să fie, chiar față de prietenii lor creaturile, fără să mai spune de totala lipsă de evlavie față de Tatăl lor ceresc. Cazuri asemănătoare cu acel al domnișoarei bine-crescute, descris mai sus, sunt relativ puţine, imperfecte fatal, precum sunt ele. Domnia îngrozitoare a păcatului în această lume continuă în ciuda celor mai mari obstacole, cum ar fi judecățile şi amenințările lui Dumnezeu, şi eforturile laborioase pentru a-l ține în frâu prin felul guvernelor, legilor restrictive şi al penalităților, școlilor, disciplinei familiei, şi bisericilor. Această păcătuire a ființelor umane începe mai mult sau mai puţin de îndată ce facultățile copilului sunt aşa dezvoltate încât să îl califice pentru a păcătui în mod intenționat. „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Psalmul 58:3). Acum, un rezultat uniform trebuie să iasă dintr-o cauză obişnuită anterioară – trebuie să existe păcat original în natura omului.

Chiar marele filozof raționalistic Emmanuel Kant a crezut şi a predat această doctrină. Argumentul său este că atunci când oamenii acționează în aglomerație şi în mase naționale, ei îşi arată înclinațiile lor native reale, pentru că în aceste acțiuni concurente ei nu sunt restricționați de opinia publică şi de legile umane care restricționează acțiunile individuale, şi ei nu simt o responsabilitate personală directă pentru ceea ce fac. De aceea, acțiunile oamenilor în masă, arată ce este cu adevărat inima omului. Acum, deci, care este morala națiunilor una față de cealaltă şi față de Dumnezeu? Pur şi simplu cea a vulpilor, lupilor, tigrilor, şi ateilor. Care senat naţional cu adevărat şi în mod umil încearcă să îi facă plăcere şi să îl asculte pe Dumnezeu în tratamentul său față de națiunile vecine? Care națiune se încrede în siguranța ei pur şi simplu datorită justiției vecinilor săi? Priviți la marile flote şi armate terestre! Deşi o națiune poate include multe persoane temătoare de Dumnezeu şi drepte, când se vede vre-odată acea națiune să renunțe la o agresiune profitabilă față de cei slabi, pur şi simplu pentru că aceasta este nedrept înaintea lui Dumnezeu? Aceste întrebări sunt fără răspuns.

În al treilea rând, toţi oamenii naturali, cei decenți şi politicoși la fel de mult precum cei stricați, arată această opoziție absolută a inimii față de voia lui Dumnezeu, şi preferință pentru voinţa personală în unele acțiuni păcătoase şi prin respingerea evangheliei. Aceasta ei o fac neîncetat, în mod conștient, voit, şi cu încăpățânare totală, până când sunt făcuți binevoitori în ziua puterii lui Dumnezeu. Ei știu cu claritate perfectă că cerințele evangheliei a credinţei, încrederii, pocăinţei, strădaniile după o ascultare sinceră, legea dreaptă a lui Dumnezeu, rugăciunea, lauda, şi iubirea față de el, sunt rezonabile şi drepte. Îndemnuri şi obiecte exterioare le sunt prezentate lor în mod constant sufletelor lor, care sunt de un moment infinit, şi trebuie să fie absolut atotputernice peste inimile drepte. Aceste obiecte includ dragostea nespusă a lui Dumnezeu în Cristos în oferirea Fiului său ca să moară pentru duşmanii săi, care ar trebui să topească inima spre recunoștință într-o clipă; avantajele şi binecuvântările inexprimabile ale unui cer nemuritor, asigurat de credinţa imediată, şi nespusele, infinitele orori ale unui iad veşnic, atras prin necredinţa finală, şi riscat într-un grad îngrozitor, chiar prin ezitarea temporară. Iar aceste considerații din urmă apelează nu doar la conştiinţa morală, ci la acel egoism natural care rămâne în forță deplină în necredincioşi. Nici îndoielile referitoare la aceste adevăruri ale evangheliei, chiar dacă sunt sincere şi rezonabil întemeiate într-un anumit grad, nu ar putea explica sau scuza această neglijență. Căci credinţa, şi ascultarea, şi închinarea şi iubirea lui Dumnezeu, sunt drepte şi bune în mod evident de la sine pentru oameni, fie dacă aceste realități îngrozitoare ale evangheliei ar fi adevărate sau nu. Cel care crede, acționează de partea sigură, în faptul că el nu pierde nimic, ci câștigă ceva indiferent de felul în care evenimentul ar putea decurge; în timp ce neglijarea evangheliei va atrage asupra sa un necaz infinit, fără nici un câștig posibil dacă creştinătatea se dovedește a fi adevărată.

În astfel de cazuri rezonabile oamenii acționează mereu, după cum sunt obligați moral să facă, de partea sigură, sub călăuzirea chiar a unei mici probabilități. De ce nu acționează aşa, de partea sigură, îndoiala față de oameni, chiar dacă acesta ar fi un caz îndoielnic (care nu este)? Pentru că înclinațiile lor sunt absolut fixate şi hotărâte împotriva evlaviei. Acum, ce rezultat vedem noi din aplicarea constantă a acestor imense persuasiuni către inimile oamenilor naturali? Ei le îndepărtează mereu; uneori cu costul neliniștii sau agitației temporare, dar ei negreșit le îndepărtează, preferând, atâta vreme cât îndrăznesc, să îşi satisfacă voinţa personală cu riscul cunoscut al datoriei simple şi al binecuvântării infinite. De obicei ei fac această alegere înspăimântătoare şi sinucigașă cu deplină răceală, iuțeală, şi ușurință! Ei încearcă să îşi acopere din propria lor conştiinţă nebunia şi răutatea deciziei lor prin faptul că o pot lua într-un mod atât de liniștit şi necruțător. Bunul meu simț îmi spune că chiar această circumstanţă este cea mai groaznică şi mai înspăimântătoare dovadă a realității şi puterii păcatului original în ei. Dacă acesta nu i-a orbit, ei ar fi îngroziți chiar de calmul prin care ei pot să se insulte pe ei înșiși şi pe Mântuitorul lor. Văd doi oameni care în mod voit şi-au ucis fiecare duşmanul său. Unul a dat lovitura străpungerea fatală într-o mare agitație, după ezitări agonizante, urmate de remușcare înțepătoare. El nu este încă un adept în crimă. Îl văd pe celălalt om cum îşi înfinge cuțitul în pieptul victimei lui neajutorate, în mod instantaneu, cu răceală, calm, glumind când face aceasta, şi apoi cu bucurie îi mănâncă sângele cu cuțitul său însângerat. Acesta nu mai este un om, ci un diavol.

Dar cea mai mare dovadă este Scriptura. Întreaga Biblie, de la Geneza la Apocalipsa, afirmă acest păcat original şi lipsa decisivă de evlavie a voinței tuturor oamenilor căzuți. Geneza 6:3: „Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă.” Din nou, Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” După groaza potopului, verdictul lui Dumnezeu față de supraviețuitori a fost totuşi la fel. Geneza 8:21: „Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui.”

Iov, probabil cel mai timpuriu scriitor sacru, întreabă: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.” (Iov 14:4). David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” (Psalmul 51:5). Profetul întreabă (Ieremia 13:23), „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” Ieremia 17:9 spune, „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” Ce înseamnă acel deznădăjduit? În Noul Testament Cristos spune (Ioan 3:6, 3), „Ce este născut din carne este carne;” şi „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Inimile fariseilor (oameni morali decenți) sunt ca niște morminte albite, care apar frumos în exterior, dar în interior sunt pline de oasele oamenilor morți şi de toată necurăția. Exagerează Cristos, şi îi calomniază pe oamenii decenți?

Petru ne spune (Fapte 8:23) că credinciosul fals este „plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.” Pavel (Romani 8:7): „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti (mintea carnală, n. tr.) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună,” (incapacitatea voinței). Efeseni 2:3 Toţi oameni sunt „din fire copii ai mâniei” şi „morţi în greşeli şi în păcate” (v. 1). Nu sunt acestea suficiente?
 

VA URMA