Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
Media
Ştiri Internaţionale
Din Presa Română
Poşta Redacţiei

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

horizontal rule

În acest număr:

 

Ce este dispensaţia - de Charles C. Ryrie [pagina 1]

Teme ioanine în Conciliile Bisericii Timpurii - de David Arias [pagina 2]

horizontal rule

Ce este dispensaţia

De Charles C. Ryrie

  

Nu este o altă problemă în toată situaţia dispensaţionalismului decât definiţia. Prin aceasta mă refer nu numai la ajungerea la o singură propoziţie de definiţie a cuvântului, ci şi la formularea unei definiţii/descriere a conceptului. Aceasta necesită o examinare a folosirii scripturale a cuvântului, o comparare a cuvântului dispensaţie cu cuvinte similare, ca de exemplu, perioadă, un studiu al folosirii cuvântului în istoria bisericii şi unele observaţii cu privire la caracteristicile şi numărul de dispensaţii.

 

A spune că este o mare lipsă de gândire limpede cu privire la această problemă a definiţiei ar fi o declaraţie incompletă. Şi dispensaţionaliştii şi non dispensaţionaliştii sunt adesea vinovaţi de lipsă de claritate. Mulţi din ambele grupuri sunt satisfăcuţi să folosească bine cunoscuta definiţie ce apare în notele originale ale Scofield Reference Bible: “Dispensaţia este o perioadă de timp în timpul căreia omul este testat cu privire la supunerea faţă de o anumită revelaţie a voinţei lui Dumnezeu. Şapte astfel de dispensaţii sunt distinse în Scriptură.” [1] Dispensaţionaliştii folosesc această definiţie fără a se gândi mai departe la implicaţiile ei în legătură cu perioada de timp, de exemplu, şi fără a examina vreodată bazele ei sau lipsa de baze în revelaţia scripturală. Nondispensaţionaliştii o folosesc ca pe o scăpare convenabilă şi folositoare, numai pentru că (şi nu poate în doar două propoziţii) nu precizează tot ce este implicat în conceptul de dispensaţie. Dacă această definiţie concisă este tot ce Scofield a avut de spus despre dispensaţie, atunci ar fi corect să ne concentrăm pe un atac asupra ei, dar dacă are mai multe de spus (şi nu are), atunci nu este corect.

 

New Scofield Bible, deşi începe nota despre dispensaţie cu aceeaşi propoziţie ca şi originalul Scofield, continuă cu patru paragrafe de elaborare. Între alte situaţii, acele paragrafe adăugate se concentrează pe conceptul de (1) un depozit al revelaţiei divine, (2) responsabilitatea de administrare a omului faţă de acea revelaţie, şi (3) perioada de timp în care o dispensaţie operează. De asemenea, este făcut clar faptul că dispensaţiile nu sunt căi separate de salvare; ci este doar o singură salvare – “prin harul lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos…la cruce”. [2] Nondispensaţionalişti mai recenţi par a prefera să nu interacţioneze cu această definiţie/descriere lărgită, în discuţiile lor despre dispensaţionalism.[3]

 

Pentru a face o analogie în altă zonă doctrinară, un conservator, când este presat să facă o declaraţie concisă a acestei teorii a Ispăşirii, va răspunde “Eu cred în ispăşirea substituită.” Aceasta este pe de-a-ntregul acurat şi probabil cel mai bun şi concis răspuns ce poate fi dat. Dar liberalii sunt bine cunoscuţi pentru folosirea acestei declaraţii simple ca un mijloc de ridiculizare, deoarece ei subliniază faptul că lucrarea lui Hristos nu poate fi limitată la un aspect singular ca substituirea. Aceasta este adevărat, şi conservatorii recunosc că întreaga lucrare a lui Hristos nu poate fi deplin exprimată într-o singură substituire de cuvânt. Totuşi, toată lucrarea lui Hristos se bazează pe jertfa Sa.

 

În aceeaşi manieră, nondispensaţionaliştii subliniază unele lipsuri în definiţia veche Scofield şi cu o mişcare de mână ei resping dispensaţionalismul pe baza superficialităţii definiţiei! Poate că definiţia anterioară nu distinge dispensaţia de perioadă de timp, dar un astfel de eşec nu înseamnă că nu pot fi distinse de alţii. Şi cu certitudine, nu înseamnă că întregul sistem este condamnat. John Wick Bowman recurge la această strategie, când declară “Cuvântul tradus ca 'dispensaţie' în Biblia greacă…nu înseamnă şi nu face referire la o perioadă de timp ca aceasta, cum pretinde definiţia lui Scofield.” [4] deşi acurateţea declaraţiei lui Bowman poate fi pusă sub semnul întrebării de către versetele din Efeseni 1:10 şi 3:9, fiind o provocare împotriva definiţiei lui Scofield, Bowman încearcă să discrediteze întreg sistemul.

 

Popularitatea Scofield Reference Bible a concentrat destulă popularitate asupra definiţiei din notele sale şi a făcut+o ţinta principală de atac din partea non dispensaţionaliştilor. Totuşi, învăţaţii care nu critică dispensaţionalismul ar trebui să recunoască faptul că Scofield nu este singurul care a definit cuvântul , iar dacă sunt lipsuri în această definiţie, ei trebuie să recunoască că revizuitorii şi alte persoane au oferit definiţii mult mai largi. În orice caz, orice critică din partea unui învăţat trebuie să ia în considerare mai multe definiţii dacă sistemul trebuie să fie reprezentat corect. De exemplu, L. S. Chafer nu a accentuat aspectul timpului la o dispensaţie, în conceptul lui,[5] şi cu mult timp în urmă, scriitorul a definit dispensaţia, în întregime, în termeni economici, nu ai perioadei.[6] Orice critic trebuie să ţină cont de astfel de definiţii, ca şi de cea a lui Scofield.

 

ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI DISPENSAŢIE


Cuvântul englez „dispensaţie” este o formă anglicanizată din latinescul dispensatio, pe care Vulgata îl foloseşte pentru a traduce cuvântul grec. Verbul latin este o compunere, însemnând „a cântări sau a dispensa”[7] Trei idei principale sunt legate de sensul cuvântului în engleză: (1) „Acţiunea de a distribui”; (2) „Acţiunea de a administra, ordona, guverna; sistemul prin care lucrurile sunt administrate”; şi (3) „Acţiunea de a dispensa o cerere”[8] În definirea ulterioară a cuvântului din punct de vedere teologic, acelaşi dicţionar spune că dispensaţia este „un stadiu într-o revelaţie progresivă, adaptată expres la nevoile unei naţiuni particulare sau unei perioade de timp…de asemenea perioada sau vremea în timpul căreia un anumit sistem a dominat.”[9] Este interesant de observat, în lumina criticilor obişnuite ale definiţiei lui Scofield, că în acest dicţionar, definiţiile dispensaţie şi perioadă sunt apropiate.

 

Grecescul oikonomia vine de la verbul ce înseamnă a administra, regla, guverna şi planifica.[10] Cuvântul însuşi este un compus ale cărui părţi înseamnă ad literam „a divide, a porţiona, a administra sau guverna afacerile unei case locuite.” Persoana (oikonomos) care administra o dispensaţie, era numită steward sau manager al unei proprietăţi, sau trezorier.[11] Astfel, ideea centrală a cuvântului dispensaţie, este aceea de administrare, guvernare a afacerilor unei case.

 

FOLOSUL SCRIPTURAL AL CUVÂNTULUI DISPENSAŢIE


Folosirea cuvântului

 

Formele diferite ale cuvântului dispensaţie apar în NT de 20 de ori. Verbul oikonomeo este folosit o dată în Luca 16:2, unde se traduce „ a fi steward.” Substantivul oikonomos apare de 10 ori (Luca 12:42; 16:1, 3, 8; Rom. 16:23; 1 Cor. 4:1, 2; Gal. 4:2; Tit 1:7; 1 Petru 4:10) şi se traduce de obicei „steward” sau „manager” (dar „trezorier” în Rom. 16:23). Substantivul oikonomia este folosit de 9 ori (Luca 16:2, 3, 4; 1 Cor. 9:17; Efes. 1:10; 3:2, 9; Col. 1:25; 1 Tim. 1:4). În aceste exemple, este tradus în mod diferit (administrare, dispensare, lucrare, comision).

 

Trăsăturile arătate


Înainte de a încerca orice definiţie formală, ar fi de folos să observăm unele din trăsăturile conectate cu cuvântul şa cum apare în NT. Acestea nu sunt neapărat trăsături ale schemei dispensaţionale, ci sunt simple conexiuni observabile, în care este folosit cuvântul. În învăţăturile lui Hristos, cuvântul este limitat la două parabole din Luca (12:42; 16:1, 3, 8). În ambele cazuri, parabolele se referă la administrarea unei case de către un steward sau manager,dar parabola din Luca 16 oferă unele caracteristici importante ale administrării sau ale unui aranjament dispensaţional. Aceste caracteristici includ următoarele:

 

1 La bază sunt două partide: una a cărei autoritate delegă îndatoririle şi cea a cărei responsabilitate este de a îndeplini aceste îndatoriri. Bogatul şi administratorul (sau managerul) joacă aceste roluri în parabola din Luca 16 (v. 1).

 

2 Sunt responsabilităţi specifice. În parabolă, administratorul a eşuat în îndatoririle pe care le avea, când a risipit bunurile stăpânului (v 1).

 

3 Răspunderea, la fel ca şi responsabilitatea, este parte a aranjamentului. Un administrator poate fi chemat să dea socoteală şi să predea administrarea oricând, deoarece este prerogativul stăpânului de a primi supunere credincioasă faţă de îndatoririle predate administratorului.(v 2).

 

4 O schimbare poate avea loc oricând se descoperă necredincioşia în administrarea curentă (nu mai poate fi administrator).

 

Aceste patru trăsături ne oferă o idee despre ce era implicat în conceptul de aranjament dispensaţional, aşa cum era folosit cuvântul în vremea lui Hristos.

 

Alte menţionări ale cuvântului se găsesc în scrierile lui Pavel, cu excepţia referirii din 1 Petru 4:10. Anumite trăsături ale conceptului sunt evidente din aceste folosiri.

 

1 Dumnezeu este Cel faţă de care oamenii sunt responsabili în administrarea obligaţiilor lor. În trei situaţii , această relaţie cu Dumnezeu este menţionată de Pavel (1 Cor. 4:1 -- 2; Tit 1:7).

 

2 Credincioşia este necesară la cei cărora li se dă responsabilitatea dispensaţională (1 Cor. 4:2). Aceasta este ilustrată de Erastus, care avea importanta poziţie de trezorier (steward) al oraşului (Rom. 16:23).

 

3 O administrare poate lua sfârşit la un timp stabilit (Gal. 4:2). În această referinţă, încheierea administrării a avut loc datorită unui scop diferit ce a apărut. Referirea mai arată că dispensaţia este legată de timp.

 

4 Dispensaţiile sunt legate de tainele lui Dumnezeu, adică de revelaţia specifică din parte lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1; Efes. 3:2; Col. 1:25).

 

5 Dispensaţia şi timpul sunt idei legate, dar cuvintele nu sunt tocmai sinonime. De exemplu, Pavel declară că revelarea dispensaţiei prezente a fost ascunsă „de veacuri” , ceea ce înseamnă doar o perioadă lungă de timp. (Efes. 3:9). Acelaşi lucru se spune în Colos. 1:26. Deoarece o dispensaţie operează în cadrul unei perioade de timp, conceptele sunt legate.

 

6 Cel puţin trei dispensaţii (înţelese comun în învăţăturile dispensaţionale) sunt menţionate de Pavel. În Efeseni 1:10 el scrie „să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor,” ceea ce este o perioadă viitoare. În Efes. 3:2 el desemnează „isprăvnicia” [dispensaţie, KJV] harului lui Dumnezeu, care era accentul predicilor lui din acea vreme. În Coloseni 1:25 -- 26 este implicată o altă dispensaţie ce precedă pe cea prezentă, în care este descoperit misterul prezenţei lui Hristos în credincios.

 

Este important de observat că în primele două din aceste situaţii, nu există nici o îndoială că Biblia foloseşte cuvântul dispensaţie exact în acelaşi fel în care îl folosesc dispensaţionaliştii. Chiar şi Bowman admite aceasta: „De fapt , din toate cele şapte dispensaţii acceptate de Scofield şi colegii lui, sunt doar două (Harul şi Plinătatea timpului) în legătură cu care cuvântul dispensaţie este folosit.” Umbra aruncată de declaraţia lui Bowman nu trebuie să acopere importanţa acestui punct. Biblia numeşte două dispensaţii în acelaşi fel cu dispensaţionaliştii (şi implică un al treilea). Nu le numeşte pe toate şapte, dar deoarece numeşte două din ele, poate că este ceva în această învăţătură, numită dispensaţionalism.

 

Aproape toţi oponenţii dispensaţionalismului încearcă să pretindă că Scriptura nu foloseşte acest cuvânt în sensul teologic şi tehnic ca şi schema de învăţătură dispensaţională. Două fapte trebuie subliniate ca răspuns la această provocare. Primul a fost deja declarat în paragraful anterior: Scriptura, cu cel puţin două ocazii, foloseşte cuvântul în acelaşi mod ca şi dispensaţionaliştii. Deci acuzaţia nu este adevărată.

 

În al doilea rând, este perfect valid să se ia un cuvânt biblic şi să fie folosit în sens teologic, atâta timp cât sensul teologic nu este nebiblic. Toţi conservatorii fac aceasta cu cuvântul Ispăşire. Este un cuvânt care nu se găseşte în NT, dar teologic, toţi îl folosesc pentru a explica ce implică moartea lui Hristos. Biblic, cuvântul ispăşire nu este folosit în conexiune cu moartea lui Hristos, dar deoarece este folosit pentru a semnala acoperirea păcatelor în VT, nu este nebiblic să i se dea un sens teologic, care, în realitate, este mult mai inclusiv decât folosirea strict biblică. Dispensaţionalistul face acelaşi lucru cu cuvântul dispensaţie. Folosirea cuvântului şi trăsăturile cuvântului, subliniate mai sus, dovedesc faptul că dispensaţionalistul nu a folosit în nici un caz cuvântul cu un sens nebiblic, când îl foloseşte ca desemnare a sistemului lui de învăţături. Chiar şi Daniel Fuller admite: „Acest ultim sens oferă o ridicare a folosirii teologice perfect valide a cuvântului dispensaţie, pentru a denota o perioadă de timp când Dumnezeu tratează omul într-un anumit fel.”[13]

 

Definiţii

 

Cât despre folosirea cuvântului în Scriptură, dispensaţia poate fi definită ca şi administrare, isprăvnicie, guvernare a proprietăţii altuia. După cum am văzut, aceasta implică responsabilitate, răspundere, credincioşie din partea administratorului.

 

Definiţia teologică a cuvântului se bazează pe folosirea biblică şi caracteristici. Definiţia lui Scofield a fost citată: „Dispensaţia este o perioadă de timp în vremea căreia omul este testat cu privire la supunerea faţă de anumite revelaţii specifice ale voinţei lui Dumnezeu.” După cum s-a văzut, critica obişnuită a acestei definiţii este că nu este adevărată în sensul oikonomia deoarece nu spune nimic despre administrare, ci accentuează aspectul cu perioada de timp. Dar observaţi că Fuller admite validitatea aceleiaşi definiţii, că acest cuvânt poate fi folosit „pentru a denota o perioadă de timp în care Dumnezeu tratează omul într-un anumit fel.”[14] Totuşi, critica are o anumită justificare, deoarece o dispensaţie este în primul rând un aranjament de administrare şi nu o perioadă de timp (deşi, evident că aranjamentul va exista în timpul unei perioade de timp). Perioadă de timp şi dispensaţie nu sunt sinonime ca sens, deşi pot coincide în istorie. Dispensaţia este de fapt aranjamentul implicat, nu timpul implicat, şi o definiţie corectă ar ţine cont de aceasta. Totuşi nu există nici un motiv de alarmă dacă o definiţie pune o perioadă de timp la o dispensaţie.

 

O definiţie concisă a dispensaţiei este aceasta: Dispensaţia este o economie distinsă în lucrarea scopului lui Dumnezeu. Dacă cineva ar descrie o dispensaţie, ar include alte lucruri ca ideea revelaţiei distincte, responsabilitatea, testarea, eşecul şi judecata. Dar în acest punct, căutăm o definiţie, nu o descriere. În folosirea cuvântului economie ca şi centru al definiţiei, accentul cade pe sensul biblic al cuvântului. Economie sugerează şi faptul că anume trăsături ale diferitelor dispensaţii pot fi aceleaşi sau similare. Economii politice sau economice diferite nu sunt complet diferite, dar se poate distinge o diferenţă. Economiile capitaliste sau comuniste sunt diferite şi totuşi sunt funcţiuni, trăsături şi situaţii în aceste economii opuse, care sunt la fel. La fel, în economii diferite când Dumnezeu conduce afacerile lumii, anumite trăsături sunt similare. Totuşi, cuvântul distinct din definiţie, arată că unele trăsături sunt distincte la fiecare dispensaţie şi le marchează diferit ca dispensaţii diferite. Acestea sunt conţinute în revelaţii particulare, distincte pentru fiecare dispensaţie.

 

Fraza „lucrările scopului lui Dumnezeu” din definiţie ne aminteşte că punctul de vedere în distingerea dispensaţiilor este cel al lui Dumnezeu, nu al omului. Dispensaţiile sunt economii instituite şi aduse la concluzia stabilită de Dumnezeu. Trăsăturile distincte sunt prezentate de Dumnezeu, trăsăturile similare sunt reţinute de Dumnezeu, şi scopul total, combinat al întregului program este slava lui Dumnezeu. Erich Sauer declară:

 

O perioadă nouă începe întotdeauna când din partea lui Dumnezeu este prezentată o schimbare în compoziţia principiilor valide până la acea vreme, adică atunci când din partea lui Dumnezeu concurează trei lucruri:

 

1. o continuare a anumitor decrete valide până atunci

2. o anulare a altor reguli valide până atunci

3. o introducere nouă a unor ptincipii noi, care nu au mai fost valide.[15]

 

Pentru a sumariza: Dispensaţionalismul vede lumea ca pe o casă condusă de Dumnezeu. Dumnezeu, în casa Lui, dispensează sau administrează afacerile conform cu voia Sa şi în diferite stadii de revelare în trecerea timpului. Aceste stadii diferite marchează economiile distincte în lucrarea scopului Său total, şi aceste economii diferite constituie dispensaţiile. Înţelegerea economiilor diferite ale lui Dumnezeu este esenţială pentru o interpretare potrivită a revelaţiei Sale în acele economii diferite.

 

Înainte de a părăsi subiectul definiţiilor, ar fi de ajutor să adăugăm şi alte definiţii folositoare ale dispensaţiei. W Graham Scroggie, un scriitor şi pastor scoţian cunoscut, a oferit această definiţie:

 

Cuvântul oikonomia are o semnificaţie şi înseamnă „o administrare”, fie a unei case, sau proprietăţi a unui stat sau naţiuni sau ca în studiul de faţă, administrarea rasei umane sau a unei părţi din ea, la orice vreme. Aşa cum un părinte îşi guvernează casa în moduri diferite, conform cu necesităţi diferite, niciodată pentru un singur scop, la fel Dumnezeu are la momente diferite de-a face cu oamenii, în feluri diferite, în funcţie de necesitatea cazului, dar tot timpul pentru un scop mare.[16]

 

Harry Ironside, prinţul predicatorilor dispensaţionalişti a definit-o astfel: „O economie este o condiţie ordonată a lucrurilor…sunt diferite economii în Cuvântul lui Dumnezeu. O dispensaţie , o economie, este acea ordine particulară sau condiţie a lucrurilor ce prevalează într-o anumită perioadă, şi nu neapărat în altă perioadă.” [17]

 

Clarence E. Mason, Jr., decan pentru mulţi ani la Philadelphia College of Bible, include trăsături descriptive ale dispensaţiilor în definiţiile sale:

 

Cuvântul dispensaţie înseamnă ad literam administrare sau economie. Deci, în folosirea biblică, dispensaţia este o administrare stabilită divin a unei revelaţii particulare a minţii lui Dumnezeu şi a voinţei Lui, ceea ce adaugă responsabilitate întregii rase umane sau acelei părţi a rasei căreia i se dă revelaţia în particular, de către Dumnezeu.


Asociate cu revelaţia, pe de o parte, sunt promisiunile răsplătirii sau binecuvântării pentru cei ce răspund cu supunerea credinţei, iar pe de altă parte, sunt avertismente cu judecata pentru cei ce nu răspund cu supunerea credinţei faţă de acea revelaţie particulară.


Totuşi, deşi perioada de timp se sfârşeşte, anumite principii ale revelaţiei (dispensaţiei sau administrării) trec în perioadele de timp următoare, deoarece adevărul lui Dumnezeu nu încetează de a mai fi adevăr, şi aceste principii devin parte a trupului cumulativ al adevărului pentru care omul este responsabil în desfăşurarea progresivă a revelaţiei scopului de răscumpărare a lui Dumnezeu.[18]

 

O altă definiţie include elemente descriptive:

 

O dispensaţie este metoda distinctă a lui Dumnezeu de guvernare a omenirii sau a unui grup de oameni pe o perioadă din istoria omenirii, marcată de un eveniment crucial, un test, un eşec sau o judecată. Din punct de vedere divin, este o administrare, o regulă de viaţă sau o responsabilitate de a administra afacerile lui Dumnezeu în casa Lui. Din punct de vedere istoric, este un stadiu în progresul revelaţiei.[19]

 

Diferenţa între punctele de vedere în această definiţie este o distincţie care ajută. O dispensaţie este din punctul de vedere al lui Dumnezeu, o economie, dar din unghiul uman, este o responsabilitate şi raportat la revelaţia progresivă, este un stadiu în cadrul ei.

 

Mişcarea recentă care se numeşte dispensaţionalism include diferenţe importante faţă de dispensaţionalismul normativ. Deşi aderenţii săi nu vor să fie restricţionaţi de sine qua non, ei recunosc sensul direct al cuvântului, „cuvântul dispensaţie se referă la un aranjament particular prin care Dumnezeu reglează felul în care oamenii se raportează la El.”[20]

Totuşi, ei se distanţează de dispensaţionaliştii clasici, descriindu-se ca înţelegând „dispensaţiile nu numai ca aranjamente diferite între Dumnezeu şi omenire, ci ca aranjamente succesive în revelaţia progresivă şi realizarea răscumpărării.”[21]

 

Aceste diferenţe vor fi discutate în capitolul 9.

 

RELAŢIA DINTRE DISPENSAŢII ŞI REVELAŢIA PROGRESIVĂ


Revelaţia progresivă este recunoaşterea faptului că mesajul lui Dumnezeu pentru om nu a fost dat într-un singur act, ci s-a desfăşurat în serii de acte succesive şi prin minţile şi mâinile multor oameni, cu trecut diferit. Ca să spunem aşa, este o vedere teistă despre revelaţie, nu una deistă. Paginile Bibliei prezintă „nu expunerea unei revelaţii complete, ci înregistrarea unei revelaţii în progres. Părţile şi trăsăturile ei se pot vedea, nu aranjate după evoluţia lor, ci aranjându-se singure în cursul dezvoltării lor, şi crescând, prin stadii ce pot fi marcate şi prin accesiuni ce pot fi măsurate, în forma perfectă pe care o vor avea la final.”[22]

 

Principiul revelaţiei progresive este evident în Scriptură. Pavel a vorbit pe Muntele lui Marte că înainte Dumnezeu le-a trecut cu vederea ignoranţa, dar acum El le porunceşte să se pocăiască (Fapte 17:30). Deschiderea maiestuoasă a cărţii evreilor subliniază sensurile diferite ale revelaţiei progresive (Evrei 1:1 -- 2). Unul din versetele cele mai uluitoare care arată diferitele căi ale tratării omenirii de către Dumnezeu, este Ioan 1:17: „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” Alte exemple pot fi găsite în Ioan 14:16 -- 17; 14:26; şi 16:24. Adevărul lui Dumnezeu nu era dat tot deodată, evident,, şi stadiile diferite de revelaţie ne arată că El a lucrat în căi diferite în timpuri diferite. Interpretul Bibliei trebuie să observe cu atenţie această evoluţie progresivă a revelaţiei, iar dispensaţionalismul ajută la promovarea acurateţei în acest domeniu.

 

În această problemă a observaţiei corecte şi a interpretării progresului revelaţiei vedem apropiata legătură dintre dispensaţionalism şi hermeneutică. Un text standard de hermeneutică, care a apărut prima dată în 1883 şi care nu are un punct dispensaţionalist, spune „Cu fiecare noi serii de generaţii, este dată o nouă promisiune, sau un scop mare al lui Dumnezeu este adus la lumină”. [25] Marcarea acestor stadii din revelaţia scopului lui Dumnezeu este baza abordării dispensaţionaliste a interpretării scripturale. Chiar şi Bernard Ramm, care s-a mutat ulterior de la o poziţie dispensaţionalistă, a admis faptul că o realizare mai limpede a revelaţiei progresive s-a datorat în mare „influenţei benefice a dispensaţionalismului”.[24]

 

Interpreţii nondispensaţionalişti (de la şcoala de teologie a legământului) s-au făcut vinovaţi de citirea inversă (uneori forţată) a învăţăturilor NT în VT, în efortul de a găsi o bază pentru doctrina lor de salvare din VT. Dispensaţionaliştii, pe de altă parte, fac uneori nişte distincţii atât de dure între perioade şi trăsături ale diferitelor dispensaţii, încât au zis, de exemplu, foarte puţin despre hat în VT. Totuşi teologii legământului au o interpretare greşită ca rezultat al unui defect inerent din sistem (deoarece include totul de la Cădere sub un sigur legământ al harului), în vreme ce lipsa dispensaţionaliştilor nu este în sistem, ci în explicarea lui. Teologia legământului permite şi chiar cere aşezarea NT în VT. Teologia dispensaţionalistă recunoaşte distincţiile, dar susţine unitatea de bază a planului lui Dumnezeu, ce se desfăşoară în Scriptură.

 

Cu toate acestea, dispensaţionaliştii nu au susţinut întotdeauna această unitate, cum ar fi trebuit, astfel devenind un lucru comun să acuzăm dispensaţionalismul în această problemă. „Dispensaţionalismul distruge unitatea Bibliei” este strigătul, datorită schemei dispensaţionaliste, declară un scriitor „Biblia nu mai este un întreg auto-consistent”.[25] „Această teorie,” spune Louis Berkhof, „este şi divizibilă cu tendinţa de a dezmembra organismul scriptural, cu rezultate dezastruoase.”[26] Mai popular, această obiecţie este exprimată de acuzaţia că dispensaţionaliştii nu văd nici o valoare în Slujba de pe Munte sau că nu se roagă rugăciunea Tatăl nostru.[27]

 

Un fapt istoric interesant: în a doua ediţie a Scofield Reference Bible (1917, şi New Scofield, 1967) o secţiune nouă, intitulată „Vedere panoramică a Bibliei” a fost adăugată „pentru a se arăta unitatea din Biblie, care a listat mai multe puncte ale acestei unităţi.

 

Chiar dacă dispensaţionaliştii nu au comunicat clar învăţăturile sistemului lor împreună cu aceste linii, trebuie să ne amintim că sistemul nu este greşit. Numai dispensaţionalismul are un principiu larg şi unificator pentru a face dreptate unităţii progresului revelaţiei, pe de o parte, şi distincţia diferitelor stagii în acel progres, pe de altă parte. Teologia legământului poate doar accentua unitatea şi făcând aceasta, o supra accentuează până devine singura categorie guvernantă de interpretare. Orice aparentă lipsă de unitate în schema dispensaţională este superficială şi în realitate, se simte că mult publicatele conflicte ale dispensaţionalismului există în minţile teologilor legământului şi sunt agravate de abordarea lor negarantată şi unitatea forţată a Scripturilor. Varietatea poate fi o parte esenţială a unităţii. Aceasta este adevărat în creaţia lui Dumnezeu, în revelaţia lui Dumnezeu şi numai dispensaţionalismul poate da socoteală adecvat de economiile distincte sau dispensaţiile din (şi nu în afara) lucrarea scopului lui Dumnezeu.

 

Pentru a sumariza: revelaţia progresivă vede biblia nu ca un text de teologie , ci ca dezvăluirea continuă a revelaţiei lui Dumnezeu, dată prin diferite mijloace, în epoci succesive. În această desfăşurare există stadii diferite de revelare, când Dumnezeu introduce lucruri noi pentru care omul devine responsabil. Aceste stadii sunt economii, administrări sau dispensaţii în desfăşurarea scopului Lui. Deci, dispensaţionalismul recunoaşte şi unitatea scopului Lui şi diversitatea în desfăşurarea lui. Teologia legământului accentuează unitatea până la punctul de a forţa interpretării negarantate, inconsistent, şi interpretări contradictorii ale Scripturii. Numai dispensaţionalismul poate menţine unitatea şi diversitatea în acelaşi timp şi să ofere un sistem consistent de interpretare.

 

CARACTERISTICI ALE DISPENSAŢIEI


Caracteristici primare


Ce marchează diferitele economii în lucrarea scopului lui Dumnezeu şi le distinge una de alta? Răspunsul are două puncte: (1) diferitele relaţii de guvernare cu lumea în care Dumnezeu intră din fiecare economie; şi (2) responsabilitatea rezultată asupra omenirii în fiecare din aceste relaţii diferite.

 

Aceste caracteristici sunt vital legate de diferite revelaţii pe care Dumnezeu le dă de-a lungul istoriei şi arată din nou legătura dintre fiecare dispensaţie şi diferitele stadii din progresul revelaţiei. Fără dorinţa de a prejudicia întrebarea câte dispensaţii sunt, să vedem dacă acest răspuns este valid, folosind mai multe dispensaţii nesupuse întrebărilor, ca ilustrare.

 

Înainte ca păcatul să intre în lume la căderea omului, relaţia lui Dumnezeu de guvernare faţă de Adam şi Eva, era directă. Responsabilitatea lor era de a menţine acea părtăşie directă cu El şi aceasta implica specific, îngrijirea grădinii şi abţinerea de la a mânca fructele pomului cunoştinţei binelui şi răului. După ce păcatul a intrat la Cădere, relaţia lui Dumnezeu nu mai era directă, deoarece o barieră se pusese între Dumnezeu şi om.

 

La darea legii izraeliţilor, prin Moise, guvernarea lui Dumnezeu a fost mediată prin diferite categorii de legi . Aceasta nu înseamnă că El nu a mai vorbit niciodată direct, ci înseamnă că principalul lui mod de guvernare a fost codul mozaic, care era ceva nou introdus la acea vreme. Mai înseamnă că responsabilitatea omenirii era în conformitate cu acel cod – din nou o altă responsabilitate, deoarece înainte de darea legii, oamenii nu erau ţinuţi responsabili de ceva ce nu exista.

 

După venirea lui Hristos, relaţia de guvernare a lui Dumnezeu cu omenirea, nu mai era prin legea mozaică. Aceasta ne este arătată de sistemul de jertfe. Observaţi diferenţa notabilă în relaţie cu îndreptăţirea, sumarizată de Pavel în predica din Antiohia din Pisidia: „şi oricine crede, este iertat (îndreptăţit) prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi (îndreptăţit) prin Legea lui Moise. (Fapte 13:39). Aici este fără îndoială o cale diferită de conducere a afacerilor lumii, cu privire la responsabilitatea omului în relaţie cu cea mai importantă arie de îndreptăţire. Oricare ar fi fost responsabilitatea lui sub legea mozaică, rămâne nespecificată în prezent (vezi cap. 6), dar cu venirea lui Hristos, necesitatea îndreptăţirii a devenit credinţa în El. Aceasta este evident o altă treaptă în progresul revelaţional. Deci, concluzionăm că o nouă dispensaţie a fost inaugurată, deoarece economia şi responsabilitatea s-au schimbat şi a fost dată o nouă revelaţie.

 

Astfel, caracteristicile distincte ale unei noi dispensaţii sunt: (1) o schimbare în relaţia de guvernare a lui Dumnezeu cu omul (printr-o dispensaţie ce nu trebuie să aibă trăsături noi pe de-a-ntregul) (2) o schimbare rezultantă în responsabilităţile omului; şi (3) revelaţia corespondentă necesară pentru a efectua schimbarea (care este nouă şi este o treaptă în progresul revelaţiei prin Biblie).

 

Caracteristici secundare


Până acum nu s-a spus nimic despre caracteristicile obişnuite ale unei noi dispensaţii: un test, un eşec, o judecată. Testul este la fel ca responsabilitatea umană. Evident, oricând Dumnezeu dă o revelaţie cu privire la metoda Sa de conducere a afacerilor lumii, dă şi o responsabilitatea corespondentă sau un test pentru oameni, dacă ei se vor alinia sau nu la economia lui Dumnezeu şi la revelarea ei. Oponenţii dispensaţionalismului, care insistă că astfel de testări din partea lui Dumnezeu îl fac un experimentator care nu cunoaşte cum vor evolua lucrurile, nu înţeleg scopul testării în general.[28] Un test dispensaţional nu este diferit de testele despre care se vorbeşte în Iacov 1. Astfel de teste nu sunt pentru luminarea lui Dumnezeu, ci pentru a scoate la lumină ce se află în oameni, credinţă sau eşec.

 

Într-un fel, fiecare dispensaţie conţine acelaşi test: va răspunde o persoană favorabil faţă de responsabilitatea unei economii particulare sub care trăieşte? Acest test general este particularizat în fiecare dispensaţie de natura revelaţiei pe care Dumnezeu o dă de fiecare dată cu privire la responsabilitatea omului. De fapt, fiecare parte a revelaţiei ce aparţine unei dispensaţii este parte a unui test şi totalitatea revelaţiei este testul. Dispensaţionaliştii au încercat adesea în scrierile lor să izoleze testul particular al fiecărei dispensaţii. Dacă acesta este de ajutor studentului, poate fi în cel mai bun caz o declaraţie parţială a întregii responsabilităţi.29]

 

Este eşecul o parte necesară a fiecărei dispensaţii? Este un fapt al istoriei biblice că omenirea a eşuat de-a lungul tuturor perioadelor de timp. Fiecare dispensaţie este plină de eşecuri, deoarece istoria este plină de ele. Eşecurile sunt în cel puţin două domenii – economia guvernamentală şi salvarea. În ambele arii nu au eşuat toţi oamenii, dar majoritatea au eşuat. Păcatul ajunge întotdeauna la un punct culminant în istoria umană şi astfel de puncte culminante marchează sfârşitul diferitelor dispensaţii. Crucificarea lui Hristos a fost un punct culminant al răzvrătirii naţiunii căreia i s-a dat privilegiul legii şi slujba Domnului. A mai marcat şi sfârşitul unei dispensaţii. Era prezentă va avea punctul culminant cu rebeliunea şi întoarcerea de la Dumnezeu în forţă. Regatul mileniului va avea punctul culminant în rebeliune împotriva domniei personale a lui Hristos regele (Apoc 20:7 -- 9).

 

Fiecare dispensaţie are o judecată? De fapt se poate ca fiecare să aibă mai multe judecăţi, mai multe teste şi mai multe eşecuri. Dar dacă este un eşec maxim, este şi o judecată maximă. Deşi situaţiile cu testarea, eşecul şi judecata nu sunt bazele ce marchează dispensaţiile, ele par a fi parte din ele. Dacă nu este un test decisiv, poate fi un aranjament dispensaţional. Dacă nu sunt eşecuri maxime şi judecăţi, tot se poate să fie o schimbare în aranjamentul dispensaţional. Prezenţa unui test, eşec şi judecată nu este sine qua non (absolut esenţial) un aranjament dispensaţional.

 

Obiecţii

Nu par aceste caracteristici să disece istoria şi să îi compartimenteze erele? Dintr-un punct de vedere, dispensaţionalismul apare a face acest lucru. Această perspectivă secţională a schemei dispensaţionale este vederea prezentată de obicei în hărţile dispensaţionale. Deşi nu este nimic eronat, nu este întreaga poveste. Mai este şi ceea ce se numeşte perspectiva longitudinală sau spirală a dispensaţionalismului.[30] Aceasta include principiile continue prin toate dispensaţiile, care dau coerenţă întregului curs istoric. Aranjamentul guvernamental distinct ce distinge diferite dispensaţii nu este în nici un fel conflictual cu unitatea scripturală.

 

Perspectiva longitudinală, de exemplu, accentuează faptul că Dumnezeu este, a fost şi va fi un Dumnezeu al harului. Perspectiva secţională accentuează administrarea harului ce prevalează astăzi. Perspectiva longitudinală este cea a progresului revelaţiei, cea secţională este cea a oricărui moment din timp. Ambele perspective sunt valide şi necesare în înţelegerea revelaţiei lui Dumnezeu.

 

Astfel, ar fi o obiecţie nefondată să se spună „Dumnezeu este mereu plin de har, este confuz a se distinge o perioadă anume printr-un termen care caracterizează toate perioadele”.[31] Cineva ar putea întreba dacă Dumnezeu nu a fost întotdeauna un Dumnezeu al legii. Şi dacă da, este greşit să se delimiteze o perioadă numită Lege? Nu face Dumnezeu însuşi, prin Ioan, aceste distincţii (Ioan 1:17)? Obiecţia se bazează pe o premisă falsă pe care Fuller o arată în declaraţia sa: „Este imposibil să ne gândim la diferite grade de har, deoarece Dumnezeu este sau nu este plin de har.”[32] Faptul este că sunt diferite grade ale revelaţiei harului lui Dumnezeu, chiar dacă este mai puţină revelaţie, Dumnezeu nu este mai puţin plin de har, faţă de atunci când este multă revelaţie a harului Său. Altfel, Dumnezeu nu ar fi foarte sfânt şi drept când amână sau suspendă o judecată imediată şi dreaptă. El îşi arată mânia mai specific în anumite vremuri din istoria umană, decât în altele. Dar perioadele de tăcere nu Îl fac mai puţin drept, la fel cum o revelaţie ascunsă a harului nu Îl face mai lipsit de har. Numai dispensaţionalismul cu perspectivele sale secţionale şi longitudinal/spiral poate recunoaşte bogăţia, mobilitatea şi complexitatea istoriei conducerii de către Dumnezeu a situaţiilor lumii.

 

Înainte de dezvoltarea sistemelor legământului sau cel dispensaţional, Calvin a scris aceste cuvinte potrivite:

 

Nu se potriveşte să spunem că Dumnezeu, întotdeauna auto-consistent, ar trebui să permită o aşa mare schimbare, apoi să nu fie de acord cu ce a poruncit şi a încredinţat. Replic că Dumnezeu nu trebuie considerat schimbător numai pentru că a permis diferite forme în diferite perioade, cum a ştiut El că este mai bine pentru fiecare. Dacă un fermier dă diferite sarcini iarna casei lui, şi altele vara, nu îl vom acuza bazat pe aceasta, de inconstanţă sau să gândim că nu respectă regulile agriculturii, care sunt în concordanţă cu ordinea continuă a naturii. În aceeaşi manieră, dacă un părinte îşi instruieşte copiii într-un fel în copilărie, în alt fel în adolescenţă şi în alt fel la tinereţe, nu o să îl numim instabil şi capricios şi să spunem că şi-a abandonat scopul. De ce atunci îl etichetăm pe Dumnezeu ca fiind inconstant pentru că a făcut distincţie între mai multe perioade?[33]

 

Teologia legământului, cu tot legământul atot-cuprinzător a harului sare peste epoci mari şi momente culminante ale istoriei, ca să nu deranjeze”unitatea scripturală” şi prezintă ceva atât de distinct, încât o dispensaţie trebuie recunoscută. Este adevărat mai ales în legătură cu biserica ca şi entitate nouă. Vederea secţională accentuează importanţa distinctă a fiecărui eveniment în aşezarea lui istorică şi cu un scop particular, vederea longitudinală aşează toate evenimentele în relaţia lor corectă, în progresul revelaţional. Dispensaţionalismul evită confuzia şi contradicţia şi în acelaşi timp uneşte toate părţile într-un întreg.

 

Caracterul distinct dar progresiv al dispensaţiilor interzice ca acestea să fie amestecate sau confundate, ele fiind cronologic succesive. Dar s-a presupus că aceste caracteristici ale testării, eşecului şi judecăţii formează un model repetat, ciclic al istoriei, ca la grecii păgâni. De exemplu, Kraus spune „Filozofia istoriei este în esenţă conceptul grec al ciclurilor, fiecare ciclu sfârşind în apostazie şi judecată. Dumnezeu nu este reprezentat ca împlinindu-Şi planul în procesul istoric, ci apărând intermitent, pentru a începe un nou ciclu prin intervenţie supranaturală.”[34] Cap.1 arată că numai dispensaţionalismul prezentă o filozofie optimistă a istoriei. Mi mult, modelul dispensaţional nu numai că formează o imagine ciclică repetitivă, ci şi o spirală ascendentă. Erich Sauer, ale cărui cărţi combină atât de bine perspectivele secţionale şi longitudinale ale dispensaţionalismului, sumarizează situaţia astfel:

 

Un început divin nou nu este o întoarcere la vechi. În fiecare reformare născută din colaps, sunt în acelaşi timp şi sămânţa unui program de viaţă pentru viitor. Revelaţia şi dezvoltarea nu sunt opuse, în nici un caz, ci aparţin împreună. În sfera bibliei, ca şi în alte locuri, este o urcare de jos în sus, de la tulbure la lumină.[35]

 

Acest concept al spiralei se vede prin imaginarea confuziei invertirii ordinii dispensaţionale şi aşezând mileniul mai întâi. La fel de ilogic ar fi inversarea legii cu harul (sau ce nume doriţi să ataşaţi la ce a dat prin Moise şi prin Hristos). Dispensaţionalismul revelează lucrarea planului lui Dumnezeu în procesul istoric, într-o revelare progresivă a harului Său. Magnifică harul lui Dumnezeu, deoarece recunoaşte că adevăratul progres poate veni numai de la intervenţia plină de har a lui Dumnezeu în societatea umană. Dacă nu ar fi avut loc intervenţii ciclice, atunci cursul istoriei ar merge în jos şi ar fi pesimist.

 

În concluzie: caracteristica principală a dispensaţiei este aranjamentul economic şui responsabilitatea pe care Dumnezeu o revelează în fiecare dispensaţie. O astfel de responsabilitate este un test în sine. Majoritatea oamenilor eşuează la test şi urmează judecata. Schema dispensaţională are două perspective: una secţională 8care uneori este înţeleasă greşit ca ciclică, car este în realitate o spirală) şi cea longitudinală (care accentuează desfăşurarea progresului revelaţiei şi principiile continue prin vremurile dispensaţiilor).

 

SINE QUA NON-UL DISPENSAŢIONALISMULUI


Ce marchează o persoană ca fiind dispensaţionalist? Ce este sine qua non (partea absolut indispensabilă) a sistemului? Deşi anumite discuţii ulterioare trebuie anticipate pentru a răspunde la această întrebare, ni se pare potrivit să dăm un răspuns acum.

 

Teoretic, sine qua non trebuie să se afle în recunoaşterea faptului că Dumnezeu are economii distincte de guvernare a situaţiilor lumii. Teologii legământului susţin că există diferite dispensaţii (şi chiar folosesc cuvântul) în lucrarea legământului harului. Charles Hodge, de exemplu, a crezut că sunt patru dispensaţii după Cădere – de la Adam la Avraam, Avraam la Moise, Moise la Hristos, şi Hristos la final.[36] Berkhof scrie, cum am văzut, numai despre două dispensaţii de bază – vechea şi noua, dar în cea veche vede patru perioade şi toate acestea sunt revelaţii ale legământului harului.[37] Cu alte cuvinte, o persoană poate crede în dispensaţii şi le poate vedea în relaţie cu revelaţia progresivă, fără a fi dispensaţionalist.

 

Este esenţa dispensaţionalismului în numărul de dispensaţii? Nu, deoarece nu este o situaţie majoră în sistem, cum se va discuta în capitolul următor. Nu că Scofield are şapte dispensaţii, iar Hodge numai patru, deoarece acest lucru îl face pe primul dispensaţionalist iar pe ultimul nu.

 

Poate situaţia premilenialismului este determină. Răspunsul este din nou negativ,căci sunt aceia care sunt premilenişti şi care clar că nu sunt dispensaţionalişti. Premileniştii legământului au conceptul legământului harului şi scopul central soteriologic a lui Dumnezeu. El reţine ideea regatului mileniului, deşi are puţin sprijin în profeţiile VT. Regatul, după părerea lui, este diferit de cel al dispensaţionaliştilor, deoarece îşi pierde mult din caracterul evreiesc, datorită promisiunilor VT cu privire la împărăţie. Mulţi premilenişti ai legământului sunt şi posttribulaţionişti, şi aceasta pare a fi o însoţire logică a abordării nondispensaţionaliste.[38] În orice caz, a fi premilenist nu te face neapărat dispensaţionalist. (dar reversul este adevărat – a fi dispensaţionalist te face şi premilenist.)

 

Ce este atunci sine qua non al dispensaţionalismului? Răspunsul are trei părţi

 

1 Un dispensaţionalist face diferenţă între Israel şi biserică. Aceasta este declarată în diferite feluri şi de prietenii şi de duşmanii dispensaţionalismului. Fuller spune că „premisa de bază a Dispensaţionalismului sunt cele două scopuri pe care le-a exprimat Dumnezeu prin formarea a doi oameni care sunt diferiţi etern.”[39] A. C. Gaebelein a vorbit despre diferenţa dintre evrei, neamuri şi biserica lui Dumnezeu.[40] Chafer a sumarizat astfel:

 

Dispensaţionalistul crede că de-a lungul vremurilor, Dumnezeu urmăreşte două scopuri distincte: unul legat de pământ, cu oameni şi obiective pământeşti, ceea ce este iudaismul; în vreme ce alta este legată de cer, cu oameni cereşti şi obiective cereşti, care este creştinismul…dispensaţionalistul parţial, deşi observă vag unele distincţii, îşi bazează interpretarea pe supoziţia că Dumnezeu face doar un lucru, separarea generală a binelui de rău şi în ciuda confuziei pe care această teorie limitată o creează, că oamenii pământeşti devin cereşti, că programul pământesc trebuie interpretat spiritual sau neglijat total.[41]

 

Acesta este probabil testul teologic de bază dacă o persoană este sau nu dispensaţionalistă, şi este fără îndoială cel mai practic şi conclusiv. Cel ce nu face distincţie între Israel şi biserică, nu se va ţine de distincţiile dispensaţionaliste, iar cel ce o face se va ţine.[42]

 

Deşi scopul lui Dumnezeu pentru Israel şi scopul lui Dumnezeu pentru biserică primesc aceeaşi atenţie în Scriptură, Dumnezeu are scopuri şi pentru alte grupuri. El are un scop şi un plan pentru îngeri, care nu se amestecă cu scopul lui pentru Israel sau biserică (2 Petru 2:4; Apoc. 4:11). El are un scop pentru cei ce îl resping, care este diferit de alte scopuri (Prov. 16:4). El are un plan pentru naţiuni, care continuă în Noul Ierusalim (Apoc. 22:2), şi acele naţiuni sunt diferite de mireasa lui Hristos. Dumnezeu are mai mult de două scopuri, deşi El revelează mai multe despre scopul lui pentru Israel şi biserică, decât pentru alte grupuri.

 

Dispensaţionaliştii progresivi încurcă această distincţie, spunând că acest concept nu se află în aceeaşi clasă cu ceea ce se spune despre neamuri, Israel, şi evrei. Ce înseamnă aceasta nu este foarte clar. (vezi discuţia completă în cap.9) Dar pare a sugera că distincţia clasică Israel/biserică, nu este foarte clară.

 

2 această distincţie între Israel şi biserică s-a născut dintr-un sistem de hermeneutică ce este de obicei numit interpretare literală. Deci, al doilea aspect al sine qua non-ului dispensaţionalismului este hermeneutica istoric-gramaticală. Cuvântul literal poate nu este la fel de bun ca normal sau comun, dar este interpretare ce nu spiritualizează sau alegorizează ca şi interpretarea nondispensaţională. Spiritualizarea poate fi practicată cu un grad mai mic sau mai mare, dar prezenţa ei într-un sistem de interpretare indică faptul că se face o abordare nondispensaţională.[43]

 

Literal sau comun, interpretarea indică o abordare dispensaţionalistă la interpretarea Scripturii. Şi această consistenţă – puterea interpretării dispensaţionaliste – pare a obosi pe nondispensaţionalişti şi devine obiectul ridiculizării lor.[44] Interpretarea literal/istorica/gramaticală nu este singura practică a dispensaţionaliştilor, dar folosirea ei în toate ariile de interpretare biblică este.. Aceasta nu împiedică sau exclude înţelegerea corectă a tipurilor, ilustrărilor, apocalipselor şi a altor genuri din modelul de bază al interpretării literale.

 

3 Un al treilea aspect al sine qua non-ului dispensaţionalist este o situaţie tehnică ce va fi discutată mai pe larg ulterior (vezi cap.5). Ea priveşte scopul nevăzut al lui Dumnezeu în lume. Teologii legământului, în practică, cred că acest scop este salvarea (deşi teologii legământului accentuează puternic slava lui Dumnezeu în teologia lor), iar dispensaţionalistul spune că scopul este mai larg de atât; anume slava lui Dumnezeu. Progresivii au un centru cristologic, aparent pentru a susţine accentul pus de ei pe legământul davidic şi pe Hristos, domnitorul davidic din cer.

 

Pentru dispensaţionalistul normativ, programul soteriologic sau de salvare a lui Dumnezeu nu este singurul program, ci unul din mijloacele din programul total prin care Dumnezeu se glorifică pe Sine. Scriptura nu se centrează pe om, ca şi când salvarea este tema principală, ci se centrează pe Dumnezeu, deoarece slava Lui este în centru. Biblia însăşi ne învaţă că salvarea, aşa importantă şi minunată cum este, nu este un capăt în sine, ci un scop cu finalul glorificării lui Dumnezeu (Efes.. 1:6, 12, 14). John F. Walvoord, succesorul lui Chaferla Seminarul Teologic Dallas, se exprimă astfel: “Scopul mai mare a lui Dumnezeu este manifestarea gloriei Sale cu scopul ca fiecare dispensaţie, fiecare revelaţie succesivă a planului lui Dumnezeu pentru perioade, felul în care tratează pe cei aleşi şi pe cei care nu sunt aleşi….să se combine să manifeste gloria divină.” [45] În alt loc el spune:

 

Toate evenimentele lumii create sunt desemnate să manifeste gloria lui Dumnezeu. Eroarea teologilor legământului este că ei combină multele faţete ale scopului divin în într-un singur obiectiv al împlinirii legământului harului. Din punct de vedere logic, aceasta este eroare reductivă – folosirea unui aspect al întregului ca element determinant.[46]

 

Esenţa dispensaţionalismului, este deci, distincţia între Israel şi Biserică. Aceasta reiese din angajarea consistentă a dispensaţionalistului a interpretării gramatical istorice sau normală sau comună şi reflectă o înţelegere a scopului de bază a lui Dumnezeu în relaţiile Lui cu omenirea, ca aceea de a Se glorifica prin salvare şi alte scopuri.


NOTES

[1]. Scofield Reference Bible (New York: Oxford, 1909), 5.
[2]. New Scofield Reference Bible (New York: Oxford, 1967), 3.
[3]. E.g., John H. Gerstner, Wrongly Dividing the Word of Truth Brentwood, Tenn.: Wolgemuth & Hyatt, 1991), 152, 270.
[4]. John Wick Bowman, "The Bible and Modem Religions: II. Dispensationalism," Interpretation 10 (April 1956): 174.
[5]. L. S. Chafer, Dispensationalism (Dallas: Seminary Press, 1936), 8 -- 9.
[6]. Charles C. Ryrie, "The Necessity of Dispensationalism," Bibliotheca Sacra 114 (July 1957): 251.
[7]. W W Skeat, An Etymological Dictionary of the English Language (Oxford: Clarendon, 1946), 174.
[8]. Oxford English Dictionary (New York: Oxford Univ. Press, 1933), 3:481.
[9]. Ibid.
[10]. W F. Arndt and F. W Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament (Chicago: Univ. of Chicago Press, 1957), 562.
[11]. J. H. Moulton and George Milligan, The Vocabulary of the Greek Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1949), 442 -- 43.
[12]. Bowman, "The Bible and Modern Religions: II. Dispensationalism, 175.
[13]. Daniel P Fuller, "The Hermeneutics of Dispensationalism (Th.D. diss., Northern Baptist Theological Seminary, Chicago, 1957), 20.
[14]. Ibid.
[15]. Erich Sauer, The Dawn of World Redemption (Grand Rapids: Eerdmans, 1951), 194.
[16]. W Graham Scroggie, Ruling Lines of Progressive Revelation (London:
Morgan & Scott, 1918), 62 -- 63.
[17]. H. A. Ironside, In the Heavenlies (New York: Loizeaux Bros., n.d.), 67.
[18]. C. E. Mason, Jr., "Eschatology" (mimeographed notes for course at Philadelphia College of Bible, rev. 1962), 5 -- 6.
[19]. Paul David Nevin, "Some Major Problems in Dispensational Interpretation" (unpublished Th.D. diss., Dallas Theological Seminary 1963), 97.
[20]. Craig A. Blaising and Darrell L. Bock, Progressive Dispensationalism (Wheaton, Ill.: Victor, 1993), 14.
[21]. Ibid., 48.
[22]. T D. Bernard, The Progress of Doctrine in the New Testament (Grand Rapids: Zondervan, n.d.), 20.
[23]. Milton S. Terry, Biblical Hermeneutics (Grand Rapids: Zondervan, nd.), 568.
[24]. Bernard Ramm, Protestant Biblical Interpretation, rev. ed. (Boston: Wilde,
1956), 158.
[25]. Oswald T Allis, "Modern Dispensationalism and the Law of God," Evangelical Quarterly 8(15 July 1936): 272.
[26]. Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1941), 291.
[27]. For example, T A. Hegre, The Cross and Sanctification (Minneapolis: Bethany Fellowship, 1960), 6. Cf. the entire chapter entitled "Have You Lost Your Bible?" which devotes two pages to the disastrous effects of liberalism on the Bible and five pages to the "damaging" results of dispensationalism!
[28]. Bowman, "The Bible and Modern Religions: II. Dispensationalism, 176.
[29]. C. l. Scofield, Rightly Dividing the Word of Truth (New York: Revell, nd.).
[30]. H. Chester Woodring, "Grace Under the Mosaic Covenant" (unpublished Th.D. diss., Dallas Theological Seminary 1956), 33 -- 38.
[31]. Fuller, "The Hermeneutics of Dispensationalism, 164.
[32]. Ibid.
[33]. John Calvin, Institutes of the Christian Religion (London: Wolfe & Harison, 1561), II, XI, 13.
[34]. C. Norman Kraus, Dispensationalism in America (Richmond: John Knox, 1958), 126.
[35]. Sauer, The Dawn of World Redemption, 54
[36]. Charles Hodge, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1946), 2:373-77.
[37]. Berkhof, Systematic Theology, 293-300.
[38]. H. Phillip Hook, "The Doctrine of the Kingdom in Covenant Premillennialism (unpublished Th.D. diss., Dallas Theological Seminary 1959). Cf. Fuller, "The Hermeneutics of Dispensationalism, 363-64.
[39]. Fuller, "The Hermeneutics of Dispensationalism, 25.
[40]. Arno C. Gaebelein, The Gospel of Matthew (New York: Our Hope, 1910), 1:4.
[41]. Chafer, Dispensationalism, 107.
[42]. There can be rare exceptions, as with C. E. B. Cranfield (Commentary on Romans [Edinburgh: T & T Clark, 1979], 448 n. 2), who rejects the teaching that Israel has been replaced by the church.
[43]. Cf. George E. Ladd, The Blessed Hope (Grand Rapids: Eerdmans, 1956),
126 -- 34. Even though Ladd believes in a future for the nation Israel (cf. "Is There a Future for Israel?" Eternity [May 1964], 25 -- 28, 36), that does not mean that he is a dispensationalist, for he fails to meet the criterion concerning the consistent use of the literal principle of interpretation. In this same article (p. 27) he declares that "although the Church is spiritual Israel, the New Testament teaches that literal Israel is yet to be saved." In other words, he distinguishes the church and Israel in the future millennial age, but he does not distinguish them in the present age. Since Israel and the church are not kept distinct throughout God's program, Ladd fails to meet this test of dispensationalism.
[44]. Arnold B. Rhodes, ed., The Church Faces the Isms (New York: Abingdon, 1958), 95.
[45]. John F. Walvoord, "Review of Crucial Questions About the Kingdom of God, by George E. [add," Bibliotheca Sacra 110 (January 1953): 3-4.
[46]. John F. Walvoord, The Millennial Kingdom (Findlay, Ohio: Dunham, 1959), 92.

horizontal rule

Dispensationalism. Charles C. Ryrie. Moody Press, Chicago. 1995. Pages 23-43.

 

Courtesy of http://www.gospelpedlar.com/

Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

  Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate