Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

DESPRE PERFECȚIUNEA ÎNGERILOR ÎN ORDINEA SFINȚENIEI ȘI GLORIEI (NOUĂ ARTICOLE)

St. Thomas Aquinas

 

Summa Theologica

 

(Benziger Bros. edition, 1947)

Tradus de Părinții Provinciei Engleze Dominicane

 

 

Trebuie să cercetăm treptat despre felul în care îngerii au fost creați în ordinea sfințeniei și gloriei; sub această temă avem nouă puncte de discuție:

 

  1. Au fost îngerii creați în fericire?

 

  1. Au avut ei nevoie de sfințenie pentru a fi aproape de Dumnezeu?

 

  1. Au fost ei creați în sfințenie?

 

  1. Și-au meritat ei fericirea?

 

  1. Au meritat ei să fie incluși în fericire?

 

  1. Au primit ei sfințenie și glorie conform capacităților lor naturale?

 

  1. După ce au intrat în glorie, le-a rămas dragostea naturală și cunoașterea?

 

  1. Au avut ei posibilitatea de a păcătui după?

 

  1. După ce au intrat în glorie, au avut ei posibilitatea de a avansa mai departe?

 

 

Dacă îngerii au fost creați în fericire?

 

Obiecția 1: S-ar părea că îngerii au fost creați în fericire. Deoarece este declarat (De Eccl. Dogm. xxix) că "îngerii care continuă în fericirea în care au fost creați, nu posedă prin natura lor excelența pe care o au." Așadar îngerii au fost creați în fericire.

 

Obiecția 2: Mai mult, natura angelică este mult mai nobilă decât creatura corporeală. Însă creatura corporeală încă de la începutul creației a fost perfectă și completă; nici lipsa sa de formă de a reprezentat un precedent în timp, ci doar în natură, după cum spune Augustine (Gen. ad lit. i, 15). Așadar nici Dumnezeu nu a creat natura angelică într-o formă împerfectă și incompletă. Însă formarea și perfecțiunea sa sunt derivate din fericirea ei, fapt care-l bucură pe Dumnezeu. Așadar a fost creată în fericire.

 

Obiecția 3: Mai mult, conform lui Augustine (Gen. ad lit. iv, 34; v, 5), lucrurile pe care le citim ca fiind create în cele șase zile, au fost făcute împreună o dată; și astfel toate cele șase zile au existat instantaneu la începutul creației. Însă, conform explicației sale, în acele șase zile, "dimineața" a reprezentat cunoașterea angelică, conform căreia ei au știut cuvântul și lucrurile din Cuvânt. Așadar direct din creația lor, ei au știu Cuvântul și lucrurile din acesta. Însă fericirea îngerilor provine din observarea Cuvântului. În consecință, îngerii se aflau în fericire direct de la începutul creației lor.

 

Din contră, A fi stabilit sau confirmat ca fiind bun depinde de natura fericirii. Însă îngerii nu au fost confirmați în bine imediat cum au fost creați; decăderea unora dintre ei arată acest lucru. Așadar îngerii nu se aflau într-un stadiu de fericire totală începând cu crearea lor.

 

Răspund că, Prin conceptul de fericire se înțelege perfecțiunea ultimă a unei naturi raționale sau intelectuale; și astfel apare o dorință naturală, de vreme ce orice lucru își dorește în mod natural o perfecțiune ultimă. Există o perfecțiune ultimă cu două fețe a naturii raționale sau intelectuale. Prima este cea ce-și poate obține propria putere naturală; iar asta într-o măsură numită fericire sau exaltare. Aristotel (Ethic. x) spune că fericirea ultimă a unui om constă în cea mai perfectă contemplare a sa, prin care în această viață poate avea cel mai bun obiect intelegibil; iar acesta este Dumnezeu. Deasupra acestei fericiri există totuși o alta, pe care ne-o dorim în viitor. Asta este deasupra naturii fiecărui intelect creat, după cum a fost demonstrat mai sus (Întrebarea[12], Articolul[4]).

 

Așadar, rămâne de menționat că, în ceea ce privește această primă etapă de fericire, pe care îngerul o poate primi prin puterea sa naturală, el a fost deja creat binecuvântat. Deoarece îngerul nu face rost de o asemenea fericire prin nicio acțiune progresivă, după cum se întâmplă în cazul unui om, dar, după cum s-a observat mai sus (Întrebarea[58], Articolul[3], 4), este o linie dreaptă spre posesie, totul fiind datorită demnității sale naturale. Însă îngerii nu dețin încă de la începutul creației lor acea fericire ultimă ce este deasupra puterii naturii; deoarece asemenea fericire nu este o parte a naturii lor, ci un final; și în consecință, ei nu trebuie să o dețină imediat încă de la început.

 

Răspuns la Obiecția 1: Fericirea este preluată cu scopul atingerii acelei perfecțiuni naturale pe care îngerul o avea în stadiul inocenței.

 

Răspuns la Obiecția 2: Creatura corporeală nu putea avea, instantaneu la începutul creației, perfecțiunea la care e adusă prin operația sa; în consecință, conform lui Augustine (Gen. ad. lit. v, 4,23; viii, 3), creșterea plantelor din pământ nu a avut loc simultan printre primele lucrări, în care doar puterea germinatoare a plantelor a fost oferită asupra pământului. În același fel, creatura angelică, la începutul existenței sale, a avut parte de perfecțiunea naturii sale; însă nu deținea perfecțiunea ce ar fi putut rezulta din operația sa.

 

Răspuns la Obiecția 3: Îngerii are o cunoaștere cu două fețe a Cuvântului; prima este cea naturală, iar cealaltă depinde de glorie. El deține o cunoaștere naturală, adică știe Cuvântul printr-o similitudine provenită din natura sa; și el deține deasemenea o cunoaștere a gloriei, prin care el știe Cuvântul prin esența Lui. Prin ambele tipuri de cunoaștere, îngerul știe lucrurile din Cuvânt; imperfect prin cunoașterea sa naturală și perfect prin cunoașterea gloriei. Așadar prima cunoaștere a lucrurilor din Cuvânt a fost prezentă în înger încă de la începutul creației sale; în timp ce a doua nu a fost prezentă de la început, ci doar atunci când îngerii au fost binecuvântați în urma întoarecerii lor spre bine. Iar acest lucru este denumit ca cunoașterea lor de dimineață.

 

Dacă un înger are nevoie de sfințenie pentru a se întoarce la Dumnezeu?

 

Obiecția 1: S-ar părea că îngerul nu a avut nevoie de sfințenie pentru a se întoarce la Dumnezeu. Deoarece, noi nu avem nevoie de sfințenie pentru ceea ce putem îndeplini în mod natural. Îngerul se întoarce în mod natural la Dumnezeu: deoarece el îl iubește pe Dumnezeu în mod natural, după cum este clar din ceea ce a fost spus anterior (Întrebarea[60], Articolul[5]). Așadar un înger nu are nevoie de sfințenie pentru a-l alege pe Dumnezeu.

 

Obiecția 2: Mai mult, se pare că avem nevoie de ajutor pentru a îndeplini sarcinile complicate. Însă nu este o sarcină complicată pentru un înger de a se întoarce spre Dumnezeu; deoarece el nu a avut niciodată vreun obstacol față de acest lucru. Așadar îngerul nu are nevoie de sfințenie pentru a se întoarce spre Dumnezeu.

 

Obiecția 3: Mai mult, a te întoarce spre Dumnezeu înseamnă a întoarce pe cineva spre sfințenie; de asta se spune că (Zach. 1:3): "Întoarce-te spre Mine, iar eu mă voi întoarce spre tine." Însă noi nu avem nevoie de sfințenie pentru a ne pregăti pentru sfințenie: deoarece astfel am merge la infinit. Așadar îngerul nu a avut nevoie de sfințenie pentru a se întoarce la Dumnezeu.

 

Din contră, Prin faptul că s-a întors la Dumnezeu, îngerul a obținut fericirea. Dacă el nu ar fi avut nevoie de sfințenie pentru a se întoarce la Dumnezeu, ar ănsemna că el nu are nevoie de sfințenie pentru a deține viață eternă. Însă asta este contrar spuselor Apostolului (Rm. 6:23): "Sfințenia lui Dumnezeu este viață veșnică."

 

Răspund că, Îngerii aveau nevoie de sfințenie pentru a se întoarce la Dumnezeu, obiectul lor de fericire. Deoarece, după cum a fost observat mai sus (Întrebarea[60], Articolul[2]), mișcarea naturală a voinței este principiul tuturor lucrurilor pe care ni le dorim Însă înclinația naturală a voinței este direcționată spre ceea ce este legat de natura sa. Așadar, dacă există orice mai presus de natură, voința nu poate fi înclinată spre acest lucru, doar dacă este ajutată de vreun principiu supranatural. Astfel este clar că focul are o tendință naturală pentru căldură și pentru a genera mai mult foc; în timp ce a genera un obiect organic este peste putearea naturală a focului; în consecință, focul nu are vreo tendință, doar dacă este mișcat instrumental spre un suflet nutritiv.

 

A fost arătat mai sus (Întrebarea[12], Articolul[4],5), atunci când era tratată problema cunoașterii lui Dumnezeu, că pentru a-l vedea pe Dumnezeu în esența Lui, prin care fericirea supremă a creaturii raționale există, este mai presus de natura fiecărui intelect creat. În consecință, nicio creatură rațională nu poate avea mișcarea voinței direcționată spre o asemenea fericire, decât atunci când este mișcată de un agent supranatural. Acest lucru este numit ajutorul sfințeniei. Așadar trebuie să fie spus despre înger că nu poate prin puterile proprii să fie întors spre o asemenea fericire; decât cu ajutorul sfințeniei.

 

Răspund la Obiecția 1: Îngerul îl iubește pe Dumnezeu în mod natural, de vreme ce Dumnezeu este autorul existenței sale naturale. Dar aici vorbim despre întoarcerea la Dumnezeu, atâta timp cât Dumnezeu oferă fericire prin versiunea esenței Sale.

 

Răspund la Obiecția 2: Un lucru este "dificil" atunci când este mai presus de puterea unui individ; iar asta se petrece în două feluri. În primul rând, deoarece este mai presus de capacitatea naturală a puterii. Astfel, dacă poate fi obținut cu ajutor, se spune că este "dificil"; dar dacă nu poate fi obținut deloc, atunci este "imposibil"; astfel este imposibil ca un om să zboare. În alt fel un lucu ar putea fi peste putere, nu conform ordinii naturale ale acestei puteri, ci datorită unui obstacol; la fel cum a te înălța nu este contrar ordinii naturale a motivului puterii sufletului; deoarece sufletul poate fi mișcat în orice direcție; însă este împiedicat să facă asta de greutatea trupului; în consecință, este dificil pentru un om să se înalțe. Este dificil pentru un om să fie întors spre fericirea ultimă, deoarece este mai presus de natura sa și pentru că el are parte de un obstacol produs de coruperea trupului și infecția păcatului. Acest lucru este dificil pentru un înger doar pentru că este supranatural.

 

Răspuns la Obiecția 3: Fiecare mișcare a voinței spre Dumnezeu poate fi considerată o convertire la Dumnezeu. Și astfel există o întoarcere la Dumnezeu cu trei fețe. Prima este dragostea perfectă față de Dumnezeu; asta aparține creaturii ce se bucură de obținerea lui Dumnezeu; iar pentru o astfel de convertire, sfințenia consumată este necesară. Următoarea întoarcere la Dumnezeu este ceea ce merită fericirea; iar pentru asta este necesară o sfințenie obișnuită, ce reprezintă principiul meritului. A treia convertire este atunci când un om se neagă pe sine pentru a obține sfințenia; pentru asta nu este necesară o sfințenie obișnuită; ci operația lui Dumnezeu, Care atrage sufletul spre El, conform Lam 5:21 : "Convertește-ne, O Doamne, iar noi ne vom converti." Atfel este clar că nu este necesară continuarea la infinit.

 

 

Dacă îngerii au fost creați în sfințenie?

 

Obiecția 1: S-ar părea că îngerii nu au fost creați în sfințenie. Deoarece Augustine spune că (Gen. ad lit. ii, 8) natura angelică a fost făcută prima dată fără formă, și a fost numită "rai": doar după asta și-a primit natura, fiind numită atunci "lumină". Însă o asemenea formare fine din sfințenie. Așadar ei nu au fost creați în sfințenie.

 

Obiecția 2: Mai mult, sfințenia întoarce creatura rațională spre Dumnezeu. Dacă, așadar, îngerul ar fi fost creat în sfințenie, niciun înger nu l-ar fi părăsit pe Dumnezeu.

 

Obiecția 3: Mai mult, sfințenia apare la mijloc de drum între natură și glorie. Însă îngerii nu erau fericiți în creația lor. Așadar se pare că nu au fost creați în sfinețnie; ci au fost creați inițial doar în natură, iar apoi au primit sfințenia, doar la final fiind fericiți.

 

Din contră, Augustine spune (De Civ. Dei xii, 9): "Cine a creat voința bună din îngeri? Cine, înafară de El care i-a creat prin voința Sa, dragostea pură cu care ei se leagă de El; în același timp construindu-le natura și oferindu-le sfințenia?"

 

Răspund că, Deși există opinii opuse în acest moment, unele care susțin că îngerii au fost creați doar într-un statut natural, în timp ce alții susțin că aceștia au fost creați în sfințenie; totuși pare mai probabil, și mai mult asemănător cu spusele sfinților, că ei au fost creați în sfințenie sanctificată. Deoarece observăm că toate lucrurile care, de-alungul timpului, fiind create prin lucrarea Providenței Divine, produse ale operației lui Dumnezeu, au fost create în prima dezvoltare a lucrurilor conform unor forme primordiale, după cum spune Ausgutine (Gen. ad lit. viii, 3), asemeni copacilor, animalelor și așa mai departe. Este evident acum că sfințenia sanctificată poartă aceeași relație față de fericire la fel cum forma primordială din natură are față de efectul natural; astfel (1 Jn. 3:9) sfințenia este elementul "primordial" (sau sămânța) lui Dumnezeu. În opinia lui Augustine, aceste forme inițiale al tuturor efectelor naturală au fost implantate în creatură la creația corporeală, așadar încă de la început îngerii au fost creați în sfințenie.

 

Răspuns la Obiecția 1: Asemenea absență a formei în îngeri poate fi înțeleasă fie prin comparație cu formarea lor în glorie; și astfel absența formației a precedat formarea printr-o prioritate a timpului. Sau poate fi înțeles ca o formare conform sfințeniei: și astfel nu a precedat ordinea timpului, ci o ordine naturală; după cum susține Augustin în ceea ce privește formarea lucrurilor corporeale (Gen. ad lit. i, 15).

 

Răspuns la Obiecția 2: Fiecare formă înclină subiectul după modul naturii subiectului. Modul naturii intelectuale trebuie să fie înclinat liber spre obiectele pe care le dorește. În consecință, mișcarea sfințeniei nu impune necesitate; însă cel care are sfințenie poate eșua în folosirea ei, și astfel poate păcătui.

 

Răspuns la Obiecția 3: Deși în ordinea naturii, sfințenie apare la mijloc de drum între natură și glorie, cu toate astea, în ordinea timpului, în natura creată, gloria nu este simultană cu natura; deoarece gloria reprezintă sfârșitul operației naturii ajutat de sfințenie. Însă sfințenia nu este finalul operației, deoarece nu aparține de lucrări, ci este mai degrabă principiul operației adevărate. Așadar este potrivit ca sfințenia să meargă mână în mână cu natura.

 

 

Dacă un înger își merită fericirea?

 

Obiecția 1: S-ar părea că îngerul nu-și merită fericirea. Deoarece meritul apare din dificultatea unei acțiuni. Însă îngerul nu a experimentat o dificultate prin actele sale drepte. Așadar acțiunea dreaptă nu îi aduce niciun merit.

 

Obiecția 2: Mai mult, nu merităm un lucru doar prin operații naturale. Pentru înger a fost destul de natural de a se întoarce spre Dumnezeu. Așadar ei nu-și merită fericirea.

 

Obiecția 3: Mai mult, dacă îngerul fericit își merit exaltarea, acest lucru era valabil înainte de a o avea, sau după. Nu a putut fi înainte, deoarece, în opinia multora, el nu era sfânt atunci și astfel să o poată moșteni. El nu a primit-o nici după, deoarece astfel el ar merita-o acum; fapt ce este clar fals, deoarece astfel un înger inferior prin meritul său ar trebui să urce în rang spre un loc mai superior, iar gradele distincte de sfințenie nu ar fi permanente; fapt ce este inadmisibil. În consecință, îngerul nu-și merită fericirea.

 

Din contră, Este declarat (Apoc. 21:17) că "măsura îngerului" în Ierusalimul sfânt este "măsura unui om". Așadar aceleași lucruri se aplică și pentru înger.

 

Răspund că, Fericirea perfectă este naturală doar lui Dumnezeu, deoarece existența și fericirea sunt una și aceeași pentru El. Fericirea, totuși, nu face parte din natura creaturii, însă este destinația sa. Toate lucrurile ajung la destinație printr-o operație anume. Asemenea operație ce duce la un final este fie pentru un final productiv, atunci când un asemenea sfârșit nu este mai presus de piterea unui agent ce lucrează pentru obținerea lui, după cum arta tămăduirii este productivă pentru sănătate; sau în alt caz este vorba despre un sfârșit meritat, atunci când un asemenea sfârșit este peste capacitatea agentului ce încearcă să-l obțină; în care caz se caută o altă cale. Este evident din ceea ce s-a spus anterior (Articolele 1,2; Întrebarea[2], Articolele 4,5), că fericirea ultimă este mai mult decât natura angelică și cea umană. Rezultă astfel că atât om cât și îngerul și-au meritat fericirea.

 

Iar dacă îngerul a fost creat în sfințenie, fără de care nu există niciun merit, nu există nicio dificultate de a spune că el a moștenit fericirea; la fel ca în cazul în care s-ar spune că el avea sfințenia în orice alt mod înainte de a dobândi gloria.

 

Însă dacă el nu avea sfințenie înainte de a atinge fericirea, atunci s-ar putea spune că el a atins exaltarea fără merit, asemănător ca și în cazul sfințeniei. Asta, totuși, este destul de străin de ideea fericirii; ce creează noțiunea unui final, fiind răsplătit de virtute, după cum spune și Filosoful (Ethic. i, 9). Sau altfel s-ar fi putut spune, după cum au susținut și alții, că îngerii își merită fericirea prin lucrările lor actuale, în timp ce se află în fericire. Acest lucru este destul de contrar, din nou, față de noțiunea meritului: de vreme ce meritul oferă ideea unui scop cu un sfârșit; în timp ce ceea ce este deja spre un final nu poate, la propriu vorbind, să fie mișcat spre un asemenea final; și astfel nimeni nu merită să producă un lucru de care se bucură deja. Sau s-ar mai putea spune că același act de legare spre Dumnezeu, din punct de vedere al liberului arbitru, își are meritele; iar atâta timp cât își atinge scopul, reprezintă rodul fericirii. Până și părerea aceasta nu va rezista, deoarece liberul arbitru nu este o cauză suficientă a meritului; și, în consecință, un act nu poate fi meritat dacă provine din liber arbitru, doar dacă nu este susținut de sfințenie; însă nu poate îna celași timp să fie informat de sfințenia imperfectă, ce reprezintă principiul meritului, și de sfințenia perfectă, ce este principiul bucuriei. Astfel se pare că nu este posibil ca cineva să se bucure de fericire și în același timp să o merite.

 

În consecință, este mai bine să spunem că îngerul era sfânt atunci când a primit fericirea, iar prin asemenea sfințenie el a meritat-o.

 

Răspuns la Obiecția 1: Dificultatea îngerului de a lucra drept nu provine de la vreun obstacol al puterilor naturale; ci din faptul că munca bună este mai presus de capacitatea sa naturală.

 

Răspuns la Obiecția 2: Un înger nu a meritat fericirea prin mișcarea naturală spre Dumnezeu; ci prin mișcarea caritabilă, ce provine din sfințenie.

 

Răspunsul pentru obiecția trei este evident din ceea ce s-a spus deja.

 

 

Dacă îngerul a obținut fericirea imediat după primul act de merit?

 

Obiecția 1: S-ar părea că îngerul nu a posedat fericirea instant după primul act de merit. Deoarece este mult mai dificil pentru un om să reușească decât un înger. Însă omul nu este răsplătit imediat după primul act. Așadar nici îngerul.

 

Obiecția 2: Mai mult, un înger putea acționa imediat, încă de la creația sa, deoarece orice trup natural începe să se miște imediat cum este creat; iar dacă mișcarea unui trup poate fi instantanee, la fel ca operațiile minții și voinței, va avea parte de mișcare în prima clipă a generării sale. În consecință, dacă îngerul a meritat fericirea printr-un act al voinței sale, el a meritat-o în prima clipă a creației sale; și astfel, dacă fericirea lor nu era eronată, atunci îngerii erau fericiți în prima clipă.

 

Obiecția 3: Mai mult, trebuie să existe multe intervale între lucrurile ce sunt depărtate. Însă statutul de fericire al îngerilor este mult mai diferit de condiția lor naturală: în timp ce meritul se află la jumătate de drum între ele. Așadar îngerul a fost nevoit să treacă prin mai multe nivele de merit pentru a atinge fericirea.

 

Din contră, Sufletul omului și cel al îngerului au aceleași șanse pentru fericire: în consecință, egalitatea cu îngerii este promisă sfinților. Sufletul separat de trup, dacă merită fericirea, intră în posesia ei imediat, doar dacă nu există vreun obstacol. La fel se întâmplă și în cazul unui înger. Un înger imediat în primul său act de caritate a meritat fericirea. Așadar, de vreme ce el nu a întâmpinat niciun obstacol, el a trecut în fericire imediat printr-un singur act de merit.

 

Răspund că, Îngerul s-a aflat imediat într-un stadiu de fericire după primul act de caritate, astfel el și-a meritat acest statut. Motivul este datorită sfințeniei ce perfecționează natura conform manierei naturii; la fel cum fiecare perfecțiune este primită într-un subiect capabil de perfecțiune, conform modului său. Este bine ca natura angelică să-și primească perfecțiunea naturală nu prin trecerea dintr-un stadiu într-altul; ci imediat, după cum a fost arătat mai sus (Articolul[1]; Întrebarea[58], Articolele 3,4). Însă după cum este îngerul prin natura sa înclinat spre perfecțiune naturală, la fel este înclinat el prin merit spre glorie. Astfel imediat după merit îngerul și-a asigurat fericirea. Meritul fericirii unui înger și a unui om poate proveni dintr-un singur act; deoarece omul merită fericirea prin fiecare act caritabil. Așadar rezultă că un înger a devenit fericit imediat după primul act de caritate.

 

Răspuns la Obiecția 1: Omul nu are dreptul de a-și obține fericirea ultimă imediat, asemeni îngerului. De aceea o cale mai lungă i-a fost oferită lui, în comparație cu cea a îngerului, petru a-și asigura fericirea.

 

Răspuns la Obiecția 2: Îngerul este deasupra timpului lucrurilor corporeale; de aici și diferitele exemple legate de îngeri, ce ar trebui interpretate doar ca o dovadă a acțiunilor lor. Actul lor ce a meritat fericirea nu poate avea loc simultan cu actul fericirii, ce reprezintă rodul acțiunii; de vreme ce unul aparține sfințeniei imperfecte, iar altul sfințeniei consumate. În consecință, diferite situații trebuiesc îndeplinite, una prin care un înger își primește fericirea, iar alta în care el a fost fericit.

 

Răspuns la Obiecția 3: Prin natura sa îngerul obține perfecțiunea prin care este decretat. În consecință, doar un singur act de merit este necesar; act care poate fi un simplu interval prin care îngerul este adus într-un stadiu de fericire.

 

 

Dacă îngerii primesc sfințenie și glorie conform diferitelor grade ale capacităților lor naturale?

 

Obiecția 1: S-ar părea că îngerii nu primesc sfințenie și glorie conform diferitelor grade ale capacităților lor naturale. Deoarce sfințenia este oferită după voia absolută a lui Dumnezeu. Așadar gradul sfințeniei depinde de voința lui Dumnezeu, și nu de gradul capacităților lor naturale.

 

Obiecția 2: Mai mult, un act moral pare a fi mult mai apropiat de sfințenie decât natura; deoarece un act moral este un lucru premergător sfințeniei. Însă sfințenia nu provine din "lucrări", după cum este spus și în Rm. 11:6. Așadar cu atât mai puțin gradul sfințenie nu depinde de gradul capacităților naturale.

 

Obiecția 3: Mai mult, omul și îngerul sunt în aceeași măsură capabili pentru a atinge fericirea sau sfințenia. Însă omul nu primește mai multă sfințenie conform diferitelor capacități naturale ale sale. Așadar același lucru se aplică și în cazul îngerului.

 

Din contră, Maestrul Verdictelor (Sent. Ii, D, 3) spune că "acei îngeri care au fost creați printr-o natură mai subtilă și printr-o inteligență a înțelepciunii mai profundă, primeau cu siguranță daruri mai importante de sfințenie."

 

Răspund că, Este rezonabil de a presupune că darurile de sfințenie și perfecțiune ale fericirii au fost oferite îngerilor conform gradului capacităților naturale. Motiv pentru asta poate fi observat din două surse. Prima, din partea lui Dumnezeu, Care, prin ordinea voinței Sale, a stabilit diferite grade ale naturii angelice. După cum natura angelică a fost creată de Dumnezeu pentru obținerea sfințeniei și fericirii, la fel și gradele naturii angelice par să fi fost decretate pentru diferite grade a sfințenie și glorie; la fel ca atunci când, de exemplu, constructorul taie piatra pentru construirea unei case, prin faptul că pregătește unele bucăți într-un mod mai special decât pe celelalte, fapt ce rezultă că anumite bucăți de piatră vor fi folosite drept ornamente pentru nouă clădire. La fel se pare că și Dumnezeu a avut un anumit destin în minte pentru anumiți îngeri, ca ei să aibă parte de daruri mult mai mari de sfințenie și de o fericire mai puternică.

 

În al doilea rând, același lucru este evident din partea îngerului. Îngerul nu este compus din naturi diferite, astfel încât înclinația uneia să strice tendința alteia; după cum se întâmplă în cazul omului, în care mișcarea părții sale intelectuale este fie stricată sau împiedicată de înclinația părții sale senzitive. Însă atunci când nu este nimic eronat sau nicio piedică, natura este mișcată împreună cu întreaga sa energie. Astfel este rezonabil de a presupune că îngerii care au avut o natură mai superioară, au fost întorși spre Dumnezeu mai ușor și mai eficient. Același lucru se poate întâmpla și în cazul oamenilor, de vreme ce sfințenia și gloria superioară sunt oferite conform gradului lor de sinceritate în acceptarea lui Dumnezeu. Astfel se pare că îngerii care dețin o putere naturală mai mare, au parte de o sfințenie și glorie mai multă.

 

Răspuns la Obiecția 1: După cum sfințenia vine doar din voința lui Dumnezeu, la fel se întâmplă și cu natura îngerului: de vreme ce voința lui Dumnezeu a decretat natura sfințeniei, la fel a decretat și diferitele grade de natură pentru diferite nivele de sfințenie.

 

Răspuns la Obiecția 2: Acțiunile creaturii raționale provin din partea creaturii însăși; în timp ce natura provine de la Dumnezeu. Așadar se pare că sfințenia este oferită conform gradului naturii decât lucrărilor.

 

Răspuns la Obiecția 3: Diversitatea capacitățiilor naturale se află într-un anumit fel în îngeri, care sunt ei înșiși diferiți într-un anumit fel; și total diferit se află în oameni, care se deosebesc doar din punct de vedere numeric. Deoarece diferența specifică este legată de un anumit scop și un final; în timp ce diferența naturală există doar din cauza materiei. Mai mult, există ceva în om ce poate împiedica sau încetini mișcarea naturii sale intelectuale; însă acest lucru nu este valabil și pentru îngeri. În consecință, argumentul nu se aplică pentru ambele grupuri.

 

 

Dacă cunoașterea și dragostea naturală rămân în îngerii fericiți?

 

Obiecția 1: S-ar părea că cunoașterea și dragostea naturală nu rămân în îngerii fericiți. Deoarece se spune (1 Cor. 13:10): "Atunci când ceea ce este perfect este creat, atunci ceea ce este parțial va fi înlăturat." Însă dragostea și cunoașterea sunt imperfecte în comparație cu cunoașterea și dragostea exaltate (din stadiul de fericire). Așadar, în fericire, cunoașterea și dragostea natură încetează să mai existe.

 

Obiecția 2: Mai mult, acolo unde o parte este suficientă, alta este exagerată. Însă cunoașterea și dragostea gloriei sunt suficiente pentru îngerii fericiți. Așadar ar fi prea mult ca cunoașterea și dragostea lui naturală să rămână.

 

Obiecția 3: Mai mult, aceeași facultate nu ar două acțiuni simultane, la fel cum aceeași linie nu poate avea două puncte la același capăt. Însă îngerii fericiție își exercită mereu cunoașterea și dragostea lor exaltată; deoarece, după cum este spus în Ethic. i, 8, fericirea nu constă în obicei, ci în acțiune. Așadar nu poate exista niciodată o cunoaștere naturală și o dragoste naturală în îngeri.

 

Din contră, Atâta timp cât natura rezistă, operația sa rămâne. Însă fericirea nu distruge natura, de vreme ce reprezintă perfecțiunea. Așadar nu înlătură cunoașterea și dragostea naturală.

 

Răspund că, Cunoașterea și dragostea naturală rămân în îngeri. Deoarece după cum principiile operațiile sunt legate între ele, la fel și elementele fiecăreia între ele. Este evident că natura față de fericire este la fel ca unu pentru doi; deoarece fericirea este o completare a naturii. Însă prima trebuie sî fie mereu păstrată în a doua. În consecință, natura trebuie să fie păstrată în fericire: și în același fel, actul naturii trebuie să fie păstrat în actul fericirii.

 

Răspuns la Obiecția 1: Apariția perfecțiunii șterge imperfecțiunea opusă. Imperfecțiunea naturii nu este opusă perfecțiunii fericirii, ci o subliniază; după cum imperfecțiunea puterii subliniează perfecțiunea formei, iar puterea nu este îndepărtată prin formă, ci prin cenzura opusă formei. În aceeași manieră, imperfecțiunea ne împiedică să cunoaștem un lucru prin diferite medii, după cum un lucru poate fi cunoscut la un moment dat printr-un mediu probabil și printr-unul demonstrativ.Asemănător, un înger îl poate cunoaște pe Dumnezeu prin esența sa, iar acest lucru duce la cunoașterea gloriei; și în același timp el îl poate cunoaște pe Dumnezeu prin propria lui esență, ce aparține cunoașterii sale naturale.

 

Răspuns la Obiecția 2: Toate lucrurile ce compun fericirea sunt suficiente. Însă ca ele să existe, presupune existența darurilor naturale; deoarece nicio fericire nu se întreține singură, cu excepția fericirii necreate.

 

Răspuns la Obiecția 3: Nu pot exista două operații ale aceleiași facultăți în aceași timp, doar dacă una o decretă pe cealaltă. Însă cunoașterea și dragostea naturală sunt decretate către cunoașterea și dragostea de glorie. În consecință, nu există nimic ce împiedică cunoașterea și dragostea naturală de a exista în înger în același timp cu cele ale gloriei.

 

 

Dacă un înger fericit poate păcătui?

 

Obiecția 1: S-ar părea că un înger fericit poate păcătui. Deoarece, după cum s-a spus mai sus (Articolul[7]), fericirea nu intervine în partea naturală. Însă prin propria noțiune de creație naturală, rezultă că va eșua. Așadar un înger fericit poate păcătui.

 

Obiecția 2: Mai mult, puterile raționare se referă la lucruri opuse, după cum observă Filosoful (Metaph. iv, text. 3). Însă voința îngerului fericit nu încetează a fi rațională. Așadar este înclinat spre bine și rău.

 

Obiecția 3: Mai mult, omul conform liberului său arbitru poate alege între bine și rău. Libertatea de voință nu este mai mică în îngerii fericiți. Așadar ei pot păcătuii.

 

Din contră, Augustine spune (Gen. ad lit. xi) că "există în îngerii sfinți acea natură ce nu poate duce în păcat." Așadar îngerii sfinți nu pot păcătui.

 

Răspund că, Îngerii fericiți nu pot păcătuii. Motivul pentru asta este din cauza fericirii lor, ce constă în observarea lui Dumnezeu prin esența Lui. Esența lui Dumnezeu este esența sfințeniei. În consecință, îngerul ce-l vede pe Dumnezeu este atras de El în același fel cum o persoană care nu-L vede este atrasă de forma divină. Este imposibil ca orice om să vrea sau să facă ceva fără cele mai bune intenții în minte; sau ca această persoană să-și întoarcă spatele la bine din aceleași motive. Așadar îngerul fericit nu poate dori și nici acționa, decât doar dacă are un scop spre Dumnezeu. Oricine dorește și acționează astfel, nu poate păcătui. În consecință, îngerul fericit nu poate păcătui.

 

Răspuns la Obiecția 1: Binele creat poate eșua. Însă din uniunea sa perfectă cu binele necreat, după cum este uniunea fericirii, rezultă că nu poate păcătui, deoarece motivul este deja negat.

 

Răspuns la Obiecția 2: Puterile raționale sunt considerate opuse față de lucrurile de care nu sunt atrase în mod natural; însă pentru lucrurile față de care au o tendință naturală, nu sunt considerate opuse. Deaorece intelectul nu poate decât să accepte principiile naturale cunoscute; în același fel, voința nu se poate lega de bine, ca fiind un lucru formal bun; deoarece voința este în mod natural decretată spre bine ca obiect al său. În consecință, voința îngerilor este legată de lucruri opuse, cele care trebuiesc făcute și cele care nu. Însă nu au nicio tendință spre lucruri opuse în ceea ce-l privește pe Dumnezeu, pe care ei îl văd ca pe însăși natura sfințeniei; iar în toate lucrurile ei tind spre Dumnezeu, oricare ar fi alegerea lor nepăcătoasă.

 

Răspuns la Obiecția 3: Liberul arbitru în alegerea sa cu un anumit scop este tratat la fel ca intelectul în cazul concluziilor. Este evident faptul că acesta aparține puterii intelectuale pentru a putea continua spre diferite concluzii, conform principiilor date; însă prin faptul că acesta continuă spre anumite concluzii preluate din ordinea principiilor, reprezintă propriul defect. Astfel liberul arbitru, prin perfecțiunea libertății sale, poate alege între lucrurile opuse, păstrând ordinea scopului; însă din cauza libertății, un lucru este ales, iar altul ignorat; iar asta înseamnă a păcătui. De aceea există o libertate mai mare în voința îngerilor, care nu pot păcătui, decât există în noi, care putem păcătui.

 

 

Dacă îngerii fericiți pot avansa în fericire?

 

Obiecția 1: S-ar părea că îngerii fericiți pot avansa în fericire. Deoarece caritatea este principiul meritului. Iar caritatea perfectă există în îngeri. Așadar îngerii fericiți pot excela.

 

Obiecția 2: Mai mult, Augustine spune (De Doctr. Christ. i) că "Dumnezeu ne îndrumă pentru propriul nostru câștig și pentru propria Lui sfințenie. Același lucru se întâmplă și în cazul îngerilor, pe care îi folosește pentru îndrumări spirituale"; de vreme ce "ei toți sunt spirite îndrumătoare, trimise să-i călăuzească pe toți cei care primesc moștenirea salvării" (Heb. 114). Asta nu i-ar ajuta dacă nu ar merita, și nici nu ar spori fericirea. Rezultă așadar că îngerii fericiți pot merita și pot avansa în fericire.

 

Obiecția 3: Mai mult, este dezbătută imperfecțiunea pentru oricine nu ocupă un loc din care nu se mai poate avansa. Însă îngerii nu se află în cel mai înalt nivel de fericire. Așadar dacă nu reușesc să urce, s-ar părea că există o imperfecțiune în ei; fapt ce este inadmisibil.

 

Din contră, Meritul și progresul aparțin condiției prezente a vieții. Însă îngerii nu sunt obișnuiți să urmeze drumul spre fericire, deoarece ei deja o dețin. În consecință, îngerii fericiți nu merită și nici nu pot avansa în fericire.

 

Răspund că, În fiecare mișcare, intenția celui care mișcă este centrată asupra unui scop determinat, spre care el intenționează să conducă obiectul mișcat; deoarece intenția duce spre un anumit final, față de care progresul infinit este respingător. Este evident, de vreme ce creatura rațională nu poate prin propria putere să-și obțină fericirea, ce constă în viziunea lui Dumnezeu, după cum este clar din ceea ce s-a precizat până acum (Întrebarea[12], Articolul[4]), că trebuie să fie mișcată de Dumnezeu spre fericire. Așadar trebuie să existe un lucru determinat prin care fiecare creatură rațională să fie direcționată spre scopul ei.

 

Acest obiect dterminat nu poate consta, în viziunea lui Dumnezeu, exact din ceea ce poate fi văzut; deoarece Adevărul Suprem este văzut prin toate felurile de sfințenie: însă prin partea viziunii aceste termene sunt fixate dinainte prin intenția Lui care le direcționează spre un sfârșit. Deoarece este imposibil ca în timp ce o creatură rațională e condusă spre viziunea Esenței Supreme, ar trebuie condusă spre viziunea supremă în același fel, aceasta fiind înțelegerea; acest lucru aparține doar lui Dumnezeu; după cum este evident din ceea ce s-a spus mai sus (Întrebarea[12], Articolul[7]; Întrebarea[14], Articolul[3]). Însă de vreme ce eficacitatea infinită este necesară pentru a-L înțelegere pe Dumnezeu, iar eficacitatea creaturii în observare este doar finită; și de vreme ce fiecare creatură finită este înlăturată din infinite printr-un infinit de feluri; rezultă că creatura rațională îl înțelege pe Dumnezeu mai mult sau mai puțin clar conform gradelor infinite. Și după cum fericirea constă în viziune, la fel și gradul viziunii este legat de modul determinat al viziunii.

 

Așadar fiecare creatură rațională este astfel condusă de Dumnezeu spre finalul fericirii sale, astfel prin predestinarea lui Dumnezeu este adusă la un echilibru al gradului determinat de fericire. În consecință, atunci când acel grad este obținut, nu poate continua spre un nivel mai înalt.

 

Răspuns la Obiecția 1: Meritul aparține unui subiect ce este se mișcă spre un final. Creatura rațională este mișcată spre finalul său, nu doar într-un mod pasiv, ci deasemenea lucrând activ pentru a-și atinge scopul. Dacă finalul depinde de puterea creaturii raționale, atunci acțiunea sa obține scopul plănuit; la fel cum omul obține cunoaștere prin reflectare: însă dacă finalul este peste puterile sale, și este deasemenea ținta unei altei persoane, atunci acțiunea merită finalul. Însă ceea ce este deja în termenul ultim nu este mișcat, ci a fost mișcat. În consecință, meritul aparține carității imperfecte a vieții; în timp ce caritatea perfectă nu merită ci mai degrabă se bucură de răsplată. Chiar și în obiceiurile dobândite, operația ce precede obiceiul este productivă din obicei; însă operația dintr-un obicei obținut este perfectă și plăcută. În același fel, actul carității perfecte nu are calitatea meritului, ci aparține mai degrabă perfecțiunii răsplatei.

 

Răspuns la Obiecția 2: Un lucru poate fi considerat util în două feluri. Primul, ca fiind calea spre un sfârșit; și astfel meritul fericirii este util. În al doilea rând, reprezintă o parte ce ajută întregul; asemenea unui zid al unei case. Astfel lucrările angelice sunt utile pentru îngerii exaltați (fericiți), în așa fel încât ei sunt o parte din fericirea lor; deoarece a oferi perfecțiune dobândită asupra altora face parte din natura a ceea ce este perfect, considerat ca fiind perfectă.

 

Răspuns la Obiecția 3: Deși un înger fericit nu se află în cel mai înalt nivel de fericire, încă, în ceea ce privește starea sa actuală el se află în cel mai înalt nivel, conform predestinației Divine. Cu toate astea bucuria îngerilor poate crește în legătură cu salvarea prin lucrările lor, conform Lk. 15:10 : "Există o bucurie în îngerii lui Dumnezeu atunci când un păcătos se căiește." Asemenea bucurie aparție răsplatei lor accidentale, ce crește până la ziua judecății. Astfel unii scriitori spun că ei merită conform răsplatei lor accidentale. Însă este mai bine ca Sfinții să nu merite decât dacă sunt în același timp călători și înțelegători; ca Hristos, care El singur era satfel. Deoarece Sfinții obțin o asemenea bucurie din virtutea fericirii lor.

 

 

RĂUTATEA ÎNGERILOR ÎN PRIVINȚA PĂCATULUI (NOUĂ ARTICOLE)

 

St. Thomas Aquinas

 

Summa Theologica

 

(Benziger Bros. edition, 1947)

Tradus de

Părinții Provinciei Engleze Dominicane

 

 

In următorul loc noi trebuie să considerăm cum au devenit îngerii răi: mai întâi de toate cu privire la răul din greșeală; şi în al doilea rând, despre răul din pedeapsă. Sub primul titlu există nouă puncte pentru considerație:

 

(1)  Poate fi rău din greșeală în îngeri?

 

(2)  Ce fel de păcate pot fi în ei?

 

(3)  Ce au căutat îngerii în păcătuire?

 

(4)  Presupunând că unii devin răi printr-un păcat al alegerii lor proprii, sunt vre-unii dintre ei în mod natural răi?

 

(5)  Presupunând că aceasta nu este aşa, ar putea vre-unul dintre ei să devină rău în prima clipă a creării sale printr-un act al voinței sale?

 

(6)  Presupunând că el nu a făcut aşa, a existat vre-un interval între crearea şi căderea lui?

 

(7)  A fost cel mai înalt dintre ei cel care a căzut, absolut cel mai înalt printre îngeri?

 

(8)  A fost păcatul principalului înger cauza păcătuirii celorlalți?

 

(9)  Au păcătuit la fel de mulți câţi au rămas credincioşi?

 

Dacă răul din greșeală poate fi în îngeri?

 

Obiecția 1: S-ar părea că nu poate fi nici un rău din greșeală în îngeri. Căci nu poate fi nici un rău cu excepţia în lucrurile care sunt în potențialitate, după cum este spus în Filozof (Metaph. 9, text 19), pentru că subiectul de privațiune este o existență în potențialitate. Dar îngerii nu au existenţa în potențialitate, de vreme ce ei sunt forme subzistente. De aceea nu poate fi nici un rău în ei.

 

Obiecția 2: Mai departe, îngerii sunt mai înalți decât trupurile cerești. Dar filozofii spun că nu poate fi nici un rău în corpurile cerești. De aceea nici nu poate fi în îngeri.

 

Obiecția 3: Mai departe, ceea ce este natural față de un lucru este mereu în acesta. Dar este natural pentru îngeri să fie mișcați prin mișcarea de iubire spre Dumnezeu. De aceea o astfel de dragoste nu poate fi retrasă de la ei. Dar în iubirea lor față de Dumnezeu ei nu păcătuiesc. În consecinţă îngerii nu pot păcătui.

 

Obiecția 4: Mai departe, dorința este doar a ceea ce este bun sau aparent bun. Acum pentru îngeri nu poate fi nici un bine aparent care nu este un bine adevărat; pentru că în ei fie nu poate fi nici o greșeală deloc, fie cel puţin nu înainte de vină. De aceea îngerii pot dori doar ceea ce este cu adevărat bun. Dar nici unul nu păcătuiește prin a dori ceea ce este cu adevărat bun. În consecinţă ingerul nu păcătuiește prin dorință.

 

Din contră, Este spus: „Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi” (Iov 4:18).

 

Răspund că, Un înger sau oricare altă creatură rațională considerată în propria lui natură, poate păcătui; şi că oricărei creaturi căreia nu îi aparține să păcătuiască, o astfel de creatură are în ea un dar al harului, şi nu din condiția naturii. Motivul pentru aceasta este, deoarece păcătuirea nu este nimic altceva decât o deviere de la corectitudinea pe care un act ar trebui să o aică; fie că vorbim despre păcatul în natură, artă, sau morală. Acel act singur, regula căruia este chiar virtutea agentului, nu poate niciodată să eșueze din corectitudine. Dacă mâna meșterului ar fi regula în sine de gravare, el nu ar grava lemnul altfel decât corect; dar dacă corectitudinea gravării este judedecată după o altă regulă, atunci gravarea poate fi corectă sau greșită. Acum voia Divină este singura regulă a actului lui Dumnezeu, pentru că aceasta nu se referă la nici un alt scop mai înalt. Dar fiecare voie creată are corectitudinea de acțiune doar în măsura în care este reglată potrivit cu voința Divină, față de care ultimul scop trebuie să facă referire: după cum fiecare dorință a unui subordonat trebuie să fie reglată prin voința superiorului său; de exemplu, voința soldatului, potrivit cu voința ofițerului său comandant. Astfel doar în Divin voința poate să fie fără păcat; în timp ce poate fi păcat în voința oricărei creaturi; considerând condiția naturii sale.

 

Răspuns la Obiecția 1: În îngeri nu există nici o potențialitate spre existența naturală. Totuşi există potențialitate în partea lor intelectivă, în ce privește ființa lor care este înclinată înspre acest sau celălalt obiect.  În această privință poate exista rău în ei.

 

Răspuns la Obiecția 2: Trupurile cerești nu au nici o altă operație decât una naturală. Prin urmare deoarece nu poate fi nici un rău din corupție în natura lor; astfel nici nu poate fi rău de dezordine în acțiunea lor naturală. Dar în afară de acțiunea lor naturală există acțiunea voinței libere în îngeri, datorită căruia poate fi rău în ei.

 

Răspuns la Obiecția 3: Este natural pentru înger să se întoarcă la Dumnezeu prin mișcarea de dragoste, deoarece Dumnezeu este principiul ființei sale naturale. Dar pentru el a se întoarce la Dumnezeu ca obiect de fericire supranaturală, vine din dragostea infuzată, de la care el nu poate fi întors prin păcătuire.

 

Răspuns la Obiecția 4: Păcatul mortal are loc în două feluri în actul voinței libere. Primul, când ceva rău este ales; precum omul păcătuiește prin alegerea adulterului, care este rău în sine. Astfel de păcat vine mereu din ignoranță sau eroare; altfel ceea ce este rău nu ar fi niciodată ales ca bun. Adulterinul greșește în această privință, alegând această desfătare a unui act necumpătat ca ceva bun pentru a fi înfăptuit acum, din înclinația de pasiune sau a obiceiului; chiar dacă el nu greșește în judecata lui universală, ci reține o opinie corectă în această privință. În acest fel nu poate fi nici un păcat în înger; pentru că nu există pasiuni în îngeri care să înlănțuie rațiunea sau intelectul, după cum este evident în ceea ce s-a spus mai sus (Întrebarea [59], Articolul [4]); nici, din nou, nu ar putea vre-un obicei înclinând spre păcat să preceadă primul lor păcat. În alt fel păcatul vine din voința liberă prin alegerea a ceva bun în sine, dar nu în acord cu măasura sau regula potrivită; astfel că defectul care induce păcatul este doar din partea alegerii care nu este corespunzător reglată, dar nu din partea lucrului ales; cum ar fi ca unul să se roage, fără ca să ia seama de ordinea întemeiată de Biserică. Un astfel de păcat nu presupune ignoranţa, ci doar absența considerației față de lucrurile care ar trebui considerate. În acest fel ingerul a păcătuit, prin a căuta binele său propriu, din voința lui liberă, nesupus față de regula voinței divine.

 

Dacă doar păcatul mândriei şi invidiei poate exista într-un înger?

 

Obiecția 1: S-ar părea că pot exista alte păcate în îngeri în afară de cele de mândrie şi invidie. Pentru că oricine se poate desfăta în orice fel de păcat, poate cădea în păcatul în sine. Dar demonii se desfătează chiar în obscenitățile păcatelor carnale; după cum spune Augustin (De Civ. Dei 14, 3). Prin urmare de asemenea pot fi păcate carnale în demoni.

 

Obiecția 2: Mai departe, deoarece mândria şi invidia sunt păcate spirituale, la fel sunt trândăvia, zgârcenia şi mânia. Dar păcatele spirituale sunt referitoare la duh, după cum păcatele carnale sunt referitoare la trup. Prin urmare nu doar că poate fi mândrie şi invidie în îngeri; dar tot astfel trândăvia şi zgârcenia.

 

Obiecția 3: Mai departe, potrivit lui Gregory (Moral. 31), multe vicii izvorăsc din mândrie; şi în aceeaşi manieră din invidie. Dar, dacă cauza este oferită, efectul urmează. De aceea, dacă poate exista mândrie şi invidie în îngeri, din acelaşi motiv pot exista ale vicii în ei.

 

Din contră, Augustin spune (De Civ. Dei 14, 3) că diavolul „nu este un curvar nici un bețiv, nici orice altceva de acest fel; totuşi el este mândru şi invidios.”

 

Răspund că, Păcatul poate exista într-un subiect în două feluri: mai întâi de toate prin vina efectivă, şi în al doilea rând, prin afecțiune. Cât despre vină, toate păcatele sunt în demoni; de vreme ce prin conducerea oamenilor spre păcat ei atrag asupra lor toate păcatele. Dar cât despre afecțiune doar acele păcate pot fi în demoni care pot aparține unei naturi spirituale. Acum natura spirituală nu poate fi afectată de astfel de plăceri care se referă la trupuri, ci doar de acele care au legătură cu lucrurile spirituale; pentru că nimic nu este afectat cu excepția a ceea ce are legătură cu ceva care este într-un anumit fel potrivit cu natura sa. Dar nu poate fi nici un păcat când cineva este ațâțat la binele ordinii spirituale; decât dacă în astfel de afecțiune regula superiorului nu este ținută. Astfel este exact păcatul mândriei – a nu fi supus la un superior când supunerea este datorată. În consecinţă primul păcat al îngerului nu poate fi altul decât mândria.

 

Totuşi, ca o consecinţă, a fost posibil ca invidia să fie de asemenea în ei, deoarece pentru apetit să tindă spre dorința a ceva implică din partea sa rezistență față de orice este contrar. Acum omul invidios este nemulțumit de posesiunea bună de către altul, deoarece el consideră că binele vecinului său este o piedică față de binele său. Dar un binele altuia nu poate fi considerat o piedică spre binele poftit de îngerul rău, decât în măsura în care el a poftit o excelență singulară, care ar înceta să fie singurală datorită excelenței altuia. Deci, după păcatul mândriei, a urmat răul invidiei în îngerul păcătos, prin care el s-a necăjit de binele omului, şi de asemenea cu privire la excelența Divină, ca fiind împotriva voinței diavolului Dumnezeu foloseşte omul pentru gloria Divină.

 

Răspuns la Obiecția 1: Demonii nu se desfătează în obscenitățile păcatelor cărnii, ca şi când ei înșiși ar fi înclinați spre plăceri carnale: aceasta este cu totul prin invidie că ei găsesc plăcerea în toate felurile de păcate umane, în măsura în care acestea sunt piedici față de binele omului.

 

Răspuns la Obiecția 2: Zgârcenia, considerată ca un fel special de păcat, este lăcomia necumpătată a posesiunilor temporale care slujesc spre folosul vieții umane, şi care poate fi estimată în valoarea banilor; spre care acești demoni nu sunt deloc înclinați, nu mai mult decât sunt înclinați față de plăcerile carnale. În consecinţă zgârcenia numită propriu aşa nu poate fi în ei. Dar dacă fiecare lăcomie necumpătată de a avea orice bun creat este denumită zgârcenie, în acest fel zgârcenia este conținută sub mândria care este în demoni. Mânia implică pasiune, şi tot astfel şi senzualitatea; în consecinţă ei pot exista doar metaforic în demoni. Lenevia este un fel de tristețe, prin care un om devine greoi în exercițiile spirituale datorită faptului că ele obosesc trupul; care nu se aplică la demoni. Deci este evident că mândria şi invidia sunt singurele păcate spirituale care pot fi găsite în demoni; totuşi, astfel că invidia nu este luată ca o pasiune, ci pentru o voință care rezistă binelui alteia.

 

Răspuns la Obiecția 3: Sub invidie şi mândrie, aşa cum se găsește la demoni, sunt cuprinse toate celelalte păcate derivate din ele.

 

Dacă diavolul a dorit să fie ca Dumnezeu?

 

Obiecția 1: S-ar părea că diavolul nu a dorit să fie ca Dumnezeu. Căci ceea ce nu cade sub înțelegere, nu cade sub dorință; pentru că binele care este înțeles mișcă apetitul, fie sensibil, rațional, sau intelectual; şi păcatul constă doar într-o astfel de dorință. Dar pentru orice creatură a fi egalul lui Dumnezeu nu cade sub înțelegere, pentru că aceasta implică o contradicție; căci dacă finitul egalează infinitul, atunci acesta ar fi în sine infinit. De aceea un înger nu putea să dorească să fie ca Dumnezeu.

 

Obiecția 2: Mai departe, scopul natural poate mereu să fie dorit fără păcat. Dar a fi asemănat cu Dumnezeu este scopul spre care fiecare creatură tinde în mod natural. Prin urmare, dacă îngerul a dorit să fie ca Dumnezeu, nu ca egalitate, ci prin asemănare, s-ar părea că el nu a păcătuit prin aceasta.

 

Obiecția 3: Mai departe, îngerul a fost creat cu o plinătate mai mare de înţelepciune decât omul. Dar nici un om, cu excepţia unui nebun, face vre-odată alegerea de a fi egalul unui înger, încă mai puţin din Dumnezeu; pentru că alegerea privește doar lucrurile care sunt posibile, cu privire la care unui ia o hotărâre. Prin urmare cu mult mai puţin a păcătuit îngerul prin a dori să fie ca Dumnezeu.

 

Din contră, Este spus, în persoana diavolului, „Mă voi sui în cer… voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:13-14) Şi Augustin (De Qu. Vet. Test. 113) spune că fiind „umflat cu mândrie, el a dorit să fie numit Dumnezeu.”

 

Răspund că, Fără îndoială îngerul a păcătuit prin a căuta să fie ca Dumnezeu. Dar aceasta poate fi înțeles în două feluri: primul, prin egalitate; al doilea, prin asemănare. El nu putea să caute să fie ca Dumnezeu în primul mod; pentru că prin cunoştinţa naturală el a știut că aceasta era imposibil: şi nu era nici un obicei precedent primului său act păcătos, nici vre-o pasiune care să împiedice mintea lui, aşa fel încât să îl conducă să aleagă ceea ce era imposibil prin eşecul într-o anumit detaliu; după cum se întâmplă uneori în noi înșine. Şi chiar presupunând că era posibil, aceasta ar fi împotriva dorinței naturale; pentru că în toţi există dorința naturală de a-şi păstra natura proprie; care nu ar fi păstrată dacă ar fi schimbată în altă natură. Prin urmare, nici o creatură dintr-un ordin inferior nu poate pofti gradul unei creaturi mai înalte; după cum un măgar nu dorește să fie un cal: căci dacă el ar fi înlățat astfel, ar înceta să fie el însuși. Dar aici imaginația ne trădează; căci unul este capabil să gândească că, deoarece un om caută să ocupe un grad mai înalt în mod fortuit, ceea ce poate crește fără distrugerea subiectului, el poate de asemenea să caute un grad mai înalt al naturii, pe care el nu ar putea să îl dobândească fără a înceta să existe. Acum este destul de evident că Dumnezeu îi întrece pe îngeri, nu doar în mod întâmplător, ci de asemenea în gradul de natură; şi un înger, altul. În consecinţă, este imposibil pentru un înger de un grad inferior să dorească egalitate cu unul mai înalt; şi încă mai mult să invidieze egalitatea cu Dumnezeu.

 

A dori să fi ca Dumnezeu potrivit cu asemănarea se poate întâmpla în două feluri. Într-un fel, în privința asemănării prin care totul este făcut pentru a fi asemănat cu Dumnezeu. Şi astfel, dacă oricine dorește în acest fel să fie asemănător cu Dumnezeu, el nu comite nici un păcat; cu condiția că el dorește o asemenea asemănare în ordinea corespunzătoare, adică, el nu poate obține aceasta din Dumnezeu. Dar el ar păcătui dacă el ar dori să fie ca Dumnezeu chiar în modul corect, ca din propria lui putere, şi nu din puterea lui Dumnezeu. În alt fel cineva poate dori să fie ca Dumnezeu într-o anumită privință care nu este naturală pentru cineva; cum ar fi dacă cineva ar dori să creeze cer şi pământ, care este caracteristic lui Dumnezeu; în care dorință ar fi păcat. În acest fel diavolul a dorit să fie ca Dumnezeu. Nu că el a dorit să se asemene cu Dumnezeu prin a nu nu fi supus nimănui altcuiva în mod absolut; căci el ar fi dorit a lui proprie „non-existență”; de vreme ce nici o creatură nu poate exista decât cu excepţia ținerii existenței sale sub Dumnezeu. Dar el a dorit asemănarea cu Dumnezeu în această privință – prin a dori, ca scop al său final al fericirii, ceva pe care el l-ar fi putut dobândi prin virtutea naturii sale proprii, întorcându-şi dorința sa departe de frumusețea supranaturală, care este dobândită prin harul lui Dumnezeu. Sau, dacă el a dorit ca scop final al său acea asemănare a lui Dumnezeu care este acordată prin har, el a căutat să aibă aceasta prin puterea naturii sale proprii; şi nu din asistența Divină potrivit cu orânduirea lui Dumnezeu. Aceasta se armonizează cu opinia lui Anselm, care spune [*De casu diaboli, 4.] că „el a căutat ceea ce ar fi venit dacă el ar fi rămas statornic.” Aceste două viziuni coincid într-un fel; pentru că porivit la ambele, el a căutat să aibă fericirea finală din propria sa putere, în timp ce aceasta este cuvenit numai lui Dumnezeu.

 

Atunci, ce există din sine este cauza a ceea ce există din altul, rezultă din aceasta mai departe că el a căutat să aibă stăpânire peste alții; în aceasta el în mod pervers a dorit să fie ca Dumnezeu.

 

Din aceasta am răspuns la toate obiecțiile.

 

Dacă vre-unii demoni sunt în mod natural răi?

 

Obiecția 1: S-ar părea că unii demoni sunt în mod natural răi. Căci Porphyry spune, aşa cum este citat de Augustin (De Civ. Dei 10, 11): „Există o clasă de demoni de o natură șireată, pretinzând că ei sunt zei şi sufletele celor morți.” Dar a fi înșelător înseamnă a fi rău. De aceea unii demoni sunt în mod natural răi.

 

Obiecția 2: Mai departe, după cum îngerii sunt creați de Dumnezeu, aşa sunt şi oamenii. Dar unii oameni sunt în mod natural răi, despre care este scris (Înţelepciunea 12:10): „Răutatea lor este naturală.” Prin urmare unii îngeri pot fi în mod natural răi.

 

Obiecția 3: Mai departe, unele animale iraționale au înclinații rele prin natură: astfel vulpea este în mod natural vicleană, şi lupul în mod natural hrăpăreț; totuşi ei sunt creaturile lui Dumnezeu. Prin urmare, deşi demonii sunt creaturile lui Dumnezeu, ei pot fi în mod natural răi.

 

Din contră, Dionysius spune (Div. Nom. 4) că „demonii nu sunt în mod natural răi.”

 

Răspund că, Tot ceea ce există, în măsura în care aceasta există şi are o natură particulară, tinde în mod natural spre ceva bine; de vreme ce aceasta vine dintr-un principiu bun; pentru că efectul se întoarce la principiul său. Acum un bine particular se poate întâmpla la ceva rău legat cu el; astfel focul are acest rău conectat cu el încât el consumă alte lucruri: dar cu binele universal nici un rău nu poate fi conectat. Atunci, dacă există cea a cărui natură este înclinată spre un anumit bine particular, aceasta poate tinde în mod natural spre ceva rău; nu atât de rău, ci accidental, după cum este conectat cu ceva bine. Dar dacă ceva din natura sa este înclinat spre bine în general, atunci din propria sa natură aceasta poate fi înclinat spre rău. Acum este evident că fiecare natură intelectuală este înclinată spre bine în general, pe care acesta îl poate pricepe şi care este obiectul voinței. De aici, de vreme ce demonii sunt substanțe intelectuale, ei nu pot avea în nici un fel o înclinație naturală spre vre-un rău; în consecinţă ei nu pot fi în mod natural răi.

 

Răspuns la Obiecția 1: Augustin îl mustră pe Porphyry pentru că spune că demonii sunt în mod natural înșelători; el însuși susținând că ei nu sunt în mod natural aşa, ci din propria lor voință. Acum motivul de ce Porphyry a susținut că ei sunt în mod natural înșelători a fost că, după cum a susținut el, demonii sunt animale cu o natură sensibilă. Acum natura senzitivă este înclinată spre ceva bine particular, cu care răul poate fi conectat. În acest fel, atunci, acesta poate avea o înclinație naturală spre rău; totuşi doar accidental, în atâta măsură încât răul este conectat cu binele.

 

Răspuns la Obiecția 2: Răutatea unor oameni poate fi numită naturală, fie datorită obiceiului care este a doua natură; fie datorită înclinației naturale din partea naturii senzitive spre o pasiune excesivă, după cum se spune despre unii oameni a fi mânioși sau desfrânați; dar nu din partea naturii intelectuale.

 

Răspuns la Obiecția 3: Bestiile brute au o înclinație naturală în natura lor senzitivă spre anumite bunuri particulare, cu care anumite rele sunt conectate; astfel vulpea în căutarea hranei ei are o înclinație naturală de a face aşa cu o anumită îndemânare cuplată cu înșelăciune. Prin urmare nu este răul din vulpe de a fi vicleană, de vreme ce viclenia este naturală pentru ea; după cum nu este rău în câine să fie feroce, după cum observă Dionysius (De Div. Norm. 4).

 

Dacă diavolul a fost rău prin greșeala propriei sale voințe în prima clipă a creării lui?

 

Obiecția 1: S-ar părea că diavolul a fost rău prin greșeala voinței sale în prima clipă a creației lui. Căci este spus despre diavolul „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. ” (Ioan 8:44)

 

Obiecția 2: Mai departe, potrivit lui Augustin (Gen. ad lit. 1, 15), lipsa formei în creatură nu a precedat formarea sa în ordinea timpului, ci doar în ordinea naturii. Acum potrivit lui (Gen. ad lit. 2, 8), „cerul,” care este spus că a fost creat la început, semnifică natura angelică în timp ce nu era pe deplin format: şi când se spune că Dumnezeu a spus: „Să fie făcută lumina: şi lumina a fost făcută,” noi trebuie să înțelegem deplina formare a îngerului prin întoarcerea la Cuvânt. Prin urmare, natura îngerului a fost creată, şi lumina a fost făcută, într-o clipă. Dar în acelaşi moment când lumina a fost făcută, aceasta a fost făcută distinct de „întuneric,” prin care îngerii care au păcătuit sunt desemnați. De aceea în prima clipă a creației lor unii dintre îngeri au fost făcuți binecuvântați, şi unii au păcătuit.

 

Obiecția 3: Mai departe, păcatul este opus față de merit. Dar o anumită natură intelectuală poate merita în prima clipă a creației sale; precum sufletul lui Cristos, sau de asemenea îngerii buni. Prin urmare demonii tot aşa au putut păcătui în prima clipă a creării lor.

 

Obiecția 4: Mai departe, natura angelică este mai puternică decât natura corporală. Dar un lucru corporal începe să îşi aibă operația sa în prima clipă a creației sale; precum focul începe să se miște în sus în prima clipă când acesta este produs. Prin urmare îngerul ar fi putut avea operația sa în prima clipă a creării lui. Acum această operație a fost fie ordonată fie neobişnuită. Atunci, aceasta a fost ordonată, de vreme ce ela a avut har, prin urmare el a meritat fericirea. Dar cu îngerii răsplata urmează imediat după merit; după cum s-a spus mai sus (Întrebarea [62], Articolul 5). În consecinţă ei ar fi devenit binecuvântați deodată; şi astfel nu ar fi păcătuit niciodată, ceea ce este fals. Atunci, rămâne că ei au păcătuit printr-o acțiune neobişnuită în prima lor clipă.

 

Din contră, Este scris „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.” (Geneza 1:31a). Dar printre ei au fost de asemenea demoni. Prin urmare demonii au fost cândva buni.

 

Răspund că, Unii au susținut că demonii au fost răi imediat în prima clipă a creării lor; nu prin natura lor, ci prin păcatul voinței lor; pentru că, de îndată ce el a fost făcut, diavolul a refuzat dreptatea. Spre această opinie, Augustin spune (De Civ. Dei 11, 13), dacă cineva subscrie, el nu este de acord cu acei eretici Manicheani care spun că natura diavolului este rea în sine. Totuşi, această opinie este în contradicție cu autoritatea Scripturii – căci este spus despre diavolul sub figura prințului din Babilon: „Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!” (Isaia 14:12) şi este spus către diavolul în persoana Regelui din Tir: „Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu,” (Ezechiel 28:13a) – prin urmare, această opinie a fost respinsă în mod rezonabil de către stăpâni ca fiind eronată.

 

De aici alții au spus că îngerii, în prima clipă a creației lor, ar fi putut să păcătuiască, dar nu au făcut aceasta. Totuşi, această viziune este respinsă de unii, pentru că, atunci când două operații urmează una după alta, se pare imposibil pentru fiecare operație să se termine într-o clipă. Acum este clar că păcatul îngerului a fost un act ulterior al creării lui. Dar termenul de act creator este chiar ființa îngerului, în timp ce termenul de act păcătos este a fi rău. Atunci, se pare o imposibilitate pentru un înger să fi fost rău în prima clipă a existenţei lui.

 

Totuşi, argumentul nu satisface. Căci acesta se ține bun doar în astfel de mișcări precum cele măsurate prin timp, şi au loc în mod succesiv; astfel, dacă mișcarea locală urmează unei schimbări, atunci schimbarea şi mișcarea locală nu poate fi terminată în aceeaşi clipă. Dar dacă schimbările sunt instanee, atunci toate deodată şi în aceeaşi clipă poate fi un termen pentru prima şi a doua schimbare; astfel în aceeaşi clipă în care luna este luminată de soare, atmosfera este luminată de lună. Acum, este evident că creația este instantanee; tot astfel este mișcarea voinței libere în îngeri; căci, după cum s-a afirmat deja, ei nu au nici o ocazie pentru comparație sau raționament discursiv (Întrebarea [58], Articolul [3]). În urmare, nu există nimic care să stânjenească termenul creației şi al voinței libere din a exista în aceeaşi clipă.

 

Noi trebuie să răspundem prin urmare, din contră, a fost imposibil pentru înger să păcătuiască în prima clipă printr-un act neobişnuit al voinței libere. Căci deşi un lucru poate începe să acționeze în prima clipă a existenţei sale, cu toate acestea, acea operație care începe cu existența vine din agentul din care acesta şi-a tras natura sa; după cum mișcarea în sus a focului vine din cauza sa productivă. Prin urmare, dacă este ceva care îşi derivă natura sa dintr-o cauză deficientă, care poate fi cauza unei acțiuni deficiente, aceasta poate în prima clipă a existenţei sale să aibă o operație deficientă; precum piciorul, care este deficient de la naștere, printr-un defect în principiul de generație, începe deodată să șchiopăteze. Dar agentul care i-a adus pe îngeri în existență, şi anume, Dumnezeu, nu poate fi cauza păcatului. În consecinţă, nu poate fi spus că diavolul a fost rău în prima clipă a creării lui.

 

Răspuns la Obiecția 1: După cum spune Augustin (De Civ. Dei 11, 15), când este afirmat că „diavolul păcătuiește de la început,” „el nu trebuie să fie gândit ca păcătuind de la începutul în care el a fost creat, ci de la începutul păcatului”: aceasta înseamnă a spune, deoarece el niciodată nu s-a întors din păcatul său.

 

Răspuns la Obiecția 2: Acea distincție a luminii şi întunericului, prin care păcatele demonilor sunt înțelese prin termenul întuneric, trebuie să fie luată potrivit cu preștiința lui Dumnezeu. De aici Augustin spune (De Civ. Dei 11, 15), că „El singur putea discerne lumina şi întunericul, care de asemenea a știut mai dinainte, înainte ca ei să cadă, pe cei care vor cădea.”

 

Răspuns la Obiecția 3: Toate acestea care sunt în merit sunt de la Dumnezeu; şi în consecinţă un înger putea merita în prima clipă a creării lui. Acelaşi motiv nu se susține bine despre păcat; după cum s-a spus.

 

Răspuns la Obiecția 4: Dumnezeu nu a distins între îngeri înainte de întoarcerea a câtorva dintre ei de la el, şi de întoarcerea altora spre El, după cum spune Augustin (De Civ. Dei 11, 15). Prin urmare, deoarece toţi au fost creați în har, toţi au meritat în prima lor clipă. Dar unii dintre ei deodată au pus un impediment la fericirea lor, prin aceasta distrugând meritul lor precedent; şi în consecinţă au fost lipsiți de fericirea pe care ei au meritat-o.

 

Dacă a existat vre-un interval între creație şi căderea îngerului?

 

Obiecția 1: S-ar părea că a existat un interval între crearea îngerului şi căderea lui. Căci este spus: „Ai fost fără prihană în căile tale, [*Vulgata: „Tu ai umblat în mijlocul pietrelor de foc; tu erai perfect…”] din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.” (Ezechiel 28:15). Dar de vreme ce umblarea este o mișcare continuă, aceasta necesită un interval. Prin urmare a fost un anumit interval între crearea diavolului şi căderea lui.

 

Obiecția 2: Mai departe, Origen spune (Hom. i in Ezech.) că „șarpele din vechime nu a umblat mai întâi pe pieptul şi burta sa”; ceea ce se referă la păcatul lui. Prin urmare diavolul nu a păcătuit deodată după prima clipă a creării lui.

 

Obiecția 3: Mai departe, capacitatea de păcătuire este comună deopotrivă omului şi îngerului. Dar a existat o anumită întârziere între formarea omului şi păcatul lui. Prin urmare, pentru acelaşi motiv a existat un anumit interval între întocmirea diavolului şi păcatul lui.

 

Obiecția 4: Mai departe, clipa în care diavolul a păcătuit a fost distinctă de clipa în care el a fost creat. Dar există un timp de mijloc între fiecare două clipe. Prin urmare a existat un interval între crearea lui şi căderea lui.

 

Din contră, Este spus despre diavolul „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44) şi, după cum spune Augustin (De Civ. Dei 11, 15), „noi trebuie să înțelegem aceasta în sensul că el a fost în adevăr, dar nu a rămas în el.”

 

Răspund că, Există o opinie dublă cu privire la acest punct. Dar cel mai mult probabil, care este de asemenea în armonie cu învăţăturile Sfinţilor, este că diavolul a păcătuit deodată după prima clipă a creării lui. Aceasta trebuie să fie susținut dacă se susține că el a obținut un act de voință liberă în prima clipă a creării lui, şi că el a fost creat în har; după cum a fost spus (Întrebarea [62], Articolul [3]). Căci de vreme ce îngerii dobândesc fericirea printr-un act meritoriu, după cum a fost spus (Întrebarea [62], Articolul [5]), dacă diavolul, creat în har, a meritat în prima clipă, el ar fi primit deodată fericirea după acea primă clipă, dacă el nu ar fi pus un impediment prin păcătuire.

 

Dacă, totuşi, se susține că îngerul nu a fost creat în har, sau că el nu a putut scoate un act de voință liberă în prima clipă, atunci nu există nimic care să intervină vre-un interval de a fi interpus între crearea şi căderea lui.

 

Răspuns la Obiecția 1: Uneori în Sfânta Scriptură mișcările spirituale instantanee sunt reprezentate prin mișcări corporale care sunt măsurate prin timp. În acest fel de „umblare” noi trebuie să înțelegem mișcările voinței libere care tinde spre bine.

 

Răspuns la Obiecția 2: Origen spune, „Șarpele din vechime nu a umblat de la început pe pieptul şi burta lui,” datorită primai sale clipe în care el nu a fost rău.

 

Răspuns la Obiecția 3: Un înger are o voință liberă inflexibilă după ce alege o dată; în consecinţă, dacă după prima clipă, în care el a avut o mișcare naturală spre bine, el nu ar fi pus deodată o barieră la fericire, el ar fi fost confirmat în bine. Nu este aşa cu omul; şi de aceea argumentul nu se ține bine.

 

Răspuns la Obiecția 4: Este adevărat că există un timp de mijloc între fiecare două clipe, în măsura în care timpul este continuu, după cum a dovedit Phys. 6, text 2. Dar în îngeri, care nu sunt supuși la mișcarea cerească, care sunt în primul rând măsurați prin timpul continuu, timpul este luat a însemna succesiunea actelor lor mintale, sau a afecțiunilor lor. Astfel prima clipă în îngeri este înțeleasă a răspune la operație minții angelice, prin care aceasta se introspectează pe sine prin cunoştinţa sa de seară pentru că în prima zi seara este menționată, dar nu dimineaţa. Această operațiune a fost bună în ei toţi. Dintr-o astfel de operațiune unii dintre ei au fost convertiți spre slava Cuvântului prin cunoştinţa lor de dimineaţă în timp ce alții, absorbiți în ei înșiși, au devenit noapte, „umflându-se de mândrie,” după cum spune Augustin (Gen. ad lit. 4, 24). De aici primul act a fost comun lor tuturor; dar în al doilea lor act ei au fost separați. În consecinţă ei au fost toţi buni în prima clipă, dar în a doua cei buni au fost despărțiți de cei răi.

 

Dacă cel mai înalt înger printre cei care au păcătuit a fost cel mai înalt dintre toţi?

 

Obiecția 1: S-ar părea că cel mai înalt printre îngerii care au păcătuit nu a fost cel mai mare dintre toţi. Căci este afirmat: „Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.” (Ezechiel 28:14). Acum ordinul de Heruvim este sub ordinul de Serafim, după cum spune Dionysius (Coel. Hier. 6, 7). Prin urmare, cel mai mare înger printre cei care au păcătuit nu a fost cel mai înalt dintre toţi.

 

Obiecția 2: Mai departe, Dumnezeu a făcut natura intelectuală pentru ca aceasta să poată atinge fericirea. Dacă prin urmare cel mai înalt dintre îngeri a păcătuit, rezultă că rânduiala Divină a fost frustrată în cea mai nobilă creatură care este nepotrivită.

 

Obiecția 3: Mai departe, cu cât mai mult un subiect este înclinat spre ceva, cu atât mai puţin poate să cadă din aceasta. Dar cu cât mai înalt este un înger, cu atât mai mult el este înclinat spre Dumnezeu. Prin urmare la fel de mult precum mai puţin el poate fi întors de la Dumnezeu prin păcătuire. Şi astfel se pare că îngerul care a păcătuit nu a fost cel mai înalt dintre toţi, ci unul dintre îngerii inferiori.

 

Din contră, Gregory (Hom. 34 in Ev.) spune că șeful înger care a păcătuit, „fiind pus peste toate oștirile de îngeri, i-a întrecut în strălucire, şi a fost prin comparație cel mai ilustru dintre ei.”

 

Răspund că, Două lucruri trebuie să fie considerate în păcat, şi anume, înclinația spre păcat, şi motivul pentru păcătuire. Atunci, dacă în îngeri noi considerăm înclinația spre păcat, se pare că cei mai înalți îngeri erau mai puţin probabil să păcătuiască decât cei mai de jos. Din acest motiv Damascene spune (De Fide Orth. 2), că cel mai înalt dintre cei care au păcătuit a fost pus peste ordinul terestru. Această opinie pare să fie de acord cu viziunea Platoniștilor, pe care Augustin o citează (De Civ. Dei 7, 6,7; 10, 9,10,11). Căci ei au spus că toţi zeii erau buni; în timp ce unii dintre demoni erau buni, şi unii răi; numind ca „zei” substanțele intelectuale care erau mai presus de sfera lunară, şi numind prin numele de „demoni” substanțele intelectuale care sunt sub aceasta, totuşi mai înalți decât oamenii în ordinul naturii. Nici această opinie nu este de respins ca fiind contrară credinţei; pentru că întreaga creație corporală este guvernată de Dumnezeu prin îngeri, după cum spune Augustin (De Trin. 3, 4,5). În consecinţă, nu există nimic care să ne împiedice din a spune că îngerii inferiori erau puşi de o parte în mod divin pentru a prezida peste trupurile inferioare, cele superioare peste trupurile superioare; şi cele mai înalte să stea înaintea lui Dumnezeu. Şi în acest sens Damascene spune (De Fide Orth. 2) că ei care au căzut erau cel mai inferior grad de îngeri; totuşi, în acel ordin unii din ei au rămas buni.

 

Dar dacă motivul pentru păcătuire este considerat, noi găsim că acesta a existat în îngerii mai înalți mai mult decât în cei inferiori. Căci, după cum s-a spus (Articolul [2]), păcatul demonilor a fost mândria; şi motivul mândriei este excelența, care a fost mai mare în duhurile mai înalte. De aici Gregory spune că el care a păcătuit a fost chiar cel mai înalt dintre toţi. Aceasta pare să fie viziunea cea mai mult probabilă: pentru că păcatul îngerilor nu a venit din vre-o înclinație, ci doar din alegerea liberă. În consecinţă acel argument pare să aibă mai multă greutate care este extrasă din motivul în păcătuire. Totuşi aceasta nu trebuie să fie păgubitoare față de cealaltă viziune; pentru că poate să fie ceva motiv pentru păcătuire în el de asemenea care a fost șeful îngerilor inferiori.

 

Răspuns la Obiecția 1: Heruvimul este interpretat „plinătatea cunoştinţei,” în timp ce „Serafim” înseamnă „cei care sunt în flăcări,” sau „care dau foc.” În consecinţă Heruvimul este derivat din cunoştinţă; care este compatibil cu păcatul mortal; dar Serafimul este derivat din căldura carității, care este incompatibil cu păcatul mortal. De aceea primul înger care a păcătuit este numit, nu un Serafim, ci un Heruvim.

 

Răspuns la Obiecția 2: Intenția Divină nu este frustrată nici în cei care păcătuiesc, nici în cei care sunt mântuiți; căci Dumnezeu cunoaşte mai dinainte sfârşitul la amândoi; şi El procură slavă de la amândoi, mântuindu-i pe aceștia din bunătatea Lui, şi pedepsindu-i pe aceştia din justiția Sa. Dar creatura intelectuală, când ea păcătuiește, părăsește finalul său datorat. Nici aceasta nu este nepotrivit în orica dintre creaturile înălțate; pentru că creatura intelectuală a fost făcută aşa de către Dumnezeu, încât ea stă în propria sa voință de a acționa pentru scopul ei.

 

Răspuns la Obiecția 3: Oricât de mare a fost înclinația spre bine în cel mai înalt înger, nu a fost nici o necesitate impusă asupra lui: în consecinţă a fost în puterea lui să nu o urmeze.

 

Dacă păcatul celui mai înalt înger a fost cauza păcătuirii celorlalți?

 

Obiecția 1: S-ar părea că păcatul celui mai înalt înger nu a fost cauza păcătuirii celorlalți. Căci cauza precede efectul. Dar, aşa cum observă Damascene (De Fide Orth. 2), ei toţi au păcătuit la un timp. Prin urmare păcatul unuia nu a fost cauza păcătuirii celorlalți.

 

Obiecția 2: Mai departe, primul păcat al unui înger poate fi doar mândria, după cum a fost arătat mai sus (Articolul [2]). Dar mândia caută excelența. Acum este mai contrar față de excelență pentru oricine să fie supus unui inferior decât unui superior; şi astfel nu se pare că îngerii au păcătuit prin a dori să fie supușiși unui înger mai înalt mai degrabă decât lui Dumnezeu. Totuşi păcatul unui înger ar fi fost cauza păcătuirii celorlalți, dacă el i-ar fi influenţat să fie supușii lui. Prin urmare nu se pare că păcatul celui mai înalt înger a fost cauza păcătuirii celorlalți.

 

Obiecția 3: Mai departe, este un păcat mai mare să dorești să fi supus către altul împotriva lui Dumnezeu, decât a dori să fi peste altul împotriva lui Dumnezeu; pentru că există mai puțin motiv pentru păcătuire. Prin urmare, dacă păcatul celui mai însemnat înger a fost cauza păcătuirii celorlalți, în faptul că el i-a influenţat să se supună ei înșiși față de el, atunci îngerii inferiori ar fi păcătuit mai profund decât cel mai înalt; ceea ce este contrar unei exegeze asupra Psalmului 103:26: „Acest balaur pe care Tu l-ai alcătuit--- El care a fost mai excelent decât restul din natură, a devenit cel mai mare în răutate.” Prin urmare păcatul celui mai înalt înger nu a fost cauza păcătuirii altora.

 

Din contră, Este spus că balaurul „trăgea” cu el „a treia parte din stelele cerului” (Apocalipsa 12:4a)

 

Răspund că, Păcatul celui mai înalt înger a fost cauza păcătuirii celorlalți; nu ca obligație pentru ei, dar ca influenţare a lor printr-un fel de îndemn. Un simbol din aceasta apare în aceasta, că toţi demonii sunt supuși celui mai mare; după cum este evident din cuvintele Domnului: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41). Pentru că ordinea justiției Divine cere ca oricine consimte la sugestia altuia rău, va fi supus lui în pedeapsa lui; potrivit lui: „Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. ” (2 Petru 2:19b)

 

Răspuns la Obiecția 1: Deşi demonii au păcătuit toţi într-o clipă, totuşi păcatul unuia putea fi cauza păcătuirii celorlalți. Pentru că îngerul nu are nevoie de nici o întârziere a timpului pentru alegere, îndemn, sau consimţământ, precum omul, care necesită deliberare pentru a alege şi consimți, şi discurs vocal pentru a îndemna; care amândouă sunt lucrarea timpului. Şi este evident că chiar omul începe să vorbească chiar în clipa când el ia gândul; şi în ultima clipă a vorbirii, altul care prinde înțelesul poate încuviința la ceea ce este spus; după cum este în special evident cu privire la conceptele primare, „pe care oricine le acceptă în mod direct când sunt auzite” [*Boethius, De Hebdom.].

 

Atunci, luând timpul pentru vorbire şi deliberare care este necesitat de noi; în aceeaşi clipă în care cel mai înalt înger şi-a exprimat afecțiunea sa prin vorbire inteligibilă, a fost posibil pentru ceilalţi să consimtă la aceasta.

 

Răspuns la Obiecția 2: Alte lucruri fiind egale, cel mândru mai degrabă ar fi supus la un superior decât la un inferior. Totuşi el alege mai degrabă să fie supus unui inferior decât la un superior, dacă el poate procura un avantaj sub un inferior care el nu poate să o facă sub un superior. În consecinţă, nu a fost împotriva mândriei demonilor ca ei să slujească unui inferior prin supunerea față de conducerea lui; căci ei au dorit să îl aibă pe el ca prinț şi lider al lor, pentru ca ei să poată dobândi fericirea finală din puterile lor naturale; în special pentru că în ordinea naturii ei erau chiar atunci supuşi celui mai înalt înger.

 

Răspuns la Obiecția 3: După cum a fost observat mai sus (Întrebarea [62], Articolul [6]), un înger nu ar nimic în el să întârzie acțiunea sa, şi cu întreaga lui putere el este mișcat spre orice el este mișcat, fie bine fie rău. În consecinţă de vreme ce cel mai înalt înger a avut o energie naturală mai mare decât îngerii inferiori, el a căzut în păcat cu o energie mai intensă, şi prin urmare el a devenit mai mare în răutate.

 

Dacă cei care au păcătuit au fost la fel de mulți ca aceia care au rămas stabili?

 

Obiecția 1: S-ar părea că mai mulţi îngeri au păcătuit decât au rămas stabili. Căci, după cum spune Filozoful (Ethic. 2, 6): „Răul este în mulți, dar binele este în puțini.”

 

Obiecția 2: Mai departe, dreptatea şi păcatul sunt de găsit în acelaşi fel în oameni şi în îngeri. Dar există mai mulți oameni răi de găsit decât buni; în conformitate cu: „Ce este strâmb nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.” (Eclesiastul 1:15) („Numărul nebunilor este infinit”, n. tr.). Prin urmare pentru acelaşi motiv este aşa şi cu îngerii.

 

Obiecția 3: Mai departe, îngerii sunt distinși potrivit cu persoanele şi ordinele. Prin urmare dacă mai multe persoane angelice au stat fermi, s-ar părea că aceia care au păcătuit nu au fost fin toate ordinele.

 

Din contră, Este spus: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.” (2 Împăraţi 6:16): ceea ce este explicat despre îngerii buni care sunt cu noi să ne ajute, şi duhurile rele care sunt duşmanii noştri.

 

Răspund că, Mai mulți îngeri au stat fermi decât au păcătuit. Pentru că păcatul este contrar înclinației naturale; în timp ce aceea care este împotriva ordinii naturale se întâmplă cu mai puțină frecvență; căci natura procură efectele sale fie mereu, fie mai mult decât adesea decât deloc.

 

Răspuns la Obiecția 1: Filozoful vorbeşte referitor la oameni, în care răul ajunge să treacă de la căutarea după plăceri sensibile, care sunt cunoscute pentru majoritatea oamenilor, şi de la a uita binele dictat de rațiune, care bine este cunoscut pentru puțini. La îngeri există doar o natură intelectuală; de aici argumentul nu ține.

 

ŞI din aceasta am răspuns la a doua dificultate.

 

Răspuns la Obiecția 3: Potrivit celor care susțin că diavolul șef a aparținut ordinului inferior al îngerilor, care sunt puși peste treburile pământești, este evident că unii din fiecare ordin nu au căzut, ci doar aceia din cel mai inferior ordin. Potrivit celor care susțin că diavolul șef a fost din cel mai înalt ordin, este probabil că unii au căzut din fiecare ordin; precum oamenii sunt adunați în fiecare ordin pentru a suplini ruinei angelice. În această viziune, libertatea voinței libere este mai întemeiată; care în fiecare grad al creaturii poate fi întors spre rău. În Scriptura Sfântă, totuşi, numele unor ordine, precum Serafimii şi Tronurile, nu sunt atribuite demonilor; de vreme ce ei sunt derivați din ardoarea iubirii şi din locuința lui Dumnezeu, care nu sunt compabile cu păcatul mortal. Totuşi numele de Heruvimi, Puteri, şi Domnii sunt atribuite lor; pentru că aceste nume sunt derivate din cunoştinţă şi din putere, care poate fi comună deopotrivă celor buni şi celor răi.

 

 

PEDEAPSA DEMONILOR (PATRU ARTICOLE)

 

St. Thomas Aquinas

 

Summa Theologica

 

(Benziger Bros. edition, 1947)

Tradus de

Părinții Provinciei Engleze Dominicane

 

 

Rămâne acum ca o continuare să tratăm cu pedeapsa demonilor; sub care titlu există patru puncte de cercetat:

 

(1)  Despre întunecimea intelectului lor;

 

(2)  Despre încăpățânarea voinței lor;

 

(3)  Despre supărarea lor;

 

(4)  Despre locul lor de pedeapsă.

 

Dacă intelectul demonilor este întunecat prin lipsirea de cunoştinţă față de tot adevărul?

 

Obiecția 1: S-ar părea că intelectul demonilor este întunecat prin a fi lipsiți de cunoştinţa întregului adevăr. Căci dacă ei cunoşteau vre-un adevăr măcar, ei s-ar fi cunoscut cel mai mult pe ei înșiși; ceea ce este a cunoaşte substanțe separate. Dar aceasta nu este în concordanță cu nefericirea lor: căci aceasta pare să aparțină la o mare fericire, atât de mult încât unii scriitori au atribuit ultima fericire a omului cunoştinţa substanțelor separate. Prin urmare demonii sunt lipsiți de toată cunoştinţa adevărului.

 

Obiecția 2: Mai departe, ceea ce este cel mai clar în natura sa, pare a fi în special clar către îngeri, fie buni fie răi. Că acelaşi lucru nu este clar cu privire la noi înșine, vine din slăbiciunea intelectului nostru care îşi extrage cunoştinţa sa din fantasme; deoarece aceasta vine din slăbiciunea ochiului ei că bufnița nu poate privi lumina soarelui. Dar demonii nu îl pot cunoaşte pe Dumnezeu, Care este cel mai vădit din Sine Însuși, pentru că El este adevărul suveran; şi aceasta este deoarece ei nu sunt curați în inimă, căci doar prin aceasta Dumnezeu poate fi văzut. Prin urmare ei nici nu pot cunoaşte alte lucruri.

 

Obiecția 3: Mai departe, potrivit lui Augustin (Gen. ad lit. 4, 22), cunoştinţa proprie a îngerilor este dublă; şi anume, dimineaţa şi seara. Dar demoni nu au nici o cunoştinţă de dimineaţă, pentru că ei nu văd lucrurile în Cuvânt; ei nici nu au cunoştinţa seara, pentru că cunoştinţa de seară se referă la lucrurile cunoscute spre slava Creatorului (de aici, după „seară” vine „dimineaţa” [Geneza 1]). Prin urmare demonii nu pot avea nici o cunoştinţă a lucrurilor.

 

Obiecția 4: Mai departe, îngerii la crearea lor au cunoscut taina împărăţiei lui Dumnezeu, după cum spune Augustin (Gen. ad lit. 5, 19; De Civ. Dei 11). Dar demonii sunt lipsiți de o astfel de cunoştinţă: „căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” După cum este scris în (1 Corinteni 2:8). Prin urmare, pentru acelaşi motiv, ei sunt lipsiți de orice altă cunoştinţă a adevărului.

 

Obiecția 5: Mai departe, orice adevăr oricine îl cunoaşte este cunoscut fie natural, după cum noi cunoaştem primele principii; fie prin derivarea acestuia de la altcineva, după cum noi cunoaştem prin învățare; sau prin experienţă lungă, precum lucrurile pe care noi le învățăm prin descoperire. Acum, demonii nu pot cunoaşte adevărul prin propria lor natură, pentru că, după cum spune Augustin (De Civ. Dei 11, 33), îngerii buni sunt separați de ei precum este lumina față de întuneric; şi fiecare manifestare este făcută prin lumină, după cum este spus în Efeseni 5:13. În aceeaşi manieră ei nu pot cunoaşte prin revelaţie, nici prin a învăța de la îngerii buni: pentru că „nu există nici o părtășie a luminii cu întunericul [*Vulgata: „Ce părtășie are …”]” (2 Corinteni 6:14). Ei nu pot învăța prin experienţă lungă: pentru că experienţa vine din simțuri. În consecinţă nu există nici o cunoştinţă a adevărului în ei.

 

Din contră, Dionysius spune (Div. Nom. 4) că, „anumite daruri au fost acordate demonilor care, noi spunem, nu s-au schimbat deloc, ci au rămas în întregime şi cel mai strălucitoare.” Acum, cunoştinţa adevărului stă prin aceste daruri naturale. În consecinţă există ceva cunoştinţă a adevărului în ei.

 

Răspund că, Cunoştinţa adevărului este dublă: una care vine din natură, şi una care vine din har. Cunoştinţa care vine din har este tot astfel dublă: prima este pur speculativă, după cum atunci când secretele Divine sunt împărtășite unui individ; cealaltă este efectivă, şi produce dragostea pentru Dumnezeu; care cunoştinţă aparține propriu darului de înţelepciune.

 

Dintre aceste trei feluri de cunoştinţă prima nu a fost nici îndepărtată nici micșorată în demoni. Căci aceasta urmează chiar din natura îngerului, care, potrivit cu natura lui, este un intelect sau minte: de vreme ce datorită simplității substanței sale, nimic nu poate fi retras din natura lui, aşa încât să îl pedepsească prin substragerea din puterile sale naturale, după cum un om este pedepsit prin a fi lipsit de o mână sau un picior sau altceva. Prin urmare Dionysius spune (Div. Nom. 4) că darurile naturale rămân în întregime în ei. În consecinţă, cunoştinţa lor naturală nu a fost micșorată. Al doilea fel de cunoştinţă, totuşi, care vine din har, şi constă în speculație, nu a fost cu totul luată de la ei, ci micșorată; deoarece, din acest secrete Divine doar atât de mult este descoperit lor precum este necesar; şi aceasta este realizat fie prin intermediul îngerilor, fie „printr-un fel de lucrări temporale ale puterii Divine,” după cum spune Augustin (De Civ. Dei 9, 21); dar nu în acelaşi grad precum față de îngerii sfinţi, cărora mult mai multe lucruri sunt descoperite, şi mai deplin, în Cuvântul Însuși. Dar de a treia cunoştinţă, la fel precum aceea a carității, ei sunt pe deplin lipsiți.

 

Răspuns la Obiecția 1: Fericirea constă în aplicarea de sine la ceva mai înalt. Substanțele separate sunt mai presus de noi în ordinea naturii; de aici omul poate avea fericire de un fel prin cunoaşterea substanțelor separate, deşi fericirea lui perfectă constă în cunoaşterea primei substanţe, şi anume, Dumnezeu. Dar este destul de natural pentru o substanţă separată să o cunoască pe alta; după cum este natural pentru noi să cunoaştem naturile sensibile. De aici, deoarece fericirea omului nu constă în cunoaşterea substanțelor sensibile; la fel nici fericirea îngerului nu constă în cunoaşterea substanţelor separate.

 

Răspuns la Obiecția 2: Ce este cel mai evident în natura sa este ascuns de noi prin întrecerea sa a limitelor intelectului nostru; şi nu doar deoarece intelectul nostru îşi extrage cunoştinţa din fantasme. Acum substanţa Divină întrece proporția nu doar a intelectului uman, ci chiar a celui angelic. În consecinţă, nici măcar un înger nu poate cunoaşte din propria natură substanţa lui Dumnezeu. Totuşi datorită perfecțiunii intelectului său el poate din natura lui să aibă o cunoştinţă mai înaltă despre Dumnezeu decât poate avea omul. O astfel de cunoştinţă a lui Dumnezeu rămâne de asemenea în demoni. Deşi ei nu posedă puritatea care vine din har, cu toate acestea ei au puritatea naturii; şi aceasta este destulă pentru cunoştinţa lui Dumnezeu care aparține lor din natura lor.

 

Răspuns la Obiecția 3: Creatura este întuneric în comparație cu excelența luminii Divine; şi de aceea cunoştinţa creaturii în propria sa natură este numită cunoştinţa „serii”. Căci seara este înrudită cu întunericul, dat totuşi ea posedă ceva lumină: dar când lumina se stinge cu totul, atunci este noapte. Astfel atunci cunoştinţa lucrurilor în natura lor proprie, când se referă la lauda Creatorului, aşa cum este în îngerii buni, are ceva din lumina Divină, şi poate fi numită cunoştinţă de seară; dar dacă nu se referă la Dumnezeu, după cum este cazul cu demoni, ea nu este numită seară, ci cunoştinţă „nocturnă”. Potrivit cu ceea ce citim în Geneza 1:5 că întunericul, pe care Dumnezeu l-a separat de lumină, „El l-a numit noapte.”

 

Răspuns la Obiecția 4: Toţi îngerii au avut ceva cunoştinţă chiar de la început referitoare la taina împărăţiei lui Dumnezeu, care şi-a găsit desăvârşirea în Cristos; şi cel mai mult din momentul când ei au fost făcuți fericiți prin viziunea Cuvântului, care viziune demonii nu au avut-o niciodată. Totuşi toţi îngerii nu au înțeles-o pe deplin şi egal; de aici demonii mult mai puţin au înțeles taina Întrupării, când Cristos a fost în lume. Căci, aşa cum observă Augustin (De Civ. Dei 9, 21), „Aceasta nu a fost manifestată lor aşa cum a fost către îngerii sfinţi, care se bucură de o veşnicie în care participă a Cuvântului; dar aceasta a fost făcută de cunoscut prin unele efecte temporare, astfel ca să stârnească groază în ei.” Căci dacă ei ar fi cunoscut pe deplin şi cu siguranţă că El era Fiul lui Dumnezeu şi efectul pătimirii Lui, ei nu ar fi procurat răstignirea Domnului slavei.

 

Răspuns la Obiecția 5: Demonii cunosc un adevăr în trei feluri: primul prin toată subtilitatea naturii lor; căci deşi ei sunt întunecați prin lipsa luminii harului, totuşi ei sunt luminați prin lumina naturii lor intelectuale: în al doilea rând, prin revelaţie de la îngerii sfinţi; căci în timp ce nu sunt de acord cu ei în conformitatea voinței, ei sunt de acord, cu toate acestea, prin asemănarea naturii lor intelectuale, potrivit cu ceea ce ei pot accepta ceea ce este manifestat prin alții: în al treilea rând, ei cunosc prin experienţă lungă; nu ca derivând aceasta din simțuri; ci atunci când asemănarea speciei inteligente înnăscute este completată în lucruri individuale, ei cunosc unele lucruri ca prezente, pe care ei anterior nu le-au cunoscut că se vor întâmpla, după cum am spus referitor la tratarea cu cunoştinţa îngerilor (întrebarea [57], Articolul [3], ad 3).

 

Dacă voia demonilor este încăpățânată în rău?

 

Obiecția 1: S-ar părea că voința demonilor nu este încăpățânată în rău. Căci libertatea de voință aparține naturii unei ființe intelectuale, a cărei natură rămâne în demoni, după cum am spus mai sus (Articolul [1]). Dar libertatea de voință este în mod direct şi prima hotărâtă spre bine mai degrabă decât spre rău. Prin urmare voința demonilor nu este atât de încăpățânată în rău încât să nu fie în stare să se întoarcă la ceea ce este bine.

 

Obiecția 2: Mai departe, de vreme ce mila lui Dumnezeu este infinită, aceasta este mai mare decât răutatea demonilor, care este finită. Dar nici unul nu se întoarce de la răutatea păcatului spre bunătatea dreptății decât prin mila lui Dumnezeu. Prin urmare demonii pot tot aşa să se întoarcă de la starea lor de răutate la starea de dreptate.

 

Obiecția 3: Mai departe, dacă demonii au o voință încăpățânată în rău, atunci voința lor va fi în special încăpățânată în păcatul prin care ei au căzut. Dar acel păcat, şi anume, mândria, nu mai este în ei; pentru că motivul pentru păcat nu mai durează, şi anume, excelența. prin urmare demonul nu este încăpățânat în răutate.

 

Obiecția 4: Mai departe, Gregory spune (Moral. 4) că omul poate fi restabilit prin altul, de vreme ce el a căzut prin altul. Dar, aşa cum deja a fost observat (Întrebarea [63], Articolul [8]), demonii inferiori au căzut prin cel mai înalt. Prin urmare căderea lor poate fi reparată prin altul. În consecinţă ei nu sunt încăpățânați în răutate.

 

Obiecția 5: Mai departe, oricine este încăpățânat în răutate, niciodată nu înfăptuiește vre-o faptă bună. Dar demonul înfăptuiește unele fapte bune: căci el mărturisește adevărul, spunând lui Cristos: „Te ştiu cine eşti: eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1:24b). „Demonii” de asemenea „cred şi se înfioară” (Iacov 2:19). Şi Dionysius observă (Div. Nom. 4), că „ei doresc ceea ce este bun şi cel mai bun, care este, a fi, a trăi, a înțelege.” Prin urmare ei nu sunt încăpățânați în răutate.

 

Din contră, Este spus: „Mândria celor care Te urăsc, se ridică continuu”; (Psalmul 73:23 în versiunea engleza Douay-Rheims 1899 American Edition) si aceasta este înțeles despre demoni. Prin urmare ei rămân veşnic încăpățânați în răutatea lor.

 

Răspund că, A fost opinia lui Origen [*Peri Archon 1. 6] că fiecare voie a creaturii poate prin rațiunea voinței libere să fie înclinată spre bine şi rău; cu excepţia sufletului lui Cristos datorită unirii Cuvântului. O astfel de afirmaţie îi lipsește pe îngeri şi sfinţi de fericirea adevărată, pentru că stabilitatea veşnică este chiar din natura fericirii adevărate; de aici ea este denumită „viaţa veşnică.” De asemenea este contrar autorităţii Sfintei Scripturi, care declară că demonii şi oamenii răi vor fi trimiși „în pedeapsa veşnică,” şi cei buni aduşi „în viaţa veşnică.” În consecinţă o astfel de opinie trebuie să fie considerată eronată; în timp ce potrivit Credinţei Catolice, trebuie să fie susținut ferm deopotrivă că voia îngerilor buni este confirmată în bine, şi că voia demonilor este încăpățânată în rău.

 

Noi trebuie să căutăm cauza acestei încăpățânări, nu în gravitatea păcatului, ci în condiția naturii sau stării lor. Căci după cum spune Damascene (De Fide Orth. 2), „moartea este pentru oameni, ceea ce căderea este pentru îngeri.” Acum este clar că toate păcatele mortale ale oamenilor, grave sau mai puţin grave, sunt iertabile înainte de moarte; în timp ce după moarte ele sunt fără iertare şi durează pentru totdeauna.

 

A găsi cauza, atunci, a acestei încăpățânări, trebuie să fie ținut minte că puterea apetitului este în toate lucrurile proporționat la inteligența, prin care ea este mișcată, după cum este cel mișcător prin mișcătorul lui. Căci apetitul senzitiv caută un bine particular; în timp ce voința caută binele universal, după cum a fost spus mai sus (Întrebarea [59], Articolul [1]); după cum de asemenea simțul pricepe obiecte particulare, în timp ce intelectul consideră pe cele universale. Acum înțelegerea îngerilor diferă de aceea a omului în această privință, că îngerul prin intelectul său înțelege neclintirea, după cum noi înțelegem primele principii ale neclintirii care sunt obiectul obiceiului „inteligenței”; în timp ce omul prin rațiunea lui înțelege schimbarea, trecând de la o considerație la alta; şi având calea deschisă prin care el poate acționa spre oricare dintre cele două opusuri. În consecinţă voia omului aderă la un lucru schimbător, şi cu puterea de a-l părăsi şi de a se agâța de opusul; în timp ce voința îngerului va adera fixat şi neschimbător. Prin urmare, dacă voința lui va fi considerată înainte de adeziunea lui, acesta poate adera în mod liber fie la aceasta fie la opusul său (şi anume, în astfel de lucruri pe care el nu le dorește în mod natural); dar după ce el a aderat odată, el se agață neschimbător. Aşa este obiceiul să spunem că voința liberă a omului este flexibilă către opus deopotrivă înainte şi după alegere; dar voința liberă a îngerului este flexibilă sau opusă înainte de alegere, dar nu după. Prin urmare îngerii buni care au aderat de dreptate, au fost confimați în aceasta; în timp ce aceia răi, păcătuind, sunt încăpățânați în păcat. Mai târziu noi vom trata încăpățânarea oamenilor care sunt osândiți (SP, Întrebarea [98], Articolul [1], 2).

 

Răspuns la Obiecția 1: Îngerii buni şi răi au voință liberă, dar potrivit cu modalitatea şi condiția stării lor, după cum a fost spus.

 

Răspuns la Obiecția 2: Mila lui Dumnezeu eliberează de păcat pe cei care se pocăiesc. Dar aceștia nu sunt capabili de pocăință, se țin neclintiți de păcat, şi nu sunt eliberați prin mila Divină.

 

Răspuns la Obiecția 3: Primul păcat al diavolului încă rămâne în el potrivit cu dorința; deşi nu la fel precum credinţa lui că el va obține ceea ce el şi-a dorit. Chiar aşa, dacă un om ar fi să creadă că el poate comite crima, şi vrea să o comită, şi apoi puterea este luată de la el; cu toate acestea, voința de a ucide poate sta cu el, astfel că el ar fi făcut aceasta, sau încă ar face aceasta dacă ar putea.

 

Răspuns la Obiecția 4: Faptul că omul a păcătuit din sugestia altuia, nu este întreaga cauză a faptului că păcatul omului este de iertat. În consecinţă argumentul nu se ține bine.

 

Răspuns la Obiecția 5: Actul unui demon este dublu. Unul vine din voința intenționată; şi acesta este numit în mod corespunzător actul său propriu. Un astfel de act din partea demonului este mereu rău; deoarece, deşi uneori el face ceva bun, totuşi el nu face aceasta bine; ca atunci când el spune adevărul cu scopul de a înșela; şi când el crede şi mărturisește, totuşi nu de bună voie, ci forțat de evidența lucrurilor. Un alt fel de act este natural pentru demon; acesta poate fi bun şi poartă mărturie despre bunătatea naturii. Totuşi el abuzează de astfel fapte bune cu scopuri rele.

 

Dacă există tristețe în demoni?

 

Obiecția 1: S-ar părea că nu există nici o tristețe în demoni. Căci de vreme ce tristețea şi bucuria sunt opuse, ele nu pot fi împreună în acelaşi subiect. Dar există bucurie în demoni: căci Augustin scriind împotriva Maniches (De Gen. Contra Manich. 2, 17) spune: „Diavolul are putere asupra lor care disprețuiesc poruncile lui Dumnezeu, şi el se bucură de această putere sinistă.” Prin urmare nu există nici o tristețe în demoni.

 

Obiecția 2: Mai departe, tristețea este cauza fricii, pentru că acele lucruri cauzează frică în timp ce ele sunt viitoare, care cauzează tristețe când ele sunt prezente. Dar nu există nici o frică în demoni, potrivit lui Iov 41:24, „Care a fost făcut să nu se teamă de nimeni”. Prin urmare nu există tristețe în demoni.

 

Obiecția 3: Mai departe, este un lucru bun să fii întristat pentru păcat. Dar demonii nu pot face nici o acțiune bună. Prin urmare lor nu le poate părea rău, cel puţin pentru răul din păcat; care se aplică la remușcare.

 

Din contră, Păcatul demonului este mai mare decât păcatul omului. Dar omul este pedepsit cu tristețe datorită plăcerii luate în păcat, potrivit la: „Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire!” (Apocalipsa 18:7). În consecinţă mult mai mult este diavolul pedepsit cu supărarea tristeții, deoarece el în special s-a slăvit pe sine.

 

Răspund că, Frica, supărarea, bucuria, şi cele asemănătoare, în măsura în care ele sunt pasiuni, nu pot exista în demoni; căci astfel ei sunt adecvați apetitului senzitiv, care este o putere într-un organ corporal. Prin urmare, totuşi, deoarece ele denotă acte simple ale voinței, ele pot fi în demoni. Şi trebuie să fie spus că există tristețe în ei; pentru că tristețea, ca indicând un simplu act al voinței, nu este nimic altceva decât rezistența voinței la ceea ce este, sau la ceea ce nu este. Acum este evident că demonii ar dori multe lucruri să nu fie, care sunt, şi altele să fie, care nu sunt: căci, din invidie, ei ar dori ca alții să fie osândiți, care sunt mântuiți. În consecinţă, tristețea trebuie să fie spus că există în ei: şi în special pentru că ea este chiar din noțiunea de pedeapsă pentru ca aceasta să fie respingătoare pentru voință. Mai mult, ei sunt lipsiți de fericire, pe care ei o doresc în mod natural; şi voința lor rea este curbată în multe privințe.

 

Răspuns la Obiecția 1: Bucuria şi tristețea despre acelaşi lucru sunt opuse, dar nu despre lucruri diferite. De aici, nu există nimic care să împiedice pe un om să se întristeze despre un lucru, şi bucuros pentru altul; în special în măsura în care tristețea şi bucuria implică acte simple ale voinței; deoarece, nu doar în lucruri diferite, ci chiar în unul şi acelaşi lucru, poate fi ceva pe care noi îl vrem, şi ceva pe care noi nu îl vrem.

 

Răspuns la Obiecția 2: Precum există tristețe în demoni cu privire la răul prezent, tot astfel există frică de răul viitor. Acum când se spune, „El a făcut ca să nu se teamă de nimeni,” aceasta trebuie să fie înțeles despre frica lui Dumnezeu care ne împiedică din a păcătui. Căci este scris în alt loc că „dracii cred şi tremură” (Iacov 2:19).

 

Răspuns la Obiecția 3: A îți părea rău pentru răul din păcat datorită păcatului poartă mărturie de bunătatea din voință, la care răul din păcat este opus. Dar a-ți părea rău pentru răul din pedeapsă, pentru răul din păcat datorită pedepsei, poartă mărturie de bunătatea din natură, la care răul din pedeapsă este opus. De aici Augustin spune (De Civ. Dei 19, 13), că „tristețea pentru bine pierdut prin pedeapsă, este mărturia față de o natură bună.” În consecinţă, de vreme ce demonul are o voință perversă şi încăpățânată, el nu se întristează pentru răul din păcat.

 

Dacă atmosfera noastră este locul de pedeapsă al demonilor?

 

Obiecția 1: S-ar părea că această atmosferă nu este locul de pedeapsă al demonilor. Căci demonul este o natură spirituală. Dar o natură spirituală nu este afectată de loc. Prin urmare nu există nici un loc de pedeapsă pentru demoni.

 

Obiecția 2: Mai departe, păcatul omului nu este mai grav decât al demonilor. Dar locul omului de pedeapsă este iadul. Mult mai mult, prin urmare, este locul de pedeapsă al demonilor; şi în consecinţă nu atmosfera întunecată.

 

Obiecția 3: Mai departe, demonii sunt pedepsiți cu durerea focului. Dar nu există nici un foc în atmosfera întunecată. Prin urmare atmosfera întunecată nu este locul de pedeapsă pentru demoni.

 

Din contră, Augustin spune (Gen. ad lit. 3, 10), că „atmosfera întunecată este ca o închisoare pentru demoni până în ziua judecății.”

 

Răspund că, Îngerii în propria lor natură stau la jumătatea dintre Dumnezeu şi oameni. Acum ordinea din providența Divină aşa dispune, că aceasta procură bunăstarea ordinelor inferioare prin cele superioare. Dar bunăstarea omului este dispusă prin providenţa Divină în două feluri: mai întâi de toate, direct, când un om este adus spre bine şi să se abțină de la rău; şi aceasta este făcut în mod potrivit prin îngerii buni. În alt fel, indirect, ca atunci când oricine asaltat este exercitat prin lupta împotriva opoziției. A fost potrivit pentru această procurare a bunăstării omului să fie adus prin duhurile rele, ca nu cumva ei să înceteze să mai fie de serviciu în ordinea naturală. În consecinţă, un loc dublu de pedeapsă este datorat demonilor: unul, prin motivul păcatului lor, şi aceasta este iadul; şi altul, pentru ca ei să poată să îi ispitească pe oameni, şi astfel atmosfera întunecată este locul cuvenit al pedepsei lor.

 

Acum procurarea mântuirii oamenilor este prelungită chiar până în ziua judecății: în consecinţă, misiunea îngerilor şi lupta cu demonii durează până atunci. De aici până când îngerii buni sunt trimiși la noi aici; şi demonii sunt în această atmosferă întunecată pentru încercarea noastră: deşi unii dintre ei sunt chiar acum în iad, să îi chinuiască pe cei pe care ei i-au condus pe drumuri greșite; după cum unii dintre îngerii buni sunt cu sufletele sfinte în cer. Dar după ziua judecății toţi cei răi, deopotrivă oameni şi îngeri, vor fi în iad, şi cei buni în cer.

 

Răspuns la Obiecția 1: Un loc nu este penal pentru înger sau suflet ca şi când ar afecta natura prin schimbarea ei, ci ca afectând voința prin întristarea ei: deoarece îngerul sau sufletul înțelege că este într-un loc neagreabil pentru voința lui.

 

Răspuns la Obiecția 2: Un suflet nu este pus peste altul în ordinea naturii, după cum demonii sunt peste oameni în ordinea naturii; în consecinţă nu există nici o paralelă.

 

Răspuns la Obiecția 3: Unii au susținut că durerea de simț pentru demoni şi suflete este amânată până în ziua judecății: şi că fericirea sfinţilor este tot astfel amânată până în ziua judecății. Dar aceasta este eronat, şi contrar față de învăţătura Apostolului: „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică.” (2 Corinteni 5:1). Alții, din nou, în timp ce nu admit aceleași despre suflete, le admit despre demoni. Dar este mai bine să spunem că aceeaşi judecată este trecută asupra sufletelor rele şi îngerilor răi, chiar asupra sufletelor bune şi îngerilor buni.

 

În consecinţă, trebuie să fie spus că, deşi un loc ceresc aparține slavei îngerilor, totuşi slava lor nu este micșorată prin venirea lor la noi, căci ei consideră că locul este al lor; în acelaşi fel după cum noi spunem că onoarea episcopului nu este micșorată în timp ce el nu stă de fapt pe tronul său. În aceeaşi manieră trebuie să fie spus, că deşi demonii nu sunt de fapt legați în focul iadului în timp ce ei sunt în această atmosferă întunecată, cu toate acestea pedeapsa lor nu este mai mică; pentru că ei cunosc că o astfel de închisoare este ceea ce se cuvine lor. De aici este spus într-o exegeză asupra lui Iacov 3:6: „Ei poartă focul iadului cu ei oriunde merg.” Nici aceasta nu este contrar cu ceea ce se spune: „Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc.” (Luca 8:31); căci ei au cerut aceasta, considerând că este o pedeapsă pentru ei să fie aruncați dintr-un loc unde ei puteau răni oamenii. De aici este afirmat, „Şi Îl ruga stăruitor să nu-i trimită afară din ţinutul acela. ” (Marcu 5:10).

 

 

Teologie sistematică - Angelologie

 

Dr. E.C. Bragg

  

 

Sumar:

 

I. Angelologia – Îngeri buni şi răi

 

A.   Natura îngerilor

 

1.    Definiţia denumirii „înger”

2.    Originea îngerilor

3.    Natura îngerilor

4.    Puterea îngerilor

5.    Personalitatea îngerilor

6.    Asexualitatea îngerilor

 

 

B.   Situaţia îngerilor

C.    Îndeletnicirile îngerilor

 

1.    De duhuri călăuzitoare pentru moştenitorii mântuirii

2.    Adorare şi închinare la Dumnezeu

3.    Ei au dat Legea lui Israel

4.    Ei îndeplinesc mânia lui Dumnezeu

5.    Sunt mesageri speciali de la tronul lui Dumnezeu

 

D.   Numărul şi organizarea îngerilor

 

1.    Sunt în număr mare

2.    Organizarea îngerilor

 

E.    Locul îngerilor

F.    Obiecţiuni la credinţa în îngeri

 

1.    „Ei sunt dincolo de perceperea noastră.”

2.    „Sunt neştiinţifici.”

 

II. Satanologie – Satana şi îngerii săi

 

A.   Personalitatea lui Satana

 

1.    Satana a fost creat

2.    Numele atribuite lui

3.    Acţiunile şi funcţiile atribuite lui

4.    Satana este cea mai puternică persoană creată

 

B.   Originea şi căderea Satanei

C.    Lucrările Satanei

D.   Biruinţa credincioşilor asupra Satanei

E.    Soarta lui Satana

 

 

III. Demonii – Vasta împărăţie invizibilă a Satanei pe pământ, a celor decăzuţi, agenţii lui personali folosiţi la influenţarea omenirii.

 

A.   Introducere      

 

1.    Necredinţa în existenţa demonilor

2.    Multele dăţi în care Biblia ne spune despre realitatea existenţei lor

3.    Multele prilejuri în care Isus i-a contestat pe demoni

 

B.   Unele teorii despre sorgintea demonilor

 

1.    „Spiritele oamenilor ticăloşi, acum decedaţi.”

2.    „Ei sunt odraslele îngerilor decăzuţi, căsătoriţi c fiicele oamenilor.”

3.    Învăţătura biblică despre originea lor.

4.    Întreita activitate a demonilor în oameni.

   

a.    Obsesia demonului

b.    Opresiunea demonului

c.    Posesia demonică

 

5.    Biruinţa noastră asupra maşinaţiunilor demonice.

 

 

IV. Psihologia ispitei.

 

Angelologia

 

Introducere

 

       În studiul despre doctrina îngerilor, vom împărţi subiectul în trei diviziuni, şi anume:

 

I.             Angelologia – îngerii buni şi răi

II.           Satanologia – „heruvimul” căzut

III.          Demonologie – vasta împărăţie pământeană a Satanei

IV.          Psihologia ispitelor

 

       În introducerea acestui studiu, ar fi bine să privim un pic la natura îngerilor în general. Există o necredinţă populară în însăşi existenţa îngerilor, inclusiv a lui Satana însuşi. Este o consideraţie foarte modernă să negi realitatea oricărui lucru ar fi deasupra sau dincolo de experienţa umană. Aici, ca şi în orice alt tărâm al revelaţiei, chestiunea gravitează în jurul unui crez în Biblie, ca şi Revelaţie inefabilă a lui Dumnezeu; Biblia este empatică în dezvăluirea felurilor de fiinţe supranaturale, acestea fiind în număr mare, unele făcând voia Tatălui, iar altele fiind malefice şi duşmănoase.

 

 

       Filosofia materialistă a avansat numeroase obiecţii faţă de credinţa în existenţa îngerilor. Unele dintre acestea:

 

1. Probabil cea mai populară dintre aceste filosofii este aceea că îngerii sunt dincolo de perceperea noastră. Filosofia empirică a susţinut mereu că nu există nici un lucru dintre cele pe care nu le-am putea eventual trăi sau percepe. („Cum am putea şti că există, odată ce noi nu l-am trăit sau văzut?”) În perioada modernă, a descoperirilor ştiinţifice, aflăm că existau o mulţime de lucruri care înainte ne erau necunoscute. Existau lucruri precum electricitatea, până când omul i-a descoperit principiile? Cum rămâne cu toate invenţiile electronice, radioul, radarul, atomii etc.? Percepţia noastră poate fi borna de hotar a cunoştinţelor noastre despre lucruri, dar nu a realităţii acestora. Aşa ceva l-ar face pe om omniscient. Un pigmeu din Africa nu a simţit vreodată gheaţa, însă noi ştim că există un astfel de lucru, gheaţa.

2. Se spune că învăţătura despre îngeri este opusă opiniei ştiinţifice moderne despre lume, ca sistem de forţe şi legi definite. Mie mi se pare că acelaşi argument, de mai sus, se poate aplica şi aici. S-ar părea că omul pretinde o cunoaştere omniscientă a tot ceea ce este posibil să existe. Ar ajuta dacă omul ar admite faptul că ar putea exista lucruri despre care nu are cunoştinţă. Chiar rapiditatea descoperirilor ştiinţifice ar trebui să îl facă mai umil în faţa faptului că cunoaşterea pe care o are este doar o pojghiţă de suprafaţă a marelui tărâm de dincolo de porţile cunoaşterii. Nu pot să văd cum o forţă anume, o lege a fizicii sau o descoperire modernă ar exclude posibilitatea existenţei îngerilor. După mine, astfel de oameni au nevoie de nişte călăuzitori sau agenţi personali supranaturali. Vom avea ocazia să ne referim la obiecţii faţă de îngerii căzuţi la subiectul respectiv. Pentru temeiurile credinţei, revelaţia biblică este suficientă, dând confort în plus pentru creştinul care vorbeşte despre îngeri ca „duhuri călăuzitoare pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii.” (Evrei 1:14).

 

       Există cu siguranţă posibilitatea ca pe scara crescătoare a inteligenţei fiinţelor create, omul să nu fie pe treapta cea mai de sus. De la cele mai mici şi simple forme de viaţă, există o creştere treptată în rândul a milioane de specii. Această inteligenţă atinge punctul de vârf în om, întâia creatură raţională din toată creaţia; apoi există însă o despărţitură între om şi Dumnezeu. Mai avem şi:

 

1.    Lucruri pur fizice, precum pietrele şi alte obiecte neînsufleţite.

2.    Lucruri parţial fizice şi parţial cu duh – omul. El este singura creaţie, din cele observate, care posedă suflet.

3.    Trebuie să existe fiinţe în întregime duhovniceşti – îngerii. Este raţional să credem că vasta despărţitură dintre Dumnezeu şi om, care este făcut după asemănarea lui Dumnezeu, este populată de fiinţe spirituale de un nivel mai înalt, având de asemenea inteligenţa şi facultăţi morale mai mari.

 

Dacă ne întoarcem la Scriptură, găsim cu certitudine această concepţie. Ea declară empatic că „omul a fost făcut un pic mai jos decât îngerii” (Evrei 2:6-7).

 

Faptul existenţei îngerilor este şi el atestat de Scriptură din belşug.

 

1.    Vechiul Testament – Psalmii 68:17, 104:4; Daniel 8:15-17 – menţionat de 108 ori.

2.    Noul Testament – Matei 18:10; Marcu 13:32, 8:38, etc. – menţionat de 165 de ori.

Vom vedea cât de mult certifică Scriptura existenţa îngerilor, atunci când vom lua în considerare preceptele detaliate despre multele referiri folosite de această doctrină.

 

I.           Îngerii buni

 

La acest subiect vom lua în seamă mai întâi natura îngerilor, în general.

 

A.   Natura îngerilor

1.    Cuvântul înger (angel) (în greacă – aggelos, în ebraică – malak) înseamnă „mesager divin” în limba greacă, putându-se referi la:

 

a.    Domnul Isus (Geneza 22:11, Exodul 3:2-6, Maleahi 3:1) ca Înger al Domnului din Vechiul Testament. În Maleahi 3:1, Isus este numit „Sol al Legământului.” Aici, atât Ioan Botezătorul, cât şi Hristos sunt numiţi aggelos – mesageri.

b.    Om. (Luca 8:24, 9:52; 2 Corinteni 12:7; Maleahi 3:1; Iacov 2:25). Este folosit în Apocalipsa 1:20-21 etc., pentru a călăuzi mesagerul sau pastorul adunării locale.

c.    Este folosit şi pentru duh al familiei îngereşti (de peste 270 de ori).

 

2.    Origine: Nefiind nemărginiţi (pentru că poate exista doar un singur Dumnezeu nemărginit)m eu trebuie să aibă un început sau o zămislire la un moment anume. Îngerii, aşadar, sunt fiinţe create (Psalmii 148:2, Coloseni 1:16) la un anume moment, înaintea omului. Anticii obişnuiau să polemizeze în privinţa acelui moment, relativ la crearea lor; însă în privinţa acestor lucruri, nu poate exista certitudine, doar faptul că momentul acela a fost înainte de om, lucru arătat în Evrei 2:7, când se spune că omul a fost făcut un pic mai jos decât îngerii. Înţelegând că oamenii existau deja, cum putea să se spună despre om că ar fi fost făcut mai prejos decât ceva care nu exista încă? Acest punct arată că îngerii erau distincţi de om, cât şi că l-au precedat.

            Îngerii nu sunt spirite proslăvite de om, aşa cum ar crede unii. Evrei 12:22-23 spune că „zecile de mii” de îngeri erau diferenţiaţi de cei [oamenii] neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi”. Evrei 2:16 ne arată, de asemenea, întruparea lui Hristos ca neluând firea îngerilor, ci „pe a seminţiei lui Avraam”.

 

3.    Natura lor:

 

a.    Ei sunt fiinţe de duh, adică imateriale şi fără corp fizic. Scriptura nu atribuie niciodată trupuri vreunui tip de îngeri, ci afirmă constant că sunt duhuri. În Evrei 1:14, ei sunt numiţi „duhuri”. Nu poţi numi un om, ca fiinţă compusă, „duh”. În Efeseni 6:12, carnea şi sângele nu le sunt atribuite; nu există vreodată o menţiune despre îngeri cum că ar avea suflete, precum oamenii, Apocalipsa 18:13. Neavând trupuri, ei nu au nevoie de suflet, ca mediu între spirit şi trup. Fără trupuri, ei nu pot cunoaşte nici creşterea, îmbătrânirea, moartea sau putrezirea. Luca 20:36: „Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii.”

        Deşi în Vechiul Testament, Dumnezeu a dat îngerilor puterea de a se manifesta în formă omenească, ea nu era o trăsătură esenţială a lor, ci o manifestare precum hristofaniile lui Hristos, care nu constituiau o întrupare, ci doar o manifestare denumită angelofanie.

b.    Ei deţin putere mare: Psalmi 103:20; 2 Petru 2:11.

c.    Sunt agenţi inteligenţi, personali, voluntari. 2 Samuel 14:20: „înţelept ca şi un înger.” Matei 24:31, acţiuni personale le sunt atribuite îngerilor, în Biblie. Reprezentarea constantă ca fiinţe personale, în Scriptură, nu se poate explica ca o personificare a binelui şi răului abstract, potrivit superstiţiei evreieşti, fără a denatura multe pasaje narative sau fără a-L acuza chiar pe Fiul lui Dumnezeu Însuşi, fie de ignoranţă, fie de minciună. Această învăţătură a Bibliei, cum că îngerii sunt persoane, anulează ideea că îngerii sunt doar emanaţii ale dumnezeirii sau negări raţionale ale duhului personal omenesc, fie în bine sau în rău.

d.    Ei sunt asexuaţi. Nu se căsătoresc, nu formează cupluri. Matei 22:30, Luca 20:36 şi Marcu 12:25. Această porţiune ne învaţă limpede că nu există vreo distincţie sexuală în rândul îngerilor sau relaţii maritale. Îngerii sunt o companie, nu o seminţie. Noi suntem denumiţi „Fii oamenilor”, însă îngerii sunt „fii ai lui Dumnezeu”, niciodată „fii ai îngerilor”. Ei nu au vreo conducere de tip federativ sau descendent; fiecare a fost zămislit separat şi, respectiv, a comis apostazie separat. Cei ce vor căpăta viaţa în slavă vor fi asemenea îngerilor, nu vor mai fi relaţii familiale, ci o uniune distinctă a indivizilor cu Hristos, în viaţa veşnică.

 

B.   Situaţia îngerilor

 

       Este o sugestie clară din partea Scripturii faptul că îngerii trebuie să fi fost creaţi sfinţi, fiind apoi supuşi încercării, după care unii au căzut, iar ceilalţi şi-au menţinut integritatea şi au confirmat întru sfinţenie. Dumnezeu, în munca Sa de creaţie, trebuie să fi făcut toate fiinţele cu marca neprihănirii Sale. Tot din învăţătura biblică, despre căderea cuiva care nu şi-a păstrat starea de la început, trebuie că ei fuseseră neprihăniţi, pentru a putea apoi cădea. Mai mult, termenul „îngeri aleşi” din 1 Timotei 5:21 semnifică o dovadă, o mărturie a perioadei. Acest lucru este probat şi de faptul căderii unora şi al supunerii altora. Se poate deduce mai departe că testarea lor a luat sfârşit, iar ei nu au fost supuşi mereu acestui proces de triere, ci acum sunt confirmaţi întru sfinţenie. Ei sunt numiţi „îngeri sfinţi” în Marcu 8:38. Nu aflăm de alte încercări la care să fi fost supuşi, nici ispite măcar, ci doar de o obedienţă desăvârşită.

       Această idee este ulterior continuată prin afirmaţii precum cea din Rugăciunea Domnului, „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.” Matei 6:10. Vezi şi 2 Corinteni 11:14, unde Satana este capabil să amăgească oamenii, făcându-i să creadă că el este un „înger al luminii” sau din rândul îngerilor neprihăniţi. Îngerii buni şi sfinţi constituie un organism vast de agenţi duhovniceşti, puternici, ai lui Dumnezeu, a căror regulă de existenţă este desăvârşita supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Ei îşi păstrează starea de la începuturi.

 

 

C.    Îndeletnicirile îngerilor buni

 

        Dintre multele reprezentări din Biblie ale activităţilor îngerilor, este evident că ei sunt foarte interesaţi de om, de sfera aceasta a activităţilor pământene. Deşi sfinţii îi vor judeca pe îngeri (1 Corinteni 6:3), în starea actuală a lor ei sunt deosebit de interesaţi de sfinţi, în protejarea, călăuzirea lor, chiar şi de judecata oamenilor răi. Cercetând îndeletnicirile lor, aflăm:

 

1.    Îngerii sunt spirite cu misiuni faţă de cei ce vor moşteni mântuirea. Evrei 1:13-14. „Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” Evrei 1:13-14. Ei l-au întărit pe Ilie sub copacul de ienupăr, 1 Împăraţi 19:5-8. L-au atins şi l-au hrănit. Ei au închis gura leilor pentru Daniel (Daniel 6:22). De două ori îngerii L-au întărit pe Hristos – la ispitire (Matei 4:11) şi la încercarea de la Ghetsemani (Luca 22:43). Hristos este tipul credinciosului. Aceasta este îngrijirea pe care o dau îngerii pentru trebuinţe fizice.

a.    Călăuzire: Psalmii 91:11-12. Vezi şi călăuzirea lui Iosif de către îngeri, în vis. Matei 1:20, 24:2, 13:19.

b.    Ocrotire: 2 Împăraţi 6:15-17; Matei 26:53. De două ori un înger l-a scos pe Petru din temniţă – Faptele Apostolilor 5:19; 12:3-11. Îngerii i-au condus pe sfinţii din Vechiul Testament într-un loc binecuvântat faţă de moarte, Luca 16:22. Ei vor aduna aleşii lui Dumnezeu din poporul lui Israel în ziua de pe urmă – Matei 24:31. Adevărul despre un Înger Păzitor este arătat în Scriptură – Matei 18:10; Psalmi 34:17.

 

2.    Exerciţiul lor duhovnicesc este adorarea şi închinarea la Dumnezeu. Aidoma unei congregaţii, (Evrei 12:22), ei se închină la Dumnezeu. Psalmii 29:1-2: „Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!” În timp ce aceia din rangurile mai înalte au, se pare, doar funcţia de a se închina, asemenea serafimului din Isaia 6:2-3; precum şi cei vii din Apocalipsa (4:8-10; 5:8-12).

3.    Ei au dat legea lui Israel (Evrei 2:2; Galateni 3:19; Faptele Apostolilor 7:53). Îngerii s-au evidenţiat de multe ori în istoria naţiunilor, dacă nu a tuturor, măcar a celor mai multe. Arhanghelul Mihail este numit „Voievodul vostru” şi „Voievodul ocrotitor al copiilor poporului tău” în Daniel 10:21; 12:1. Acest lucru denotă o atribuţie deosebită a lui Mihail faţă de Israel.

4.    Sunt executanţi ai mâniei lui Dumnezeu, cât şi pedepsitori ai celor ticăloşi (Matei 13:24-30, 39-42, 47-50). În 2 Împăraţi 19:35, un înger al Domnului a ucis toţi nou-născuţii din Egipt [a ucis o sută optzeci şi cinci de mii de asirieni, nota trad.]. Un înger a nimicit 70 de mii de evrei – 2 Samuel 24:15-16. La întoarcere pentru judecată, Hristos va fi însoţit de sfinţii Săi îngeri (Apocalipsa 19:11, Psalmi 104:4). Sfinţii îngeri sunt foarte interesaţi de planul izbăvirii. Ei şi-au dorit să privească la proclamarea proorocirilor (1 Petru 1:12). Ei au cântat la naşterea lui Hristos; L-au întărit la ispitirea Sa, cât şi în grădina Ghetsemani; 12 legiuni au asistat la crucificarea Sa; ei erau la mormântul Lui, la învierea Lui, la înălţarea Sa, bucurându-se la mântuirea unui păcătos şi strigând atunci când ne întoarcem acasă, la înălţarea la cer (1 Tesaloniceni 4:16).

5.    Îngerii sunt mesageri speciali (ceea ce şi înseamnă cuvântul aggelos) ai lui Dumnezeu către oameni, deopotrivă către cei izbăviţi şi către osândiţi. Daniel 10:2-8; Luca 15:10. (Trimişi către Ioan în Apocalipsa 1:1-2).

 

D.   Numărul şi organizarea îngerilor

 

1.    Scriptura îi reprezintă pe îngeri ca fiind într-un număr mare (Deuteronomul 33-2). Şi în Daniel 7:10: „Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui.” (Cam 200 de milioane). Expresia grecească folosită în Apocalipsa 5:11, „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii” este expresivă, numărul fiind tradus ca „mii de mii”, semnificând un număr dincolo de înţelegerea umană. Şi în Evrei 12:22 se arată că ei sunt nenumăraţi. „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor.”

2.    Organizarea: îngerii au diferite ordine şi ranguri. Fără îndoială că această organizare este într-o proporţie mai vastă decât ne putem noi imagina, fiind totuşi arătată în multe menţionări din Scriptură. Referirile generale din Scriptură sunt: Coloseni 1:16, Efeseni 1:20-21, 3:10, 6:12, 1 Petru 3:22. Îngerii sunt pomeniţi ca „legiuni de îngeri” în Matei 26:53, semnificativ în legătură cu organizarea. În Apocalipsa 19:14 citim despre „oştile cereşti” venind cu Hristos, la revelarea Sa. 1 Împăraţi 22:19 vorbeşte despre „Domnul stând pe scaunul Lui de domnie, şi toată oştirea cerurilor stând lângă El, la dreapta şi la stânga Lui.”

        Din studierea Satanei şi a organizării sale, vedem o imitare a rânduielii cereşti a lui Dumnezeu. Satana este marele „mim” al lui Dumnezeu. El pare să aibă o parodie „drăcească” a împărăţiei cereşti, cu căpetenii, puteri şi stăpânitori ai întunericului, prinţi şi spirite drăceşti (Romani 8:38, Coloseni 2:15, Efeseni 6:12, Daniel 10:13). În ziua în care Satana îşi va transfera regatul în această lume, făcându-l vizibil, veţi vedea mai mult din organizarea Fiarei sau Antihristului, precum în Apocalipsa 13, acesta primindu-şi tronul (nu vreun jilţ oarecare) de la Balaur, sau Satana. Există o împărăţie a întunericului şi o împărăţie a lui Dumnezeu, cu duhuri cereşti fiind creaturi de diferite ranguri, iar regatul lui Satana aşijderea.

3.    În privinţa rangurilor îngerilor, nu există o ordine clară dată a ierarhiei din rai. S-ar părea că ei au toţi nume, deşi doar două ne sunt date. Evreii au şapte dintre numele lor, dar Biblia dă doar două. Gabriel pare să fie îngerul proroc, iar de la Daniel reiese că este interpret al Cuvântului şi revelator sau mesager al revelaţiilor deosebite ale lui Dumnezeu, ca în cazurile lui Daniel, Zaharia şi al Mariei. În aceste cazuri am văzut anunţuri profetice.

 

 

El pare să aibă un rang inferior multor altora, stând la un moment dat 21 de zile cu un spirit malefic numit un „prinţ al Persiei”, până când a biruit cu ajutorul lui Mihail, celălalt înger nominalizat al lui Dumnezeu. În acest pasaj, Daniel 10:13, Mihail este denumit „una dintre căpeteniile cele mai de seamă.”  Este, de asemenea, singurul specificat cu titlul de „Arhanghel” (Iuda 9) şi „mare voievod” (Daniel 12:1). El este marele înger războinic. El va sta de partea oamenilor aleşi ai lui Dumnezeu din sânul poporului lui Israel în zilele de pe urmă (Daniel 12:1-2). Se va război cu Satana şi îngerii acestuia, pentru a-i arunca pe pământ din ceruri, în etapa de sfârşit a acestei epoci (Apocalipsa 12:7-17). (NOTĂ: Se pare că Satana, la originea sa de după zămislire, a fost chiar mai înalt în rang decât Mihail, poate cea mai sus-pusă dintre fiinţele create, căci Iuda 9 vorbeşte despre cel din urmă ca trebuind să invoce numele Domnului, la disputa avută asupra trupului lui Moise).

4.    Despre heruvimi, serafimi şi creaturile vii arătate în Apocalipsă, există multe controverse. Cele mai vehemente idei merg către spiritualizare sau simbolistică în Biblie, atribuindu-le acestor făpturi doar o formă simbolică. „Cea mai probabilă interpretare (ceea ce nu este şi cea mai corectă întotdeauna, în cazul lucrurilor spirituale) este aceea care vede aceste făpturi ca având un rang mai mare decât al omului, însă ca apariţii simbolice, menite să reprezinte omenirea izbăvită” (pag. 449, vol. II). Alţii au interpretat aceste fiinţe ca simboluri stricte ale atributelor divine ale lui Dumnezeu (Smith’s Bible Dictionary – Dicţionarul Biblic al lui Smith, la capitolul „heruvimi”). În cadrul interpretării făcute de dânsul, Strong ne arată aceste idei:

1.    Heruvimii nu sunt fiinţe ca persoane, ci doar figuri simbolice temporare, artificiale.

2.    Simboluri ale naturii omeneşti. (Cum se poate această idee concilia cu ilustrarea din Isaia 6?)

3.    Simboluri nu ale firii umane din prezent, ci a desăvârşirii iniţiale a acesteia.

4.    Simboluri ale naturii omeneşti sfinţite prin rânduiala lui Dumnezeu.

              

     El face din heruvimii din Geneza 3 un simbol al dreptăţii, însă cu ce autoritate face acest tip de simbolizare? Se pare că o teorie dusă atât de departe într-o atare chestiune merge dincolo de abilitatea cuiva de înţelegere. Doar pentru că aceste creaturi cereşti constituie un ordin prea îndepărtat de tipurile noastre de catalogări nu dă vreo împuternicire pentru a face din acele fiinţe simboluri a ceva ce nu suntem capabili să clasificăm. S-ar părea că dacă simbolizarea ar fi inclusă în tipuri de catalogare, Smith’s Bible Dictionary este mai adecvat decât Strong. Este, dar, mai acceptabil faptul că aceste fiinţe ar simboliza atribute divine decât pe cele omeneşti.

       Când cineva citeşte în Scriptură cele câteva însemnări despre aceste fiinţe nemaipomenite, despre poziţia lor faţă de tronul lui Dumnezeu, despre strigătele lor de închinare, despre aripile lor prezente în habitatul lui Dumnezeu, acea persoană va avea imaginaţia mult indusă către simbolurile omului. Cartea Apocalipsei nu încearcă să îi numească sau să îi descrie prea mult, exceptând termeni precum „cei vii” sau făpturi cu viaţă. Termenul „fiare” din Apocalipsa 4-5 a ediţiei autorizate a Bibliei (King James Bible, nota trad.) nu este concordant cu înţelesul cuvântului „Zoan”, căci acest cuvânt grecesc reprezintă verbul „a fi” numai în sensul vieţuirii, a existenţei vii, fiind aşadar denumite prin el fiinţe vii. Nu se poate explica mai limpede de atât. Acest lucru denotă că fiinţele angelice sunt creaturi personale, vii, existente, chiar dacă dincolo de tărâmul nostru existenţial. ATUNCI, CUM AR PUTEA ACESTE FIINŢE SĂ FIE DOAR SIMBOLURI IMPERSONALE ALE EXISTENŢEI REALE? Este destul de greu să punem o legătură între aceste creaturi duhovniceşti ale raiului, de alt rang decât noi, drept păzitori ai tronului lui Dumnezeu, odată ce zi şi noapte ei se închină laolaltă cu omul, fie el decăzut sau izbăvit. Unde este legătura? Dar care este simbolistica?

       Din înfăţişările biblice, dintr-o atentă examinare a fiecărui pasaj, nu este greu să vezi că serafimul din Isaia 6 (singurul loc din Biblie în care este menţionat serafimul) şi heruvimul din Ezechiel 1, ca şi creaturile vii din Apocalipsa 4 şi 5 sunt identice. Cuvintele lor de închinare, „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu” sunt identice, iar ei sunt mereu asociaţi cu tronul lui Dumnezeu. Ei sunt păzitorii Tronului lui Dumnezeu. Sunt închinători vii în jurul tronului, însă mereu asociaţi acestuia. Sculpturi ale lor sunt făcute pe Chivotul Legământului, în pustietate (Exodul 37:6-9). Ei erau ornamente pentru înfrumuseţare la Sfântul între Sfinţi din Templul lui Solomon, 1 Împăraţi 6:23-29; poziţia lor în jurul Tronului, în Isaia 6, legătura lor cu acest Tron în Ezechiel 1, la 11:22-25; şi în Apocalipsa 4 şi 5. De câteva ori Scriptura vorbeşte de Dumnezeu astfel: „Domnului oştirilor, care stă între heruvimi”, ca în 1 Samuel 4:4, 2 Împăraţi 19:15, Isaia 37:16, iar în Exodul 25:22 – „dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei.” Acolo simbolizau stâlpul de foc şi norul de fum, precum şi slava Shekinah.

       Există o excepţie, care îmi vine imediat în gând şi care va fi citată, însă la o examinare atentă, se va dovedi nu excepţie, ci acelaşi lucru. Este Geneza 3:24, heruvimii care aveau sabia învăpăiată, păzind poarta de la Grădina Edenului. De ce un heruvim, când un înger oarecare ar fi fost suficient? Un înger a ucis 185 de mii de oameni într-o singură noapte, nu putea îndeplini slujba simplă de excludere a cuplului vinovat din rai? Trebuie să fi fost un alt motiv pentru folosirea unei creaturi atât de auguste. Cred că găsim răspunsul în descrierea de mai sus a lucrării heruvimilor, ca păzitori ai Tronului lui Dumnezeu. Poarta Răsăriteană a fost locul întâlnirii dintre Dumnezeu şi omul vinovat, nu faţă în faţă, ci de astă dată prin sacrificiu.  Geneza 4:3 în original implică un loc şi un moment al închinării, rânduite de Dumnezeu, aşa şi prezenţa heruvimului, precum în cazul Chivotului Legământului din pustiu.

 

 

E. Locul îngerilor

 

       Din mai multe locuri din Scriptură, este clar că raiul este casa îngerilor. Ei sunt numiţi „Îngerii raiului” (cereşti). Matei 22:30; Efeseni 3:10; Luca 2:13-15 (de pildă, al treilea cer). Totuşi, pentru lucrarea de mântuire s-ar părea că un anumit număr de îngeri a coborât pe pământ, ca duhuri cu misie, pentru cei care vor fi moştenitorii mântuirii. În Geneza 28:12 (Scara lui Iacob), îngerii urcă şi coboară. Observaţi ordinea, nu coboară întâi, ci urcă. Isus se referă la El Însuşi către Natanael (Ioan 1:51), îngerii urcând şi coborând peste Fiul Omului.

 

 

           II. Satana şi îngerii săi

      

        Sub acest subtitlu, vom arunca o privire către Satana şi îngerii lui, uniţi în răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu. Satana însuşi este un înger. Probabil cel mai sus-pus dintre fiinţele create, mai înalt decât Mihail Arhanghelul (Iuda 9), totuşi existând o prăpastie incomensurabilă între fiinţele necreate, auto-existente din tripla persoană a lui Dumnezeu, şi această creaţie de căpătâi. (Introducerea făcută de Cf. Bancroft, referitoare la negarea existenţei Satanei de către om). Nu ne vom duce spre diferitele dispute care neagă existenţa Satanei, nici către aşa-zise lămuriri, care în fapt nu sunt lămuriri, ci tăgăduiri ale personalităţii lui Satana; aceleaşi explicaţii neagă tocmai fundamentele credinţei. Ispitirea în pustietate a Domnului Isus Hristos arată realitatea existenţei diavolului. Hristos s-a luptat cu o persoană reală, nu cu o abstracţiune, cu vreun gând malefic, nici cu vreo tăgăduire. Faptul existenţei Satanei este atestat din belşug de Scriptură, el fiind capul tuturor răutăţilor şi opoziţia faţă de Dumnezeu.

 

A.   Personalitatea Satanei

 

Deoarece Satan nu apare în formă corporală, ci ca fiinţă de duh, personalitatea lui – asemenea îngerilor lui Dumnezeu, trebuie acceptată din dovezile Scripturii.

 

1.    Satana a fost o persoană creată. În această idee, nu vom merge către expunerea din Ezechiel 28:11-19, unde citim despre crearea lui Lucifer, căci dintre toate făpturile oştii cereşti, doar el este menţionat în mod deosebit. Există şi o lamentaţie, totuşi, observată în legătură cu „Regele din Tir, unde este evident că Fiinţa Supremă, printre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, este avută în vedere.” Despre el se spune că însumează înţelepciunea şi frumuseţea desăvârşită, cu Edenul ca locuinţă a sa.

2.    Substantive şi pronume personale sunt întrebuinţate pentru el. Hristos are 208 denumiri în Biblie – la fel şi Satana. Unele dintre ele, pe lângă titulaturi, denotă fie natura lui, fie lucrările sale:

 

a.    Satana (52 de ori) însemnând „acela ce urăşte”, „duşman” sau „vrăjmaşul”, Iov 1:6, Luca 10:18.

b.    Diavolul (35 de ori), însemnând „acuzatorul” sau „defăimătorul”, Matei 4:1.

c.    Şarpele – Apocalipsa 12:9, 20:2.

d.    Abadon – Apolion, întâiul nume este ebraic, cel de-al doilea grecesc, corespunzător termenului „nimicit”, Apocalipsa 9:11.

e.    Belzebut (Prinţul demonilor), Matei 12:25.

f.     Belial – 2 Corinteni 6:15.

g.    Lucifer – Isaia 14:12-15.

h.    Pronume personale, Iov 1:8, 2:1-2 etc.

 

3.    Fapte şi funcţii personale atribuite Satanei

 

a.    Inteligenţa: 2 Corinteni 2:11, „Planurile lui Satana”, uneltirile Satanei (Efeseni 6:11), Înşelătoria (Apocalipsa 12:9). Toate acestea semnifică menirea lui. Menirea aceasta este produsul inteligenţei, iar inteligenţa de sine stătătoare este o funcţiune a personalităţii.

b.    Memoria: deoarece citează din Scriptură către Hristos (Matei 4:6).

c.    Cunoaşterea: Apocalipsa 12:12 – „Fiindcă ştie [Diavolul] că are puţină vreme.”

d.    Voinţa: „Voia” de la căderea sa (Isaia 14:12-13; 2 Timotei 2:26).

e.    Emoţii: dorinţa (Luca 22:31), mândria (1 Timotei 3:6), mânia (Apocalipsa 12:12). Toate aceste nu sunt propovăduite în legătură cu legea gravitaţiei, nici despre vreun pom, ci despre o personalitate.

f.     El ispiteşte – precum pe Eva, şi pe Hristos, Geneza 3 şi Matei 4.

g.    El vorbeşte – Iov 1:3,10; Matei 4:1-11.

h.    El acuză – Apocalipsa 12:10.

i.      El iscă război: Apocalipsa 12:7, 20:8-9.

j.     El face miracole: Exodul 7:11.

k.    El pune piedici slujitorilor lui Dumnezeu şi ai Evangheliei – 1 Tesaloniceni 2:18, Matei 13:19.

l.      El îi ademeneşte pe cei ticăloşi: 1 Timotei 3:7, şi amăgeşte naţiuni întregi, Apocalipsa 20.

m.  Este supus pedepsirii. Nu poţi pedepsi o abstracţiune, nici nu poţi pune la cazne o tăgăduire. Învăţătura din Scriptură despre pedepsirea Satanei arată implicit o personalitate şi o răspundere morală.

 

4.    Satana este o persoană puternică.

 

       Deşi decăzut acum şi judecat de pe cruce (Ioan 12:31, Coloseni 2:15), Satana nu şi-a pierdut încă poziţia suspusă de prinţ al puterilor văzduhului, ci doar puţin din marea sa putere. Această putere este deopotrivă constituită de abilităţile personale şi de cea dată de numărul mare de îngeri decăzuţi şi draci care îi fac porunca, fiind parte a regatului său. Puterea sa personală este dincolo de socoteala noastră, însă trebuie să fie, fără doar şi poate, foarte mare.

 

a.    El poate rivaliza cu Mihail arhanghelul (Iuda 6).

b.    El a îndeplinit intrarea păcatului şi decăderii în rasa omenească (Geneza 3).

c.    Poate să apară înaintea lui Dumnezeu (Iov 1,6; 2:1).

d.    El are putere asupra tuturor elementelor (Iov 1:16 – foc; 1:19 – vânturi puternice).

e.    El are putere asupra bolii (Iov 2:7).

f.     Are putere şi asupra morţii (Evrei 2:14), chiar dacă Isus s-a smuls de sub această putere a lui (Apocalipsa 1:18).

g.    El are puterea de a amăgi şi slăbi naţiunile (Isaia 14:12-17), de a distruge, slăbi şi tulbura împărăţii. El I le-a oferit lui Isus (Matei 4:9) şi le va da antihristului său, în zilele de pe urmă (Apocalipsa 13:2).

h.    El cuprindea întreaga lume, aidoma unui copil care dormea în braţele lui (1 Ioan 5:19, Matei 13:38).

i.      El este denumit „dumnezeul veacului acesta” (2 Corinteni 4:4).

 

B.   Originea şi căderea Satanei

 

Apocalipsa, relatând despre Satana, începe cu perioada nedatată dintre Geneza 1:1 şi Geneza 1:2. Satana a fost creat de Dumnezeu undeva în acea perioadă. Despre sorgintea sa sunt două pasaje proeminente, cel dintâi fiind Ezechiel 28:11-19. O privire atentă a acestui pasaj şi a altora este importantă pentru înţelegerea stării de la început a lui Satana, precum şi a căderii lui. Citind Ezechiel 28:11-19 vedem de două ori referiri la crearea sa. Desăvârşirea lui ca şi fiinţă creată este arătată în versetul 15. În versetul 13 această desăvârşire este detaliată prin simbolurile sugestive ale pietrelor preţioase. El, printre alte creaturi, a fost de asemenea „plin de înţelepciune”, „desăvârşit în frumuseţe”, reunind suma perfecţiunii. În versetul 14 el este denumit „heruvim ocrotitor”. Ca şi celălalt heruvim, el avea în pază tronul lui Dumnezeu.

       El îşi avea locul pe sfântul munte al lui Dumnezeu, care este simbolul sau sinonimul centrului guvernării lui Dumnezeu şi al tronului etern. Asupra acestui preamărit tron, Lucifer fusese numit drept heruvim păzitor. Tot despre el se spune că fusese în Eden, Grădina lui Dumnezeu. Trebuie să fi fost un alt Eden decât acela în care erau Adam şi Eva, căci avea pietre de foc. Trebuie să fi fost creaţia de la origini, poate chiar aici, pe pământ. După apariţia omului şi a femeii, aflăm că Satana îşi avea casa aici şi promitea lucruri măreţe cuplului omenesc.

       El ne este înfăţişat cu un regat, autoritate, putere şi stăpânire, drept „Prinţ al puterii văzduhului şi dumnezeu al vremurilor acestea.” S-ar părea că, asemenea tuturor „fiilor lui Dumnezeu” care trebuiau să apară în faţa lui Dumnezeu pentru a da socoteală în privinţa stăpânirii lor, şi Satana trebuia să apară astfel (Iov 1:2), odată ce acest pământ era în mod deosebit tărâmul lui Lucifer, sau domnia lui, iar el încă controlează mult aici, din poziţia de uzurpator, căci Dumnezeu i-a promis tărâmul Fiului Său.

       Se pare că, atunci când Satana a căzut, paradisul de la început a decăzut cu el în haosul din Geneza 1:2. Marea armată de îngeri de sub comanda lui trebuie să fi căzut cu dânsul, o oştire numărând o treime din îngerii Raiului. Din nou, se afirmă că Satana era desăvârşit în toate privinţele, din ziua în care fusese creat. Este important să notăm două aspecte. El a fost creat, apoi că a fost creat desăvârşit. Deoarece a fost creat, nu era auto-existent şi nu poate fi independent faţă de creatorul lui; iar fiind desăvârşit, fusese neprihănit şi nu păcătos. Hristos spunea despre el că „nu stă în adevăr” (Ioan 8:44), arătând astfel că El era întru adevăr.

       În acest pasaj, Ezechiel dă în mare măsură poziţia suspusă a lui Satana, ca fiinţă creată, iar în versetul 16 arată o parte din nelegiuirea lui, cu judecata care îl aşteaptă. Celălalt pasaj de bază care arată decăderea Satanei este Isaia 14:12-20. Se arată bine aici, deoarece nu s-a detaliat în Ezechiel, felul în care se abordează imaginea unei fiinţe de rang înalt, altfel decât a unui monarh pământesc. Lucrurile spuse aici despre această persoană, „regele Tirului”, nu s-ar putea afirma despre vreun om, date fiind desăvârşirea lui, poziţia, îndatoririle şi lucrarea, precum şi ruinarea sa. Nici un rege al Tirului nu a fost în Edenul lui Dumnezeu, nici nu a păzit tronul lui Dumnezeu. Precum în Psalmii mesianici, scriitorul vorbeşte despre lucrurile acestea cu un sens profetic al viitorului. În Ezechiel 28 şi în Isaia 14 se fac referiri atât la prezent, cât şi la trecut. Nelegiuirea Satanei este arătată în versetul al 14-lea, Satana dorindu-şi să devină precum Cel preaînalt. Inima sa a fost exaltată din pricina frumuseţii lui. El, care fusese Heruvimul Uns pentru a străjui, cu cel mai înalt onor, tronul lui Dumnezeu, a atentat la tronul pe care trebuia să îl păzească. Scopul lui Satana a fost detronarea Atotputernicului şi punerea de sine în acel loc.

        Puteţi observa eforturile de înlăturare a lui Dumnezeu în toate sârguinţele Satanei de-a lungul epocilor, manifestate de dânsul prin religiile false, în care de fapt el era adevăratul obiect de închinare. Satana a fost cel dintâi care a manifestat o voinţă opusă celei a lui Dumnezeu. Există cinci „Eu voiesc” în această manifestare:

 

1.    „Mă voi sui în ceruri [Rai]”

2.    „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele [lui Dumnezeu]” (Notă: el avea un tron).

3.    „Voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor” (Muntele sfânt al lui Dumnezeu).

4.    „Mă voi sui pe vârful norilor”.

5.    „Voi fi ca cel Preaînalt.”

 

Ezechiel 28:17 spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta.” Legând aceste două pasaje, găsim că rădăcina căderii Satanei a fost mândria, care a culminat cu necurata sa ambiţie de preamărire. Pavel numeşte acest lucru „osândirea Diavolului.”

 

Consecinţele căderii lui Satana: Bancroft indică şapte rezultate, precum urmează:

 

1.    Heruvimul uns a devenit păcătosul cel dintâi (1 Ioan 3:8).

2.    El devine autorul, izvorul şi discriminatorul păcatului (Ioan 8:44).

3.    El a încetat să mai fie supus în adevăr, iar păcatul a devenit natura sa inerentă, element, mediu şi încântare (1 Ioan 3:8; 8:44).

4.    Înţelepciunea sa s-a denaturat (Ezechiel 28:17, Romani 1:21-25).

5.    El a devenit supus osândirii (1 Timotei 3:6).

6.    Avea să fie alungat dintre cele cereşti (Ezechiel 28:16, Apocalipsa 10:1-3).

7.    Este stabilită viitoarea sa nimicire (Isaia 14:12-17; Apocalipsa 20:1-3).

      

    Acestei liste, pentru mai multă limpezime, i se pot adăuga următoarele:

    „El a devenit marele despot, duşman de moarte al lui Dumnezeu, vrăjmaşul binelui, atrăgându-şi astfel mânia lui Dumnezeu.” Vezi parabola seminţelor din Matei 13:25, corelată cu versetul 29. Hristos este răsadul cel bun; duşmanul Lui este Satana, fiind evident acest lucru în întregul său demers, începând cu implicarea subtilă a unei treimi din îngerii cereşti; cu el în rolul principal al celei dintâi răzvrătiri, atrăgându-i pe Adam şi Eva în căderea sa; opoziţia faţă de rânduiala lui Dumnezeu în tot decursul istoriei, până la trimiterea reprezentantului său pe pământ, antihristul; care se va opune şi apoi îl va preamări pe el mai mult decât pe toate ale lui Dumnezeu; şi, în rebeliunea finală din Apocalipsa 20, va căuta să conducă oştirile amăgite ale pământului împotriva lui Hristos Însuşi şi a oraşului lui Dumnezeu.

 

 

C.    Lucrarea Satanei

 

      Scriptura spune că nu trebuie să fim ignoranţi în privinţa planurilor Satanei (2 Corinteni 2:11). Dumnezeu a demascat perfect trăsăturile şi planurile lui Satana, în Biblie. Lucrarea Satanei urmează un curs clar de scopuri sau motive, iar toate planurile lui de amăgire şi strategii respectă acel scop. Nu este vorba de un atac violent asupra tronului lui Dumnezeu, lucru care ştie că ar fi un eşec, ci asemenea lui Absalom, caută să fure sufletele necredincioşilor din împărăţie, câştigând prin subtilitate un regat pentru sine. Motivul lui suprem este de „a fi asemenea celui Preaputernic.” Pavel afirmă „ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu” (vezi 1 Corinteni 10:20, închinarea mincinoasă, fie ea prin riturile dezgustătoare ale păgânilor sau mai cizelată, vreo adorare culturală a Satanei şi o negare a unicul Domn.)

       Lucrarea de căpătâi a Satanei este de a submina şi sabota lucrarea şi rânduiala lui Dumnezeu în fiecare zi, căutând să fie precum Atotputernicul, să îşi formeze propriul regat, cu el pe post de dumnezeu, să capete închinare. I-a cerut chiar lui Isus să i se închine, în schimbul dăruirii împărăţiilor lumii (Luca 4:7). Scopul Satanei de a fi precum Atotputernicul se poate vedea în toată activitatea sa. El are o activitate imitativă, contrafăcută. Toate harurile Sfântului Duh sunt imitate de dânsul; toate ceremoniile şi rânduielile religioase îşi au imaginea drăcească contrafăcută. În orice religie falsă veţi găsi acelaşi scop satanic – de a fi precum Atotputernicul. În ultimele momente ale lumii, Fiul Pierzaniei (adică antihristul) şi Proorocul Mincinos, ca şi căpetenie a tuturor religiilor mincinoase, vor imita poziţia Sfântului Duh. Aceea va fi dorinţa cea mai arzătoare a Satanei, de a fi „precum cel Preasfânt”. Perioada aceea este chiar vestită de apostolii Satanei, ei propovăduind prin „duhuri ademenitoare şi doctrine drăceşti” (1 Timotei 4:1; 2 Corinteni 11:13-15).

 

    Există şi o altă latură în lucrarea lui Satana, pe lângă eforturile de a fi „precum Atotputernicul”. Este opusul celui Preasfânt. Cele două laturi sunt legate în Omul Păcatului al Satanei, care urma să vină, „se înalţă mai presus de tot ce se numeşte "Dumnezeu", sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tesaloniceni 2:4). El nu numai că încearcă să Îl imite pe Dumnezeu, ci, în timp ce face astfel, încearcă să îşi prelungească propria existenţă printr-un război neostoit în care se opune lui Dumnezeu. Această duşmănie faţă de Dumnezeu nu provine doar din ura lui faţă de Dumnezeu, ci şi din cea faţă de copiii lui Dumnezeu. Acest lucru nu este ciudat, căci Scriptura explică faptul că ei sunt „părtaşi ai naturii divine” (2 Petru 1:4). A le face rău lor înseamnă a-L ofensa pe Dumnezeu. Satana nu are controverse sau lupte cu proprii lui fii, chiar dacă le doreşte osândirea. Hristos spune: „Lumea va iubi cele lumeşti”. Aceasta înseamnă că sistemul stăpânit de Satana iubeşte cele ale sale, însă „M-a urât pe mine, vă va urî şi pe voi.” Isus îl numeşte pe Satana de trei ori „prinţ al acestei lumi”. El controlează cele lumeşti (kosmos) şi nu este de mirare că îl urăşte pe cel credincios. Iar dacă nu era mijlocirea Domnului nostru, Isus Hristos, am fi fost doborâţi (Ioan 17:15). Vezi şi Luca 22:31. A se vedea 1 Petru 5:7-9 şi Efeseni 6:10-12 în legătură cu opoziţia Satanei faţă de cei sfinţi.

       Această stăruinţă în opoziţie se poate vedea în eforturile sale de a submina mărturia creştinului, căci pentru noi s-a înfăptuit taina împăcării. Aceasta este singura cale pentru omenire, de a primi mesajul Evangheliei întru izbăvire. Dacă Satana poate submina viaţa şi mărturisirea credinciosului, atunci a făcut mult pentru a se împotrivi lui Dumnezeu. Aici se regăseşte explicaţia pentru epocile întunecate şi pentru eşecul Bisericii în evanghelizare, în evanghelia socială care substituia în fapt mesajul mântuirii. Fiecare efort de a ajunge cu mesajul la cei neispăşiţi este împiedicat de Satana; până şi adevăraţii evanghelişti şi pastori îşi au atenţia distrasă către alte subiecte. Adevăraţii mesageri sunt rău priviţi, rău trataţi, prost plătiţi şi luaţi peste picior. În chestiunea banilor se poate vedea opoziţia Satanei. Oamenii pot aduna cu puţin efort sume mari pentru educaţie, sănătate, cultură şi socializare, cum a fost cazul Colectei de Război a Bisericii Metodiste, de 25 de milioane de dolari, pentru un program adecvat vremurilor, însă încearcă doar să aduni prin chetă bani pentru evanghelizare sau misiuni. Dacă un atac direct are şanse de reuşită, diavolul îl va încerca, însă dacă este necesară subtilitatea, el se poate transforma în înger al luminii pentru a aduce bucurie sau entuziasm social, or chiar vreun soi de adevăr, dar omiţând întotdeauna mesajul esenţial al Evangheliei, acela de mântuire personală prin sacrificiul morţii Fiului lui Dumnezeu. Vedeţi acest lucru ilustrat în istoria Bisericii.

        În biserica de la începuturi, aidoma unui „leu răgând, a căutat pe cel pe care să îl devoreze”. Prin rug, prin securea călăului sau amfiteatrele cu lei în care credincioşii în Hristos au luptat cu fiarele, Satana a încercat să distrugă biserica prin măcel. Eşuând până la urmă, el a căutat metode noi şi mai promiţătoare, prin adulter, prin amestecul minciunii cu adevărul. Constantin a făcut creştinismul religie de stat şi a devenit apoi membru al primei biserici. Şi-a botezat întreaga armată, dar au devenit ei „creştini” atunci? Biserica a devenit atât de lumească, încât a rămas puţină diferenţă între cele două noţiuni. Satana a mai folosit de atunci această metodă. Acum el se transformă în înger al luminii. Nu mai este „leul care rage”, ci un predicator al „noii evanghelii pentru o epocă iluminată.” Amestecă adevărul cu minciuna. Trebuie să aibă ceva biblic în afirmaţii; pastila trebuie să aibă un înveliş dulce, pentru a ascunde doza amară.

 

          Lucrarea Satanei poate fi trecută în revistă astfel:

 

1.    El instigă oamenii la păcat (Geneza 3:1-6; Ioan 13:2). A se observa în special ultima referinţă.

2.    Ispiteşte oamenii, amăgeşte pe cei cucernici (1 Tesaloniceni 3:5; 1 Corinteni 7:5). El l-a ispitit până şi pe Hristos (2 Corinteni 11:3).

3.    Îl defăimează pe Dumnezeu în faţa oamenilor (Geneza 3:1-6).

4.    Îl defăimează pe om în faţa lui Dumnezeu (Iov 1:9-11; Apocalipsa 12:9-10).

5.    Pricinuieşte suferinţe şi boli (Iov 2:7; Faptele Apostolilor 10:38; Luca 13:16).

6.    Pătrunde în oameni şi îi controlează (Efeseni 4:27; Ioan 13:27; 1 Timotei 3:7).

7.    Este potrivnic şi se opune sfinţilor (Efeseni 6:12; Zaharia 3:1; 1 Timotei 2:26).

8.    El separă credincioşii şi îi pune la încercare (Luca 22:31).

9.    Întunecă minţile necredincioşilor (2 Corinteni 1:3-4).

10. Fură adevărul din minţile oamenilor (Marcu 4:15; Matei 13:19).

11. El seamănă neghină, strâmbă doctrinele şi îi amăgeşte pe copii (Matei 13:38-39).

12. Şi-a împuternicit şi întărit proprii săi prelaţi, arătându-i drept îngeri ai luminii (2 Corinteni 11:13-15).

13. El şi-a înfiinţat propriile biserici şi sisteme religioase, denumite „sinagogi ale Satanei” (Apocalipsa 3:9).

14. El caută să distrugă oamenii (1 Petru 5:8).

15. El este Tatăl tuturor minciunilor (Ioan 8:44), opusul lui „Dumnezeu al Adevărului”.

16. Amăgeşte naţiuni întregi (2 Corinteni 11:3; 2 Tesaloniceni 2:9; Apocalipsa 12:9; 20:7-8).

 

D.   Biruinţa credincioşilor asupra Satanei

 

       Credinciosul, fiind la locul lui şi întru Hristos, trebuie să îşi amintească că are de-a face cu un vrăjmaş învins, chiar dacă este un inamic puternic. Prin puterea noastră, nu putem face nimic împotriva acestor făpturi create cu rang foarte înalt, care pot domina chiar elementele universului, pot înfăptui miracole şi se pot opune arhanghelului lui Dumnezeu, Mihail. Însă Scriptura spune despre el, în Coloseni 2:15, că Hristos „a dezbrăcat domniile şi stăpânirile” prin ceea ce a făcut pe cruce, „după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (vezi şi Evrei 2:14 şi 1 Ioan 3:8). Victoria lui Hristos înseamnă victoria noastră. Vieţile noastre sunt în umbra lui Hristos şi a izbânzii Sale pe cruce, deoarece suntem în siguranţă cu El. Ar trebui să putem şi noi avea stăpânire asupra oricărei încercări a Satanei de a ne controla. Pavel spune, în Romani 16:20: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” Triumful final este asigurat, ar trebui să ne fie la îndemână şi biruinţa imediată.

 

Cărarea către biruinţă este subliniată în Scriptură:

 

1.    Purtând întreaga armură a lui Dumnezeu, putem fi capabili să rezistăm împotriva înşelăciunilor diavolului (Efeseni 6:11-18). Copilul lui Dumnezeu, incomplet echipat, este o ţintă de bază pentru săgeţile Satanei. Potrivit 2 Timotei 3:16-17: „omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”, cel cucernic trebuie să îşi ia cu sine întreaga înzestrare.

2.    Veghea este necesară când un astfel de vrăjmaş caută să ne doboare. 1 Petru 5:8 spune: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.”

3.    Trebuie opusă rezistenţă atacurilor diavolului. Metoda de rezistenţă este dată în Iacob 4:7. Mai întâi „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi.” Nu vreo dojană semeaţă a omului îl alungă pe Satana, ci supunerea faţă de Dumnezeu, înainte de toate, apoi adăpostirea sub pavăza Sa, care îngăduie rezistenţa la toate atacurile Satanei, folosind metoda lui Mihail, „Domnul să te mustre, Satano!” Invocarea numelui lui Isus l-a alungat de multe ori pe vrăjmaşul sufletelor noastre, „Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în el, şi stă la adăpost,” aidoma ambasador care este ocrotit de drapelul ţării sale.

4.    Credinciosul nu trebuie să lase loc pentru Diavol, nici un locşor, să nu îi lase vreo portiţă, prin patimi rele, prin mânie sau alte manifestări trupeşti. Efeseni 4:26-27 sugerează cum îi este făcut loc lui Satana – prin enervare, continuată cu mânie. Cât de mult se îndepărtează biruinţa pentru o scurtă pierdere a cumpătului! Ne putem pierde liniştea sufletească doar cedând în faţa cuiva cu gândul. Nu trebuie să privim cu delăsare ce ţine de Diavol; să nu luăm în derâdere. Diavolul nu este o glumă, ci un duh puternic pretutindeni prezent, căutându-l pe cel pe care să îl mistuie. Este duşmanul malign care caută osândirea noastră, iar dacă nu îi reuşeşte asta, va încerca înfrângerea noastră şi eşecul celor mai bune lucruri de la Dumnezeu pentru noi. Singura sa cale de acces către noi este „vechiul om” sau „natura trupească”, adică „natura lui Adam”. Omul firesc, apărut prin zămislirea firească. Acesta este trădătorul lăuntric, care deschide căi pentru măcelul Satanei asupra sufletelor noastre. De aici şi necesitatea de „a ne purta aspru cu trupurile noastre, pentru a nu deveni noi lepădaţi” (1 Corinteni 9:27). Iacov 1:13-15 ne spune despre cărarea largă a ispitei Satanei. Este evident că Satana nu poate forţa omul să facă ceva, ci trebuie să îl amăgească sau să îi înfăţişeze păcatul în culori atrăgătoare, pentru ca inima omului să poftească. El are unele metode de comunicare cu mintea oamenilor, sugerând răul, nesupunerea, chiar şi gânduri nelegiuite. El obţine un mare avantaj asupra celor cucernici, dar slabi, prin această metodă, sugerându-le îndoiala, frica, chiar şi neîncrederea în Dumnezeu. De aceea Scriptura spune atât de multe despre gândul la mântuire. Păzindu-ne gândul, Filipeni 4:7 spune „păziţi” (apăraţi, străjuiţi, vegheaţi). Foarte puţini oameni cucernici realizează că ei au o răspundere şi faţă de gândurile lor. Pavel spune ce se cuvine să gândim, în versetul opt al capitolului al patrulea din Filipeni. Hristos a înfăptuit lucrarea de distrugere a ispitelor diavolului, mai întâi în credincios, apoi în lume. Credincioşii trebuie să revendice victoria aceasta asupra duşmanului lor, Diavolul.

 

 

E.    Soarta lui Satana

 

           Odată ce viitoarea soartă a Satanei este legată de căderea lui din trecut, sunt anumiţi paşi care duc spre osândirea lui, începând de la cea dintâi cădere până la judecata finală.

 

1.    Prima afurisire a Satanei a fost „te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu, şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.” (Ezechiel 28:16). Există aşadar doar un timp de aşteptare a osândei „în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41).

2.    Al doilea pas în soarta Satanei a fost înfrângerea sa de către Isus, pe cruce, proorocită în Geneza 3:15; 1 Ioan 3:8; Evrei 2:14; Coloseni 2:15; Ioan 12:31; Luca 10:18.

3.    Alungarea sa din rândul celor cereşti, interzicerea accesului lui acolo în scopul acuzării semenilor în faţa lui Dumnezeu. Acesta este războiul din ceruri, dintre Mihail şi îngerii lui şi Satana şi îngerii lui (Apocalipsa 12:7-9).

4.    Satana este înlănţuit în hăul fără de fund pentru 1.000 de ani (Apocalipsa 20:2).

5.    El este eliberat pentru o scurtă vreme, pentru a amăgi popoarele şi a-şi culege ultima recoltă de nedreptăţi de pe pământ (Apocalipsa 20:7-9). În timpul domniei milenare a Domnului nostru pe pământ, vor exista mulţi oameni neconvertiţi care vor arăta doar supunere de suprafaţă sau forţată. Aceştia îl vor urma pe Satana la răzvrătirea cea de pe urmă.

6.    Satana este aruncat în iazul de foc şi pucioasă (Apocalipsa 20:10).

 

 

III.     Demonii

       Scriptura oferă dovezi din abundenţă despre existenţa unui vast ordin de fiinţe duhovniceşti care sunt sub controlul Satanei şi îi îndeplinesc porunca. Numărul lor se poate vedea din faptul că o legiune sălăşluia într-un om sau doi din Gadara. Faptul existenţei lor se vede din contactul pe care Isus l-a avut cu ei, când a alungat dracii din oamenii posedaţi. El a avut de-a face cu creaturi cu discernământ, care îi puteau înţelege poruncile, se puteau supune lor, posedau cunoaştere, spunându-I lui Isus: „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” (Luca 4:34). Ei I se închinau lui Hristos (Marcu 5:6). Ei nu puteau crede (Iacov 2:19) în anticiparea judecăţii sau nu puteau avea vreo cunoaştere predictivă despre osânda care îi aşteaptă (Matei 8:29). Scriptura în forma ei cea mai obişnuită, autorizată, (în limba engleză, nota trad.) a tradus greşit cuvintele greceşti daimonion şi daimon, din care derivă cuvântul englezesc demon, repetând apoi cuvântul Diavol sau diavoli, când ar fi trebuit să fie demon sau demoni. Cuvântul „Diavol” este întotdeauna rezervat pentru diavolul originar, Satana, exceptând trei cazuri în care cuvântul Diabolos, sau „acuzator”, este folosit în legătură cu oamenii (I Timotei 3:1,11; 3:3; Tit 2:3). Este folosit de peste 30 de ori pentru Satana, însă cuvintele „daimonion” şi „daimon”, atât la plural cât şi la singular, nu sunt vreodată interşanjabile cu Diabolos.

       Demonii au ajuns să fie consideraţi a fi plăsmuiri şi li se neagă existenţa. Saducheii moderni, care nu cred nici în înviere, nici în minuni, nici în îngeri, neagă existenţa demonilor, laolaltă cu cea a Diavolului şi a îngerilor. Explicaţiile lor variază în funcţie de diferitele şcoli de scepticism cărora le aparţine fiecare dintre ei. Ei spun că Hristos ştia bine aceste lucruri, dar fie nu voia, fie a decis să nu încerce să îi ilumineze pe discipoli în această privinţă. Cu alte cuvinte, ei afirmă că „Hristos ştia prea bine ce este cu credinţa în existenţa demonilor, dar nu s-a deranjat să le explice şi discipolilor Lui.” Când citeşti însă consemnările din Evanghelie, nu rămâi cu această impresie. Hristos a avut de-a face cu ei, ca agenţi ai unei firi cât se poate de malefice.

       Demonii sunt fiinţe duhovniceşti. Se poate vedea acest lucru din următoarele pasaje. Cuvintele „demon” şi „duh” [rău] sunt interşanjabile aici: vezi Matei 8:16; Luca 10:17, 20:8,2,3. Originea lor este învăluită în misterul trecutului preistoric. Însă din activitatea lor de căutare de trupuri, arătată în Noul Testament, s-ar părea că ei sunt spirite neîntrupate. Îngerii nu au avut vreodată trup, ca atare nici nu vor căuta întrupare. Însă ori de câte ori au ocazia, demonii caută o întrupare, conform Noului Testament, sau posedarea unor fiinţe omeneşti.

       Ei par să aibă chiar temperamentul omului – sau natura lui sufletească (nu însă şi duhul omului), care trebuie să aibă un trup pentru a se exprima şi a fi fericit. Pavel vorbeşte despre cazul unui geamăt, care trebuie că nu era neîntrupat, ci îmbrăcat într-un trup. Nu am putea fi vreodată compleţi sau fericiţi în veşnicie fără trupul nostru. Firea noastră sufletească are nevoie de un trup pentru o exprimare completă. S-ar părea că demonii au acelaşi imbold, căci citim în povestirea despre demonii din Gadarea cum ei căutau să se întrupeze fie şi în nişte porci, decât să fie izgoniţi spre nicăieri. De aici deducem că demonii nu sunt îngeri, ci o rasă preistorică de fiinţe cu repere morale, care au trăit aici pe pământ, înaintea lui Adam din Paradisul cel dintâi al lui Dumnezeu, în care Satana a vieţuit ca Lucifer, şi a avut stăpânire. Ei s-ar putea să fie supuşii acestuia. El are un regat aici pe pământ, este un dumnezeu al acestei ere, Prinţ (sau stăpânitor) al acestei lumi şi încă îşi menţine acest rang. Dacă este totuşi doar o situaţie de conjunctură, ea tot oferă o explicaţie plauzibilă pentru multele lucrări misterioase ale demonilor.

        Mai există şi o altă imitaţie, în Scriptură. În Geneza 1:28, Dumnezeu îi dă lui Adam aceeaşi poruncă pe care i-o va da mai târziu şi lui Noe, în Geneza 9:1. „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l.” Demonii fac treburi sub porunca Satanei, în fiecare dintre scopurile lui ticăloase, cum ar fi posedarea şi întruparea în oameni (Marcu 5:8-13), daune făcute trupului omenesc (Matei 21:22) precum orbirea (Matei 13:22), muţenia (Matei 9:32,33) şi altele (Luca 13:11-17). Ei propovăduiesc religiile Satanei (1 Timotei 4:1) şi îi conduc aceste religii în scopul închinării şi sacrificiului (1 Corinteni 10-20). Ei conduc naţiunile după planurile Satanei (Apocalipsa 16:13-14). Ei vor aduce mânia lui Satana în zilele de pe urmă ale acestor vremuri, o vor răspândi pe pământ (Apocalipsa 9:1-11). Credem că acestea sunt literalmente fiinţe de duh, ieşite din abis, avându-l drept rege pe Satana.

 

IV.       Psihologia ispitei

 

       Pavel – 1 Corinteni 10:13 – „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” Pavel nu spune că El nu va îngădui să fiţi ispitiţi, ci că nu va lăsa să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi să vă împotriviţi. El nu spune că Dumnezeu vă va păzi întotdeauna de ispitele cele mari, ci că este dornic să ofere calea de scăpare, pentru ca tu să poţi fi capabil să înfrunţi ispita.

        Există două greşeli pe care le fac credincioşii când vine vorba de ispită. Satana le foloseşte pe amândouă ca şi capcane pentru cei nesocotiţi.

 

A.    Prima este starea de prea mare încredere de sine în faţa ispitei sau a păcatului propriu zis, chiar dacă omul în cauză este deasupra tentaţiilor sau ferit de ele, astfel că nu îl vor mai tulbura. Aceasta este ideea înşelătoare că sfinţenia scuteşte pentru totdeauna de ispită, de parcă Satana ar lăsa în pace pe cineva aşa uşor sau dacă am fi în această stare de îndreptăţire nu ar mai trebui să arătăm credinţă sau tărie de caracter. Dumnezeu nu a făgăduit niciodată o asemenea stare. Dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost ispitit şi pus la încercare şi a învăţat supunerea prin cele pe care le-a îndurat, nici noi nu trebuie să ne aşteptăm că vom fi scutiţi de ispitire. Pericolul acestui fals sentiment de siguranţă este că îi îngăduie Satanei să ne ia prin surprindere. Cumpăna sau ispita neaşteptată poartă cu ea un element de risc în plus. Acest element orbeşte în privinţa şiretlicurilor Satanei trimise spre sufletul omului, acesta din urmă crezând în mod ignorant că este mai presus de ispită.

            Cealaltă parte a încrederii exagerate în faţa ispitei este să faci ceea ce Pavel spune că nu a făcut vreodată, „să te încrezi în cele trupeşti”; să crezi cu prea multă încredere că „Eu nu pot fi ispitit chiar aşa mult, alţii ar cădea pradă ispitei, nu însă şi eu;” adică să crezi că ai vreun har special, care te face imun la ispitirile oricăror tentaţii. De câte ori o astfel de gândire a dus pe cineva chiar la păcatul pe care îl dispreţuia la alţii, dacă nu chiar mai rău? Pavel spune: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.” Pavel mai afirmă în Galateni 6:1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” Mândria că eşti liber faţă de vreun soi de ispită este primul pas către căderea în damnarea respectivă, însă nu trebuie să crezi vreo clipă că până şi cel mai mare har din lăuntrul tău îţi poate garanta scutirea de ispită. Este chiar pe dos. Când un cucernic intră în viaţa lăuntrică a sfinţeniei, Satana îi contestă fiecare pas înspre Dumnezeu. Uneori, numărul şi puterea ispitelor sunt certificări bune ale faptului că am crescut în har; vedem cum Dumnezeu nu i-a dus pe fiii lui Israel afară din Egipt imediat, către Palestina. Nu, abia după 40 de ani de umblat prin pustiu, pregătindu-i, Dumnezeu i-a călăuzit spre Canaan cu ale sale oraşe cu ziduri semeţe, în număr de 31, şi şapte naţii mai puternice decât a lor. Prezenţa ispitei este luată de mulţi drept un semn că nu sunt evlavioşi sau cucernici, ci ca prezenţă a trupescului. Nu, atât timp cât ne aflăm în starea prezentă, încă avem vechea fire care îi dă Satanei de lucru, chiar şi când suntem cucernici. Aici este ispitirea noastră diferită de cea a lui Hristos. El a spus: „căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” – însă Satana găseşte în noi ceva pe care să pună stăpânire. Chiar şi despre Hristos s-a spus, după ispitirea Sa în pustietate: „După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme” (Luca 14:13 – de fapt, Luca 4:13, nota trad.) iar apoi a revenit.

B.    A doua greşeală obişnuită folosită de Satana pentru a prinde în capcană pe cei neatenţi este să crezi că ispita în sine este un păcat. Satana a ţinut în stare de frică mulţi credincioşi care credeau că sugestiile malefice şi imboldurile către rău din mintea lor sunt păcate, învinovăţindu-se singuri pentru acest lucru. Acest lucru aduce condamnarea de sine, descurajarea, iar de multe ori duce chiar la păcatul faptic, care la început era doar ispită. S-ar părea că nimeni nu poate cădea în această capcană a Satanei, însă am întâlnit sute de oameni în timpul misiei mele şi mult mai mulţi în slujbele din cadrul diverselor activităţi pastorale, oameni care au fost pradă a Satanei prin acest şiretlic. Astfel, de multe ori sugestiile necurate ale Satanei poartă cu ele, în conştiinţa noastră, sentimentele de întinare. Cel ispitit crede astfel: „Trebuie că sunt un om rău dacă îmi trec astfel de gânduri prin minte.” Este precum un hoţ prin furând de către tine, iar ţie îţi vine să fugi de acolo ca să scapi de scena aceea.

           Exemplificare: o femeie din Luberton, North Carolina, foarte tulburată, a venit la mine pentru ajutor. A spus că îl acceptase pe Hristos şi se bucurase de izbăvire, în urmă cu ceva ani, până când a ascultat o slujbă despre păcatul de neiertat. Din acea zi, Satana şi-a început opresiunea. Femeia mi-a spus că se temea că este pierdută, căci avea gânduri din cele mai oribile. Am auzit de la dânsa aceeaşi veche poveste a vrăjmaşului amăgitor. A spus: „De fiecare dată când mă rog, îmi trec prin minte gânduri murdare blasfematoare despre Hristos, despre Sfântul Duh şi despre Dumnezeu. Mă trezesc noapte cu cele mai murdare gânduri în minte, le şi visez chiar în unele nopţi” (un truc folosit deseori de Satana pentru a umple mintea omului în orele de nesomn, afectându-i şi somnul chiar. Însă Dumnezeu poate să ne cureţe visele.). Femeia a mai spus: „Am fost întotdeauna o fată şi apoi o femeie curată, devotată soţului meu. Nu am mai avut până atunci astfel de gânduri în viaţa mea. Probabil că sunt pierdută şi sunt rea. Am comis un păcat de neiertat.” Am avut de furcă timp de câteva luni cu ea, în mod constant, sub îndrumarea lui Dumnezeu, rugându-mă cu ea, înainte ca dânsa să aibă izbânda şi să vadă şiretlicul necuratului. I-am spus despre metoda Satanei de a sugera mai întâi că gândurile murdare provin din inima şi mintea ei, apoi faptul că ea se acuză pe sine de astfel de gânduri. I-am spus să îl alunge pe Satana, în numele Domnului, şi să refuze să mai ia seamă la astfel de gânduri ca fiind izvorâte din mintea ei, să aibă un simţământ pozitiv în minte alături de Cuvântul lui Dumnezeu, căci doar de la El sunt cele mai neprihănite şi adevărate gânduri şi lucruri. Diavolul va face în mintea ta un morman de gunoi, dacă îl laşi. Minţile noastre sunt aidoma unui hotel în care Tom, Dick sau Harry îşi iau o cameră, sau unui palat în care trăieşte Regele. Dumnezeu a scutit-o în mod minunat pe această femeie de opresiunea satanică. Acest truc este la vel de vechi precum Satana însuşi; anume de a sugera gânduri rele, blasfemii, de pildă „De ce nu te închinai în biserică?” pentru ca deodată să te trezeşti precum un străin de cele din jur şi de şirul gândurilor; sau „Te rugai oare, sau ascultai cum se roagă ceilalţi?”, iar apoi deodată, vreun gând răzleţ: „Cum ştii tu sigur că există Dumnezeu?”, sau că El nu te ascultă şi aşa mai departe.

     Reţineţi, ispita nu este în sine un păcat, altfel s-ar putea spune că Isus a păcătuit, căci Satana i-a dat târcoale prin gânduri rele şi Lui. „A te face frate cu Dracul” – vechea zicală este valabilă aici, într-un fel. „Nu poţi opri păsările să zboare pe deasupra ta, dar le poţi împiedica să îşi facă cuib în părul tău.” Nu îl poţi împiedica pe Satana să îţi trimită gânduri necurate, de batjocură la adresa lui Dumnezeu, însă te poţi înfrâna pe tine, să nu îţi placă astfel de gânduri, să nu ţi le însuşeşti, să nu devină ale tale, căci de îndată ce le accepţi, le faci ale tale şi ele devin păcatul tău. Ispita în sine nu este un păcat. Un om poate să îmi ceară să fiu părtaş cu el la un jaf, (nu trebuie să faci ceva care să împingă alt om la greşeală), însă nu mă poate acuza nimeni că am luat bunul cuiva dacă eu refuz cu indignare propunerea şi îl alung de lângă mine. Tentaţia nu poate fi păcat, iar Dumnezeu spune: „să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări;” şi Dumnezeu nici nu îngăduie ca noi să fi fost ispitiţi, dacă ispita în sine ar fi fost un păcat. Chiar dacă Dumnezeu nu ispiteşte niciodată (căci Iacov spune: „Dumnezeu nu îl ispiteşte pe om”), ci Satana este cel ispititor, totuşi ispita este cea care îl face pe cel cucernic să reziste şi să biruiască, contribuind la creşterea sfântului în har şi aducându-i coroana vieţii (Iacov 1:2).

 

Cum ispiteşte Satana – sau psihologia tentaţiei

 

       Survine aici întrebarea: „cum anume ispiteşte Satana? Şi cum ademeneşte el către păcat? Ce parte a firii mele îi este accesibilă? De care parte a firii mele se foloseşte el?”

 

 

       Am luat deja în considerare ideea că Satana nu poate forţa pe cineva să păcătuiască. El nu este omnipotent. Dumnezeu, dacă doreşte, poate forţa omul să facă voia Sa, însă doar pentru că voia omului este potrivnică celei a lui Dumnezeu, iar el va vrea să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Satana nu are puterea aceasta asupra omului. El nu îl poate determina pe om să păcătuiască. Întreaga sa abilitate constă în planul psihologic. El se bizuieşte pe subtilitatea amăgitoare, aşa cum ne vorbeşte Pavel despre ea – „cursa diavolului” (sau capcana cu momeală).

       Dacă ar apărea făţiş, declarând ceea ce vrea şi ce intenţionează, diavolul l-ar împinge pe creştin către Hristos. În Proverbe se spune: „degeaba se aruncă laţul înaintea ochilor tuturor păsărilor.” (Proverbe, 1:17) Aici se află pericolul ispitelor Satanei, laţul în care oamenii pot cădea. Prea adesea unele lucruri par distracţii nevinovate, boacăne uşurele, slăbiciuni omeneşti oarecare, lesne iertate de noi, însă zugrăvite de Satana pentru a le ascunde capcana fatală. Satana, ca fiinţă de duh, are acces la firea noastră duhovnicească, spirituală, chiar dacă şi Sfântul Duh are. Sfântul Duh, ca fiinţă duhovnicească, poate să lucreze în conştiinţa noastră pentru a ne feri de fapte rele. Poate lucra asupra amintirilor noastre, pentru a ne aminti de păcate, cu detaliile lor hidoase, pentru a ne păzi; El poate lucra şi asupra minţii noastre, la cugetări, la cunoaştere sau la motivare, pentru a impregna preceptele neprihănite ale lui Dumnezeu; El poate lucra asupra trăirilor noastre „pentru a îmboldi sufletul către Hristos.” În interiorul credinciosului putem vedea lucrarea Sfântului Duh, dând călăuzire duhovnicească către lucrurile profunde ale lui Dumnezeu.

        Satana şi trimişii lui, ca fiinţe de duh, par să deţină aceeaşi abilitate doar în anumite limite, acţionând totuşi asupra simţămintelor sufletului şi trupului, iar pentru că noi încă avem o fire decăzută, care uneori este potrivnică lui Dumnezeu şi predispusă spre rău, Satana „găseşte ceva în noi”. El poate comunica cu firea noastră duhovnicească, spirituală. Îl vedem folosindu-ne imaginaţia deseori, pentru a ne înfăţişa imagini ademenitoare ale dorinţei şi păcatului, făcându-le dezirabile, zugrăvind plăsmuiri mincinoase. Îl vedem apropiindu-se de raţiunea noastră, pentru a argumenta asupra dorinţei păcătoase. Îl vedem cum se foloseşte de simţăminte, de iubirea de lucruri greşite. Într-o anume măsură, el are şi capacitatea de a ne întrebuinţa amintirile, de pildă vreo povestioară porcoasă pe care am auzit-o mai demult, etc.

       Ioan reliefează ispitirea drept: „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii” (1 Ioan 2:16). Puteţi vedea ispita Satanei, deoarece el întrebuinţează fiecare simţ al firii spirituale, precum şi al celei trupeşti. Există pofte carnale, de sex, de mâncat etc. Există pofte legate de latura spirituală, precum cumpărăturile, mândria, ambiţia. Există şi poftele carnale şi cele ale ochiului. Satana foloseşte ochiul pentru a ne arăta ceva la care nu ar trebui să privim, ne foloseşte urechea pentru a ne turna în ea necurăţeniile lui, iar mintea pentru a cugeta la astfel de lucruri şi pentru a ne simţi bine cu ele. Iacob spune, în 1:14: „fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit.” Observaţi ce cuvânt a folosit pentru ademenire. „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului.” Abilitatea Satanei, ca duh, de a intra în contact cu duhul nostru şi a-i prezenta ispitele este ilustrată în cazul lui Anania, în Faptele Apostolilor 5:3: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?” Iar în versetul 4: „Cum s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta?” Ademenirea a fost din partea Satanei; conceperea păcatului, a lui Anania.

        O altă ilustrare survine atunci când el sugerează îndeplinirea dorinţelor rele sau de răzvrătire. Pare să existe o atitudine receptivă din partea vechii firi omeneşti, o stimulare către cele lumeşti şi pofte, prin „seducţia” unei făgăduieli de viaţă nouă şi încurajare. Aici este pragul victoriei alături de voia lui Dumnezeu, supunerea consecventă faţă de Dumnezeu şi împotrivirea faţă de Diavol, nelăsarea spaţiului de manevră pentru acesta, precum şi obţinerea din partea lui Hristos a tăriei şi virtuţii necesare pentru completa renunţare la ispită.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate