Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Apologetica

 

 

 

 

 


Calvinismul (continuare din numărul anterior)

 

Cele cinci puncte ale Calvinismului (Partea 2)
 

R. L. DabneyRobert Lewis Dabney - imagine preluata de pe wikipedia

2. Chemarea Eficientă

Care este natura şi influenţa revoluției morale de obicei numită chemarea eficientă sau regenerarea?

Această schimbare trebuie să fie mai mult decât o reformare exterioră a comportamentului; ea este o revoluție interioară a primelor principii care reglează comportamentul. Aceasta trebuie să meargă mai adânc decât o schimbare a scopului referitor la păcat şi evlavie; aceasta trebuie să fie o inversare a înclinațiilor originale care până aici au îndemnat sufletul să aleagă păcatul şi să respingă evlavia. Nimic mai puţin nu întemeiază o convertire adevărată. Precum copilul mâncăcios poate fi convins prin frica egoistă de durere şi moarte să renunțe la delicatețele pe care le iubeşte, şi să înghită medicamentele grețoase pe care cerul gurii lui le detestă, tot aşa omul păgân poate fi influenţat de dreptatea lui personală şi de frica egoistă față de iad să se abțină de la păcatele pe care el încă le iubeşte şi să se supună îndatoririlor religioase pe care sufletul său ascuns încă le detestă. Dar după cum o practică nu este vindecarea reală pentru viciul lăcomiei din copil, tot aşa cealaltă nu este o convertire reală spre evlavie în păcătos. Copilul trebuie nu doar să părăsească, ci cu adevărat să nu îi placă delicatețele sale nesănătoase; nu doar să se supună pentru a înghiți, ci cu adevărat să iubească, medicamentele care în mod natural sunt grețoase pentru el. Frica egoistă poate face cele dintâi; dar nimic decât o schimbare psihologică a constituției poate face cele din urmă. Omul natural trebuie nu doar să se supună din frică egoistă către evlavia pe care el o detestă, el trebuie să o iubească de dragul ei, şi să urască păcatele care în mod natural sunt dulci pentru el. Nici o schimbare nu poate fi permanentă, dacă nu merge atât de adânc; nimic mai puţin nu este o convertire adevărată. Chemarea lui Dumnezeu către păcătos este: „Fiul meu, dă-mi inima ta” (Proverbe 23:26). Dumnezeu cere adevărul în cele mai interioare părți şi în partea ascunsă: „fă, dar, să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!” (Psalmul 51:6) „Să vă tăiaţi, dar, inima împrejur” (Deuteronom 10:16). Dar auziți mai ales pe Cristos: „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău (corupt, n. tr.) şi rodul lui rău (corupt, n. tr.)” (Matei 12:33). Noi numim revoluţia interioară a principiilor regenerare; iar schimbarea vieții care începe imediat din noile principii convertire. Regenerarea este un act sumar, convertirea este un proces continuu. Convertirea începe în, şi iese în mod constant din, regenerare, după cum creșterea continuă a plantei din primul mugur sau înviere a seminței sale uscate. În convertire sufletul reînnoit este un agent activ: „Poporul Tău [al lui Dumnezeu] este plin de înflăcărare, când Îţi aduni oştirea (în ziua puterii lui, n. tr.)” (Psalmul 110:3). Omul convertit alege şi acționează noua viață de credinţă şi ascultare din inimă şi în mod liber, aşa cum este îndemnat de Duhul Sfânt. În acest sens, el îşi lucrează mântuirea lui proprie (Filipeni 2:12). Dar în mod vădit în regenerare, în revoluţia iniţială a înclinației, sufletul nu acționează, ci este un lucru asupra căruia se acționează. În acest prim punct nu poate fi nici o cooperare a voinței omului cu puterea divină. Influenţa este în întregime a lui Dumnezeu, nu a omului, chiar în parte. Schimbarea vitală trebuie să fie efectuată prin puterea divină directă imediată. Atingerea lui Dumnezeu aici poate fi misterioasă; dar ea trebuie să fie reală, căci ea este dovedită prin rezultatele văzute. Această lucrare trebuie să fie suverană şi supranaturală. Suverană în acest sens, că nu este nici o voință interesată în efectuarea ei decât cea a lui Dumnezeu, pentru că voința păcătosului va merge împotriva ei în mod neîncetat, ca liberă, până când ea este reînnoită; supranaturală, pentru că nu există nimic în natura umană păcătoasă care să o înceapă, toată dispoziția naturală a omului fiind să prefere să rămână într-o stare nelegiuită. De îndată ce această doctrină este afirmată, ea se dovedește cu adevărat pe sine. În secțiunea 1 am arătat dincolo de contestație că înclinația naturală şi voința omului sunt dușmănie împotriva lui Dumnezeu. Se transformă vre-odată pe sine duşmănia în iubire? Poate natura acționa mai presus de natură? Poate râul să se ridice la un nivel mai înalt decât propria lui sursă? Nimic nu poate fi mai evident decât aceasta, că de vreme ce înclinația nativă şi voința omului sunt cu totul şi în mod decisiv împotriva evlaviei, nu există nici o sursă în interiorul omului din care noua evlavie să poată veni; în omul convertit aceasta a venit; atunci ea trebuie să fi venit din exterior, doar din voința divină.

Dar oamenii se înșeală cu noțiunea că ceea ce ei numesc liberul arbitru poate alege să răspundă la influenţele exterioare așezate înaintea lui, astfel ca adevărul evangheliei şi liberul arbitru rațional cooperând cu el poate origina marea schimbare în locul harului divin eficient, suveran. Acum, orice minte simplă, dacă va gândi, poate vedea că aceasta este amăgire. Este vre-un fel al unui obiect un stimulent real către orice fel de agent? Într-adevăr, nu. Este iarba proaspătă un stimulent pentru un tigru? Este carnea sângeroasă un stimulent pentru un miel ca să o mănânce? Este un medicament grețos un stimulent pentru cerul gurii unui copil; sau fructul dulce copt? Este pierderea inutilă un stimulent pentru comerciant; sau câștigul folositor? Sunt disprețul şi reproșul stimulente pentru tinerii aspiranți; sau onoarea şi faima? Evident, doar unele feluri de obiecte sunt stimulente pentru anumite soiuri de agenți; şi obiectele opuse sunt respingătoare. Aşa este răspunsul bunului simț. Acum, ce a decis ce clasă de obiecte va atrage, şi care vor respinge? În mod evident, înclinațiile subiective, originale proprii ale agentului, sunt cele care au hotărât aceasta. Este natura mielului cea care a hotărât că iarba proaspătă, şi nu carnea sângeroasă, va fi atracția către acesta. Este natura umană în suflet aceea care a hotărât acel câștig folositor, şi nu pierderea inutilă, va fi stimulent pentru comerciant. Atunci, a influenţa un om prin stimulent trebuie să selectezi un obiect care înclinația lui naturală l-a făcut atractiv pentru el; pentru presarea obiectelor opuse asupra lui doar îl vei respinge; şi prezentarea obiectelor niciodată nu poate inversa dispoziția naturală a omului, pentru că aceasta s-a hotărât mai dinainte ce obiecte vor fi atracții şi care vor fi respingeri. Efectele nu pot inversa chiar cauzele de care ele însele depind. Trăsăturile copilului nu pot re-determina trăsăturile tatălui său. Acum, realitățile şi Scriptura ne învață (vezi secțiunea 1) că înclinația originală a omului este în mod liber, cu totul, împotriva voinței lui Dumnezeu şi a evlaviei, şi în favoarea voinţei personale şi a păcatului. De aceea, evlavia nu poate fi în sine un stimulent, ci doar repulsie, pentru sufletul neregenerat. Oamenii se înșeală singuri; ei gândesc că sunt stimulați de avantajele egoiste ale unui cer imaginar, o scăpare egoistă imaginară față de iad. Dar aceasta nu este regenerare; aceasta este doar tristețea lumii care lucrează moarte, şi speranţa ipocriților care pier.

Efectele diferite ale aceleiași evanghelii predicate la același timp şi loc dovedesc faptul că regenerarea este din harul suveran: „Unii au crezut ce le spunea el, iar alţii n-au crezut” (Fapte 28:24). Aceasta este pentru că, „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut” (Fapte 13:48). Adesea cei care rămân neschimbați, ale căror virtuți sociale, obiceiuri bune, şi amiabilitate ar trebui să pară că oferă cea mai puţină obstrucție față de evanghelie; în timp ce unii păcătoși vechi, profani, senzuali, şi împietriți devin cu adevărat convertiți, a căror răutate şi obiceiuri de păcătuire de mult timp confirmate trebuie să îi fi prezentat ca fiind cea mai mare obstrucție pentru adevărul evangheliei. Cauze asemănătoare ar trebui să producă efecte asemănătoare. Dacă stimulentele exterioare ale evangheliei ar fi fost cauze reale, aceste rezultate ale predicării ar fi fost imposibile. Adevărurile arată că stimulentele evangheliei au fost doar instrumente, şi că în convertirea reală influenţa a fost harul atotputernic.

Teoria eronată a convertirii este din nou respinsă puternic de acele cazuri, adesea văzute, în care adevărul evangheliei a rămas fără putere față de anumiți oameni timp de zece, douăzeci, sau cincizeci de ani, şi în sfârşit a părut să predomine pentru convertirea lor autentică. Evanghelia, îndemnată de pe buzele gingașe ale unei mame, s-a dovedit a fi prea slabă pentru a birui liberul arbitru al inimii băiatului. După cincizeci de ani aceeaşi evanghelie a părut că convertește un bătrân împietrit! Există două legi bine-cunoscute ale sufletului uman care arată că aceasta este imposibil. Una este, că realitățile şi stimulentele adesea, dar neroditoare, prezentate sufletului, devin slabe şi banale din repetiție inutilă. Cealaltă este, că apetitul activ al oamenilor crește tot mai puternic în mod continuu prin propria lor indulgență. Aici, atunci, este cazul: Evanghelia când a fost prezentată băiatului sensibil trebuie să fi avut mult mai multă forță decât a putut să o aibă pentru omul bătrân după ce aceasta a crescut ca un lucru răsuflat după cincizeci de ani de repetiție deșartă. Iubirea față de păcat a bătrânului trebuie să fi crescut cu mult mai puternică decât cea a copilului prin cincizeci de ani de indulgență constantă. Atunci cum se face, că o influenţă morală dată care era prea slabă pentru a birui păcătoșenia băiatului a biruit carnalitatea omului bătrân când influenţele au devenit cu mult mai slabe şi rezistența față de ea cu mult mai puternică. Aceasta este imposibil. A fost degetul lui Dumnezeu, şi nu simpla influenţă morală, care a lucrat schimbarea puternică. Haideți să presupunem că în urmă cu cincizeci de ani cititorul m-a văzut vizitând biserica lui rurală, când măreții stejari care acum îl umbresc erau doar puieți supli. El m-a văzut făcând un efort să rup unul dintre ei cu mâinile mele din locul său; dar acesta s-a dovedit prea puternic pentru mine. După cincizeci de ani, el şi cu mine ne întâlnit în acelaşi loc sacru, şi el mă vede că repet încercarea mea asupra aceluiași copac, acum crescut pentru a fi un monarh al dumbrăvii. El va înclina să râdă de mine şi să mă disprețuiască: „El a încercat același copac în urmă cu cincizeci de ani, când el era în tinerețe înfloritoare şi acesta era doar un puiet, dar el nu a putut să îl miște. Crede bătrânul prost că îl va desprinde din locul său acum, când vârsta aşa a micșorat mușchiul său, şi puietul a crescut devenind un copac măreț?” Dar acum haideți să presupunem că cititorul a văzut acea gigantică dumbravă ieșind în mâinile mele bătrâne. El nu ar mai râde. El ar sta cuprins de teamă şi uimire. El ar putea concluziona că aceasta trebuie să fie mâna lui Dumnezeu, nu a omului. Cât de zadarnic este să căutăm să zdrobim forța acestei demonstrații prin a spune că ultima influenţă morală a evangheliei a primit suficientă creștere din circumstanţele însoțitoare, din claritatea şi elocvența prezentării, pentru a o face capabilă să îşi facă lucrarea? Ce elocvență ulterioară a amvonului poate rivaliza cu cea a mamei creştine prezentând crucea în accente tandre de iubire? Din nou, povestea crucii, atracțiile cerului, trebuie să fie imense, chiar când sunt afirmate în cele mai simple cuvinte ale copilăriei. Cât de triviale şi de meschine este vre-o adăugare pe care simpla retorică umană le poate face față de ceea ce trebuie să fie forța infinită a adevărului gol?

Dar cea mai sigură dovadă este cea a Scripturii. Aceasta peste tot afirmă că regenerarea păcătosului este prin harul suveran, atotputernic. O clasă de texte îi prezintă pe cei care descriu starea anterioară a păcătosului ca una de „orbie,” Efeseni 4:18; „de inimă împietrită,” Ezechiel 36:26; „fără putere,” Romani 5:6; „de dușmănie,” Romani 8:7; „de neputință,” Ioan 6:44 şi Romani 7:18; „de moarte,” Efeseni 2:1-5. Nimeni să nu exclame că acestea sunt „figuri de stil.” Cu siguranţă Duhul Sfânt, când a recurs la figuri chiar pentru scopul de a da o expresie mai puternică a adevărului, nu recurge la retorică înșelătoare! Cu siguranţă el selectează figurile sale datorită paralelei corecte dintre ele şi adevărul său!

Acum, deci, omul orb nu poate lua parte chiar în operația care trebuie să îi deschidă ochii. Piatra dură nu poate fi o sursă de blândețe. Paraliticul neajutorat nu poate să înceapă restaurarea sa proprie. Duşmănia împotriva lui Dumnezeu nu poate alege iubirea pentru el. Corpul mort al lui Lazăr nu putea avea nici o influenţă în rechemarea spiritului vital în el însuși. După ce puterea atotputernică a lui Cristos l-a restaurat, omul viu a putut răspunde la porunca Mântuitorului şi să se ridice şi să iasă afară.

Figurile care descriu schimbarea atotputernică dovedesc acelaşi lucru. Aceasta este descrisă (Psalmul 119:18) ca o deschidere a ochi orbi cu privire la lege; ca o nouă creație; (Psalmul 51:10; Efeseni 2:5) ca o naștere nouă; (Ioan 3:3) ca o însuflețire sau înviere (a face vii; Efeseni 1:18, şi 2:10). Omul orb de cataractă nu se alătură chirurgului în antrenarea propriului său ochi; nici raza de soare nu începe să înfăptuiască operația chirugicală; aceasta trebuie să aibă loc în ordine pentru ca lumina să intre şi să producă vedere.

Cheresteaua este modelată de tâmplar; aceasta nu se modelează singură, şi nu devine o unealtă până când el îi dă forma dorită.

Copilul nu se procrează singur, el trebuie să fie născut din părinții săi pentru a deveni un agent viu.

Cadavrul nu restaurează viața spre sine; viața de apoi este restaurată dacă devine un agent viu.

Scripturi exprese învață aceeaşi doctrină în Ieremia 31:18, Efraim este auzit rugându-se astfel: „întoarce-mă Tu, şi voi fi întors.” În Ioan 1:13, suntem învățați că credincioşii sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” În Ioan 6:44, Cristos ne asigură că „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Şi în Ioan 15:16, „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână.” În Efeseni 2:10, „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Este obiectat că această doctrină a harului atotputernic ar distruge liberul arbitru al omului. Aceasta nu este adevărat. Toţi oamenii pe care Dumnezeu nu îi regenerează îşi păstrează libertatea lor naturală neatinsă de nimic din ceea ce le face el lor.

Este adevărat că aceștia îşi folosesc libertatea lor, ca în mod variabil, ca voluntar, prin alegerea propriei lor voințe şi a stării lor neregenerate. Dar făcând aşa ei aleg în perfect acord cu preferința lor, şi acesta este singurul fel de liber arbitru cunoscut oamenilor de bun simț. Cei neregenerați aleg doar ceea ce preferă, şi de aceea ei aleg în mod liber; dar atât timp cât ei nu sunt reînnoiți prin harul atotputernic, ei preferă mereu să rămână neregenerați, pentru că aceasta este natura omului căzut. Cei cu adevărat regenerați nu îşi pierd liberul arbitru prin chemarea eficientă, ci îşi recâștigă o libertate mai adevărată şi mai înaltă; căci puterea atotputernică care îi reînnoiește nu îi forțează într-o nouă linie de comportament contrară preferințelor lor proprii, ci inversează dispoziția originală în sine care reglează preferința. Sub această dispoziție reînnoită ei acționează acum la fel de liber ca atunci când erau păcătoși voluntari, dar pe departe mai drept şi mai fericiți. Căci acum ei acționează noua şi dreapta preferință, care harul atotputernic a pus-o în locul celei vechi.

Din nou, este obiectat că dacă nu cumva agentul şi-a exercitat liberul său arbitru chiar în prima alegere sau adoptare a noii stări morale, nu ar mai putea fi nici o calitate morală şi nici un credit pentru seriile de acțiuni care continuă de aici încolo, pentru că ele nu ar mai fi voluntare. Aceasta este evident fals. Adevărat, păcătosul nou-născut nu poate pretinde nici un merit din acea schimbare suverană a voinței în care convertirea lui a început, pentru că aceasta nu a fost alegerea lui, sau acțiunea lui, ci a lui Dumnezeu; totuşi obiecția este neadevărată; calitatea şi meritul moral al seriilor de acțiuni nu depind de chestiunea, dacă agentul s-a pus pe sine în starea morală de la care ele, printr-o voință anterioară a lui proprie încep dintr-o indiferență morală.

Singura întrebare este, dacă acțiunile lui sunt sincere, şi expresiile libere ale unei dispoziții corecte, căci
1. Atunci Adam nu a putut avea nici o moralitate; căci ni se spune expres că Dumnezeu „a făcut pe oameni fără prihană” (Eclesiastul 7:29.)
2. Isus nu a putut avea nici o moralitate meritorie, pentru că fiind conceput de la Duhul Sfânt el a fost născut acel lucru sfânt (Matei 1:20; Luca 1:35)
3. Dumnezeu însuși nu ar putea avea nici o moralitate meritorie, pentru că el a fost şi este veşnic şi neschimbabil sfânt. El niciodată nu s-a ales pe sine într-o stare de sfinţenie, fiind veşnic şi necesar sfânt. Atunci, aici, această obiecție mizerabilă devine de fapt blasfemie. În acest punct John Wesley este în mod expres cu noi ca Jonathan Edwards. Vezi Wesley, On Original Sin. (Despre păcatul original, n. tr.)

VA URMA
 


Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)

Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate