Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

Originea Satanei şi a demonilor

Robert I. Bradshaw

 

…căci Atotputernicul

Potop de flăcări azvârli din Ceruri

Şi-I aruncă arzând

Spre-adâncuri fără fund, să zacă

în lanţuri ferecat şi-n focul caznei,

Pe cel ce-a cutezat să-nfrunte pe Atotputernic.

(John Milton – Paradisul pierdut)

 

F.F. Bruce1 şi Robert Mounce2 de acord că opinia evanghelică populară despre Satana îi datorează mai multe lui John Milton decât învăţăturilor Scripturii: într-adevăr, este dificil să te apropii de „textele doveditoare” fără să le citeşti printr-un cadru teologic preconceput.

Din Vechiul Testament sunt citate cinci pasaje: Geneza 3; Iov 1:6-12; Isaia 14:12-16; Ezechiel 28:11-19; Zaharia 3:1-2. Dintre acestea, pasajele din Geneză nu se referă la Satana pe numele lui, ci ca „Şarpele”. Iov 1:6-12 şi Zaharia 3:1-2 ne spune puţin despre rolul lui ca „acuzator”, însă nimic despre originea sa, exceptând faptul că s-a apropiat de Dumnezeu cu „Fii lui Dumnezeu” (Iov 1:6), presupunând astfel că şi el era un înger.

  Isaia 14:12-16 se referă, în acest context, la regele Babilonului, „Lucifer” din Versiunea King James fiind cu mai multă acurateţe tradusă ca „Steaua Dimineţii” în New International Version.3 Cu toate că se spune deseori că acest pasaj are dublu înţeles, referitor atât la regele Babilonului, cât şi la Satana, care este adevărata putere din spatele tronului celui dintâi, acest punct de vedere este rezultatul înţelegerii Vechiului Testament din perspectiva Noului Testament. Grogan4 indică faptul că acesta era pasajul în care Isus face trimitere la Luca 10:185. În acest caz, Isus pare mai probabil să fi folosit căderea regelui Babilonului ca o asemănare cu Satana, în loc să dea acelui pasaj o interpretare complet nouă. Doctrina bazată pe tipologie este de o suspiciune notorie, totuşi părerea populară despre Satana este construită pe ea.

Ezechiel 28 a fost cel mai mult întrebuinţat nu tocmai cum trebuie, în încercarea de a se formula o doctrină pentru Satana, fiind totuşi unul dintre cele mai dificile de interpretat pasaje din Ezechiel.6 Un număr de pasaje din această secţiune sunt folosite pentru a se face o dublă referire, atât la regele din Tyr, cât şi la Satana. „Stăteai în Eden” (versetul 13) nu poate fi literalmente o referire la rege, însă Ezechiel întrebuinţează cuvântul „Eden” în altă parte într-un sens figurat (31:9) şi „Elohim” poate fi tradus şi ca „zeu”, depinzând de context. Alexander7 vede expresia „Eden, grădina lui Dumnezeu” drept o referire la o grădină care era des ataşată în complexele templelor din lumea antică. Deşi nu este desăvârşită, această explicaţie este cel puţin plauzibilă. În versetul 14, regele se spune că fusese hirotonit drept „heruvim ocrotitor”, o creatură asemănătoare sfinxului, care proteja templele (şi se regăseau şi pe Chivotul Legământului, vezi Exodul 37:8-9). Pasajul probabil sugerează că regele se identifica pe sine cu zeul care patrona Tyrul, Ba’al Melkart. Opinia că s-ar referi la Satana ca heruvim păzitor al Edenului nu are baze în alt loc din Scriptură, neavând nici aici temei exegetic.8 „Muntele sfânt al lui Dumnezeu” nu este folosit în Scriptură cu referire la rai. Descrierea din versetele 15-17 se potriveşte mai bine unui rege uman, decât unuia angelic, chiar dacă Ryrie şi alţii au lansat teorii vaste pe acest subiect.9 Alexander conchide că:

Această descriere a căderii şi judecării regelui Tyrului este nimerită pentru un om, însă nu coincide cu ceea ce cunoaştem noi despre căderea lui Satana şi nimicirea completă, aşa cum se dezvăluie în alte locuri din Scriptură.10

În contrast cu grecii (care vedea demonii ca fiind creaturi situate între „zei” şi oameni, putând fi controlaţi prin magie sau incantaţii,11 Vechiul Testament tinde să nu menţioneze demonii şi activităţile lor, concentrându-se în schimb pe misiile îngerilor.12 Iudaismul rabinic a dezvoltat curând o demonologie complexă, sugerând că originea demonilor se poate regăsi în Geneza 6:1-4, odrasle ale „Fiilor lui Dumnezeu” şi ale fiicelor oamenilor, care au devenit demoni la moartea lor. Alţii au susţinut despre ei că sunt o creaţie specială a lui Dumnezeu.13

G.H. Pember (care a publicat şi popularizat „Gap Theory” („Teoria abisului”) a dr. Chalmer) a trasat o distincţie între „îngerii lui Satana” şi „demoni”, bazându-se pe Faptele Apostolilor 23:9. Deoarece demonii erau, potrivit scriitorilor clasici, duhurile lipsite de trup ale rasei dinainte lui Adam, aşa că „nu pare să existe vreun motiv pentru schimbarea înţelesului termenului din Noul Testament.”14 Ryrie arată că nu există vreo dovadă în Scriptură pentru existenţa unei rase înainte de Adam (Isus a spus că Adam a fost întâiul om [Matei 19:4] şi nu indică nicăieri că morţii sunt liberi să se întoarcă pe pământ15).

Noul Testament, aşa cum s-a arătat succint mai sus, extinde tema Satanei şi ne dă noi informaţii legate de sorgintea lui. Tema Şarpelui (Geneza 3) este readusă prin Pavel (2 Corinteni 11:3; potrivit 1 Timotei 2:14), însă până la Apocalipsă 12:9 (potrivit 20:2) Şarpele nu este identificat cu Satana. Într-adevăr, din Apocalipsa 12 (un alt pasaj foarte dificil) este acela din care provine cea mai mare parte din învăţăturile despre Satana ale Noului Testament. Totuşi, eşuăm iarăşi să găsim vreo afirmaţie despre originea Satanei, nu ni se spune nici când a decăzut, nereferindu-se probabil nici la căderea din Rai de la început.16 Dacă este o idee obişnuită că o treime dintre îngeri au căzut cu el şi au devenit draci, („a treia parte din stelele cerului” – 12:4), tot ceea ce ar putea Ioan să fi indicat este doar că a fost vorba de un număr mare.17

Aşadar, ce putem spune noi, cu sprijin biblic, despre originea Satanei şi a dracilor? Din Iov 1:6 ştim că Satana era un înger, fiind ca atare creat de Dumnezeu (Geneza 1:1, Coloseni 1:16), undeva în săptămâna Creaţiei (Iov 38:7). Indiciile Noului Testament arată ferm că căderea Satanei a fost pricinuită de mândrie (1 Timotei 3:6), iar Isus a afirmat că a fost de la început un ucigaş (Ioan 8:44). Nu se poate face vreo distincţie, aşa cum afirma Pember, între „îngeri” şi „duhuri” în Faptele 23:9, dat fiind că aceste cuvinte sunt rostite de farisei, fiind evident bazate pe tradiţiile lor. Dintre toate teoriile despre demoni discutate mai sus, cea care se potriveşte mai bine micii cantităţi de informaţii disponibile este aceea cum că ei sunt îngeri care l-au urmat pe Satana, în rebeliunea lui împotriva lui Dumnezeu. Pasaje precum Matei 25:41 „diavolii şi îngerii lui” (vezi şi Apocalipsa 12:9) şi Marcu 3:20-30, dovedesc dincolo de orice îndoială că „îngerii Diavolului” = „demoni”. Singura alternativă ar fi un dualism al lui Dumnezeu şi al Satanei. Dincolo de aceste fapte de bază, toate celelalte sunt speculaţii.

În timp ce originile lor sunt învăluite în mister, escatologia Satanei şi a dracilor lui este foarte clară (Matei 25:41; Apocalipsa 20 şi restul). Nu toate subiectele menţionate în Scriptură sunt aşa de clare precum ne-ar conveni, sau cum ar vrea sistemele noastre teologice să credem. Acest, cred eu, este unul dintre ele.

© 1992 Robert I. Bradshaw


Note de subsol:

[1] F.F. Bruce, The Hard Sayings of Jesus. Downers Grove: IVP, 1983, p.133.

[2] Robert H. Mounce, The Book of Revelation', New International Commentary on the New Testament. Grand Rapids: Eerdmans, 1977, p.240.

[3] Bruce, p.133.

[4] G.W. Grogan, "Isaiah," F.E. Gaebelein, gen.ed., Expositor's Bible Commentary, Vol. 6. Grand Rapids: Zondervan, 1986, p.105.

[5] I.H. Marshall, "The Gospel of Luke," New International Greek Testament Commentary. Exeter: Paternoster Press, 1989, p.429.

[6] R.H. Alexander, "Ezekiel," F.E. Gaebelein, gen.ed., Expositor's Bible Commentary, Vol. 6. Grand Rapids: Zondervan, 1986, p.882.

[7] Alexander, p.883.

[8] Alexander, p.883.

[9] C.C. Ryrie, Basic Theology. Wheaton: Victor Books, 1988. pp.142-143.

[10] Alexander, p.883.

[11] Bietenhard, H. "Demon," Colin Brown, ed., New International Dictionary of New Testament Theology, Vol. 1. Grand Rapids: Zondervan, 1986, p.450.

[12] D.E. Aune, "Demon," G.W. Bromiley, gen.ed., International Standard Bible Encyclopedia, Vol. 1. Grand Rapids: Eerdmans, 1979, p.920. Bietenhard, p.451.

[13] Bietenhard, p.451. Ryrie, p.158.

[14] G.H. Pember, Earth's Earliest Ages. Grand Rapids: Kregel, 1975, p.58.

[15] Ryrie, p.158.

[16] Mounce, p.240.

[17] Mounce, p.239.

 

 

DESPRE MITUL „ÎNGERULUI CĂZUT,” ÎN FELURITELE LUI ASPECTE

 

Doctrina Secretă de H. P. Blavatsky – Vol. 2

Theosophical University Press Online Edition

 

Vol. 2, pagina 475 NATURA, MAMA PIATRĂ-RECE.

§ 18.

DESPRE MITUL „ÎNGERULUI CĂZUT,” ÎN FELURITELE LUI ASPECTE.

———————

A.

Duhul rău: cine şi ce?

 

CEARTA noastră actuală este exclusiv cu teologia. Biserica impune convingerea într-un dumnezeu personal şi un diavol personal, în timp ce Ocultismul arată eroarea unei astfel de convingeri. Şi deşi pentru Panteiști şi Ocultiști, la fel de mult cât pentru Pesimiști, Natura nu este mai bună decât „o mamă atrăgătoare, dar rece ca piatra” – aceasta este adevărat doar în ceea ce privește natura fizică exterioară. Ei deopotrivă sunt de acord că, pentru observatorul superficial, ea nu este mai bună decât o imensă măcelărie în care măcelarii devin victime, şi victimele devin călăi la rândul lor. Este destul de natural că profanii înclinați spre pesimism, odată convinși de deficiențele şi eşecurile numeroase ale Naturii, şi în special înclinațiile ei autofage (Consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției, n. tr.), ar trebui să îşi imagineze că aceasta este cea mai bună dovadă că nu există nici o divinitate in abscondito (în secret) în interiorul Naturii, nici ceva divin în ea. Nici nu este ceva mai puţin natural pe care materialiștii şi fizicienii ar trebui să îşi imagineze că totul este datorat forțelor oarbe şi șansei, şi spre supraviețuirea celui mai puternic, chiar mai mai adesea secat a celui mai potrivit. Dar Ocultiștii, care consideră natura ca o legătură de cele mai felurite iluzii pe planul percepțiilor înșelătoare; care recunoaște în fiecare durere şi suferință doar durerile neîncetate necesare ale nașterii: o serie de etape spre o mereu-crescândă perfectibilitate, care este vizibilă în influenţa tăcută a Karmei niciodată-greșitoare, sau a naturii abstracte – Ocultiștii, noi spunem, o văd pe marea Mamă altfel. Vai de cei care trăiesc fără suferință. Stagnarea şi moartea este viitorul a tot ceea ce vegetează fără o schimbare. Şi cum ar putea fi vre-o schimbare pentru mai bine fără suferința proporționată din timpul etapei precedente? Nu doar aceia care au învățat valoarea înșelătoare a speranţelor pământești şi ispitele iluzorii ale naturii exterioare sunt cei care sunt destinați să rezolve marile probleme ale vieții, durerea şi moartea?

 

Dacă filozofii noştri moderni – precedați de cărturarii medievali – au ajutat ei înșiși la mai mult de o idee fundamentală a antichității, teologii au construit Dumnezeul lor şi Arhanghelii săi, Satan al lor şi Îngerii săi, alături cu Logos şi angajații săi, în întregime din personaje dramatice din vechile Panteoane păgâne. Ei ar fi zis un bun venit la aceștia, dacă nu ar fi răstălmăcit în mod șiret caracterele lor originale, pervertind înțelesul filozofic, şi profitând de ignoranța creștinătății – rezultatul a lungi ere de somn mintal, în timpul căruia umanității i-a fost permis să gândească doar prin reprezentanți – au aruncat fiecare simbol în cea mai nerezolvată confuzie. Una dintre cele mai păcătoase realizări ale lor în această direcție, a fost transformarea divinului alter ego în grotescul Satan al teologiei lor.

 

Deoarece întreaga filozofie a problemei răului atârnă de înțelegerea corectă a constituției ființei interioare a naturii şi omului, a divinului din interiorul animalului, şi de aici de asemenea corectitudinea întregului sistem aşa cum este dat în aceste pagini, cu privire la piesa coroană a evoluției – Omul – noi nu putem să luăm suficiente precauții împotriva subterfugiilor teologice. Când Sf. Augustin şi înfocatul Tertulian l-au numit pe Diavolul „maimuța lui Dumnezeu,” aceasta poate fi atribuită ignoranței erei în care ei au trăit. Este mai dificil să scuzăm scriitorii noştri moderni pe același temei. Traducerea Mazdeană a permis scriitorilor Romano Catolici pretextul pentru a dovedi punctul lor în aceeaşi direcție încă o dată. Ei au profitat de natura duală a lui Ahura Mazda în Zend Avesta şi Vendidad, şi Amshaspends a lui, pentru a accentua încă mult teoriile lor sălbatice. Satan este plagiarul şi copistul prin anticipare al religiei care a venit în veacurile de mai târziu. Aceasta a fost una dintre accidentele vasculare maestre ale Bisericii Latine, cea mai bună carte-atu după apariția Spiritualismului în Europa. Deşi doar un succes de stimă, în general, chiar printre cei care nu sunt interesați nici în Teosofie sau Spiritualism, totuşi arma este adesea folosită de Kabaliștii creştini (Romano Catolici) împotriva Ocultiștilor estici.

 

Acum chiar Materialiștii sunt destul de inofensivi, şi pot fi considerați ca prieteni ai Teosofiei, când sunt comparați cu unii Kabaliști fanatici „creştini” (după cum se numesc ei înșiși, „Sectanți” cum îi numim noi), de pe Continent. Aceștia citesc Zohar, nu pentru a găsi în aceasta Înţelepciunea străveche, ci pentru a descoperi în versetele ei, prin deformarea textelor şi înțelesului, dogme creştine, unde nici una nu ar putea vre-odată să fie intenționată; şi, pescuindu-le cu ajutorul colectiv al cazuisticii şi învăţăturii Iezuite, presupușii „Kabaliști” încep să scrie cărți şi să inducă în eroare pe studenții cu o vedere-de-distanță mai slabă a Kabalei. [Un astfel de pseudo-Kabalist a fost Marquis de Mirville din Franța, care, după ce a studiat Zohar şi alte rămășițe vechi din Înţelepciunea evreiască sub „Chevalier” Drach, un străvechi Rabin Kabalist convertit la Biserica Catolică – a scris cu ajutorul lui şase volume pline de bârfă şi calomnii împotriva fiecărui Spiritualist şi Kabalist proeminent. Din 1848 până în 1860 el a persecutat neîndurător vechiul Conte de Ourches, unul dintre cei mai timpurii Ocultiști estici din Franța, un bărbat al cărui domeniu de cunoştinţă ocultă nu va fi niciodată apreciat corect de supraviețuitorii săi, pentru că el şi-a expus credințele sale reale şi cunoştinţa sub masca Spiritismului.]

 

Vol. 2, pagina 477 GENEZA DIAVOLULUI.

 

Fie ca atunci nouă să nu ni se permită să tragem râurile adânci ale Trecutului, şi astfel să aducem la suprafaţă ideea rădăcină care a condus la transformarea Înţelepciunii-Dumnezeu, care a fost mai întâi considerat ca creator a tot ceea ce există, în Îngerul Răului – un ridicol biped cu coarne, jumătate capră şi jumătate maimuță, cu copite şi o coadă? Noi nu trebuie să ne dăm la o parte din drup să comparăm demonii păgâni fie din Egipt, India, fie din Haldeea, cu diavolul din creştinism, pentru nu este posibilă nici o astfel de comparație. Dar noi putem să ne oprim să aruncăm o privire la biografia Diavolului creştin, o retipărire piraterească din mitologia Haldeo-Iudaică: -

 

Originea primitivă a acestei personificări stă pe concepția Akkadiană despre puterile cosmice – Cerurile şi Pământul – în dușmănie şi luptă veşnică cu Haosul. Al lor Silik-Muladag, „Dumnezeu între toţi Dumnezeii,” „milostivul păzitor al oamenilor pe Pământ,” a fost Fiul lui Hea (sau Ea) marele Dumnezeu al Înţelepciunii, numit de babilonieni Nebunie. La ambele popoare – ca în cazul zeilor Hinduși – zeitățile lor erau deopotrivă binefăcătoare şi vătămătoare. Deoarece Răul şi pedeapsa sunt agenții Karmei, într-un sens absolut doar răzbunător, astfel Răul a fost slujitorul binelui (Hibbert Lect. 1887, pag. 101-115). Citirea dalelor Haldeo-Asiriene a demonstrat acum aceasta dincolo de o umbră de îndoială. Noi găsim aceeaşi idee în Zohar. Satan a fost un Fiu, şi un Înger al lui Dumnezeu. Cu toate națiunile Semitice, Duhul Pământului era la fel de mult Creatorul în domeniul său propriu ca Duhul Cerurilor. Ei erau frați gemeni şi reciproci în funcțiile lor, când nu erau doi în unul. Nimic din ceea ce găsim în Geneza nu este absent din convingerile religioase Haldeo-Asiriene, chiar în puținul care până acum a fost descifrat. Marea „Față a Adâncului” din Geneza este urmărită în Tohu-bohu, „Adâncul,” „Spațiul Primitiv,” sau Haosul de la babilonieni. Înţelepciunea (Marele Dumnezeu Nevăzut) – numită în Geneza capitolul 1 „Duhul lui Dumnezeu” – a trăit, pentru babilonienii mai bătrâni cum ar fi Akkadianii, în Marea Spațiului. Înspre zilele descrise de Berosus, această mare a devenit apele vizibile de pe fața Pământului – locuința cristalină a măreței mame, mama lui Ea şi a tuturor zeilor, care a devenit, încă mai târziu, marele Dragon Diamat, Șarpele de Mare. Ultimul ei stadiu de dezvoltare a fost marea luptă a lui Bel cu Dragonul – Diavolul!

 

De unde ideea creştină că Dumnezeu a blestemat Diavolul? Dumnezeul evreilor, oricine a fost el, interzice blestemarea lui Satan. Philo Judaeus şi Josephus amândoi afirmă că Legea (Pentateuhul şi Talmudul) fără să devieze interzic cuiva să blesteme adversarul, cât şi de asemenea zeii neamurilor. „Să nu ocărăști zeii,” citează zeul lui Moise (Exod 22:28), căci Dumnezeu este cel care „i-a împărțit între toate națiunile” (Deuteronom 4:19); şi cei care vorbest rău despre „Demnități” (zei) sunt numiți „visători murdari” de Iuda (8). Căci chiar Mihail Arhanghelul nu a răbufnit împotriva lui (diavolul) o acuzație invectivă, ci a spus: „Domnul să te muste” (ibidem 9). În final acelaşi lucru este repetat în Talmud. [Vide Isis Unveiled, Vol. 2, 487, şi următoarele] „Satan a apărut într-o zi unui om care obișnuia să îl blesteme zilnic, şi i-a spus: „De ce faci tu aceasta?” Consideră că însuși Dumnezeu nu m-ar blestema, ci doar a spus: „Domnul să te mustre, Satan.”” [Treat. Kiddusheem, 81. Dar vezi Qabbala de Mr. I. Myer, pag. 92, 94, şi Zohar, citat în Volumul său.]

 

Această frântură de informaţie Talmudică arată clar două lucruri: (a) că Sf. Mihail este numit „Dumnezeu” în Talmud, şi altcineva „Domnul”; şi (b) că Satan este un Dumnezeu, de care chiar „Domnul” se teme. Tot ce citim în Zohar şi alte lucrări Kabalistice despre Satan arată clar că acest „personaj” este simplu personificarea răului abstract, care este arma legii Karmice şi Karma. Este natura noastră umană şi omul însuși, deoarece este spus că „Satan este mereu aproape şi indisolubil întrețesut cu omul.” Este doar o chestiune a acelei Puteri fiind latentă sau activă în noi.

 

Este un fapt bine-cunoscut – pentru Simboliștii învățați la toate evenimentele – că în fiecare mare religie a antichității, este Logosul Demiurg (al doilea logos), sau prima emanație din minte (Mahat), care este făcută să lovească, ca să spunem aşa, nota-cheie a ceea ce poate fi numit corelația individualității şi personalității în schema ulterioară a evoluției. Logosul este, cel care este arătat în simbolismul mistic al cosmogoniei, teogoniei, şi antopogoniei, jucând două părți în drama Creației şi Creaturii, adică, cea a personalității pur umane şi a impersonalității divine a aşa-numitor Avatare, sau încarnări divine, şi din Duhul universal, numit Cristos de către Gnostici, şi Farvarshi (sau Ferouer) din Ahura Mazda în filozofia Mazdeană. Pe treptele de mai jos ale teogoniei Făpturile celeste ale Ierarhiilor mai joase au avut fiecare un Darvarshi, sau o celestă „Dublură.” Aceasta este aceeaşi, doar un pic mai mistică, reafirmare a axiomei Kabaliste, „Deus est Demon inversus” (Dumnezeu este inversul Demonului, n. tr.); cuvântul „demon,” totuşi, ca în cazul lui Socrate, şi în spiritul înțelesului dat lui de întreaga antichitate, stând pentru Duhul păzitor, un „Înger,” nu un drac de coborâre Satanică, după cum teologia îl va avea. Biserica Romano Catolică arată logica ei obişnuită şi consistența prin acceptarea, ca ferouer al lui Cristos, Sf. Mihail, care a fost „Îngerul său Păzitor,” precum este dovedit de Sf. Toma, [În lucrarea lui Marangone „Delle grandezze del Archangelo Sancto Mikaele,” autorul exclamă: „O, Stea, cea mai mare dintre cele care îl urmează pe Soarele care este Cristos! … O vie imagine a Divinității! O mare thaumaturgist al vechiului Testament! O invizibil Vicar al lui Cristos în cadrul Bisericii sale!...” etc., etc. Lucrarea este în mare onoare în Biserica Latină.] în timp ce el numește prototipurile lui Mihail şi sinonimele lui, precum Mercur, de exemplu, draci.

 

Vol. 2. pagina 479 DUMNEZEU ŞI DIAVOLUL, AMÂNDOI METATRONI.

 

Biserica acceptă în mod pozitiv principiul că Cristos are al său Ferouer (Ființă supranaturală care joacă un rol similar cu cel al geniilor la romani, sau îngerii păzitori în religia catolică, n. tr.) la fel cum are oricare alt zeu sau muritor. De Mirville scrie: „Aici noi avem doi eroi din Vechiul Testament, Verbum (?), sau al doilea Iehova, şi fața lui („Prezența,” precum traduc Protestanţii) formând amândoi dar unul, şi totuşi fiind doi, o taină care ne-a părut a fi nerezolvabilă înainte ca noi să fi studiat doctrina despre ferouerii Mazdeani, şi am învățat că ferouer-ul are puterea spirituală, imediat imagine, față, şi păzitorul Sufletului care în final asimilează ferouer-ul.” (Memoires a lAcademie, Vol. v., p. 516.) Aceasta este aproape corect.

 

Printre alte absurdități, Kabaliștii susțin că cuvântul metatron fiind împărțit în [[meta, thronon]], înseamnă aproape de tron. Aceasta înseamnă chiar inversul, deoarece meta înseamnă „dincolo” şi nu „aproape.” Aceasta este de o mare importanță în argumentul nostru. Atunci, Sf. Mihail, quis ut Deus (cine este ca Dumnezeu, n. tr.), este un traducător, ca să vorbim aşa, al lumii invizibile în cea vizibilă şi obiectivă.

 

Ei susțin mai departe, alături de Biserica Romano Catolică, că în teologia Biblică şi creştină nu există o „personalitate celestă mai înaltă, după Trinitate, decât aceea a Arhanghelului sau Serafimului, Mihail.” Potrivit lor, biruitorul Dragonului este „arhisatrapul din miliția sacră, păzitorul planetelor, Regele Stelelor, junghiatorul lui Satan şi cel mai puternic Preot.” În astronomia mistică a acestor domni, el este „cuceritorul lui Ahriman, care supărând tronul sideral al uzurpatorului, se scaldă în locul lui în focurile solare”; şi, apărător lui Cristos-Soarele, el se apropie atât de aproape de Stăpânul său, „încât se pare că devine una cu el… Datorând acestei fuziuni cu Cuvântul (Verbum), Protestanţii, şi printre ei Calvin, a sfârşit prin a pierde din vedere cu totul despre dualitate, şi nu a văzut nici un Mihail ci doar pe Stăpânul său,” scrie Abbe Caron. Romano Catolicii, şi în special Kabaliștii lor, cunosc mai bine; şi ei sunt cei care explică lumii această dualitate, care le permite lor mijloacele de glorificare a celor aleși ai Bisericii, şi de respingere şi anatemizare a tuturor acelor Dumnezei care ar putea fi în calea dogmelor lor.

 

Astfel, aceleași titluri şi aceleași nume sunt date în schimb lui Dumnezeu şi Arhanghelului. Amândoi sunt numiți Metatron, „amândoi au numele de Iehova aplicat lor când ei vorbesc unul în altul” (întocmai) căci, potrivit lui Zohar, termenul semnifică în mod egal „Stăpânul şi Ambasadorul.” Amândoi sunt Îngerul Feței, pentru că, precum suntem informați, dacă pe de o parte, „Cuvântul” este numit „fața (sau Prezența) şi imaginea substanței lui când Dumnezeu,” pe de altă parte, „când vorbeşte despre Mântuitorul către israeliți, Isaia (?) le spune” că „îngerul prezenței lui i-a mântuit în necazul lor” – „deci el era Mântuitorul lor.” [Isaia 63:8-9]. În altă parte, el (Mihail) este numit foarte clar „Prințul Fețelor Domnului, slava Domnului.” Deopotrivă (Iehova şi Miahil) sunt „călăuze ale lui Israel [Metatotr şi [[hegemon].]] … șefi ai armatelor Domnului, Judecători Supremi ai sufletelor şi chiar ai Serafimilor.” [“La Face et le Representant du Verbe,” p. 18, de Mirville.]

 

Întregul de mai sus este dat pe autoritatea a felurite lucrări scrise de Romano Catolici, şi trebuie, de aceea, să fie ortodox. Unele expresii sunt traduse pentru a arăta ce înțeleg teologii subtili şi cazuiști prin termenul Ferouer, [Ceea ce este numit în Venidad „Farvarshi,” partea nemuritoare a individului, aceea care trăiește mai mult decât omul – Eul mai Înalt, spun Ocultiștii, sau divinul Dublu.] un cuvânt împrumutat de unii scriitori francezi din Zend Avesta, după cum se spune, şi folosit în Romano Catolicism pentru un scop pe care Zoroaster era foarte departe de a-l anticipa. În Fargard 19 din Venidad se spune (versetul 14), „Invocă O Zarathustra! Al meu Farvershi, care sunt Ahura Mazda, cea mai mare, cea mai bună, cea mai corectă dintre toate ființele, cea mai tare, cea mai inteligentă, … şi a cărui suflet este Sfântul Cuvânt” (Mathra Spenta). Orientaliștii francezi traduc Farvarshi prin „Ferouer.

 

Acum, ce este un Ferouer, sau Farvarshi? În unele lucrări Mazdeane (de exemplu, Ormazd Ahriman, §§ 112, 113), este sugerat că Farvarshi este omul interior, nemuritor (sau acel Ego ce se reîncarnează); că acesta a existat înainte de trupul său fizic şi supraviețuiește la tot ceea ce se întâmplă să fie îmbrăcat. „Nu doar omul a fost înzestrat cu Farvarshi, dar zeii de asemenea, şi cerul, focul, apele, şi plantele.” (Introducere la Vendidad, de J. Darmesteter). Aceasta arată pe cât de clar se poate arăta că ferouer este „omologul spiritual” al unui zeu, animal, plantă, sau chiar element, de exemplu, partea rafinată şi mai pură a creației mai ordinare, sufletul trupului, orice s-ar putea întâmpla ca trupul să fie. De aceea Ahura Mazda recomandă Zarathustra să invoce al său Farvashi şi nu el însuși (Ahura-Mazda); aică, Esenţa impersonală şi adevărată a Divinităţii, una cu propriul Atman (sau Cristos) al lui Zoroaster, nu înfățișarea falsă şi personală. Aceasta este destul de clar.

 

Acum pe acest prototip divin şi eteric Romano Catolicii au apucat astfel să clădească presupusa diferență între dumnezeul lor şi îngeri, şi divinitatea şi aspectele sale, sau zeii din vechile religii. Astfel, în timp ce îi numește Mercur, Venus, Jupiter (fie ca zei fie ca planete) Draci, totuşi ei fac din acelaşi Mercur ferouer-ul Cristosului lor. Acest fapt este de netăgăduit.

 

Vol. 2, pagina 481 TRADUCERI FRAUDULENTE ALE BIBLIEI.

 

Vossius (De Idol., 2., 373) dovedește că Mihail este Mercur al păgânilor, că Maury şi alți scriitori francezi îl confirmă, şi adaugă că „potrivit marilor teologi Mercur şi Soarele sunt una,” (?) şi fără mirare, ei gândesc, de vreme ce „Mercur fiind aşa de aproape de Înţelepciunea lui Verbum (Soarele), trebuie să fie absorbit de şi confundat cu el.”

 

Această viziune „păgână” a fost acceptată din primul secol al erei noastre, după cum este arătat în Faptele originale ale Apostolilor (traducerea engleză fiind inutilă). Atât este Mihail Mercur al grecilor şi al altor națiuni, că atunci când locuitorii din Listra l-au confundat pe Pavel şi Barnaba cu Mercur şi Jupiter – „zeii s-au coborât la noi în asemănarea oamenilor,” – versetul 12 (14.) adaugă: „Şi ei l-au numit pe Barnaba Zeus, şi Pavel, Hermes (sau Mercur), pentru că el era liderul cuvântului (Verbum),” şi nu „vorbitorul principal,” aşa cum este tradus eronat în Biblia autorizată engleză, şi repetat chiar în cea revizuită. Mihail este îngerul în Viziune, Fiul lui Dumnezeu, „care a fost ca un Fiu al Omului.” Este Hermes-Cristos al Gnosticilor, Anubis-Syrius al Egiptenilor, Consilierul lui Osiris în Amenti, Mihail leontoid [[ophiomorphos]] al Ophites, care poartă anumite bijuterii Gnostice un cap de leu, ca tatăl său Ildabaoth. (Vezi Gnostics a lui King.)

 

Acum, față de toate acestea Biserica Romano Catolică consimte în mod tacit, mulți dintre scriitorii săi mărturisind aceasta în mod public. Şi, incapabili să nege „împrumutarea” flagrantă de către Biserica lor, care a „prădat” simbolurile seniorilor săi, precum evreii au „prădat” egiptenii de bijuteriile lor de argint şi aur, ei explică faptul destul de liniștiți şi la fel de serioși. Astfel scriitorii care au fost până aici destul de timizi ca să vadă, în această repetare prin dogme creştine a ideilor Păgâne vechi, „un legendar plagiat, de o origine superumană.

 

Dacă cititorul ar ști cum, el trebuie să deschidă la acelaşi volum al cincilea din lucrarea lui Mirville. Vă rog să observaţi că acest autor a fost apărător oficial şi recunoscut al Bisericii Romane, şi a fost ajutat prin învăţătura tuturor Iezuiților. La pagina 518 noi citim: -

„Noi am arătat mai mulți demi-zei, şi de asemenea eroi foarte istorici ai păgânilor, care au fost predestinați din momentul nașterii lor, către maimuțe în timp ce o dezonorează, nașterea eroului, care a fost cu totul Dumnezeu, înaintea căruia întregul pământ a trebuit să se plece; noi i-am urmărit fiind născuți aşa cum a fost el, dintr-o mamă imaculată; noi i-am văzut ștrangulând șerpi în leagănele lor, luptând împotriva demonilor, înfăptuind minuni, murind ca martiri, coborându-se în țărâmul de jos şi înviind din nou din morți. Şi noi i-am deplâns amar pe acei creştini timizi care s-au simțit constrânși să explice astfel de identități pe baza coincidenței de mit şi simbol. Ei aparent au uitat aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Toţi cei care au venit înainte de mine sunt hoți şi tâlhari,” un cuvânt care explică totul fără vre-o negare absurdă şi pe care eu îl comentez în aceste cuvinte „Evanghelia este o dramă sublimă, parodiată şi jucată înaintea vremii ei hotărâte de către rufffiani.” ”

 

„Ruffianii” (les droles), sunt desigur demoni a căror manager este Satan. Acum acesta este cel mai ușor şi cel mai sublim şi mai simplu fel de a scăpa de dificultate! Rev. Dr. Lundy, un Protestant de Mirville, a urmat sugestia fericită în a lui „Monumental Christianity,” (Creştinismul monumental, n. tr.), şi tot aşa a făcut şi Dr. Sepp din Munich în lucrările lui scrise pentru a dovedi divinitatea lui Isus şi originea Satanică a tuturor celorlalți Mântuitori. Atât de mare este compătimirea că un plagiat sistematic şi colectiv, care a continuat mai multe secole pe cea mai gigantică scară, ar trebui să fie explicată prin alt plagiat, de data aceasta în a patra Evanghelie. Pentru citatul din aceasta, „Toţi cei care au venit vre-odată înainte de mine, etc.,” este o repetare cuvânt cu cuvânt a cuvintelor scrise în „Cartea lui Enoh” 89. În Introducerea la traducerea Arhiepiscopului Lawrence a acesteia din manuscrisul Etiopian în Librăria Bodleian, editorul, autorul a „Evoluția creştinătății,” remarcă: -

 

„În revizuirea foilor-dovadă din Cartea lui Enoh… pilda oii, salvate de bunul Păstor de păzitorii mercenari şi lupii feroci, este evident împrumutată de al patrulea Evanghelist din cartea Enoh, 89., în care autorul descrie păstorii ca ucigând… oile înainte de venirea Domnului lor, şi astfel dezvăluie înțelesul adevărat al pasajului până aici misterios în pilda Ioanină – „Toţi cei care vre-odată au venit înainte de mine sunt hoți şi tâlhari” – limbaj în care noi acum detectăm o evidență evidentă la păstorii alegorici din cartea Enoh.”

Este prea târziu în zi să pretinzi că Enoh a fost cel care a împrumutat din Noul Testament, în loc să fie invers. Iuda (14-15) citează cuvânt cu cuvânt din Enoh un lung pasaj despre venirea Domnului cu ai săi 10.000 de sfinţi, şi numind specific profetul, recunoaște sursa. Acest „paralelism între profet şi apostol, a pus dincolo de controversă faptul că, în ochii autorului unei Epistole acceptate ca revelație divină, Cartea lui Enoh a fost producția inspirată a unui patriarh antedeluvian (înainte de potop, n. tr.)...” şi în plus, „… coincidența cumulativă a limbajului şi ideilor în Enoh şi autorii Scripturii Noului Testament, … indică în mod clar că lucrarea Semiticului Milton a fost sursa inepuizabilă din care Evangheliștii şi Apostolii, sau oamenii care au scris în numele lor, au împrumutat concepțiile lor despre înviere, judecată, nemurire, pierzare, şi domnia universală a celor drepți sub domnia veşnică a Fiului Omului.

 

Vol. 2, pagina 483 VEDELE, ODATĂ UNIVERSALE.

 

Acest plagiat Evanghelic culminează în Apocalipsa lui Ioan, care adoptă viziunile lui Enoh spre creștinătate, cu modificări în care noi pierdem sublima simplitate a marelui Stăpân al prezicerii apocaliptice, care a profețit în numele Patriarhului antedeluvian.” (Int. 35.)

„Antedeluvian,” cu adevărat; dar dacă frazeologia textului datează cu greu la câteva secole sau chiar milenii înainte de era istorică, atunci aceasta nu mai este prezicerea originală a evenimentelor care vor veni, ci, în schimb, o copie a unei scripturi a unei religii preistorice…” „În era Krita, Vishnu, în forma lui Kapila şi altul (înțelepți inspirați)… împarte lumii adevărata înţelepciune aşa cum a făcut aceasta Enoh. În era Treta el limitează pe cei răi, sub forma unui monarh universal (Chakravartin sau „Regele Veşnic” al lui Enoh [Saith Uriel (cap. 26. v. 3), în „Cartea lui Enoh,” „toţi cei care au primit milă veşnic îl binecuvântează pe Dumnezeu Regele veşnic,” care va domni peste ei.]) şi protejează cele trei lumi (sau rase). În era Dwapara, în persoana lui Veda-Vyasa, el împarte o Veda în patru, şi o distribuie în sute (Sata) de ramuri.” Cu adevărat aşa; Veda din cei mai timpurii Ariani, înainte ca aceasta să fie scrisă, a mers la fiecare națiune a Atlanto-Lemurianilor, şi a semănat primele semințe dintre toate religiile vechi acum existente. Ramurile niciodată muritoare ale înţelepciunii şi-au răspândit frunzele sale moarte chiar asupra Iudeo-Creștinătății. Şi la sfârşitul Kali, era noastră actuală, Vishnu, sau „Regele Veşnic” va apărea ca Kalki, şi ve re-întemeia dreptatea pe pământ. Mințile celor care trăiesc la acel timp vor fi trezite, şi devin transparente ca şi cristalul. „Oamenii care sunt astfel schimbați în virtutea acelui moment deosebit (a șasea rasă) va fi ca semințele altor ființe umane, şi va da naștere unei rase care va urma legile erei Krita a purității”; de exemplu, aceasta va fi rasa a șaptea, rasa lui „Buddha,” „Fiii lui Dumnezeu,” născuți din părinți imaculați.

———————

B.

Zeii luminii continuă din zeii întunericului.

 

Astfel este destul de bine întemeiat că Cristos, Logos-ul, sau Dumnezeu în Spațiu şi Mântuitorul Pământului, este doar unul dintre ecourile aceleiași antedeluviane şi foarte greșit înțelese Înţelepciuni. Istoria începe prin coborârea pe Pământ a „Zeilor” care întrupați în omenire, şi aceasta este Căderea. Dacă Brahma aruncat jos pe Pământ în alegorie de Bhagavant, sau Jupiter de către Kronos, toţi sunt simboluri ale raselor umane. Odată ce au aterizat, şi au atins această planetă de materie densă, nici una din aripile albe ca zăpada ale celui mai înalt înger nu poate rămânea imaculată, sau Avatarul (sau întruparea) să poată să fie perfectă, deoarece fiecare astfel de Avatar este căderea unui Dumnezeu într-o generație. Nicăieri nu este mai clar adevărul metafizic, când este explicat esoteric, sau mai ascuns față de înțelegerea medie a celor care în loc să aprecieze sublimitatea ideii pot doar să degradeze, decât în Upanișade, glosarele ezoterice ale Vedelor. Rig-Veda, aşa cum a caracterizat-o Guignault, „este cea mai sublimă concepție a marilor autostrăzi ale Umanității.” Vedele sunt, şi vor rămâne pentru totdeauna, în esotericismul lui Vedanta şi Upanișadelor, „oglinda Înţelepciunii veşnice.”

 

Timp de peste şaisprezece secole noile măști, forțate pe fețele vechilor zei, i-au protejat de curiozitatea publică, dar ele s-au dovedit în final o nepotrivire. Totuşi Căderea metaforică, şi ca ispășirea şi răstignirea metaforică, a condus Umanitatea Vestică prin drumuri îngenunchiați adânc în sânge. Mai rău decât totul, ei au condus-o să creadă în dogma unui duh rău distinct de duhul a tot binele, în timp ce cel dintâi trăiește în toată materia şi eminamente în om. În final, aceasta a creat dogma calomniatoare de Dumnezeu a Iadului şi a pierzării veşnice; aceasta a răspândit un film gros între intuițiile mai înalte ale omului şi adevărurile divine; şi, cel mai fatal rezultat, aceasta a făcut ca oamenii să rămână ignoranți de faptul că nu existau demoni, nici demoni întunecați în Univers înainte de apariția omului pe acesta, şi probabil pe alte pământuri. De aici înainte oamenii au fost conduși să accepte, ca o consolare problematică pentru această lume de întristări, gândul păcatului original.

 

Filozofia acelei legi în Natură, care implantează în om cât şi în fiecare fiară o dorință pasionată, inerentă, şi instinctivă de libertate şi auto-călăuzire, aparține de psihologie şi nu poate fi atinsă acum. A arăta sentimente în Inteligențele mai înalte, a analiza şi a da un motiv natural pentru aceasta, ar necesita, mai mult, o explicație filozofică nesfârșită pentru care nu este loc aici. Probabil, cea mai bună sinteză a acestui sentiment este găsit în trei versuri din Paradisul Pierdut al lui Milton. Spune „Cel Căzut”: -

 

„Aici noi putem domni sigur; şi în alegerea mea,

Să domnesc este vrednică ambiția, deşi în iad!

Mai bine să domnesc în iad decât să slujesc în cer…”

 

Mai bine să fii om, coroana producției terestre şi rege peste opus operatum (munca efectuată, n. tr.), decât să fii pierdut printre Oștirile spirituale fără voință în Cer.

 

Am spus în altă parte că dogma primei Căderi a stat pe câteva versete din Apocalipsa; aceste versete fiind acum arătate un plagiat din Enoh de către unii cărturari. Aceştia au crescut în teorii şi speculații nesfârșite, care în mod gradat au dobândit importanța de dogmă şi tradiție inspirată. Fiecare a vrut să explice versetul despre balaurul cu șapte capete cu ale lui zece coarne şi șapte coroane, a cărui coadă „a tras a treia parte din stelele din cer, şi le-a aruncat la pământ,” şi a cărui loc, cu cel al îngerilor săi, „nu s-a mai găsit mai departe în cer.”

 

Vol. 2, pagina 485 FIII VEȘNICIEI.

 

Ce înseamnă cele șapte capete ale Balaurului (ciclu), şi cele cinci împărați răi de asemenea, poate fi învățat în Addenda care încheie Partea a 3-a a acestui Volum.

 

De la Newton la Bossuet speculațiile au evoluat fără încetare în creierii creştini cu privire la aceste versete obscure… „Steaua care cade, este ereticul Theodosius” … explică Bossuet. „Norii de fum, sunt ereziile Montaniștilor… A treia parte dintre stele, sunt martirii, şi în special doctorii în divinitate…”

 

Totuşi, Bossuet trebuie să fi știut că evenimentele descrise în Apocalipsa nu erau originale, şi după cum a fost arătat, pot fi găsite în alte tradiții păgâne. Nu existau nici scolastici nici Montaniști în timpurile Vedice, nici încă mult mai târziu în China. Dar teologia creştină a trebuit să fie protejată şi salvată.

 

Aceasta a fost doar natural. Dar de ce ar trebui adevărul să fie sacrificat pentru a proteja de distrugere munca intensă a teologilor creştini?

 

Princeps aeris hujus, „prințul aerului” a lui Sf. Pavel, nu este diavolul, ci efectele luminii astrale, aşa cum explică în mod corect Eliphas Levi. Diavolul nu este „Dumnezeul acestei perioade,” după cum spune el, pentru că el este divinitatea din fiecare eră şi perioadă, de vreme ce omul a apărut pe pământ, şi materia, în nenumăratele sale forme şi stări, a trebuie să lupte pentru existenţa sa efemeră împotriva altor Forțe dezintegratoare.

 

„Balaurul” este pur şi simplu simbolul ciclului şi al „Fiilor Veşniciei Manvatarice,” care au coborât pe pământ în timpul unei anumite epoci ai perioadei sale formative. „Norii de fum” sunt un fenomen geologic. „A treia parte a stelelor cerului” aruncate jos la pământ – se referă la Monade, (Duhurile Stelelor în Astrologie) care ocolesc globul nostru; de exemplu, Ego-urile umane destinate să înfăptuiască întregul ciclu de încarnări. Această propoziţie, qui circumambulat terram, totuşi, este referită din nou la Diavol în teologie, tatăl mistic al Răului fiind spus despre el că a „căzut ca fulgerul.” Din nefericire pentru această interpretare, „Fiul Omului,” sau Cristos, este așteptat, pe baza mărturiei personale a lui Isus, să coboare pe pământ la fel, „După cum fulgerul vine din răsărit,” [Matei 24:27.] chiar în aceeaşi formă şi sub acelaşi simbol ca Satan, care este văzut „precum fulgerul să cadă din cer.” [Luca 10:18.] Toate aceste metafore şi figuri de vorbire, eminamente Orientale în caracterul lor, trebuie să li se caute originea lor în est. În toate cosmogoniile antice lumina vine din întuneric. În Egipt, ca în altă parte, întunericul a fost „principiul tuturor lucrurilor.” De aici Pymander, „Gândul divin,” este emis ca lumină din întuneric. Behemoth [Biblia Protestantă definește Behemoth inocent – „Elefantul precum gândesc unii” (Vezi nota marginală din Iov 40:19) în versiunile autorizate.] este principiul Întunericului, sau Satan, în Teologia Romano Catolică, şi totuşi Iov spune despre el că „Behemoth este (principiul) principal al căilor lui Dumnezeu” (40:19) – „Principium viarum Domini Behemoth!

 

Consecvența nu pare a fi o virtute favorită în orice porțiune din Revelaţia divină, aşa-numită – nu aşa cum este interpretată de teologi, în orice caz.

 

Egiptenii şi Haldeii s-au referit la nașterea Dinastiilor lor divine la acea perioadă când Pământul creativ a fost în ultimele sale dureri finale ale nașterii, în a da naștere la lanțurile muntoase preistorice, care de atunci au dispărut, la mările ei şi la continentele ei. Fața ei a fost acoperită cu „Întuneric adânc şi în acel Haos (Secundar) a fost principiul tuturor lucrurilor” care s-a dezvoltat pe glob mai târziu. Şi geologii noştri au constatat că a existat o astfel de conflagrație terestră în perioadele geologice timpurii, cu mai multe sute de milioane de ani în urmă. [Astronomia, totuşi, nu știe nimic despre stelele care au dispărut decât din vizibilitate, niciodată din existenţă, de când Știința Astronomiei a devenit cunoscută. Stelele temporare sunt doar stele variabile, şi se crede că chiar stelele noi ale lui Kepler şi Tycho Brahe încă pot fi văzute.] Cât despre tradiția în sine, fiecare țară şi națiune are aceasta, fiecare sub forma sa națională respectivă.

 

Nu doar Egiptul, Grecia, Scandinavia sau Mexic, că au avut al lor Typhon, Python, Loki şi al său Demon „căzător”, dar China a avut de asemenea. Celeștii au o întreagă literatură pe acest subiect. În King (Regele), se spune că în consecinţă a unei răzvrătiri împotriva lui Ti a unui Duh mândru care a spus că era Ti însuși, șapte coruri de duhuri celeste au fost exilate pe pământ, care „au adus o schimbare în toată natura, cerul însuși îndoindu-se în jos şi unindu-se cu pământul.”

 

Şi în „Y-King,” cineva citește: „Balaurul zburător, superb şi răzvrătit, suferă acum, şi mândria lui este pedepsită; el a crezut că va domni în cer, el domnește doar pe pământ.”

 

Din nou, Tchoon-Tsieoo spune alegoric: „într-o noapte stelele au încetat să strălucească în întuneric, şi l-au părăsit, căzând ca ploaia pe pământ, unde ele sunt acum ascunse.” Aceste stele sunt Monadele.

 

Cosmogoniile chineze au al lor „Domn al Flăcării” şi a lor „Fecioară Celestă,” cu puţine „Duhuri care să o ajute şi să îi slujească ei; şi marile Duhuri ca să lupte cu cei care sunt duşmanii altor zei.” Dar toate acestea nu dovedesc că numitele alegorii sunt expuneri sau scrieri profetice care toate se referă la teologia creştină.

 

Vol. 2, pagina 487 UMBRELE UMBRELOR.

 

Cea mai bună dovadă pe care cineva o poate oferi către Teologii creştini este că înțelesul ezoteric în Biblie – în ambele Testamente – a fost afirmarea aceleiași idei ca în învăţăturile noastre Arhaice – pentru a învăța, faptul că, „Căderea Îngerilor” s-a referit simplu la încarnarea îngerilor „care au pătruns prin cele Șapte Cercuri” – este găsită în Zohar. Acum Kabala lui Simeon Ben Iochai este sufletul şi esnța alegoriei sale, după cum Kabala creştină târzie este Mozaicul Pentateuh „îmbrăcat întunecos”. Deoarece acesta spune (în manuscrisul Agrippa):

 

„Înţelepciunea din Kabala stă în știința echilibrului şi Armoniei.”

 

„Forțele care se manifestă fără să fi fost mai întâi echilibrate pier în spațiu” („echilibrate” însemnând diferențiate).

 

„Astfel au pierit primii Regi (Dinastiile Divine) ale lumii antice, Prinții auto-produși ai uriașilor. Ei au căzut ca pomii dezrădăcinați, şi nu au mai fost văzuți: căci ei erau Umbra Umbrei”; ca să știm, chhaya a Umbroasei Pitris. (Vide despre „Regii din Edom.”)

 

„Dar cei care au venit după, care doborâți ca stelele căzătoare au fost consacrați în umbre – au domnit până în această zi”: Dhyanis, care prin întrupare în acele „umbre goale,” au inaugurat era omenirii.

 

Fiecare propoziţie în cosmogoniile antice, dezvăluie celui care poate citi printre rânduri identitatea ideilor, deşi sub haine diferite.

Prima lecție învățată în filozofia Ezoterică este că, Cauza de necunoscut nu foloseşte evoluţia, fie conștient fie inconștient, dar numai arată periodic diferite aspecte ale sinelui față de percepția Minților finite. Acum Mintea colectivă – Universalul – compus din felurite şi nenumărate Oștiri ale Puterilor Creatoare, totuşi infinite în Timpul manifestat, încă este finită când este contrastată cu Spațiul nenăscut şi nedegradabil în aspectul său suprem esenţial. Ceea ce este finit nu poate fi perfect. De aceea există Ființe inferioare printre acele Oștiri, dar niciodată nu au fost draci sau „Îngeri neascultători,” pentru simplul motiv că ei sunt toţi guvernați prin Lege. Asuras care s-au încarnat (numiți-i prin orice alt nume), au urmat în această lege la fel de inevitabil ca oricare altele. Ei s-au manifestat anterior față de Pitris, şi în timp ce timpul (în Spațiu) continuă în Cicluri, a venit rândul lor – de aici numeroase alegorii (VideDemon est Deus inversus,” Partea 2, Volumul 1). Numele de Asura a fost dat prima dată de Brahmani fără discriminare către cei care s-au opus ceremoniilor şi jertfelor lor, precum mărețul Asura numit „Asurendra” a făcut aceasta. Probabil, până la acelor ere trebuie să fie urmărită originea ideii de demon, ca opus şi adversar.

 

Ebraicul Elohim, numit în traduceri „Dumnezeu,” care creează „lumina,” sunt identici cu Asuras de la Ariani. De asemenea, ei sunt descriși ca „Fiii Întunericului” ca un contrast filozofic şi logic față de lumina imuabilă şi veşnică. Cei mai timpurii Zoroastrieni nu au crezut în Rău sau Întuneric a fi co-etern cu Binele sau Lumina, şi ei dau aceeaşi interpretare. Ahriman este umbra manifestată a lui Ahura-mazda (Asura-mazda), el însuși emis din Zeruana Akerne „(cercul) nemărginit al Timpului” sau Cauza Necunoscută. „Slava sa,” spun ei despre cea din urmă, „este prea înălțată, lumina sa prea strălucitoare fie pentru intelectul uman fie pentru ochiul muritor pentru a o înțelege şi vedea.” Emanația sa primară este lumina veşnică, care, din faptul că a fost anterior ascunsă în Întuneric a fost chemată să se manifeste pe sine şi astfel a fost format Ormazd, „Regele Vieții.” El este „primul-născut” în timpul nemărginit, dar, la fel ca atitipul (ideea Spirituală pre-existentă), a trăit în interiorul întunericului din toată veşnicia. Cei șapte Amshaspends (șapte cu el însuși, șeful tuturor), Îngerii Spirituali străvechi şi Oamenii sunt în mod colectiv Logosul lui. Amshaspends Zoroastrieni creează lumea în șase zile sau perioade de asemenea, şi restul în a Șaptea; în timp ce Șapte este prima perioadă sau „zi,” în filozofia ezoterică, (Creația primară în cosmogonia Ariană). Acel AEon (eternitate, n. tr.) care este Prologul la creație, şi care stă la zona de frontieră între Cauzarea eternă necreată şi efectele finite produse; o stare de activitate născândă şi energie ca primul aspect al Somnolenței imuabile veşnice. În Geneza, în care nu s-a cheltuit nici o energie metafizică, ci doar o extraordinară acuitate şi ingeniozitate pentru a învălui Adevărul ezoteric, „Creația” începe la a treia etapă a manifestării. „Dumnezeu” sau Elohim sunt cei „Șapte Regenți” ai Pzmander. Ei sunt identici cu toţi ceilalţi Creatori.

 

Chiar în Geneza acea perioadă este sugerată prin discontinuitatea imaginii, şi „întunericul” care era pe fața adâncului. Alahim sunt arătați a „crea” – ca să spun așa, a construi sau a produce cele două sau „cerul dublu” (nu Cerul şi Pământul); ceea ce înseamnă, în aşa de multe cuvinte, că ei au separat cerul superior manifestat (angelic), sau planul conștiinței, de planul inferior sau terestru; (pentru noi) veșnicele şi imuabilele AEons din acele perioade care sunt în spațiu, timp şi durată; Cerul de Pământ, necunoscutul de Cunoscut – față de profan. Astfel este înțelesul propoziţiei lui Pymander, care spune că: „Gândul, divinul, care este Lumina şi Viața (Zeruana Akerne) a produs prin Cuvântul său”, sau primul aspect”, celălalt, Gând operativ, care fiind zeul Duhului şi Focului, a construit șapte Regenți îngrădind în cercul lor lumea Simțurilor, numită „destinul fatal.” Cel din urmă se referă la Karma; „cele șapte cercuri” sunt cele șapte planete şi planuri, după cum de asemenea cele șapte Duhuri invizibile, în sfere angelice, ale căror simboluri vizibile sunt cele șapte planete, [O altă dovadă, dacă vre-une era necesară, că străvechii Inițiați au cunoscut mai mult decât șapte planete că sunt de găsit în Vishnu Purana, Cartea 2, capitolul 12, în care, descriind carele atașate la Dhruva (steaua polară), Parasara vorbeşte despre „carele celor nouă planete,” care sunt atașate prin cordoane aeriane.] cei șapte Rishis ai marelui Urs şi alte glife.

 

Vol. 2, pagina 489 DIVINITATEA PASIVĂ.

 

După cum este  spus despre Adityas de către Roth: „ei nu sunt nici soarele, nici luma, nici stelele, nici aurora, ci susținătorii veşnici ai acestei vieți luminoase care există ca şi când ar fi în spatele acestor fenomene.”

 

Ei sunt – cele „Șapte Oștiri” – care, „au considerat în Tatăl lor (Gândul divin) planul operatorului,” după cum spune Pymander, dorit să opereze (sau să clădească lumea cu creaturile ei) tot aşa; căci, fiind născuți „în interiorul sferei de operație” – Universul manifestat – astfel este Legea Manvantarică. Şi acum vine a doua porțiune a pasajului, sau mai degrabă a două pasaje unite într-unul pentru a ascunde înțelesul deplin. Cei care au fost născuți în cadrul sferei de operație au fost „frații care l-au iubit bine.” Cel din urmă – „el” – au fost îngerii primordiali: Asuras, Ahriman, Elohim – sau „Fiii lui Dumnezeu,” dintre care Satan a fost unul – toate acele făpturi spirituale care au fost numite „Îngeri ai Întunericului,” pentru că acel întuneric este lumina absolută, un fapt acum neglijat dacă nu cu totul uitat în teologie. Cu toate acestea, spiritualitatea acelor mult abuzați „Fii ai Luminii” care este Întunericul, trebuie să fie evident la fel de mare în comparație cu cea a Îngerilor următori în ordin, precum va fi caracterul eteric a celor din urmă, când este pusă în contrast cu densitatea trupului uman. Cei dintâi sunt „Primii-născuți”; de aceea atât de aproape de limitările Duhului pur liniștit încât să fie doar „Privațiuni” – în sensul Aristotelian – ferouerii sau tipurile ideale ale celor care au urmat. Ei nu au putut crea lucruri corporale, materiale; şi, de aceea, au fost declarați în cursul timpului că au refuzat să creeze, aşa cum li s-a poruncit de către „Dumnezeu” – altfel, că s-au răzvrătit.

 

Probabil, aceasta este justificat pe baza principiului de teorie Științifică, ce ne învață despre lumină şi sunet şi despre efectul a două unde de lungime egală întâlnindu-se. „Dacă două sunete sunt de aceeaşi intensitate, unirea lor produce un sunet de patru ori cât intensitatea oricăruia, în timp ce interferența lor produce tăcere absolută.”

 

Explicând unele dintre „ereziile” din vremea lui, Iustin Martirul arată identitatea tuturor religiilor lumii la puntele lor de început. Primul început se deschide fără nici o schimbare cu divinitatea pasivă şi necunoscută, de la care emană o anumită putere activă sau virtute, Taina care este uneori numită Înţelepciunea, alteori Fiul, foarte des Dumnezeu, Înger, Domnul, şi Logos. [Iustin: „Cum. Trypho,” p. 284.] Cel din urmă este uneori aplicat la prima emanație, dar în mai multe sisteme acesta continuă din primul androgin sau rază dublă produsă la început de cel nevăzut. Philo descrie această înţelepciune ca masculină şi feminină. Dar deşi prima ei manifestare a avut un început, căci aceasta a continuat din Oulom [O diviziune indicatoare a timpului.] (Aion, timp), cel mai înalt dintre AEoni când au fost emiși de la Tatăl, aceasta a rămas cu el înaintea tuturor creațiilor, pentru că aceasta este parte din el. [Sanchoniathon numește timpul cel mai învârstă AEon, Protogonos, „primul-născut.”] De aceea, Philo Judaeus numește Adam Kadmon „mintea” (Ennoia a lui Bythos în sistemul Gnostic). „Mintea, las-o să fie numită Adam.” [Philo Judaeus: „Cain şi nașterea lui,” p. 17]

 

După cum explică aceasta vechile cărți Magian, tot evenimentul devine clar. Un lucru poate exista doar prin opusul său – ne învață Hegel, şi doar o mică filozofie şi spiritualitate sunt necesare pentru a înțelege originea dogmei de mai târziu, care este atât de adevărat satanică şi infernală în răceala şi cruda sa răutate. Magianii au socotit originea răului în învăţăturile lor cunoscute în acest fel. „Lumina poate produce numai lumină, şi niciodată nu poate fi originea răului”; atunci cum a fost răul produs, de vreme ce nu era nimic co-egal sau asemănător cu Lumina în producerea sa? Lumina, spun ei, a produs mai multe Ființe, dintre care toate spirituale, luminoase, şi puternice. Dar una Măreață („Mărețul Asura”, Ahriman, Lucifer, etc., etc.) a avut un gând rău, contrar Luminii. El s-a îndoit, şi prin acea îndoială el a devenit întuneric.

 

Aceasta este puţin mai aproape de adevăr, dar încă departe de particularitate. Nu a fost nici un „gând rău” care a originat Puterea opusă, ci doar gândul în sine; ceva care, fiind meditativ, şi conținând proiect şi scop, este prin urmare finit, şi trebuie astfel să se găsească în sine natural în opoziție față de calmul pur, starea la fel de naturală de absolută Spiritualitate şi Perfecțiune. A fost pur şi simplu legea Evoluţiei care s-a afirmat în sine; progresul dezvăluirii mentale, diferențiat de duh, implicat şi încurcat deja cu materia, în care este atras irezistibil. Ideile, chiar în natura şi esenţa lor, ca şi concepții producând relaţia cu obiectele, fie adevărate fie imaginare, sunt opuse față de gândul absolut, că imposibil de aflat toate dintre acele operații misterioase pe care Dl. Spencer le categorisește încât nimic nu poate fi spus, decât că „acestea nu au nici o rudenie de natură cu Evoluţia” (Principles of Psychology, (Principii de Psihologie, n. tr.) [Este sugestiv despre acel duh de negare paradoxală atât de conștient în vremea noastră, că în timp ce ipoteza evoluţiei şi-a câștigat drepturile sale de cetățenie în știință aşa cum este învățată de Darwin şi Haeckel, totuşi deopotrivă veşnicia Universului cât şi pre-existența unei conștiențe universale, sunt respinse de psihologii moderni. „Dacă Idealistul ar avea dreptate, doctrina evoluţiei este un vis,” spune Dl. Herbert Spencer. (Vezi nota de subsol, pag. 1 şi 2, Cartea 2)] 474) – care cu siguranţă nu au aceasta.

 

Zohar dă aceasta foarte sugestiv. Când „Cel Sfânt” (Logos-ul) a dorit să creeze omul, el a numit cea mai înaltă oștire a Îngerilor şi le-a spus ceea ce el a vrut, dar ei s-au îndoit de înţelepciunea acestei dorințe şi au răspuns: „Omul nu va continua o noapte în slava lui” – pentru care ei au fost arși (anihilați?), de Domnul „Sfânt”.

 

Vol. 2, pagina 491 ZOHAR DESPRE CEI CĂZUȚI.

 

Apoi el a chemat o altă Oștire mai inferioară, şi a spus la fel. Şi ei l-au contrazis pe „Cel Sfânt”: „Ce este binele Omului?” au argumentat ei. Totuşi Elohim l-a creat pe om, şi când omul a păcătuit au venit oștirile lui Uza şi Azael, şi l-au ridiculizat pe Dumnezeu: „Aici este Fiul Omului pe care tu l-ai făcut,” au spus ei. „Iată, el a păcătuit!” Apoi Cel Sfânt a răspuns: „Dacă voi ați fi fost printre ei (oameni) voi ați fi fost mai răi decât ei.” Şi el i-a aruncat din poziția lor înălțată din Cer chiar jos pe Pământ; şi „ei au fost schimbați (în bărbați) şi au păcătuit după femeile pământului”; (Zohar, 9, b.). Aceasta este destul de clar. Nu se face nici o mențiune în Geneza despre acești „Fii ai lui Dumnezeu” (capitolul 6) că ar fi fost pedepsiți pentru aceasta. Singura referință la aceasta în Biblie este în Iuda (6), „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.” (Iuda 1:6) Şi aceasta înseamnă simplu că „Îngerii,” condamnați la încarnare, sunt în lanțurile cărnii şi materiei, sub întunericul de ignoranță, până în „Ziua cea Mare,” care va veni ca întotdeauna după a șaptea rundă, după expirarea „Săptămânii,” în al Șaptelea Sabat, sau Nirvana post-Manvantarică.

 

Cât de adevărat ezoteric şi în acord cu Doctrina Secretă este „Pymander Gândul Divin” al lui Hermes, poate fi dedus doar din traducerea sa originală şi primitivă în latină şi greacă. Pe de altă parte, cât de desfigurată a fost aceasta de către creştini în Europa, este văzut din remarcile şi mărturisirile inconștiente făcute de Sf. Marc, în a lui Prefață şi scrisoare către Episcopul din Ayre, în 1578. În aceasta, este dat întregul ciclu de transformări dintr-un tratat Panteist şi Egiptean într-unul Romano Catolic mistic, şi vedem cum Pymander a devenit ceea ce este acum. Totuşi, chiar în traducerea lui Sf. Marc, se găsesc urme din realul Pymander – „Gândul Universal” sau „Mintea.” Aceasta este traducerea exactă din traducerea franceză veche, originalul fiind dat [aici: Secțiunea 16 (capitolul 1), Mercure Trismegiste — Pimandre . . . . ” “Oh, ma pensee, que s’ensuit il? car je desire grandement ce propos. Pimandre dict, ceci est un mystere cele, jusques a ce jour d’hui. Car nature, soit mestant avec l’home, a produit le miracle tres merveilleux, aiant celluy qui ie t’ay dict, la nature de l’harmonie des sept du pere, et de l’esprit. Nature ne sarresta pas la, mais incontinent a produict sept homes, selon les natures des sept gouverneurs en puissance des deux sexes et esleuez. . . . La generation de ces sept s’est donnee en ceste maniere . . . .”

 

Şi se face o pauză în traducere, care poate fi umplută parțial prin a recurge la textul latin al lui Apuleius. Comentatorul, Episcopul, spune: „Natura a produs în el (om) șapte oameni” (șapte principii).] în franceza sa veche neobişnuită: -

 

„Șapte oameni (principii) au fost generate în Om.” „Natura armoniei celor Șapte a Tatălui şi a Duhului. Natura … a produs șapte oameni în acord cu cele șapte naturi ale celor Șapte Duhuri” „având în ei, potențial, cele două sexe.”

 

Metafizic, Tatăl şi Fiul sunt „Mintea Universală” iar „Universul periodic”: „Îngerul” şi „Omul.” Fiul şi Tatăl în unul şi acelaşi timp; în Pymander, ideea activă şi gândul pasiv care generează aceasta; nota-cheie radicală în Natură care dă naștere la cele șapte note – scara septenară a Forțelor creative, şi spre cele șapte aspecte prismatice de culoare, toate născute dintr-o rază albă, sau Lumina – în sine generată în întuneric.

 

———————

C.

Multele înțelesuri ale „Războiului în Cer.”

 

Doctrina Secretă arată, ca un fapt în sine-evident, că Omenirea, colectiv şi individual, este, cu toată natura manifestată, vehicolul (a) suflării a Unui Principiu Universal, în diferențierea sa primară; şi (b) a nenumăratelor „suflări” continuând din acea Una Suflare în diferențierile sale secundare şi ulterioare, precum Natura cu omenirile sale multe continuă în jos spre panurile care sunt mereu crescânde în materialitate. Suflarea primară informează Ierarhiile superioare; cea secundară – cea inferioară, pe planurile constant descendente.

Acum există multe pasaje în Biblie care dovedesc înfățișarea lor, exoteric, că această convingere a fost o dată Universală; şi cele mai convingătoare sunt cele două capitole din Ezechiel 28 şi Isaia 14. Teologii creştini sunt bine veniți să interpreteze amândouă ca referindu-se la marele Război înainte de Creație, Epopeea răzvrătirii lui Satan, etc., dacă ei aleg aşa, dar absurditatea ideii este prea evidentă. Ezechiel îşi adresează plângerile şi mustrările sale către Regele Tirului; Isaia – către Regele Ahaz, care s-a complăcut în închinarea la idoli, la fel cum a făcut restul națiunii, cu excepția a câțiva Inițiați (aşa numiții Profeți), care au încercat să îi aresteze pe drumul lor spre exoterism, sau idolatrie, care este acelaşi lucru. Lăsăm studentul să judece.

 

În Ezechiel 28 se spune, „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu (după cum înțelegem noi aceasta, „dumnezeul” Karma): (Pentru că) inima ţi s-a îngâmfat foarte mult, şi ai spus Sunt Dumnezeu… măcar că eşti om… iată că voi aduce împotriva ta nişte străini,… care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii … de aceea te arunc la pământ…” (sau viața-Pământească) (Ezechiel 28:12a, 5, 7, 9, 17b)

 

Originea „prințului din Tir” poate fi urmărită, şi căutată în „Dinastiile divine” ale nedrepților Atlanți, Marii Vrăjitori (Vezi ultimele Comentarii, la Stanza 12, versetele 47-49). Nu este nici o metaforă în cuvintele lui Ezechiel, ci istorie reală, de această dată. Căci vocea în profet, vocea „Domnului,” Duhul lui propriu, care i-a vorbit lui, spune: - „Pentru că tu ai spus, „Eu sunt Dumnezeu, eu stau pe tronul lui Dumnezeu(Dumnezeilor) - (Dinastiile divine), în mijlocul mărilor,” totuşi tu eşti un om… Iată că eşti mai înţelept decât Daniel, nicio taină nu este ascunsă de tine; prin înţelepciunea şi priceperea ta … ţi-ai mărit bogăţiile, şi prin bogăţiile tale, inima ţi s-a îngâmfat foarte mult… voi aduce împotriva ta nişte străini, … care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări frumuseţea… Te vor arunca în groapă, şi vei muri ca cei ce cad străpunşi de lovituri, în mijlocul mărilor.” (Versetele 3-8). Toate astfel de blesteme nu sunt profeție, ci simplu amintiri ale soartei Atlanților, „Uriașilor de pe Pământ.”

 

Care poate fi înțelesul acestei ultime propoziții dacă nu o narațiune a soartei Altanților? Versetul 17 spunând, „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale,” se poate referi la „Omul Ceresc” în Pymander, sau la Îngerii Căzuți, care sunt acuzați că au căzut prin mândrie datorită marii frumuseți şi înţelepciuni care a devenit sorțul lor. Nu este nici o metaforă aici, cu excepția în ideile preconcepute ale teologilor, probabil. Aceste versete se referă la Trecut şi aparțin mai mult Înţelepciunii dobândite la misterele Inițierii decât la clarviziunea retrospectivă! Spune vocea din nou: -

 

„Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu (în Satya Yuga), şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor … umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare… Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc…” (Ezechiel 28:13-16)

 

„Muntele lui Dumnezeu” înseamnă „Muntele Dumnezeilor” sau Meru, a cărui reprezentant în a Patra Rasă a fost Muntele Atlas, ultima formă a unuia dintre Titanii divini, atât de înalt în acele zile încât anticii credeau că cerurile se odihneau pe vârful său. Nu a ajutat Atlas uriașii în războiul lor împotriva zeilor? (Hyginus). O altă versiune arată legenda ca născându-se din duioșia lui Atlas, fiul lui Iapetus şi Clymene, pentru astronomie, şi din locuința lui pentru acel motiv pe vârfurile celui mai înalt munte. Adevărul este că Atlas, „muntele zeilor,” şi de asemenea eroul acelui nume, sunt simbolurile ezoterice ale celei de-a Patra Rase, şi cele șapte fiice ale lui, Atlantidele, sunt simboluri ale celor Șapte Sub-rase ale sale. Muntele Atlas, potrivit tuturor legendelor, a fost de trei ori mai înalt decât este acum; scufundându-se la două timpuri diferite. El este de origine vulcanică, şi de aceea vocea din Ezechiel spune: „Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău ţi-ai spurcat locaşurile sfinte; de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie” (Ezechiel 28:18a). Cu siguranţă, aceasta nu înseamnă, după cum pare a fi cazul din textele traduse, că acest foc urma să fie adus din mijlocul Prințului Tirului, sau poporul său, ci din Muntele Atlas, simbolizând rasa mândră, învățată în magie şi înaltă în arte şi civilizație, a cărui ultimă rămășiță a fost distrusă aproape la picioarele distanței acelor munți odată gigantici.

 

Cu adevărat, „tu vei fi o teroare, şi niciodată nu vei mai fi”; deoarece chiar numele rasei şi soarta ei este acum anihilată din memoria omului. Țineți minte, că aproape fiecare Rege şi preot antic era un inițiat; că înspre sfârşitul Rasei a Patra a existat o ceartă între Inițiații din Calea Dreaptă şi cei din Calea Stângă; în final, că grădina din Eden se referă la alte personaje decât evreii din rasa Adamică, de vreme ce chiar Faraon este comparat cu cel mai atrăgător pom din Eden de către acest același Ezechiel, care arată „toţi pomii din Eden, cel mai ales şi mai bun din Liban, … mângâiat în părțile de jos ale pământului …,” căci „ei de asemenea au mers jos în iad cu el” (Faraon) [Singurul Faraon pe care Biblia îl arată că merge jos în Marea Roșie a fost regele care i-a urmărit pe israeliți, şi care a rămas nenumit, pentru motive foarte bune, probabil. Povestea a fost cu siguranţă cu siguranţă alcătuită din legenda Atlantă.] până la părțile de jos, care sunt de fapt adâncul oceanului, a cărui podea s-a deschis larg ca să devoreze ținuturile Atlanților şi pe ei înșiși. Dacă cineva ține minte toate acestea şi compară diferitele relatări, atunci acesta va descoperi că totul din capitolele 28 şi 31 din Ezechiel nu se referă nici la Babilon, Asiria, nici chiar la Egipt, deoarece nici una dintre acestea nu au fost atât de distruse, ci doar simplu au căzut în ruine la suprafaţă, nu sub pământ – ci într-adevăr la Atlantis şi majoritatea națiunilor sale. Şi el va vedea că „grădina din Eden” a Inițiaților nu a fost un mit, ci o localitate care acum este scufundată. Lumina va răsări peste el, şi el va aprecia astfel de propoziții ca acestea la valoarea lor adevărat ezoterică: „Tu ai fost în Eden; … tu ai fost pe muntele sfânt al lui Dumnezeu” – căci fiecare națiune a avut şi multe încă au munți sfinţi: unii, Vârfurile Himalaia, alții Parnassus, şi Sinai. Ele erau toate locuri de inițiere şi locuințele șefilor comunităților ai adepţilor străvechi şi chiar moderni. Şi din nou: „Iată, Asirianul (de ce nu Atlantul, Inițiatul?) era un cedru în Liban; … înălțimea lui a fost înălțată mai presus de toţi pomii; … cedarii în grădina lui Dumnezeu nu l-a putut ascunde, … şi că toţi copacii din Eden … l-au invidiat” (Ezechiel 31:3-9).

 

În toată Asia Mică, Inițiații au fost numiți „pomi ai Dreptății,” şi cedrii din Liban, precum de asemenea au fost unii regi ai lui Israel. Astfel au fost marii adepţiiți în India, dar numai adepţiiții mâinii stângi.

 

Vol. 2, pagina 495 FELURITE NUME PENTRU INIȚIAȚI.

 

Când Vishnu Purana povestește că „lumea umplută cu pomi,” în timp ce Prachetasas – care „au petrecut 10.000 de ani de austeritate în oceanul imens” – au fost absorbiți în devoțiunile lor, alegoria are legătură cu Atlanții şi adepţiiții timpuriei Rase a Cincia – Arianii. Alți „pomi (inițiații Vrăjitori) s-au răspândit, şi au întunecat pământul neprotejat; şi oamenii au pierit … incapabili să muncească timp de zece mii de ani.” Apoi înţelepții, Rishis din rasa Ariană, numiți Prachetasas, sunt arătați „ca venind din adânc,” [Vishnu Purana, Cartea 1, capitolul 15.] şi distrugând prin vânt şi flacăra care iese din gurile lor, „pomii” nelegiuiți şi întreaga împărăție vegetală; până când Soma (luna), suveranul lumii vegetale, îi împacă prin realizarea alianței cu adepţii Căii Drepte, căruia el oferă ca mireasă pe Marisha, „vlăstarul pomilor.” [Aceasta este pură alegorie. Apele sunt un simbol al înţelepciunii şi al învățăturii oculte. Hermes a reprezentat Știința sacră sub simbolul focului; Inițiații nordici, sub simbolul apei. Cei din urmă sunt producția lui Nara, „Duhul lui Dumnezeu,” sau mai degrabă Paramatman, „Sufletul Suprem,” spune Kulluka Bhatta, Narayana, însemnând „el care locuiește în adânc” sau afundat în Apele Înţelepciunii – „apa fiind trupul lu Nara” (Vayu). De aici apare afirmaţia că timp de 10.000 de ani ei au rămas în austeritate „în imensul Ocean”; şi sunt arătați ca ieșind din el. Ea, Dumnezeul Înţelepciunii, este „Peștele Sublim,” şi Dagon sau Oannes este omul-pește Haldeu, care iese la iveală din ape pentru a învăța înţelepciunea.] Aceasta înseamnă ceea ce este dat în Stanzas şi Comentarii, şi ceea ce este dat de asemenea în Partea 2 din Vol. 1, „Insula Sacră.” Aceasta dă indicii despre marea luptă între „Fiii lui Dumnezeu” şi Fiii Înţelepciunii Întunecate – strămoșii noștri; sau Atlanții şi Inițiații Ariani.

 

Întreaga Istorie a acelei perioade este alegorizată în Ramaiana, care este narațiunea mistică în formă epică a luptei între Rama – primul rege al dinastiei divine a timpuriilor Ariani – şi Ravana, personificarea simbolică a rasei Atlante (Lanka). Cei dintâi erau încarnările Dumnezeilor Solari; cei din urmă, ai Develor lunare. Aceasta a fost marea bătălie între Bine şi Rău, între magia albă şi neagră, pentru supremația forțelor divine, sau a puterilor terestre de jos sau cele cosmice. Dacă studentul va înțelege mai bine ultima afirmaţie, atunci să întoarcă la episodul Anugita din Mahabharata, capitolul 5, unde Brahmana îi spune soției lui, „Am înțeles prin intermediul Sinelui scaunul care locuiește în Sine – (scaunul) unde locuiește Brahman liber de perechile ale opușilor şi luna, împreună cu cu focul (sau soarele), ținând (toate) ființele (precum), mișcătorul principiului intelectual.” Luna este divinitatea minții (Manas) dar numai pe planul inferior. „Manas este dual – lunar în partea inferioară, solar în porțiunea superioară,” spune un comentariu. Adică, este atras de sufletul său animal plin de dorințe egoiste şi senzuale; şi în interior este conținută taina unui inițiat despre viața profană a unui om, după cum de asemenea acea separare post-mortem dintre omul divin față de cel animal. Ramaiana – din care fiecare rând trebuie să fie citit în mod ezoteric – dezvăluie în simbolism magnific şi alegorie necazurile omului şi sufletului deopotrivă. „În interiorul trupului, în mijlocul tuturor acestor vânturi-viață (? principii), care se mișcă în trup, şi se înghit una pe alta, [Aceasta este explicată prin traducătorul capabil al lui Anugita într-o notă de subsol (p. 258) în aceste cuvinte: „Sensul pare să fie acesta; cursul vieții lumești este datorat operațiunilor vânturilor-vieții care sunt atașate la EU, şi conduc la manifestarea sa ca suflete individuale.”] izbucnind focul Vaishvana [„Vaisvanara (sau Vaishvanara) este un cuvânt folosit adesea pentru a desemna Eul” – explică Nilakantha.] de șapte ori, din care „Eu” sunt scopul,” spune Brahmana. [Tradus de Kashinath Trimbak Telang, M.A., Bombay.]

 

Dar „Sufletul” principal este Manas sau mintea; de aici, Soma, luna, este arătată a face o alianță cu porțiunea solară în aceasta, personificată ca Prachetasas. Dar dintre șapte chei care deschid cele șapte aspecte din Ramaiana, ca în cazul oricărei alte Scripturi, acesta este doar unul – metafizic.

 

Simbolul „Pomului” simbolizând feluriți Inițiați este aproape universal. Isus este numit „pomul Vieții,” după cum toţi inițiații Legii bune, în timp ce aceia de pa Calea stângă sunt referiți ca „pomii uscați”. Ioan Botezătorul vorbeşte despre faptul că „toporul” care „este așezat la rădăcina copacilor” (Matei 3:10); şi Regele armatelor Asiriei sunt numiți pomi (Isaia 10:19).

 

Adevăratul înțeles al Grădinii din Eden a fost dat suficient în „Isis dezvăluit.

 

Scriitorul a auzit mai mult decât o dată surpriza exprimată că Isis ar trebui să conțină atât de puține din doctrinele acum învățate. Aceasta este destul de eronat. Căci aluziile unor astfel de învățături sunt destule, chiar dacă învăţăturile în sine erau încă reținute. Atunci timpul nu sosise, după cum nu a sosit ora să spună toate. „Nici unii dintre Atlanți, nici a Patra Rasă care a precedat a noastră a Cincia Rasă, nu sunt menționați în „Isis Dezvăluit”,” a scris într-o zi un critic al „Budismului Esoteric”. Eu, care am scris Isis Dezvăluit, susțin că Atlanții sunt menționați ca predecesori ai noştri, şi anume, în Volumul 1, p. 133, când vorbeşte despre Cartea lui Iov. Căci ce poate să fie mai clar decât aceasta: „În textul original, în loc de „lucruri moarte,” este scris Refaimi, uriași morți, sau oameni primitivi puternici, de la care „Evoluția” ar putea într-o zi urmări rasa noastră actuală.” Este invitat să facă aşa acum, acum că acest indiciu este explicat destul de deschi; dar Evoluţioniștii sunt la fel de siguri că declină în zilele noastre precum au făcut aceasta în urmă cu zece ani.

 

Vol. 2, pagina 497 URME ALE LUPTELOR PRE-ISTORICE

 

Știința şi teologia sunt împotriva noastră: de aceea noi le chestionăm pe ambele, şi trebuie să facem aşa în auto-apărare. Despre puterea metaforelor neclare răspândite printre profeți, şi în Apocalipsa lui Ioan, o mare dar re-editată versiune a Cărții lui Enoh, pe aceste temelii nesigure teologia creştină şi-a construit Epopeea sa dogmatică despre Războiul din Cer. Aceasta a făcut mai mult: a folosit viziuni simbolice, înțelese numai Inițiaților, ca stâlpi pe care să susțină întregul edificiu voluminos al religiei sale; şi acum stâplii au fost găsiți trestii foarte slabe, şi structura înșelătoare se scufundă. Întreaga schemă creştină stă pe aceștia Jakin şi Boaz – cele două forțe contrare ale binelui şi răului, Cristos şi Satan [[agathai kai kakai dunameis]]. Ia din creștinătate stâlpul principal al Îngerilor Căzuți, şi Sălașul Edenului dispare cu al său Adam şi Eva în neant; şi Cristos, în caracterul exclusiv al Unui Dumnezeu şi Mântuitor, şi victimele Ispășirii pentru Păcatului omului-animal, devine mai departe un mit inutil, fără sens.

 

Într-un număr vechi din Revue Archaeologique din anul 1845 (p. 41), un scriitor francez, M. Maury, remarcă: - „Această luptă universală între spirite bune şi rele pare să fie doar reproducerea unei alte lupte mai străvechi şi mai teribile, care, potrivit mitului antic, a avut loc înainte de crearea universului, între legiunile credincioase şi cele rebele.”

 

Încă o dată, aceasta este o chestiune simplă de prioritate. Dacă Apocalipsa lui Ioan ar fi fost scrisă în timpul perioadei Vedice, şi nu ar fi fost una sigură acum de faptul că ea este o altă versiune a Cărții lui Enoh şi legendele Dragonilor din antichitatea păgână – grandoarea şi frumusețea figurilor de stil ar fi putut influența opinia criticilor în favoarea interpretării creştine a acelui prim război, a cărui câmp de bătălie a fost Cerul înstelat, şi primii ucigași – Îngerii. Deoarece chestiunea stă acum, totuşi, cineva trebuie să urmărească Apocalipsa, eveniment prin eveniment, spre alte viziuni mai îndepărtate şi mai străvechi. Pentru mai buna înțelegere a alegoriilor Apocaliptice şi a epopeii ezoterice noi cerem cititorului să deschidă la Apocalipsa, şi să citească capitolul 12, de la versetul 1 la versetul 7.

 

Acesta are mai multe înțelesuri, dintre care majoritatea au fost găsite cu privire la cheile astronomice şi numerice ale acestui mit universal. Ceea ce poate fi dat acum, este un fragment, câteva indicii despre înțelesul său secret, ca întrupând înregistrarea unui război adevărat, lupta între Inițiații celor două școli. Multe şi felurite sunt încă existentele alegorii construite pe aceeaşi piatră de temelie. Narațiunea adevărată, aceea care dă înțelesul ezoteric deplin, este în cărțile Secrete, dar scriitorul nu are nici un acces la acestea.

 

Totuşi, în lucrările ezoterice, episodul războiului Taraka, şi unele comentarii ezoterice, pot oferi un indiciu, probabil. În fiecare Purana evenimentul este descris cu mai multe sau mai puține variațiuni, care arată caracterul său alegoric.

 

În mitologia celor mai timpurii Ariani Vedici ca în narațiunile Puranice ulterioare, se menționează despre Budha, „Înțeleptul”; unul „învățat în Înţelepciunea Secretă,” şi care este planeta Mercur în eutemerizarea lui. Dicționarul Hindus Clasic îl creditează pe Budha ca fiind autorul unui imn din Rig Veda. De aceea, el în nici un fel nu poate fi „o ficțiune ulterioară a Brahmanilor,” ci este într-adevăr o personificare foarte veche.

 

Următoarele fapte sunt descoperite prin cercetarea genealogiei sale, sau mai degrabă, a teogoniei. Ca un mit, el este fiul lui Tara, soția lui Brihaspati „aurul colorat,” şi a lui „Soma” Luna (bărbătească), care, ca Paris, duce această nouă Helen din Împărăţia siderală Hindusă departe de soțul ei, care cauzează o mare luptă şi război în Swarga (Cer). Episodul aduce o bătălie între zei şi Asuras: Regele Soma, găsește aliați în Usanas (Venus), liderul Danavas; şi zeii sunt conduși de Indra şi Rudra, care stau de partea lui Brihaspati. Cel din urmă este ajutat de Sankara (Siva), care, avusese pentru al său guru tatăl lui Brihaspati, Angiras, se împrietenește cu fiul său. Indra este aici prototipul indian al lui Mihail, Arhistrategul şi omorâtorul îngerilor „Dragonului” – de vreme ce unul dintre numele lui este Jishnu „liderul Oștirii (celeste).” Amândoi se luptă, după cum unii Titani au luptat împotriva altor Titani în apărarea zeilor răzbunători, unul – din tonanii Jupiter (În India, Brihaspati este planeta Jupiter, care este o coincidență stranie); celălalt, în susținerea mereu-tunătorului Rudra Sankara. În timpul acestui război, el este părăsit de garda lui personală, zeii-furtunii (Maruts). Povestirea este foarte sugestivă în unele dintre detaliile sale.

 

Haideți să examinăm unele dintre ele, şi să căutăm să descoperim înțelesul lor.

 

Geniul care prezidează, sau „regentul” planetei Jupiter este Brihaspati, soțul căruia s-a greșit. El este instructorul sau guru-l spiritual al zeilor, care sunt reprezentanți ai puterilor de procreație. În Rig Veda, el este numit Brahmanaspati, un nume însemnând „divinitatea în care acțiunea celor adorați asupra zeilor este personificată”. De aici Brahmanaspati reprezintă materializarea harului divin, ca să spunem aşa, prin intermediul ritualului şi ceremoniilor, sau a închinării ezoterice.

 

Tara” [Vezi Dicționarul Clasic al lui Downson] – soția lui – este pe de altă parte, personificarea puterilor celui inițiat în Gupta Vidya (cunoştinţa secretă), aşa cum va fi arătat.

 

Soma este luna din punct de vedere astronomic; dar în frazeologia mistică, este de asemenea numele băuturii sacre băute de Brahmani şi Inițiați în timpul ritualurilor lor tainice şi mistice. Planta „Soma” este asclepias acida, care produce un suc din care se face acea băutură mistică, băutura Soma.

 

Vol. 2, pagina 499 ALEGORII DESPRE „RĂZBOIUL ÎN CER.”

 

Doar descendenții din Rishis, Agnihotri (preoții focului) ai marilor taine au cunoscut toate puterile sale. Dar proprietatea reală a adevăratei Soma a fost (şi este) de a face un om nou din Inițiat, după ce el este renăscut, şi anume odată ce el începe să trăiască în trupul său astral (Vezi „Elixirul Vieții” [Vezi „Cinci ani de Teosofie.”]); căci, natura lui spirituală biruind fizicul, el curând se desprinde brusc de acea formă etericizată. [Părtașul din Soma se găsește pe sine deopotrivă legat de trupul său extern, şi totuşi departe de el în forma sa spirituală. Cel din urmă, eliberat de primul, zboară sus între timp în regiunile eterice mai înalte, devenind efectiv „ca unul dintre zei,” şi totuşi păstrându-şi în creierul său fizic memoria a ceea ce el vede şi învață. Vorbind simplu, Soma este rodul Pomului Cunoştinţei interzis de gelosul Elohim către Adam şi Eva sau Yah-ve, „ca nu cumva Omul să devină ca unul dintre noi.”]

 

Soma nu s-a dat niciodată în zilele din vechime către Brahmanul ne-inițiat – simplul Grihasta, sau preot al ritualului exoteric. Astfel Brihaspati – „guru al zeilor” deşi el – încă era reprezentat litera-moartă a formei de închinare. Tara soția lui – este simbolul uneia care, deşi căsătorit cu închinarea dogmatică, tânjește după înţelepciunea adevărată – care este arătată ca inițiată în taineel lui de Regele Soma, dătătorul acelei Înţelepciuni. Soma este astfel făcută în alegorie să o poarte departe. Rezultatul acesteia este nașterea lui Budha – Înţelepciunea ezoterică – (Mercur, sau Hermes în Grecia şi Egipt). El este reprezentat ca „atât de frumos,” încât chiar soțul, deşi bine conștient că Budha nu este vlăstar al închinării lui literă-moartă – pretinde „nou-născutul” ca Fiu al său, roada formelor sale ritualiste şi fără sens. [Noi vedem acelaşi lucru în religiile exoterice moderne.] Aşa este, pe scurt, unul dintre înțelesurile alegoriei.

 

Războiul în Cer se referă la mai multe evenimente de acel fel despre felurite şi diferite planuri de existență. Primul este un fapt pur astronomic şi cosmic referitor la cosmogonie. Dl. John Bentley a gândit că Hindusul război în Cer este doar o figură referitoare la calculele lor a perioadelor de timp (vezi Hindu Astronomy a lui Bentley). [„Perspective istorice ale astronomiei hinduse.” Citând din lucrarea cu referință la Aryachatta, despre care se spune că dă o abordare apropiată față de relaţia adevărată printre felurite valori pentru calculele valorii lui [[pi]], autorul a „Surse de măsură” reproduce o afirmație bizară. Se spune că Dl. Bentley, „a fost foarte familiar cu cunoştinţa astronomică şi matematică Hindusă… această afirmaţie a lui poate fi luată ca autentică: aceeaşi trăsătură remarcabilă, printre atât de multe națiuni estice şi străvechi de ascundere asiduă a tainei acestui fel de cunoştinţă, este una marcată printre Hinduși. Ceea ce a fost dat a fi învățat popular şi a fi expus la inspecția publică, a fost doar aproximația a unei cunoştinţe mai exacte dar ascunse. Şi chiar această formulare a D-lui Bentley va exemplifica în mod ciudat afirmaţia; şi explicată, va arăta că aceasta (astronomia şi științele exoterice Hinduse) a fost derivată dintr-un sistem exact dincolo de cel European, în care Dl. Bentley însuși, desigur, s-a încrezut atât de departe în avansul Cunoştinţei Hinduse, la orice vreme, în orice generație.”

Care este nenorocul lui Dl. Bentley, şi nu înlătură din slava astronomilor Hinduși, care au fost toţi Inițiați.]

 

Aceasta a slujit ca un prototip, gândește el, pentru națiunile vestice să îşi construiască a lor război al Titanilor. Autorul nu este chiar greșit, dar nici nu este destul de corect. Dacă prototipul sideral se referă într-adevăr la perioada pre-manvantarică, şi stă în întregime pe Cunoştinţa pretinsă de Inițiații Ariani ai întregului program şi progres al cosmogoniei, [Doctrina Secretă învață că fiecare eveniment de importanță universală, cum ar fi cataclismele geologice la sfârşitul unei rase, şi la începutul uneia noi, împlicând o mare schimbare de fiecare dată în omenire, spirituală, morală şi fizică – este premeditată şi pusă de acord, ca să spun așa, în regiunile siderale ale sistemului nostru planetar. Astrologia este construită în întregime pe această conecțiune mistică şi intimă între corpurile cerești şi omenire; şi este una a marilor secrete ale Inițierii şi a tainelor Oculte.] războiul Titanilor este doar o copie legendară şi zeificată a războiului real care a avut loc în Himalaiana Kailasa (cer) în loc de adâncimile Spațiului Cosmic interplanetar. Aceasta este înregistrarea teribilei lupte între „fiii lui Dumnezeu” şi „Fiii Umbei” din Rasele a Patra şi a Cincia. Pe aceste două evenimente, amestecate împreună prin legende împrumutate din relatarea exoterică a războiului purtat de Asuras împotriva zeilor, s-a clădit fiecare tradiție națională ulterioară asupra subiectului.

 

Ezoteric, Asuras, transformate ulterior în Duhuri rele şi zei inferiori, care sunt veşnic în război cu marile divinități – sunt zeii Înţelepciunii Secrete. În porțiunile cele mai vechi din Rig Veda, ei sunt spiritualul şi divinul, termenul Asura fiind folosit pentru Duhul Suprem şi fiind la fel ca marele Ahura al Zoroastrianilor (Vezi a lui Darmensteter, Vendidad). A fost un timp când zeii Indra, Agni şi Varuna înșiși au aparținut de Asuras.

 

În Aitareya Brahmana, suflarea (asu) al Brahma-Prajapati a devenit viu, şi din acea suflare el a creat Asuras. Mai târziu, după război, Asuras sunt numiți duşmanii zeilor, de aici – „A-suras,” inițialul „A” fiind un prefix negativ – sau „nu-zei” – „zei” fiind referiți ca „Suras.” Atunci aceasta leagă Asuras şi „Oștirile” lor, enumerate mai departe, cu „Îngerii Căzuți” ai Bisericilor creştine, o ierarhie de Ființe spirituale a fi găsite în fiecare Panteon al națiunilor antice şi chiar moderne – de la cea Zoroastriană până la cea din Chinaman. Ei sunt fiii Suflării Creative primitive la începutul fiecărei noi Maha Kalpa, sau Manvantara; în acelaşi rang ca Îngerii care au rămas „credincioși.” Aceştia erau aliații lui Soma (părintele Înţelepciunii Ezoterice) ca împotriva lui Brihaspati (reprezentând închinarea ritualistă sau ceremonială).

 

Vol. 2, pagina 501 SARPAS – ȘERPI – NAGAS.

 

Evident ei au fost degradați în Spațiu şi Timp în puteri opuse sau demoni de către ceremonialiști, datorită răzvrătirii lor împotriva ipocriziei, închinării-prefăcute, şi a literei moarte.

 

Acum ce este caracterul real al tuturor acestora care luptă alături de ei? Ei sunt (1) Usanas, sau „oștirea” planetei Venus, devin acum în Romano Catolicism – Lucifer, geniul „luceafărului de dimineaţă” (vezi Isaia 14., 12), tsaba, sau armata lui „Satan.” (2) Daityas şi Danavas sunt Titanii, demonii şi uriașii pe care îi găsim în Biblie (Geneza 6) – progenitura „Fiilor lui Dumnezeu” şi a „Fiicelor Oamenilor.” Numele lor generic arată caracterul lor pretins, şi dezvăluie în acelaşi timp impulsul secret al Brahmanilor: căci ei sunt Krati-dwishas – „duşmanii jertfelor” sau falsurile exoterice. Acestea sunt „oștirile” care au luptat împotriva lui Brihaspati, reprezentantul religiilor exoterice populare şi naționale; şi Indra – zeul cerului vizibil, firmamentul, care, în Veda timpurie, este cel mai înalt zeu al cerului Cosmic, locuința potrivită pentru Dumnezeul extra-Cosmic şi personal, mai înalt de care nici o închinare exoterică nu se poate înăța vreodată.

 

(3) Apoi vine Nagas, [Nagas sunt descrise de Orientaliști ca un popor misterios a cărui borne de hotar sunt găsite din abundență în India până în ziua de azi, şi care au trăit în Naga dwipa unul dintre cele Șapte continente sau diviziuni din Bharatavarsha (India veche), oragul din Nagpur fiind unul dintre cele mai străvechi orașe din țară.] Sarpa (șerpi sau Sarafimi). Aceștia, din nou, arată caracterul lor prin înțelesul ascuns al simbolurilor lor. În Mitologie ei sunt ființe semi-divine cu o față umană şi o coadă a unui Dragon. De aceea, ei sunt fără îndoială, serafimii evreieşti (de la Serapis şi Sarpa, Șarpe); pluralul fiind saraph, „arzător, aprins” (Vezi Isaia 6:23). Angelologia creştină şi evreiască distinge între Serafimi şi Heruvimi sau Cherubs, care vin al doilea în ordine; ezoteric, şi Kabalistic, ei sunt identici; heruvimii fiind simplu numele pentru imaginile sau asemănările a oricăror diviziuni ale oștirilor celeste. Acum, aşa cum s-a spus mai înainte, Dragonii şi Nagas erau numele date pustnicilor-Inițiați, datorită marii lor Înţelepciuni şi Spiritualități şi a trăirii lor în peșteri. Astfel, când Ezechiel aplică adjectivul de Heruvim către Regele din Tir, şi îi spune că prin înţelepciunea lui şi prin înţelegerea lui nu există nici un secret care poate să fie ascuns de el (28:3, 4), el arată mai departe unui Ocultist că este un „profet,” probabil, încă un urmaș al închinării exoterice, care fulgeră împotriva unui Inițiat a unei alte școli şi nu împotriva unui Lucifer imaginar, un heruvim căzut din stele, şi apoi din grădina din Eden. Astfel, aşa-numitul „război” este, în unul dintre multele sale înțelesuri, de asemenea o înregistrare alegorică a luptei dintre cele două clase de adepţi – a căii drepte şi a celei stângi. Existau trei clase de Rishis în India, care erau cei mai timpurii inițiați cunoscuți; regalii, sau Rajarshis, regii şi prinții, care au adoptat viața ascetică; Devarshis, divinii, sau fiii lui Dharma sau Yoga; şi Brahmarshis, descendenții din acei Rishis care erau fondatorii a gotras sau Brahmanii, sau rasele-caste. Acum, lăsând cheile mitice şi astronomice pentru un moment deoparte, învăţăturile secrete arată mulți Atlanți care au aparținut acestor diviziuni; şi au existat lupte şi războaie între ei, de fapt şi de drept. Narada, unul dintre cei mai mari Rishis, a fost un Devarishi; şi el este arătat în luptă constantă şi veşnică cu Brahma, Daksha, şi alți zei şi înţelepți. De aceea, noi putem susține în siguranţă că oricare ar fi înțelesul astronomic al acestei legende universal acceptate, faza sa umană este bazată pe evenimente reale şi istorice, desfigurate într-o dogmă teologică doar pentru a se potrivi scopurilor ecleziastice. După cum este mai sus aşa este mai jos. Fenomenul sideral şi comportamentul corpurilor celeste în ceruri, au fost luate ca un model, şi planul a fost dus la îndeplinire jos, pe pământ. Astfel, spațiul, în sensul său abstract, a fost numit „domeniul cunoştinţei divine,” şi de Haldei sau Inițiații Ab Soo, reședința (sau Tatăl, în exemplu, sursa) cunoştinţei, pentru că în spațiu locuiesc Puterile inteligente care conduc în mod invizibil Universul. [Nu mai puţin sugestive sunt calitățile atribuite lui Rudra Siva, marele Yogi, strămoșul tuturor Inițiaților – în Ezotericim unul dintre cei mai mari Împărați din Dinastiile Divine. Numit „cel mai Timpuriu” şi „Ultimul,” el este patronul Raselor-Rădăcină a Treia, a Patra şi a Cincia. Căci, în cel mai timpuriu caracter al său, el este ascetul Dig-ambara, „îmbrăcat cu Elementele naturii,” Trilochana, „cu trei-ochi”; Pacha-anana, „cu cinci-fețe,” o aluzie la rasa a patra trecută şi la rasa a cincia prezentă, căci, deşi are cinci-fețe, el are doar „patru-brațe,” deoarece rasa a cincia încă este vie. El este „Dumnezeul Timpului,” Saturn-Kronos, după cum arată damaru (toba) lui, în forma unei clepsidre; şi dacă el este acuzat că i-a tăiat al cincilea cap al lui Brahma, şi l-a lăsat doar cu patru, aceasta este din nou o aluzie la un anumit grad în inițiere, şi de asemenea o aluzie la Rase.]

 

În aceeaşi manieră şi pe planul Zodiacului în Oceanul superior sau ceruri, un anumit domeniu pe Pământ, o mare interioară, a fost consacrată şi numită „Abisul Învățăturii”; doisprezece centre pe ea în forma a doisprezece insule mici reprezentând semnele Zodiacale – dintre care două au rămas timp de secole „semnele misterului” [Ideea lui G. Seiffarth că semnele Zodiacului erau în vremuri antice doar zece este eronată. Doar zece erau cunoscute celor profani; totuşi inițiații le cunoşteau pe toate, din timpul separării omenirii în sexe, de unde a apărut separarea Fecioară-Scorpion în două; care, datorită unui semn secret adăugat şi Balanța inventată de greci, în locul numelui secret care nu a fost dat, a făcut 12. (Vezi Isis Dezvăluit, Vol. 2, p. 456)] şi au fost locuințele celor doisprezece Hierophants şi stăpânii înţelepciunii. Această „mare de cunoştinţă” sau învăţătură [Cele de mai sus sunt, probabil, o cheie la numele simbolic al lui Dalai-lama – lama „Ocean”, însemnând Înţelepciunea Ocean. Abbe Huc vorbeşte despre aceasta.] a rămas timp de secole acolo, unde acum se întinde deșertul Shamo sau Gobi. Acesta a existat până la ultima perioadă glaciară, când un cataclism local, care a măturat apele la sud şi vest şi astfel a format actualul mare deșert părăsit, a lăsat doar o anumită oază, cu un lac şi o insulă în mijlocul ei, ca o relicvă a Inelului Zodiacal pe Pământ.

 

Vol. 2, pagina 503 Mitul lui Bel şi Merodach

 

Timp de veacuri abisul apos – care, cu națiunile care au precedat Babilonienii de mai târziu, a fost locuința „măreței mame” (post-tipul terestru al „măreței mame haos” în cer), părintele lui Ea (Înţelepciunea), el însuși prototipul timpuriu al lui Oannes, omul-Pește al Babilonienilor – timp de secole, atunci, „Abisul” sau Haosul a fost locuinţa înţelepciunii şi nu a răului. Lupta între Bel şi apoi a lui Merodach, zeul-Soare, cu Tiamat, Marea şi Dragonul ei, un „război” care s-a terminat cu înfrângerea celui din urmă, are un înțeles pur cosmic şi geologic, cât şi unul istoric. Este o pagină ruptă din Istoria Științelor Secrete şi Sacre, evoluţia lor, creșterea şi moarteapentru masele profane. Acesta are legătură cu (a) uscarea sistematică şi gradată a teritorii imense de către Soarele arzător într-o anumită perioadă pre-istorică; una de secete teribile care s-a sfârşit printr-o transformare gradată a ținuturilor care au fost odată fertile abundent udate în deșerturile nisipoase care sunt acum, și (b) persecutarea sistematică a Profeților Căii Drepte de către cei ai Căii Stângi. Cei din urmă, care au inaugurat nașterea şi evoluţia castelor preoțești, în final au condus lumea în toate aceste religii exoterice, inventate pentru a satisface gusturile depravate ale „hoi polloi” şi ignoranților pentru parada ritualistă şi materializarea Principiului veşnic-imaterial şi de Necunoscut.

 

Aceasta a fost o îmbunătățire sigură asupra vrăjitoriei Atlante, a cărei memorie stăruie în amintirile întregii porțiuni vorbitoare de Sanskrită şi a literaturii din India, cât şi în legendele populare. Totuşi, aceasta a fost o parodie, şi o profanare a Tainelor Sacre şi a științei lor. Progresul rapid al antropomorfismului şi idolatria au condus timpuria a Cincia, după cum deja a condus a Patra Rasă, în vrăjitorie încă o dată, deşi la o scară mai mică. În final, chiar cei patruAdami” (simbolizând sub alte nume cele patru rase precedente) au fost uitați; şi trecând de la generație la alta, fiecare încărcată cu câteva mituri adiționale, a ajuns în final înnecată în acel simbolism popular numit Panteon. Totuşi ei au existat până în această zi în cele mai vechi tradiţii evreieşti, ca Tzelem, „Umbra-Adam” (Chhayas ai doctrinei noastre); Adam „model”, copia primului, şi „bărbat şi femeie” din geneza exoterică (capitolul 1); al treilea, „Adam cel pământesc” înainte de Cădere, un androgin; şi al Patrulea – Adam după căderea lui, de exemplu, separat în sexe, sau Atlantul pur. Adam din grădina din Eden, sau strămoșul rasei noastre – a cincia – este un compus inventiv al celor patru de mai sus. După cum este afirmat de către Zohar (3, fol. 4, col. 14, Cremona Ed.) Adam, primul om, nu este găsit acum pe pământ, el „nu este găsit în toţi, sub.” Pentru că, „de unde vine pământul de jos? Din lanțul Pământului, şi cerul de sus,adică, din globurile superioare, cele care precedă şi sunt mai sus de Pământul nostru. „Şi au ieșit din el (lanț) creaturi de tot felul. Unele dintre ele în piei (solide), altele în scoici (Klippoth) … unele în scoici roșii, unele în negru, unele în alb, şi unele de alte culori… ” (Vezi Qabbalah).

Ca în Cosmogonia Haldeană din Berosus şi Stanzas tocmai date, unele tratate despre Kabala vorbesc despre creaturi cu două fețe, unele cu patru, şi unele cu o față: căci „cel mai înalt Adam nu a coborât în toate țările, sau să producă urmași şi să aibă multe soții,” ci este o Taină.

 

Tot aşa Dragonul este o taină. Cu adevărat, Rabinul Simeon Ben-Iochai spune că, a înțelege înțelesul Dragonului nu este dat „Tovarășilor” (studenți, sau chelas), ci doar „celor micuți”, adică, Inițiaților perfecți. [Astfel a fost numele dat în Iudea antică la Inițiați, numiți de asemenea „Inocenți” şi „Copii”, adică, renăscuți încă o dată. Această cheie deschide o priveliște în una dintre tainele Noului Testament; junghierea de către Irod a 40.000 de „Inocenți.” Există o legendă spre acest efect, şi evenimentul care a avut loc cu aproape un secol î.Cr., arată originea tradiţiei amestecate în acelaşi timp cu cea a lui Krishna şi a unchiului său Kansa. În cazul Noului Testament, Irod ține locul pentru Alexander Janneus (din Lyda), a cărui persecuţie a sute şi mii de Inițiați a condus la adoptarea istoriei Bibliei.] „Lucrarea începutului au înțeles-o tovarășii; dar numai cei mici înțeleg pilda despre lucrarea în Principii prin taina șarpelui Mării celei Mari.” [Zohar 2, 34.] Şi acei creştini, care s-ar putea să citească aceasta, vor înțelege de asemenea prin lumina propoziţiei de mai sus cine a fost „Cristos” al lor. Căci Isus afirmă în mod repetat că el care „nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaș, nu va intra în ea”; şi dacă unele dintre cele zise de el au fost destinate a fi aplicate la copii fără nici o metaforă, majoritatea a ceea ce are legătură cu „cei micuți” în Evanghelii, s-a înrudit cu Inițiații, dintre care Isus era unul. Pavel (Saul) este referit în Talmud ca fiind „cel mic.”

 

Acea „Taină a Șarpelui” a fost aceasta: Pământul nostru, sau mai degrabă viața terestră, se referă adesea în Învăţăturile Secrete ca la Marea mare, „marea vieții” rămânând până în această zi o metaforă favorită. Siphrah Dzeniouta vorbeşte despre haosul preistoric şi evoluţia Universului după o distrugere (pralaya), comparând aceasta cu un șarpe desfășurat: - „Extinzând încoace şi încolo, coada lui în gura lui, capul răsucindu-se pe gâtul lui, acesta este înfuriat şi mânios… El privește şi se ascunde. La fiecare o mie de Zile el se manifestă.” (I., § 16).

 

Vol. 2, pagina 505 SACRALITATEA ȘARPELUI.

 

Un comentariu asupra Puranas spune: „Ananta-Sesha este o formă a lui Vishnu, Duhul Sfânt al Păstrării, şi un simbol al Universului, despre care se presupune că doarme în timpul intervalelor de Zile ale lui Brahma. Cele șapte capete ale lui Sesha susțin Universul…”

Astfel Duhul lui Dumnezeu „doarme,” „suflă” (meracha’ pheth’) peste Haosul din materia nediferențiată, înainte de fiecare nouă „Creație.” (Siphrah Dzeniouta). Acum o „Zi” a lui Brahma este compusă, aşa cum deja s-a explicat, din o mie Mahayugas; şi deoarece fiecare „Noapte” sau perioadă de odihnă este egală în durată cu această „zi,” este ușor să vezi la ce se referă această propoziţie în Siphrah Dzeniouta, şi anume: - că șarpele se manifestă „o dată într-o mie de zile.” Nici nu este mai dificil să vezi încotro ne călăuzește scriitorul inițiat din Siphrah, când el spune: - „Capul lui este zdrobit în apele mării celei mari, după cum este scris: „Tu împarți marea prin tăria ta, tu zdrobești capetele dragonilor în ape” (74:13). Aceasta se referă la încercările Inițiaților în această viață fizică, „marea de tristețe,” dacă este citită cu o cheie; aceasta dă indicii la distrugerea succesivă a șapte sfere ale unui lanț de luminii în marea mare de spațiu, când citim cu altă cheie: căci fiecare glob sau sferă siderală, fiecare lume, stea, sau grup de stele, este numită în simbolism „capul Dragonului.” Dar oricum se poate citi, Dragonul nu a fost niciodată considerat ca Rău, nici Șarpele nu a fost astfel – în antichitate. În metafore, fie astronomic, cosmologic, teogonic sau simplu din punct de vedere fiziologic, în exemplu, falic - Șarpele a fost mereu considerat ca un simbol divin. Când se spune „Șarpele (Cosmic) care fuge cu 370 salturi” (Siphrah Dzeniouta, § 33) aceasta înseamnă perioadele ciclice ale marelui an Tropical (25.868 ani), împărțiți în calculul ezoteric în 370 de perioade sau cicluri, precum un an solar este împărțit în 365 de zile. Şi dacă Mihail a fost considerat de către creştini ca şi Cuceritor al lui Satan, Dragonul, aceasta este aşa pentru că în Talmud acest personaj luptător este reprezentat ca Prințul Apelor, care a avut șapte Duhuri subordonate sub el – un motiv bun de ce Biserica latină l-a făcut Sfântul patron al fiecărui promontoriu din Europa. În Kabala (Siph. Dzen.) Forța creativă „face schițe şi linii spirale ale creației sale în forma unui Șarpe.” Acesta „îşi ține coada în gura sa,” pentru că acesta este un simbol al veşniciei nesfârșite şi a perioadelor ciclice. Înțelesurile sale, totuşi, ar necesita un volum, şi noi trebuie să încheiem.

 

Astfel cititorul poate vedea acum el însuși care sunt mai multe dintre înțelesurile „Războiului în Cer,” şi ale „marelui dragon.” Cea mai solemnă şi mai înspăimântătoare dintre dogmele bisericii, alfa şi omega a credinţei creştine, şi stâlpul Căderii şi Ispăşirii ei, se micșorează până la un simbol păgân, în multele alegorii despre aceste lupte preistorice.

 

§ 19.

ESTE PLEROMA VIZUINA LUI SATAN?

 

Subiectul nu este încă epuizat, şi trebuie să fie examinat încă din alte aspecte.

 

Dacă descrierea grandioasă a lui Milton a celor trei Zile de Bătălie a Îngerilor Luminii împotriva celor ai Întunericului justifică suspiciunea că el trebuie să fi auzit despre tradiţia corespondentă estică – este imposibil de spus. Cu toate acestea, dacă nu el însuși este în legătură cu unii Mistici, atunci aceasta trebuie să fi fost prin cineva care a obținut acces la lucrările secrete ale Vaticanului. Printre acestea există o tradiţie despre „Beni Shamash” – „copiii Soarelui” – referitor la alegoria estică, cu mult mai multe detalii amănunțite în versiunea sa triplă, decât poate obține cineva fie din Cartea lui Enoh, fie din mult mai recenta Apocalipsa lui Sf. Ioan despre „Dragonul Bătrân” şi feluriții săi ucigași, după cum tocmai a fost arătat.

 

Se pare inexplicabil să găsim, până în această zi, autori aparținând Societăților Mistice care încă îşi continuă îndoielile lor preconcepute despre antichitatea „presupusă” a „Cărții lui Enoh.” Astfel, în timp ce autorul a „Tainelor Secrete printre Mayași şi Quinches” este înclinat să vadă în Enoh un Inițiat convertit la creştinism (! !) (adică p. 16), redactorul englez al lucrărilor lui Eliphas Levi – „Tainele Magiei” – este de asemenea de o opinie asemănătoare. El remarcă faptul că: „În afara erudiției lui Dr. Kenealy, nici o erudiție modernă nu atribuie mai multă vechime lucrării din urmă („Cartea lui Enoh”) decât secolul al patrulea î.Cr.” (Biografie şi Eseu Critic, p. 38). Erudiția modernă a fost vinovată de erori mai rele decât aceasta. Se pare doar ieri că cei mai mari critici literari din Europa au negat chiar autenticitatea acelei lucrări, împreună cu Imnurile Orfice, şi chiar Cartea lui Hermes sau Thot, până când întregi versete din lucrarea din urmă au fost descoperite pe monumente Egiptene şi morminte din cele mai timpurii dinastii. Opinia Arhiepiscopului Laurence este citată în altă parte.

 

„Dragonul Bătrân” şi Satan, acum devine separat şi colectiv, simbolul şi termenul teologic pentru „Îngerul Căzut,” care nu este descris aşa nici în Kabala originală („Cartea Numerelor” Haldeană) nici în cea modernă. Pentru cei mai învățați, dacă nu cei mai mari dintre Kabaliștii moderni, şi anume Eliphas Levi, aceştia îl descriu pe Satan în următorii termeni strălucitori: -„Acel Înger care a fost destul de mândru pentru a se crede pe sine Dumnezeu; destul de viteaz pentru a-şi cumpăra independența sa cu prețul suferinței şi torturii veşnice; destul de frumos pentru a se adora pe sine în deplina lumină divină; destul de puternic pentru a domni în întuneric în mijlocul agoniei, şi de a-şi clădi pentru sine un tron al rugului său nestins.

 

Vol. 2, pagina 507 DRACII VII.

 

Este Satan al Republicanului şi ereticului Milton … prințul anarhiei, slujit de o ierarhie de Duhuri pure (! !) …” (Histoire de la Magie, 16-17) Această descriere – una care împacă atât de șiret dogma teologică şi alegoria Kabalistică, şi chiar izbutește să includă un compliment politic în frazeologia sa – este, când se citește în duhul drept, destul de corectă.

 

Da, într-adevăr; aceasta este cel mai mare dintre idealuri, acest simbol veşnic-viu – ba chiar apoteoză – a sacrificiului de sine pentru independența intelectuală a umanităţii; această veşnic activă Energie protestând împotriva Inerției Statice – principiul față de care Afirmarea-de-Sine este o crimă, şi Gândul şi Lumina Cunoştinţei este odioasă. Precum Eliphas spune cu dreptate şi ironie incomparabilă „Acest erou pretins al veșniciilor tenebre este cel care, în mod defăimător este acuzat de urâțenie, este decorat cu coarne şi gheare, care s-ar potrivi mult mai bine chinuitorul său implacabil – el este cel care a fost în final transformat într-un șarpe – Dragonul roșu.” Dar Eliphas Levi a fost totuşi prea slugarnic față de autoritățile sale Romano Catolice; cineva ar putea adăuga, prea iezuite, pentru a mărturisi că acest drac era omenirea, şi niciodată nu a avut vre-o existenţă pe pământ în afara acelei omeniri. [Ce drac ar putea fi posedat mai șiret, viclean şi cu cruzime decât „criminalul din Whitechapel,” „Jack Spintecătorul” din 1888, a cărui neîntrecută sete de sânge şi răutate rece l-a condus să masacreze şi să mutileze în sânge rece șapte femei ghinioniste şi altfel nevinovate! Cineva doar trebuie să citească ziarele cotidiane pentru a găsi în acelea bătăile soției şi copilului de către brute bete (soți şi tați!), un mic procent dintre care este adus zilnic înaintea tribunalelor, personificările complete ale dracilor din Iadul creştin!]

În aceasta, teologia creştină, deşi a urmat în mod servil pașii Păgânismului, a fost doar adevărată față de politica sa onorată de timp. Aceasta a trebuit să se izoleze, şi să îşi afirme autoritatea sa. De aici ea nu a putut face mai bine decât să transforme fiecare divinitate păgână într-un drac. Fiecare strălucitor zeu-soare al antichității – o divinitate glorioasă prin zi, şi oponentul său propriu şi adversar prin noapte, numit Dragonul Înţelepciunii, pentru că acesta era presupus a conține germenii nopții şi ai zilei – acum a fost transformat în umbra antitetică a lui Dumnezeu, şi a devenit Satan pe singura şi nesusținuta autoritate a dogmei umane despotice. După care toţi aceşti producători ai luminii şi ai umbei, toţi Dumnezeii Soarelui şi Lunii, au fost blestemați, şi astfel unul Dumnezeu ales dintre mai mulți, şi Satan, au fost amândoi antropomorfizați. Dar teologia pare că a pierdut din vedere capacitatea umană pentru a distinge şi în final a analiza tot ceea ce este forțat în mod artificial asupra respectului său. Istoria arată în fiecare rasă şi chiar trib, în special în națiunile Semitice, impulsul natural de a înălța divinitatea sa tribală mai presus de toţi ceilalţi spre autoritatea supremă a zeilor; şi dovedește că Dumnezeul Israeliților a fost un astfel de Dumnezeu tribal, şi nu mai mult, chiar dacă Biserica creştină, urmând călăuzirea unui popor „ales”, este mulțumită să întărească închinarea la acea una divinitate particulară, şi să anatemizeze pe toate celelalte. Fie original o greșeală conștientă fie una inconștientă, cu toate acestea, aceasta a fost o greșeală. Iehova a fost în antichitate doar „un zeu printre alți Dumnezei,” (Psalmul 82). Domnul apare lui Avraam, şi în timp ce spune, „Eu sunt Dumnezeul Atotputernic,” totuşi adaugă, „Eu voi întemeia legământul meu ca să fiu un Dumnezeu pentru tine” (Avraam), şi față de sămânţa lui după el (Geneza 17:7) – nu față de Arianii Europeni.

 

Dar atunci, a existat grandioasa şi ideala figură a lui Isus din Nazaret ca să fie pusă împotriva unui fundal întunecat, pentru a câștiga strălucire prin contrast; şi unul mai întunecat Biserica cu greu a putut să inventeze. Lipsindu-i simbologia Vechiului Testament, ignorantă față de conotația reală a numelui lui Iehova – secretul rabinic substitut pentru numele inexprimabil şi inpronunțabil – Biserica a greșit realitatea cu umbra șiret fabricată, simbolul generator antropomorfizat pentru o Realitate mai mică Secundară, veșnic imposibil de cunoscut cauză a tuturor. Ca o secvență logică, Biserica, pentru scopurile dualității, a trebuit să inventeze un Diavol antropomorfic – creat, aşa cum este învățat de ea, de Dumnezeu însuși. Satan a ajuns acum să fie monstrul fabricat de „Iehova-Frankenstein,” – blestemul tatălui său şi un spin în fața divină – un monstru, pe care nici un Frankenstein pământesc nu ar fi putut fabrica o sperietoare mai ridicolă.

 

Autorul a „Noi Aspecte ale Vieții” descrie Dumnezeul evreiesc foarte corect din punctul de vedere Kabalistic ca „Duhul Pământului, care s-a descoperit pe sine către evrei ca Iehova” (p. 209). „A fost acel Duh din nou care, după moartea lui Isus, şi-a asumat forma lui şi l-a personificat ca Cristos cel înviat” – doctrina lui Cerinthius şi a mai multor secte Gnostice cu ușoare variații, după cum se poate vedea. Dar explicațiile şi deducțiile autorului sunt remarcabile: „Nimeni nu a cunoscut… mai bine decât Moise… şi atât de bine ca el cât de mare a fost puterea acelor (zei ai Egiptului) cu acei preoți cu care el s-a luptat,” spune el … „zeii dintre care Iehova este pretins a fi Dumnezeu” (doar de către evrei). „Ce au fost acei zei, acești Achar dintre care Iehova, Achad, este pretins a fi Dumnezeu … prin învingerea lor?” întreabă autorul; la care Ocultismul răspunde: „cei pe care Biserica acum îi numește Îngerii căzuți şi colectiv Satan, Dragonul, învinși, dacă trebuie să acceptăm punctul ei de vedere, de Mihail şi Oștirea, acel Mihail fiind simplu Iehova însuși, unul dintre Duhurile subordonate cel mult.” De aceea, autorul are dreptate în a spune: „Grecii au crezut în existenţa … demonilor. Dar … ei au fost anticipați de evrei, care au susținut că a existat o clasă de duhuri personificatoare pe care ei au numit-o demoni, „interpreți.”

 

Vol. 2, pagina 509 IEHOVA, UN DUH PERSONIFICAT.

 

Admițând cu Iehova, care expres afirmă aceasta, existența altor zei, care erau interpreți al Unui Dumnezeu, erau acești alți zei simplu o clasă mai înaltă de duhuri interprete, care au dobândit şi au exercitat puteri mai înalte? Şi nu este interpretarea Cheia la taina stării Duhului? Dar odată oferind această poziție, de unde să știm că Iehova nu era un Duh interpret, un Duh care şi-a atribuit că era, şi astfel a devenit, interpretul unui Dumnezeu necunoscut şi de ne cunoscut? Ba chiar, de unde știm că Duhul numindu-se pe sine Iehova, în atribuirea lui însuși a atributelor sale nu a cauzat astfel menirea sa de a fi imputat Celui care în realitate este la fel de fără nume cât este de necunoscut?” (pag. 144-145.)

 

Apoi autorul arată „că Duhul Iehova este un personificator” după propria sa recunoaștere. Acesta a recunoscut lui Moise „că el a apărut înaintea patriarhilor ca Dumnezeu Shaddai” … şi „zeul Helion” … Cu aceeaşi suflare acesta şi-a asumat numele de Iehova; şi pe baza credinţei în afirmaţia acestui interpret că numele El, Eloah, Elohim, şi Shaddai, au fost citite şi interpretate în alăturare cu Iehova ca „Domnul Dumnezeul Atotputernic.” Apoi când numele Iehova a devenit inexprimabil … titlul Adonai, „Domnul” a fost substituit pentru acesta, şi „… acesta şi-a datorat substituirea aceasta că „Domnul” a trecut de la „Cuvântul” şi „Lumea” evreiască la cea creştină ca un titlu al lui Dumnezeu” (p. 146). Şi cum să știm, autorul poate adăuga, că Iehova nu era multe duhuri personificând chiar cel aparent unul – Jod sau Jod-He?

 

Dar dacă Biserica creştină a fost prima care a făcut existenţa lui Satan o dogmă, aceasta a fost deoarece, aşa cum este arătat în Isis, Diavolul – puternicul duşman al lui Dumnezeu (? ! !) a trebuie să devină piatra din capul unghiului al stâlpului Bisericii. Căci, ca un Teosofist, M. Jules Baissac, observă cu adevărat în a lui „Satan ou le Diable” (p. 9): “Il fallait eviter de paraitre autoriser le dogme du double principe en faisant de ce Satan createur une puissance reelle, et pour expliquer le mal originel, on profere contre Manes l’hypothese d’une permission de l’unique tout Puissant.” [După Panteismul polimorfic al unor Gnostici a venit dualismul ezoteric al lui Manes, care a fost acuzat de personificarea Răului şi crearea dintr-un Diavol un Dumnezeu – rival cu Dumnezeu înșuși. Noi nu vedem că Biserica creştină a îmbunătățit atât de mult ideea exoterică a Manicheanilor, căci ea numește Dumnezeu pe Regele ei al Luminii, şi Satan, pe Regele Întunericului, până în această zi.] Alegerea şi politica au fost nefericite, oricum. Fie personificatorul zeului inferior al lui Avraam şi Iacov trebuie să fi fost făcut cu totul distinct de misticul „Tată” al lui Isus, fie – Îngerii „Căzuți” trebuia să fie lăsați ne-calomniați de ficțiuni ulterioare.

 

Fiecare zeu al neamurilor este legat cu, şi strâns înrudit cu, Iehova – Elohim; căci ei sunt toţi O Oștire, a căror unități diferă numai în nume şi în învăţături ezoterice. Între Îngerii „Ascultători” şi cei „Căzuți” nu există nici o diferență, oricum, cu excepția funcțiunilor lor respective, sau mai degrabă în inerția unora, şi activitatea altora printre acei „Dhyan Chohans” sau Elohim care au fost „însărcinați să creeze,adică, să construiască lumea manifestată din materialul veşnic.

 

Kabaliștii spun că numele adevărat al lui Satan este cel al lui Iehova pus invers, căci „Satan nu este un zeu negru ci negarea unei divinități albe,” sau lumina Adevărului. Dumnezeu este lumină şi Satan este întunericul necesar sau umbra care o scoate în relief, fără de care lumina pură ar fi invizibilă şi de neînțeles. [Ca să cităm în această relaţiiție pe Dl. Laing în lucrarea lui admirabilă „Știința Modernă şi Gândul Modern” (p. 222, Ediția a-3-a): „Din această dilemă (existenţa răului în lume) nu există nici o scăpare, decât dacă noi renunțăm cu totul la ideea unei divinități antropomorfice, şi adoptăm sincer ideea Ştiințifică a Primei Cauze, imprevizibil şi dincolo de descoperire; şi a unui univers a cărui legi noi le putem urmări, dar despre a cărui esenţă reală noi nu știm nimic, şi putem doar să suspectăm, sau de-abia discernem o lege fundamentală care poate face polaritatea binelui şi răului o condiție necesară a existenţei.” Dacă ar fi ca Știința să cunoască „esenţa reală,” în loc să nu știe nimic despre aceasta, suspiciunea vagă s-ar transforma în certitudinea existenţei unei astfel de legi, şi cunoştinţa că această lege este legată cu Karma.] „Pentru iniţiați,” spune Eliphas Levi, „diavolul nu este o persoană ci o Forță creativă, pentru Bine ca pentru Rău.” Ei (Iniţiații) au reprezentat această Forță, care prezidează la generația fizică, sub forma misterioasă a Dumnezeului Pan – sau Natura: de unde coarnele şi copitele acelei figuri mitice şi simbolice, precum de asemenea creştinul „țap al Sabatului Vrăjitoarelor.” Cu privire la aceasta de asemenea, creştinii în mod imprudent au uitat că țapul era de asemenea victima aleasă pentru ispășirea tuturor păcatelor a lui Israel, că țapul-ispășitor era într-adevăr martirul de sacrificiu, simbolul a celei mai mari taine de pe pământ – Căderea în generație. Doar evreii au uitat de mult înțelesul real al lor (către cel ne-inițiat) ridicol erou, selectat din drama vieții în marile taine puse în scenă de ei în deșert; şi creştinii nu au ştiut niciodată aceasta.

 

Eliphas Levi caută să explice dogma Bisericii lui prin paradoxuri şi metafore, dar izbutește foarte slab în fața multor volume scrise de pioșii demonologiști Romano Catolici sub aprobarea şi auspiciile Romei, în acest secol nouăsprezece al nostru. Pentru adevăratul Romano Catolic, diavolul sau Satan este o realitate; drama jucată în lumina siderală potrivit profetului din Patmos – care a dorit, probabil, să îmbunătățească narațiunea din „Cartea lui Enoh” – este la fel de real, şi la fel de istoric ca un fapt ca oricare altă alegorie şi eveniment simbolic din Biblie. Dar Iniţiații dau o explicație care diferă de cea dată de Eliphas Levi, a cărui geniu şi intelect înșelător a trebuit să se supună la un anumit compromis dictat lui de la Roma.

 

Vol. 2, pagina 511 AKASA, „MYSTERIUM MAGNUM.”

 

Astfel, adevărații şi necompromișii Kabaliști admit că, pentru toate scopurile Științei şi filozofiei, este destul că profanul ar trebui să cunoască faptul că marele agent magic numit de adepţii lui Marquis de St. Martin – Martiniștii – lumina astrală, de Kabaliștii şi Alchimiștii medievali Fecioara Siderală şi Mysterium Magnum, şi de către Ocultiștii estici AEther, reflecția lui Akasa – este ceea ce Biserica numește Lucifer. Faptul că scolasticii latini au reușit în transformarea sufletului universal şi Pleroma, vehiculul Luminii şi receptaculul tuturor formelor, o forță răspândită în tot Universul, cu efectele sale directe şi indirecte, în Satan şi lucrările lui, nu este o noutate pentru nimeni. Dar acum ei sunt pregătiți să cedeze față de profanul sus-menționat chiar secretele sugerate de Eliphas Levi fără explicare adecvată; căci politica celui din urmă despre revelaţiile învăluite a putut conduce doar spre mai multă superstiție şi neînțelegere. Într-adevăr, ce poate aduna un student al Ocultismului, un începător, din rum propoziții înalt poetice ale lui Eliphas Levi, la fel de apocaliptice precum scrierile oricărora dintre Alchimiști?

 

Lucifer, Lumina Astrală … este o forță intermediară existând în toată creația, aceasta slujește pentru a crea şi a distruge, şi Căderea lui Adam a fost o intoxicare erotică care a redat generația lui ca un sclav al acestei lumini fatale … fiecare pasiune sexuală care biruiește simțurile noastre este un vârtej al acelei lumini care caută să ne tragă spre abisul morții, Nebunia. Halucinațiile, viziunile, extazurile sunt toate forme ale unei excitații foarte periculoase datorită acestui fosfor interior (?). Astfel lumina, în final, este din natura focului, folosirea inteligentă a căreia încălzește şi animă, şi excesul căreia, dimpotrivă, dizolvă şi anihilează. Astfel omul este chemat să asume un imperiu suveran peste acea lumină (astrală) şi cucerește prin aceasta nemurirea lui, şi este amenințat în acelaşi timp cu a fi intoxicat, absorbit şi veşnic distrus de aceasta. De aceea, această lumină, întrucât aceasta este devoratoare, răzbunătoare, şi fatală, va fi astfel cu adevărat focul-iadului, șarpele legendei; erorile chinuitoare de care aceasta este plină, lacrimile şi scrâșnirea dinților ale ființelor abortive pe care le devorează, fantoma vieții care scapă de ei, şi pare să batjocorească şi să insulte agonia lor, toate acestea sunt diavolul sau Satan într-adevăr.” (Histoire de la Magie, p. 197).

 

Nu este nici o afirmaţie greșită în toată aceasta; nimic decât o supra-abundență de metafore rău-aplicate, ca în aplicația lui Adam – un mit – spre ilustrarea efectelor astrale. Akasa – lumina astrală [Akasa nu este Eterul Științei, după cum unii Orientaliști îl tradus.] – poate fi definit în câteva cuvinte; aceasta este Sufletul universal, Matricea Universului, „Mysterium Magnum” din care tot ce există este născut prin separare sau diferențiere. Aceasta este cauza existenței; acesta umple tot Spațiul infinit; este Spațiul în sine, într-un sens, sau amândouă ale sale principii al Șaselea şi al Șaptelea. [Johannes Tritheim, Sterețul din Spanheim, cel mai mare astrolog şi Kabalist din vremea lui, spune: - „Arta magiei divine constă în abilitatea de a percepe esenţa lucrurilor în lumina naturii (lumina astrală), şi prin folosirea puterilor-sufletului din duh pentru a produce lucrurile materiale din universul nevăzut, şi în astfel de operațiuni cele de Sus şi cele de Jos trebuie să fie aduse împreună şi făcute să acționeze în mod armonios. Spiritul Naturii (lumina astrală) este o unitate, creând şi formând totul, şi acționând prin intermediul omului aceasta poate produce lucruri minunate. Astfel de procese au loc potrivit cu legea. Vei învăța legea prin care aceste lucruri sunt realizate, dacă înveți să te cunoşti pe tine însuți. Vei cunoaşte aceasta prin puterea duhului care este în tine însuți, şi vei realiza aceasta prin amestecarea duhului tău cu esenţa care iese din tine. Dacă vrei să ai succes într-o astfel de lucrare tu trebuie să știi cum să separi Duhul şi Viața în Natură, şi, mai mult, să separi sufletul astral în tine însuți şi să îl faci tangibil, şi apoi substanța sufletului va apărea vizibilă şi tangibil redată obiectiv prin puterea duhului.” - (Citat în „Paracelsus” a lui Dr. Hartman)] Dar la fel ca finitul în Infinit, în ce privește manifestarea, această lumină trebuie să aibă partea ei umbroasă – după cum deja s-a remarcat. Şi deoarece infinitul nu poate fi niciodată manifestat, de aici lumea finită trebuie să fie satisfăcută cu umbra singură, ale cărei acțiuni se inspiră din umanitate şi care oamenii o atrag şi o forțează la activitate. De aici, în timp ce este Cauza universală în unitatea şi infinitatea sa nemanifestată, lumina Astrală devine, cu privire la Omenire, simplu efectele cauzelor produse de oameni în viețile lor păcătoase. Aceasta nu este cetățenii săi isteți – fie că ei sunt numiți Duhuri ale Luminii sau Întunericului – care produc Bine sau Rău, ci omenirea în sine care determină acțiunea şi reacțiunea inevitabile în marele agent magic. Omenirea este cea care a devenit „Șarpele Genezei,” şi astfel cauzează zilnic şi oră după oră Căderea şi păcatul „Fecioarei Celeste” – care astfel devine Mama zeilor şi dracilor în unul şi acelaşi timp; căci ea este veşnic-iubitoarea, binefăcătoare zeitate către toţi aceia care stârnesc al ei Suflet şi inimă, în loc să atragă spre ei înșiși esența ei umbroasă manifestată, numită de Eliphas Levi – „lumina fatală” care ucide şi distruge. Umanitatea, în unitățile ei, poate birui şi stăpâni efectele ei; dar numai prin sfinţenia vieților lor şi prin producerea de cauze bune. Aceasta are putere doar asupra principiilor manifestate inferioare – umbra Necunoscutului şi Divinitatea de Necunoscut în Spațiu. Dar în antichitate şi realitate, Lucifer, sau Luciferus, este numele Entității angelice prezidând peste lumina adevărului ca peste lumina zilei. În măreața evanghelie Valentinian Pistis Sophia (§ 361) este învățat că dintre cele trei Puteri emanând din numele Sfinte ale celor Trei [[Tridunameis]], că Sofia (Duhul Sfânt potrivit acestor gnostici – cel mai cult dintre toţi), rezidă în planeta Venus sau Lucifer.

 

Astfel, pentru profan, Lumina Astrală poate fi Dumnezeu şi Diavolul în acelaşi timp –

 

Vol. 2, pagina 513 MINTEA, DUHUL ÎNSUFLEȚITOR.

 

Demon est Deus inversus: adică a spune, prin fiecare punct al Spațiului Infinit perforează curenții magnetici şi electrici ai Naturii animate, valurile dătătoare de viață şi cele dătătoare de moarte, căci moartea pe pământ devine viața pe alt plan. Lucifer este lumina divină şi terestră, „Duhul Sfânt” şi „Satan”, la unul şi acelaşi timp, Spațiul vizibil fiind cu adevărat umplut cu Suflarea diferențiată invizibilă; şi Lumina Astrală, efectele manifestate ale celor doi care sunt unul, călăuziți şi atrași de noi înșine, este Karma umanității, deopotrivă o entitate personală cât şi una impersonală: personală, pentru că acesta este numele mistic dat de Sf. Martin către Oștirea Creatorilor divini, călăuze şi conducători ai acestei planete; impersonal, ca și Cauză şi efect al universalei Vieți şi Morți.

 

Căderea a fost rezultatul cunoştinţei omului, căci „ochii lui s-au deschis.” Într-adevăr, el a fost învățat Înţelepciunea şi cunoştinţa secretă de către „Îngerul Căzut,” căci cel din urmă a devenit din acea zi Manas a lui, Minte şi conștiință-de-Sine. În fiecare dintre noi acel fir aurit al vieții continue – periodic rupt în cicluri active şi pasive de existență senzuală pe Pământ, şi super-senzuală în Davanchan – este de la începutul apariției noastre pe acest pământ. Aceasta este Sutratma, firul luminos al monadei impersonale nemuritoare, pe care sunt atârnate viețile noastre pământești sau Egourile trecătoare ca multe mărgele – potrivit expresiei frumoase a filozofiei Vedantice.

 

Şi acum stă dovedit că Satan, sau Înfocatul Dragon Roșu, „Domnul din Phosphorus” (pucioasa a fost o îmbunătățire teologică), şi Lucifer, sau „Purtătorul-de-Lumină,” este în noi: este Mintea noastră – ispititorul şi Răscumpărătorul nostru, eliberatorul nostru inteligent şi Mântuitorul din animalismul pur. Fără acest principiu – emanația chiar a esenţei din principiul divin pur Mahat (Inteligența), care radiază direct din mintea Divină – noi cu siguranţă nu am fi mai buni decât animalele. Primul om Adam a fost făcut doar un suflet viu (nephesh), ultimul Adam a fost făcut un Duh dătător de viață [Textul original real din 1 Corinteni, redat Kabalistic şi ezoteric s-ar citi (în capitolul 15, versetele 44 și 45): „Este semănat un trup suflet (nu trup „natural”), este înviat un trup duh.” Sf. Pavel era un Iniţiat, şi cuvintele lui au un înțeles destul de diferit când sunt citite ezoteric. Trupul „este semănat în slăbiciune (pasivitate); acesta este înviat în putere” (43) – sau în spiritualitate şi intelect.]: - spune Pavel, cuvinte lui referindu-se la clădirea sau Creația omului. Fără acest duh dătător de viață, sau Minte umană sau suflet, nu ar fi nici o diferență între om şi fiară; şi nu este nici una, de fapt, între animale cu privire la acțiunile lor. Tigrul şi măgarul, șoimul şi porumbelul, sunt fiecare la fel de pure şi la fel de inocente ca celălalte, deoarece sunt iresponsabile. Fiecare îşi urmează instinctul ei, tigrul şi șoimul ucigând cu aceeaşi nepăsare precum măgarul mănâncă un ciulin, sau porumbelul ciugulește boabe de grâu. Dacă Căderea a avut semnificaţia dată acesteia de către teologie; dacă acea cădere a avut loc ca un rezultat al unui act niciodată intenționat de natură, - un păcat, dar cum rămâne cu animalele? Dacă ni se spune că ele dau naștere la specia lor în consecinţă a acelui același „păcat original,” pentru care Dumnezeu a blestemat pământul – de aici tot ce trăiește pe el – noi vom pune o altă întrebare. Ni se spune de către teologie, ca de Știință, că animalul a fost pe pământ cu mult mai devreme decât omul? Noi întrebăm pe cei dintâi: Cum a procreat specia sa, înainte ca fructul din Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului a fost smuls? După cum a fost spus: „Creştinii – cu mult mai puţin cu privirea clară decât marele Mistic şi Eliberator, a cărui nume ei l-au asumat, a cărui doctrine ei le-au înțeles greșit şi denaturat, şi a cărui memorie ei au întunecat-o prin faptele lor – au luat Iehova evreiesc aşa cum era el, şi desigur s-au străduit în zadar să împace Evanghelia Luminii şi Libertăţii cu Divinitatea Întunericului şi Supunerii.” („Război în Cer”) [Prin Godolphin Mitford, mai târziu în viață, Murad Ali Bey, născut în India fiul unui Misionar, G. Mitfort a fost convertit la Islam, şi a murit un Mahomedan în 1884. El a fost cel mai extraordinar Mistic, de o mare învățătură şi inteligență remarcabilă. Dar el a părăsit Calea Dreaptă şi mai departe a căzut sub răzbunarea Karmică. După cum este bine arătat de către autorul articolului citat „Urmașii unui Elohim învins, mai întâi masacrați de evreii victorioși (Iehoviții), şi apoi au fost convinși de creştinii şi mahomedanii victorioși victorioși, au continuat cu toate acestea … Unii dintre aceste secte răspândite au pierdut tradiția rațiunii adevărate a credinţei lor – de a se închina în secret şi în taină Principiului Focului, Luminii şi Libertăţii. De ce Beduinii Sabeani (Monoteiști pe față când locuiau în orașele Mahomedane) în singurătatea nopții în deșert totuşi invocau înstelata „Oștire a Cerului”? De ce Yezidis, „Închinătorii la Diavolul”, se închină la „Muluk-Taoos” – „Domnul Păun” – emblema mândriei şi a inteligenței cu o sută de ochi (şi a Inițierii de asemenea), care a fost dat afară din cer cu Satan, potrivit unei vechi tradiții Orientale? De ce Gholaiții şi Sectele lor înrudite Mohamedane Mesopotaniano-Iraniene cred în „Noor Illahee” – Lumina lui Elohim – transmise în anastasis prin o sută de Lideri Profeți? Aceasta este astfel deoarece ei au continuat în superstiție ignorantă religia tradiţională a „Divinităților Luminii pe care Jahveh i-a răsturnat” (este spus mai degrabă că le-a răsturnat); căci prin răsturnarea lor el însuși le-ar fi răsturnat. „Muluk-Taoos” – este Maluk – „Conducătorul” după cum este arătat în nota de subsol. Aceasta este doar o nouă formă de Moloch, Melek, Molech, Malayak, şi Malachim” — Mesageri, Îngeri, etc.]

 

Dar, este suficient dovedit acum că toate Duhurile rele soi-disant care sunt creditate că au făcut război cu zeii, sunt identice ca personalități; mai mult, că toate religiile antice au învățat același principiu cu excepţia concluziei finale, care mai târziu diferă de creștini. Cei șapte zei preistorici au avut o stare duală, una esenţială, cealaltă accidentală. În starea lor esenţială ei erau toţi „Constructori” sau Croitori, Păstrătorii şi conducătorii acestei lumi, şi în starea lor accidentală, îmbrăcându-se pe ei înșiși în corporalitate vizibilă, ei au coborât pe pământ şi au domnit pe el ca Regi şi Instructori ai Oștirilor inferioare, care s-au încarnat încă o dată pe el ca oameni.

 

Vol. 2, pagina 515 LOGOS ŞI SATAN SUNT UNA.

 

Astfel, filozofia ezoterică arată că omul este cu adevărat divinitatea manifestată în amândouă aspectele sale – bun şi rău, dar teologia nu poate admite acest adevăr filozofic. Învățând dogma Îngerilor Căzuți în înțelesul său literă-moartă, şi fiind făcuți din Satan piatra de temelie şi stâlpul dogmei răscumpărării – a face aşa ar fi sinucigaș. Arătând o dată îngerii rebeli distincți față de Dumnezeu şi Logos în personalitățile lor, admiterea faptului că prăbușirea Duhurilor neascultătoare a însemnat simplu căderea lor în generație şi materie, ar fi echivalent cu a spune că Dumnezeu şi Satan erau identici. Căci de vreme ce Logos (sau Dumnezeu) este aglomeratul a acelei Oștiri odată divine acuzată de a fi căzut, ar rezulta că Logos şi Satan sunt una.

 

Totuşi aşa a fost viziunea filozofică a principiului acum desfigurat în antichitate. Verbum, sau „Soarele,” a fost arătat într-un aspect dual de către Gnosticii Păgâni – de fapt, el a fost o dualitate în unitate deplină. De aici, versiunile naționale variate şi nesfârșite. Grecii l-au avut pe Jupiter, fiul lui Cronos, Tatăl, care îl aruncă jos în adâncimile lui Kosmos. Arianii l-au avut pe Brahma (în teologia târzie) aruncat de Siva în Abisul Întunericului, etc., etc. Dar căderea tuturor acestor Logoi şi Demiurgi din poziția lor străveche înălțată, a avut în toate cazurile una şi aceeaşi semnificaţie ezoterică în ea; blestemul – în înţelesul lor filozofic – de a fi încarnați pe acest pământ; o treaptă inevitabilă pe scara evoluţiei cosmice, o lege înalt filozofică şi potrivită Karmic, fără prezența Răului pe Pământ va trebui să rămână pentru totdeauna o taină închisă spre înțelegerea filozofiei adevărate. Ca să spunem aşa, precum o spune autorul a Esprits Tombes des Paiens (p. 347), că de vreme ce „Creștinătatea este făcută pentru a se odihni pe doi stâlpi, cel al răului ([[ponerou]]), şi al binelui [[agathou]]; pe două forțe, pe scurt, [[agathai kai kakai dunameis]]: de aici, dacă noi suprimăm pedeapsa forțelor rele, misiunea protectoare a Puterilor bune nu va avea nici valoare nici sens” – este a rosti cea mai nefilozofică absurditate. Dacă aceasta se potrivește şi explică dogma creştină, aceasta face obscure faptele şi adevărurile înţelepciunii primitive a veacurilor. Indiciile avertizatoare ale lui Pavel au toate adevăratul înțeles ezoteric, şi a durat secole de cazuistică scolastică pentru a le da culoarea prezentă falsă în interpretarea lor. Verbum şi Lucifer sunt una în aspectul lor dual; şi „Prințul Aerului” (princeps aeris hujus) nu este „Dumnezeul acelei perioade,” ci un principiu veşnic. Dacă cel din urmă a fost spus a fi mereu încercuind în jurul lumii qui circumambulat terram — marele Apostol s-a referit simplu la ciclurile niciodată încetânde ale încarnărilor umane, în care răul va predomina veşnic până în ziua când Umanitatea este răscumpărată de adevărata Iluminare divină care dă percepția corectă despre lucruri.

 

Este ușor să desfigurezi expresii vagi srise în limbi moarte şi de mult-uitate, şi să le ascunzi ca adevăruri şi fapte descoperite despre maselor ignorante. Identitatea gândului şi înțelesului este acel lucru care lovește studentul în toate religiile care menționează tradiția Duhurilor căzute, şi în acele mari religii nu există nici unul care eşuează să le menționeze şi să le descrie în una sau în o altă formă. Astfel, Hoang-Ty, marele Duh, vede Fiii săi, care au dobândit înţelepciunea activă, căzând în valea Durerii. Liderul lor, Dragonul Zburător, după ce a băut ambrozia interzisă, a căzut pe Pământ cu Oștirea lui (Regii). În Zend Avesta, Angra Mainyu (Ahriman), înconjurându-se pe sine cu foc („Flăcările” – vide supra) caută să cucerească Cerurile, [Aşa face fiecare Yogi şi chiar creştin: unul trebuie să ia Împărăția cerului prin violență – noi suntem învățați. De ce o astfel de dorință ar face pe oricare un drac?] când Ahura Mazda, coborând din Cerul solidaritate pe care el îl locuiește, pentru a ajuta Cerurile care se învârt (în timp şi spațiu, lumile manifestate ale ciclurilor incluzându-i pe cele din încarnare), şi Amshaspends, „cei șapte strălucitori Sravah,” însoțiți de stelele lor, se luptă cu Ahriman, şi înfrântele Devas cad pe Pământ împreună cu el. (Acad. des Inscrip., Vol. 39, p. 690; vezi Vendidad, Farg. 19, 3.) În Vendidad Daevas sunt numite „rău-făcătoare,” şi arătate că se grăbesc „în adâncimile lumii iadului,” sau materiei. (47.) Aceasta este o alegorie arătând că Devas forțate să se încarneze, odată ce ei s-au separat pe ei înșiși de esenţa părinților lor, sau, cu alte cuvinte, după ce unitatea a devenit multiplă, după diferențiere şi manifestare.

 

Typhon Egipteanul, Python, Titanii, Suras şi Asuras, toţi aparțin la aceeaşi legendă de Duhuri care populează Pământul. Ei nu sunt „demoni însărcinați să creeze şi să organizeze universul vizibil,” ci modelatori („arhitecții”) lumilor, şi strămoși ai omului. Ei sunt îngerii Căzuți, metaforic – „adevărate oglinzi ale Înţelepciunii Veşnice.”

 

Care este adevărul complet şi absolut cât şi înțelesul ezoteric despre acest mit universal? Întreaga esenţă a adevărului nu poate fi transmisă de la gură la ureche. Nici un condei nu o poate descrie, nici măcare cel al Îngerului înregistrării, dacă nu găsește omul răspunsul în sanctuarul din inima lui, în cele mai interioare adâncimi ale intuițiilor sale divine. Aceasta este măreața a ȘAPTEA TAINĂ a Creației, prima şi ultima; şi cei care citesc Apocalipsa lui Sf. Ioan pot găsi umbra sa pândind sub a șaptea pecete… Aceasta poate fi reprezentată doar în forma sa evidentă, obiectivă, ca ghicitoarea veşnică a Sfinxului. Dacă cea din urmă s-a aruncat pe sine în mare şi a pierit, aceasta nu este deoarece OEdipus a explicat secretul erelor, ci deoarece, prin antropomorfizarea veşnicului-spiritual şi subiectiv, el a dezonorat marele adevăr pentru totdeauna.

 

Vol. 2, pagina 517 BARESMA, RAMURA DIVINĂ.

 

De aceea, noi o putem oferi doar din planurile sale filozofice şi intelectuale, descuiate cu trei chei respectiv – pentru ultimele patru chei ale celor șapte care deschid larg portalurile către tainele Naturii sunt în mâinile celor mai înalți Iniţiați, şi nu pot fi divulgate către mase în mare măsură – nu în aceasta, secolul nostru, la orice rată.

 

Litera moartă este pretutindeni la fel. Dualismul în religia Mazdeană s-a născut din interpretare exoterică. Sfântul „Airyaman,” „cel care acordă prosperitate,” invocat în rugăciune chema Airyama-ishyo, este aspectul divin al lui Ahriman, „mortalul, Dae al Daevas” (Farg. 20, 43), şi Angra Mainyu este aspectul material întunecat al celui dintâi. „Păziți-ne de Hater, O Mazda şi Armaita Spenta” (Vendidad Sadah), are, ca o rugăciune şi invocație, un înțeles identic cu „Nu ne conduce pe noi în ispită,” şi este adresat de om către teribilul Duh al dualității în omul însuși. Căci (Ahura) Mazda este omul spiritual, divin, şi purificat, şi Armaita Spenta, Duhul Pământului sau al materialității, este acelaşi ca Ahriman sau Angra Mainyu într-un sens.

 

Întreaga literatură Magiană sau Mazdeană – sau ceea ce rămâne din ea – este magică, ocultă, de aici alegorică şi simbolică – chiar în ale sale „taine ale legii” (vezi Gatha în Yasna 44.). Acum Mobed şi Parsi îşi țin ochii lor pe Baresma în timpul jertfei, rămurica divină din „pomul” lui Ormazd fiind transformată într-un mănunchi de nuiele metalice; şi se miră de ce nici Amesha-Spentas, nici „înaltul şi frumosul aurit Haomas, nici chiar al lor Vohu-Mano (gândurile bune), nici al lor Rata (oferirea jertfitoare),” nu îi ajută mult. Lăsați-i să mediteze asupra „pomului Înţelepciunii,” şi să studieze, asimilând unul după altul, roadele din acesta. Calea către pomul vieții veşnice, albul Homa, Gaokerena, este printr-un capăt al pământului până la celălalt; şi Haoma este cerul aşa cum este pe pământ. Dar a deveni încă o dată un preot al acestuia, şi un vindecător, omul trebuie mai întâi să se vindece pe sine înainte ca să poată să îi vindece pe alții.

 

Aceasta dovedește încă o dată că aşa-numitele „mituri,” pentru a fi tratate cel puţin aproximativ cu orice grad de dreptate, trebuie să fie examinate îndeaproape din toate aspectele lor. În adevăr, fiecare dintre cele șapte Chei trebuie să fie folosite în locul lor corect, şi niciodată amestecate cu altele, dacă noi vom dezveli întregul ciclu de taine. În vremea noastră de sinistru materialism ucigând sufletul, preoții străvechi Inițiați au devenit, în opinia generațiilor noastre învățate, sinonime de impostori inteligenți, aprinzând focurile superstiției pentru a obține o stăpânire mai ușoară asupra minților oamenilor. Aceasta este o calomnie nefondată, generată de scepticism şi gânduri lipsite de generozitate. Nimeni nu a crezut mai mult în Dumnezei – sau, noi îi putem numi, Puterile Spirituale şi acum invizibile, sau Duhuri, lucru în sine al fenomenului – pe care ei l-au făcut; şi ei au crezut doar pentru că ei au știut. Dacă, inițiați în Tainele Naturii, ei au fost forțați să rețină cunoştinţa lor față de profani, care cu siguranţă ar fi abuzat de ea, astfel de discreție a fost de netăgăduit mai puţin periculoasă decât politica uzurpatorilor şi succesorilor lor. Cei dintâi au predat doar ceea ce ei au știut foarte bine. Cei din urmă, predând ceea ce ei nu știu, au inventat, ca un adăpost sigur pentru ignoranța lor, o Divinitate geloasă şi crudă, care interzice omului să se amestece în tainele sale sub pedeapsa distrugerii. Tot astfel ei să poată, căci tainele lui pot cel mult să fie sugerate în urechi politicoase, niciodată descrise. Întoarceți la Gnosticii Regelui, „Descriere a lui Plates” (Plate H), şi vedeți voi înșivă ce era Chivotul străvechi al Legământului, potrivit autorului, care spune: „Există o tradiţie Rabinică, că heruvimul pus peste acesta era reprezentat ca bărbat şi femeie, în actul împreunării, pentru a exprima marea doctrină a Esenţaței de Formă şi Materie, cele două principii a tuturor lucrurilor. Când Haldeenii au pătruns în sanctuar şi au zărit această emblemă uluitoare, ei au exclamat destul de natural, „Este acesta Dumnezeul vostru, despre care voi vă mândriți că El este un aşa iubitor al purității?” (p. 441.)

Regele gândește că această tradiţie „savurează prea mult din filozofia Alexandriană pentru a cere vre-un credit,” la care noi obiectăm. Aspectul şi forma aripilor celor doi heruvimi stând în părțile dreapta şi stânga ale Chivotului, aceste aripi întâlnindu-se peste „Sfânta Sfintelor,” sunt o emblemă destul de elocventă în sine, în afară de „sfântul” Jod din chivot! Taina lui Agathadaemon, a cărui legendă afirmă, „Eu sunt Chnumis, Soarele Universului, 700,” poate singură rezolva misterul lui Isus, numărul al cărui nume este 888.” Nu cheia lui Sf. Petru, sau dogma Bisericii, ci nartex – bagheta candidatului pentru inițiere – care trebuie smulsă din strânsoarea Sfinxului de mult tăcut al veacurilor. Între timp –

 

Prevestitorii, care, la întâlnirea unul cu altul, trebuie să-și împingă limbile lor în obrajii lor pentru a înăbuși o criză de râs, pot fi mai numeroși în era noastră decât au fost vre-odată în vremea lui Sylla.

 

Vol. 2, pagina 519 „TATĂL MURITORILOR.”

 

§ 20.

PROMETEU, GIGANTUL.

Originea lui în India antică.

 

În ziua noastră modernă nu există cea mai mică îndoială în mințile celor mai buni simboliști că numele Prometeu a posedat cea mai mare şi cea mai misterioasă semnificație în antichitate. În timp ce dând istoria lui Deukalion, pe care Boeoțianii l-au considerat ca strămoșul raselor umane, şi care a fost Fiul lui Prometeu, potrivit legendei semnificative, autorul lui Mythologie de la Grece Antique remarcă: „Astfel, Prometeu este ceva mai mult decât arhetipul umanităţii; el este generatorul ei. În acelaşi fel în care l-am văzut pe Hephaestul modelând prima femeie (Pandora) şi înzestrând-o cu viață, aşa Prometeu frământă lutul umed, din care el modelează trupul primului om pe care el îl va înzestra cu scânteia-sufletului” (Apollodorus, 1, 7, 1). După Potopul lui Deukalion, Zeus, aşa s-a învățat, a poruncit lui Prometeu şi Atena să determine o nouă rasă de oameni din noroiul lăsat de apele potopului (Ovid, Metam. 1, 81. Etym. M. v. [[Prometheus]]); şi în ziua lui Pausanias noroiul pe care eroul îl folosise pentru scopul său era încă arătat în Phocea (Paus. 10, 4, 4). „Pe mai multe monumente arhaice cineva încă vede pe Prometeu modelând un trup uman, fie singur fie cu ajutorul lui Atena” (Myth. Grece Ant. 246).

 

Aceeaşi autoritatea amintesc lumii de un alt personaj la fel de misterios, deşi unul mai puţin cunoscut în general decât Prometeu, a cărui legendă oferă analogii remarcabile cu cea a lui Titan. Numele acestui al doilea strămoș şi generator este Phoroneus, eroul unui poem antic, acum din nefericire nu mai există – Phoronidae. Legenda lui a fost localizată în Argolis, unde o flacără perpetuă a fost păstrată pe altarul său ca o amintire că el a fost aducătorul focului pe pământ (Pausanias, 11, 19, 5; Cf. 20, 3.) Un binefăcător al oamenilor aşa cum a fost Prometeu, el i-a făcut participanți la fiecare fericire pe pământ. Plato (Timaeus, p. 22), şi Clemens Alexandrinus (Strom. 1, p. 380) spun că Phoroneus a fost primul om, sau „tatăl muritorilor.” Genealogia lui, care atribuie lui ca tată pe Inachos, râul, amintește cuiva de cel al lui Prometeu, care face acel Titan fiul lui Oceanid Clymene. Dar mama lui Phoroneus a fost nimfa Melia; o origine semnificativă care îl distinge față de Prometeu.

 

Melia, gândește Decharme, este personificarea frasinului, de unde, potrivit lui Hesiod, a emis rasa epocii Bronzului [Potrivit învățăturii Oculte, trei yugas au trecut în timpul Rasei-Rădăcină a Treia, şi anume, yuga (era, n. tr.) Satya, Treta, şi yuga Dvapara, răspunzând erei de aur a inocenței sale timpurii: până la argint – când aceasta a atins maturitatea sa: şi spre era de Bronz, când, separând sexele, ei au devenit puternici semizeii din vechime.] (Opera et Dies, 142-145); şi care cu grecii este pomul celest comun fiecărei mitologii Ariane. Această cenușă este Yggdrasil din antichitatea Norse, pe care Nornii o stropesc zilnic cu apele din fântâna Urd, pentru ca aceasta să nu se usuce. Aceasta rămâne verde până în ultimele zile ale Erei de Aur. Apoi Nornii – cele trei surori care se uită persistent respectiv în Trecut, Prezent, şi Viitor – fac cunoscut decretul Soartei (Karma, Orlog)m dar oamenii sunt conștienți doar de Prezent. Dar când vine Gultweig (minereul de aur) „vrăjitoarea care vrăjește şi care, de trei ori aruncată în foc, apare de fiecare dată mai frumoasă, şi umple sufletele zeilor şi oamenilor cu tânjire inaccesibilă, apoi Nornii… intră în ființă, şi binecuvântata pace a visurilor copilăriei dispare, şi Păcatul vine în existenţă cu toate consecinţele sale rele …” şi Karma (VeziAsgard şi Dumnezeii,p. 10-12). Aurul purificat de trei ori este – Manas, Sufletul Conștient.

 

La greci, „frasinul” reprezenta aceeaşi idee. Crenguțele sale luxuriante sunt cerul sideral, aurit ziua şi presărat cu stele noaptea – fructele lui Melia şi Yggdrasil, sub a căror umbră protectoare umanitatea a trăit în timpul Erei Aurii fără dorință ca fără vre-o frică … „Acel pom avea un fruct, sau o crenguță înflăcărată, care lumina,” presupune Decharme.

 

Şi aici pătrunde materialismul ucigător al erei; acea răsucire ciudată în mintea modernă, care, la fel ca o explozie nordică, îndoaie totul în drumul său, şi îngheață fiecare intuiție, neîngăduind nici o mână în speculațiile fizice ale zilei. După ce am văzut în Prometeu nu mai bun decât focul prin frecare, autorul învățat al „Mythologie de la Grece Antique” percepe în acest „fruct” un fleac mai mult decât o aluzie la focul terestru şi descoperirea lui. Acesta nu mai este foc mai departe, datorând căderii fulgerului dând foc la un combustibil uscat, şi astfel descoperin toate beneficiile sale neprețuite către oamenii Paleolitici; - dar ceva mai misterios de această dată, deşi încă la fel de pământesc … „O pasăre divină, cuibărită în crengile celestului frasin, a furat acea crenguță (sau fructul) şi a dus-o jos pe pământ în ciocul ei. Acum cuvântul grec [[Phoroneus]] este echivalentul rigid al cuvântului Sanscrit bhuranyu („rapidul”) un epitet al lui Agni, considerat ca purtător al scânteii divine. Phoroneus, fiul lui Melia sau din cenușa celestă, astfel corespunde la o concepție cu mult mai străveche, probabil, decât cea care a transformat pramatha (vechea Hindusă Ariană) în grecescul Prometeu.

 

Vol. 2, pagina 521 POEZIA ORIENTALIȘTILOR MODERNI.

 

Phoroneus este pasărea (personificată), care aduce fulgerul ceresc pe Pământ. Tradiţii înrudite cu nașterea şi originea rasei de Bronz, şi cele care au făcut din Phoroneus tatăl Argianilor, sunt o dovadă pentru noi că acest trăsnet (sau fulger), ca în legendele lui Hephaestus sau Prometeu, a fost originea rasei umane” (266).

 

Aceasta totuşi nu ne permite mai mult decât înțelegerea externă a simbolurilor şi a alegoriei. Acum este presupus că numele lui Prometeu a fost descifrat, şi mitologiștii moderni şi Orientaliștii nu mai văd în el ceea ce părinții lor au văzut în autoritatea înregii antichități clasice. Ei doar găsesc în el ceva mult mai potrivit cu duhul veacului, şi anume, un element falic. Dar numele lui Phoroneus, cât şi cel al lui Prometeu, nu poartă unul, nici măcar două, ci o serie de înțelesuri ezoterice. Amândoi au legătură cu cele șapte focuri celeste; la Agni Abhimanin, cei trei fii ai săi, şi ai lor patruzeci şi cinci de fii, constituind cele patruzeci şi nouă de focuri. Oare toate aceste numere au legătură doar cu modul terestru de foc şi cu flacăra pasiunii sexuale? Oare mintea Hindusă Ariană niciodată nu s-a înălțat mai presus de astfel de concepții pur senzuale? Acea minte care este declarată de Profesorul Max Muller a fi cea mai spirituală şi mistic înclinată pe întregul glob? Numărul acestor focuri singur ar trebui să fi sugerat o bănuială asupra adevărului.

 

Ni se spune că unuia nu mai îi este permis mai departe, în această eră de gândire rațională, să explice numele lui Prometeu aşa cum au făcut aceasta grecii străvechi. Cei din urmă, se pare, „bazându-se ei înșiși pe analogia falsă a lui [[prometeu]] cu verbul [[promanthanein]], au văzut în el tipul omului „anticipator”, căruia, de dragul simetriei, i s-a adăugat un frate – Epimettheus, sau „el care ia sfat după eveniment.”” Dar acum Orientaliștii au decis altfel. Ei cunosc înțelesul real al celor două nume mai bine decât cei care le-au inventat.

 

Legenda este bazată pe un eveniment de importanță universală. Aceasta a fost construită „pentru a comemora un eveniment mai mare care trebuie să fi impresionat puternic imaginația primilor martori la acesta, şi amintirea lui niciodată nu s-a șters din memoria populară.” Ce este aceasta? Punând de o parte fiecare ficțiune poetică, toate acele vise ale epocii de aur, haideți să ne imaginăm – argumentează cărturarii moderni – în tot realismul său ordinar, prima stare mizerabilă a umanităţii, imaginea izbitoare din care a fost urmărit pentru noi după AEschylus prin Lucretius, şi adevărul exact al căruia este acum confirmat de știință; şi apoi cineva poate să înțeleagă mai bine că viața nouă cu adevărat a început pentru om, în acea zi când el a văzut prima scânteie produsă prin frecarea a două bucăți de lemn, sau din venele unei cremene. Cum ar putea omul să ajute să simtă mulțumire către acea ființă misterioasă şi minunată pe care de atunci încolo ei au fost făcuți capabili să o creeze după voia lor, şi care nu a fost mai curând născută, că aceasta a crescut şi s-a extins, dezvoltându-se cu puterea singulară. „Această flacără terestră, nu a fost analogă în natură cu cea pe care ei au primit-o de sus, sau cea care i-a înspăimântat în trăsnet?”

 

„Nu a fost aceasta derivată din aceeaşi sursă? Şi dacă originea sa a fost în cer, aceasta trebuie să fi fost adusă jos într-o zi pe pământ. Dacă este aşa, cina a fost ființa puternică, ființa binefăcătoare, zeu sau om, care a cucerit-o? Astfel sunt întrebările pe care curiozitatea Arianilor le-a oferit în zilele timpurii ale existenţei lor, şi care şi-au găsit răspunsul în mitul lui Prometeu”; (Mythologie de la Grece Antique, p. 258).

 

Filozofia Științei Oculte găsește două puncte slabe în reflecțiile de mai sus, şi le arată. Starea mizerabilă a Umanităţii descrisă de AEschylus şi Prometeu nu a fost mai nenorocită atunci, în zilele timpurii ale Arianilor, decât este acum. Acea „stare” a fost limitată la triburile sălbatice, şi sălbaticii acum-existenți nu sunt nici un pic mai fericiți sau nefericiți decât erau strămoșii lor în urmă cu un milion de ani.

 

Este un fapt acceptat în Știință că „implementările rudimentare, exact asemănătoare cu cele în uz printre sălbaticii existenți,” sunt găsite în pietrișul râului şi peșteri din punct de vedere geologic „implicând o enormă antichitate.” Atât de mare este acea asemănare încât, precum ne spune autorul lui „Zoroastrian-ul Modern”: „Dacă colecția în Expoziția Colonială a pietrelor celte şi a capetelor de săgeți folosite acum de Oamenii tufișului din Africa de Sud erau puse unele lângă altele cu unele din Muzeul Britanic de obiecte similare din Caverna lui Kent sau Peșterile din Dordogne, nimeni decât un expert ar putea să distingă între ele” (p. 145). Dacă există (Bushmen) Oameni ai tufișului acum, în era noastră a celei mai înalte civilizații, care nu sunt intelectual mai înalți decât rasa de oameni care a locuit Devonshire şi sudul Franței în timpul erei Paleolitice, de ce nu ar fi putut cei din urmă să fi trăit simultan cu, şi să fi fost contemporani ai, altor rase la fel de înalt civilizate pentru vremea lor după cum suntem noi pentru vremea noastră? Faptul că suma de cunoştinţă crește zilnic în omenire, „dar acea capacitate intelectuală nu crește cu aceasta,” este arătat când intelectul, dacă nu cunoştinţa fizică, cea a lui Euclide, Pitagora, Paninis, Kapilas, Plato, şi Socrate, este comparată cu cea a lui Newton, Kant, şi a modernilor Huxley şi Haeckel. În compararea rezultatelor obținute de Dr. J. Barnard Davis, Craniologistul, prelucrate în 1868 (Trans. of the Royal Society of London), cu privire la capacitatea internă a craniului – volumul său fiind luat ca standard şi test pentru judecarea capacităților intelectuale – Dr. Pfaff găsește că această capacitate printre francezi (cu siguranţă în cel mai înalt rang al omenirii) este de 88,4 inci cubici, fiind astfel „perceptibil mai mică decât cea a Polinezienilor în general, care, chiar printre mulți Papuani şi Alfura din cel mai inferior grad, atinge 89 şi 89,7 inci cubici”; care arată că calitatea şi nu cantitatea creierului este cauza capacității intelectuale.

 

Vol. 2, pagina 523 AVANTAJUL DAT DE PROMETEU.

 

Indicele mediu al craniilor printre felurite rase au fost acum recunoscute a fi „una dintre cele mai caracteristice semne ale diferenței dintre rase diferite,” următoarea comparație este sugestivă: „Indicele de lățime printre Scandinavieni (este) la 75: printre Englezi la 76; printre Hosteineri la 77; în Bresgau la 80; craniul lui Schiller arată un indice de lărgime chiar de 82 … Madurezii de asemenea 82!” În final, aceeaşi comparație între cele mai vechi cranii cunoscute şi European, aduce la lumină faptul surprinzător că „majoritatea acestor cranii vechi, aparținând epocii de piatră, sunt mai degrabă mai sus decât mai jos în volum de media creierului oamenilor care trăiesc acum.” Calculând măsurile pentru înălțime, lățime, şi lungime în inci de la măsurătorile medii a mai multor cranii, următoarele sume sunt obținute: -

 

1. Cranii vechi nordice din epoca de piatră . . . . . . . . . . . . . . 18,877 inci

2. Media a 48 cranii din aceeaşi perioadă din Anglia  . . . . . . . 18,858 ”

3. Media a 7 cranii din aceeaşi perioadă din Cambria . . . . . . . 18,649 ”

4. Media a 36 cranii din aceeaşi perioadă din Franța. . . . . . . . 18,220 ”

 

Media a Europenilor care trăiesc acum este de 18,579 inci; cea a Hottentots, 17,795 inci!

 

Care cifre arată clar „că morimea creierului celor mai vechi populații cunoscute nouă nu este aşa încă să îi punem pe un nivel mai jos decât cel al locuitorilor acum vii pe Pământ” („The Age and Origin of Man” (Era şi originea omului, n. tr.)). În afară de acestea, ei arată „veriga lipsă” pierind în neant. Dintre acestea, totuşi, mai curând: noi trebuie să ne întoarcem la subiectul nostru direct.

 

Rasa pe care Jupiter a dorit atât de fierbinte „să o stingă, şi să planteze una nouă în locul ei” (AEsch. [Prometheus Vinctus.] 241), a suferit mizerie mintală, nu fizică. Primul avantaj pe care Prometeu l-a dat muritorilor, după cum spune el „Corul,” a fost să îi împiedice din a „prevedea moartea” (256); el a „salvat rasa muritoare din a se scufunda beată jos în întunecimea Iadului” (244); şi doar atunci, „înafară” de aceea, el le-a dat focul (260). Aceasta arată clar caracterul dual, în orice caz al mitului Prometean, dacă Orientaliștii nu vor accepta existenţa celor șapte chei învățată în Ocultism. Aceasta se înrudește cu prima deschidere a percepțiilor spirituale ale omului, nu la prima lui vedere sau descoperirea focului. Căci focul nu a fost niciodată „descoperit,” ci a existat pe pământ încă de la începutul său. Acesta a existat în activitatea seismică din veacurile timpurii, erupțiile vulcanice fiind atât de frecvente şi constante în acele perioade după cum este acum ceața în Anglia. Şi dacă ni se spune că oamenii au apărut atât de târziu pe Pământ încât aproape toţi vulcanii, cu excepţia a câțiva, erau deja dispăruți, şi că turburările geologice au făcut mai mult loc pentru o stare mai așezată a lucrurilor, noi răspundem: Fie ca o nouă rasă de oameni – fie evoluați din înger sau gorilă – să apară acum pe orice loc nelocuit al globului, cu excepţia probabil a Saharei, şi o mie la unu nu va fi un an sau doi vechime înainte să descopere focul, prin căderea unui fulger care dă foc la iarbă sau orice altceva. Această presupunere, că omul primitiv a trăit ere pe pământ până când el a devenit obişnuit cu focul, este una dintre cele mai dureros de ilogice dinte toate. Dar bătrânul AEschylus era un iniţiat, şi a cunoscut bine ceea ce dădea el. [Încercarea modernă a unor cărturari greci (săraci şi pseudo cărturari, ei ar fi apărut în ziua scriitorilor greci bătrâni!) ca să explice înțelesul real al ideilor lui AEschylus, care, fiind ignorant de greaca antică, el nu a putut să se exprime atât de bine el însuși, este absolut ridicolă!]

 

Nici un ocultist obişnuit cu simbolismul şi faptul că Înţelepciunea a venit la noi din est, nu va nega pentru un moment că mitul lui Prometeu a ajuns în Europa de la Aryavarta. Nici el nu este probabil să nege că într-un sens Prometeu reprezintă focul prin frecare. De aceea, el admiră inteligența lui M. F. Baudry, care arată în a lui Les Mythes du feu et breuvage celeste (Revue germanique, 1861 p. 356) [Vezi de asemenea a lui Memoires de la Societe de la Linguistique following the “Fire Myths,” (Vol. 1, p. 337, şi următoarele)] unul dintre aspectele lui Prometeu şi a originii lui din India. El arată cititorului procesul primitiv presupus pentru a obține focul, încă în uz până azi în India pentru a aprinde flacăra de sacrificiu. Aceasta este ceea ce spune el: -

 

„Acest proces, după cum este descris amănunțit în Sutra Vedice, constă în învârtirea rapidă a unui băț într-o dulie făcută în centrul unei bucăți de lemn. Frecarea dezvoltă căldură inttensă şi sfârşește prin a da foc particulelor de lemn în contact. Mișcarea bățului nu este o rotație continuă, ci o serie de mișcări în sensuri contrare, prin intermediul unei coarde fixate de băț în mijlocul său: operatorul ține unul dintre capete în fiecare mână şi trage de ele în mod alternativ… Întregul proces este indicat în sanscrită de verbul manthami, mathnani; care înseamnă „a freca, agita, scutura şi obține prin frecare,” şi este în special aplicat la frecare rotativă, aşa cum este dovedit de derivația sa din mandala, care semnifică un cerc… Piesele de lemn slujind pentru producerea focului au fiecare numele lor în sanscrită. Bățul care întoarce este numit pramantha; discul care îl primește este numit arani şi arani: „cele două arani” indică ansamblul instrumentului” (p. 358 şi următoarele). [Există piesa superioară şi inferioară de cherestea folosită pentru a produce acest foc sacru prin frecare la jertfe, şi este arani care conține dulia. Aceasta este dovedit printr-o alegorie în Vaya Purana şi alții, care ne spun că Nemi, fiul lui Ikshwaku, nu a lăsat nici un succesor, şi că Rishis, temându-se să lase pământul fără un conducător, a introdus trupul împăratului în dulia unui arani – ca arani superioară – şi a produs din acesta un prinț numit Janaka. „Din cauza modului ciudat prin care el a fost produs el a fost numit Janaka.” (Dar vezi Dicționarul Sanscrit al lui Goldstucker la cuvântul Arani.) Devaki, mama lui Krishna, în rugăciunea adresată către ea, este numită „arani a căror frecare produce focul.”]

 

Vol. 2, pagina 525 IDEI GRECI ÎNȚELESE GREȘIT.

 

Rămâne de văzut ce vor spune Brahmani la aceasta. Dar presupunând că Prometeu a fost născut în unul dintre aspectele mitului său ca producător al focului prin intermediul pramantha, sau ca un animat şi divin pramantha, ar implica aceasta faptul că simbolismul nu a avut altul decât înțelesul falic atribuit lui de către simbologiștii moderni? Decharme, în orice caz, pare să aibă o licărire corectă despre adevăr; căci el inconștient confirmă prin remarcile sale tot ceea ce științele Oculte învață cu privire la Manasa Devas, care au înzestrat omul cu conștiința sufletului său nemuritor: acea conștiință care îl împiedică pe om „din a prevedea moartea,” şi îl face să cunoască faptul că el este nemuritor. [Monad al animalului este la fel de nemuritor ca acela al omului, totuşi bruta nu cunoaşte nimic din aceasta; acesta trăiește o viață animală de senzații după cum ar fi trăit primul om, când a atins dezvoltarea fizică în Rasa a Treia, dacă nu ar fi fost Agnishwatta şi Manasa Pitris.] „Cum a ajuns Prometeu în posesia scânteii (divine)?” întreabă el. „Focul avându-şi locuința sa în cer, de acolo el trebuie să fi mers să îl găsească înainte ca el să poată să îl ducă jos la oameni, şi, ca să se apropie de zei, el trebuie să fi fost zeu însuși.” Grecii au susținut că el a fost din rasa divină; Hindușii, că el era un Deva. De aici „la greci el a fost fiul Titan Iapetos,” [[Iapetonides]] (Theog. 528) … „Dar focul celest a apraținut la început doar zeilor; aceasta a fost o comoară pentru ei rezervat pentru ei înșiși… peste care ei au vegheat în mod gelos… „Fiul prudent al lui Iapetus,” spune Hsiod, „l-a înșelat pe Jupiter prin a fura şi a ascunde în scobitura unui nartex, focul neobosit cu strălucirea splendidă” (Theog. 565) … Astfel darul făcut de Prometeu către oameni a fost o cucerire făcută în cer…” „Acum, potrivit ideilor grecești,” (identice în aceasta cu cele ale Ocultiștilor) „această posesiune forțată de la Jupiter, acest om încălcând fraudulos proprietatea zeilor, trebuia să fie urmat de o ispășire… Mai mult, Prometeu a aparținut acelei rase de Titani (Uriași, n. tr.) care s-au răzvrătit [Îngerii căzuți, de aceea, Asuras din Panteonul Indian.] împotriva zeilor, şi pe care stăpânul din Olimp l-a azvârlit în Tartar; ca el, el este un geniu al Răului, condamnat la suferința crudă, etc., etc.”

 

Ceea ce este revoltător în explicațiile care urmează, este viziunea unilaterală adoptată din acest cel mai măreț dintre toate miturile. Cel mai intuitiv printre scriitorii moderni nu poate sau nu se va ridica în concepțiile lor mai presus de nivelul fenomenului Cosmic şi cel al Pământului. Nu este negat faptul că ideea morală în mit, aşa cum este prezentată în Teogonia lui Hesiod, joacă o anumită parte în concepția greacă primitivă. Titanul este mai mult decât un hoț al focului celest. El este reprezentarea umanităţii – activă, harnică, inteligentă, dar în acelaşi timp ambițioasă, care țintește spre egalarea puterilor divine. De aceea este umanitatea pedepsită în persoana lui Prometeu, dar nu este aşa la greci. Pentru cei din urmă, Prometeu nu este un criminal, decât în ochii zeilor. În relaţia lui cu Pământul, el este, dimpotrivă, un zeu el însuși, un prieten al omenirii ([[philanthropos]]), pe care el a ridicat-o la civilizaţie şi a inițiat-o în cunoştinţa tuturor artelor; o concepție care şi-a găsit cea mai poetică explicație a sa în AEschylus. Dar cu toate celelalte națiuni Prometeu este – ce? Îngerul căzut, Satan, după cum vrea Biserica să fie acesta? Nicidecum. El este simplu imaginea efectelor periculoase şi înspăimântătoare ale fugerului. El este „focul rău” (mal feu) şi simbolul organului reproductiv bărbătesc divin. „Redus la expresia sa simplă, mitul pe care noi încercăm să îl explicăm este atunci simplu un geniu (Cosmic) al focului” (p. 261). Prima idee (falică) a fost eminamente Ariană, dacă noi îi credem pe Ad. Kuhn (în a lui Herabkunft des Feuers und des Gottertranks) şi Baudry. Căci –

 

„Focul folosit de om fiind rezultatul acțiunii lui pramantha în arani, Aryas trebuie să fi atribuit (?) aceeaşi origine focului celest, şi ei trebuie [Înclinările textului ne aparțin; ele arată cum presupunerile sunt ridicate la rangul de legi în vremea noastră.] să îşi fi imaginat (?) că un zeu înarmat cu pramantha, sau un pramantha divin, a exercitat în sânul norilor o frecare violentă care a dat naștere la fulgere şi trăsnete… Această ideea este susținută de faptul că, potrivit mărturiei lui Plutarch (Philosoph. Plant., 3. 3), Stoicii au gândit că tunetul a fost rezultatul luptei a norilor de furtună şi a fulgerului – o conflagrație datorită frecării; în timp ce Aristotel a văzut în trăznet doa acțiunea norilor care s-au ciocnit unul cu celălalt. Ce a fost această teorie, dacă nu traducerea științifică a producerii focului prin frecare? … Totul ne conduce să gândim că, din cea mai înaltă antichitate, şi înainte de împrăștierea Arianilor, a fost crezut că pramantha a aprins focul în norul de furtună cât şi în aranis.” (Revue Germanique, p. 368.)

 

Astfel, supozițiile şi ipotezele sunt făcute pentru a sta pentru adevărurile descoperite. Apărătorii Bibliei litera-moartă nu ar putea niciodată ajuta scriitorii tractatelor misionare mai eficient, decât o fac Simbologiștii materialiști în a lua astfel de apucat că Arianii antici şi-au bazat concepțiile lor religioase pe un gând nu mai înalt decât cel fiziologic.

 

Dar nu este aşa, şi chiar duhul filozofiei Vedice este împotriva unei astfel de interpretări. Şi dacă, aşa cum mărturisește Decharme însuși, „această idee a puterii creatoare a focului este explicată deodată prin asimilarea antică a sufletului uman la o scânteie celestă,” aşa cum este arătat prin imaginile adesea folosite în Vedas atunci când se vorbeşte despre Arani, aceasta ar însemna ceva mai înalt decât simplu o concepție sexuală ordinară. Un imn către Agni în Veda este citat ca un exemplu: - „Aici este pramantha, generatorul este gata. Aduceți ibovnica rasei (femeia Arani). Haideți să producem Agni prin frecare, potrivit obiceiului antic” – care înseamnă nu mai rău decât o idee abstractă exprimată în limba muritorilor.

 

Vol. 2, pagina 527 CEI ȘASE FRAȚI AI LUI KRISHNA.

 

„Femeia Arani,” ibovnica rasei, este Aditi, mama zeilor, sau Shekinah, lumina veşnică – în lumea Duhului, „Marele Adânc” şi Haos; sau Substanța primordială în prima sa înlăturare din Necunoscut, în Kosmosul manifestat. Dacă, era mai târziu, acelaşi epitet este aplicat la Devaki, mama lui Krishna, sau Logos încarnat; şi dacă simbolul, datorând răspândirea sa gradată şi nestăpânită religiilor exoterice, poate deja să fie considerat ca având semnificaţie sexuală, aceasta în nici un fel nu strică puritatea originală a imaginii. Subiectivul fusese transformat în obiectiv; Duhul căzuse în materie. Polaritatea kosmică universală de Duh-Substanță a devenit, în gândul uman, misticul, dar totuşi unirea sexuală a Duhului şi Materiei, şi astfel a dobândit o coloratură antropomorfică pe care aceasta nu a avut-o niciodată la început. Între Vedas şi Puranas există un abis în care amândouă sunt polii, ca în al șaptelea (atmic) şi în primul sau cel mai de jos principiu (trupul fizic) în constituția Septenară a omului. Limbajul primitiv, pur spiritual al Vedas, conceput cu multe decenii de milenii mai timpuriu, şi-a găsit expresia sa pur umană pentru scopul de a descrie evenimentele care au avut loc în urmă cu 5.000 de ani, până la data morții lui Krishna (din care zi a început Kali Yuga, sau Era-Neagră pentru omenire).

Precum Aditi este numită Surarani (matricea sau „mama” zeilor sura), tot astfel Kunti, mama lui Pandavas, este numită în Mahabharata Pandavarani care termen este deja fiziologizat. Dar Devaki, antetipul Romano Catolicei Madonna, este mai târziu forma antropomorfizată a lui Aditi. Cea din urmă este mama zeiță, „Deva-matri” a Șapte Fii (șase şi șapte Adityas din vremurile Vedice timpurii); mama lui Krisna, Devaki, are șase embrioane transmise în uterul ei de Jagaddhatri („doica lumii”), al șaptelea (Krishna, Logos,) fiind transferat către Rohini. Maria, mama lui Isus, este mama a șapte copii, a cinci fii și două fiice, (o transformare ulterioară a sexului) în Evanghelia lui Matei (13:55-56), Nici unul dintre dintre închinătorii Fecioarei Romano Catolice nu ar obiecta de a recita în onoarea ei rugăciunea adresată de zei către Devaki. Lasați cititorul să judece.

 

„Tu esti Prakriti (esenţa), infinită şi subtilă, care l-a născut pe Brahma în uterul său. Tu ființă veşnică, cuprinzând în substanța ta esenţa tuturor lucrurilor create, ai fost identică cu creația; tu ai fost părintele jertfei triforme, devenind germenele tuturor … Tu eşti jertfa, din care toată roada continuă; tu eşti arani a cărui frecare dă naștere focului” … („Uter al Luminii,” „Vas sfânt,” sunt epitete ale Fecioarei). „Ca Diti, tu eşti părintele zeilor… Tu eşti Jyotsna amurgul dimineții.” Fecioarei i se adresează deseori ca „Steaua dimineții” şi „steaua Mântuirii” – lumina din care ziua este născută. „Tu eşti Samnati (umilința, o fiică a lui Daksha), mama Înţelepciunii; tu eşti Niti, părintele armonieie (Naya); tu eşti modestia, progenitrix al afecțiunii (Prasraya sau vinaya); tu eşti dorința, din care dragostea este născută… Tu eşti mama cunoştinţei (Avabodha); răbdarea (Dhriti), părintele curajului (Dhairya) … etc., etc.”

 

Astfel, arani este arătat aici ca un Romano Catolic „vas al alegerii” şi nu mai rău. Cât despre înțelesul său primitiv, aceasta a fost pur metafizic. Nici un gând necurat nu a traversat aceste concepții în mintea antică. Chiar în Zohar – pe departe mai puţin metafizic decât oricare alt simbolism – ideea este o abstracție şi nimic mai mult. Astfel, când Zohar (3, 290) spune: „Tot ceea ce există, tot ceea ce a fost format de străvechi, a cărui nume este sfânt, poate exista doar printr-un principiu bărbat şi femeie,” aceasta nu înseamnă mai mult decât aceasta: „Duhul divin al Vieții este veşnic în întrepătrundere cu materia.” Este Voia Divinităţii care acționează; şi ideea este pur Schopenhaueriană. „Când Atteekah Kaddosha, străvechea şi ascunsa dintre ascunse, a dorit să formeze toate lucrurile, aceasta a format toate lucrurile ca bărbat şi femeie. Această înţelepciune cuprinde totul când ea se răspândește.” De aici Chochmah (înţelepciunea bărbătească) şi Binah (conștiința feminină sau Intelectul) se spune despre ele că au creat totul între cele două – principiile activ şi pasiv. Precum ochiul expertului bijutier discerne sub scoica stridiei aspră şi sălbatică perla pură imaculată, păstrată cu sfinţenie în sânul ei, mâna lui tratând cu cea dintâi doar ca să ajungă la conținutul ei, tot astfel ochiul adevăratului filozof citește între rândurile din Puranas adevărurile Vedice sublime, şi corectează forma cu ajutorul înţelepciunii Vedantice. Totuşi, Orientaliștii noştri niciodată nu percep perla sub îmbrăcămintea groasă a găoacei, şi – acționează în concordanță.

 

Din tot ceea ce s-a spus în această secțiune, cineva vede clar că, între Șarpele din Eden şi Diavolul din creştinism, există un abis. Doar barosul din filozofia antică poate ucide această dogmă.

 

 

Vocile din mintea ta: cum discerni între Dumnezeu şi demoni

 

 Ai gânduri în mintea ta. Te gândeşti că cele mai multe dintre ele sau chiar toate vin de la tine, când în realitate acest lucru nu este adevărat. Un mare număr de gânduri vin de la demoni, unele vin de la Dumnezeu, iar un mic număr vin într-adevăr din propria ta minte. Vă pot arăta câteva căi tehnice pentru a alege aceste lucruri, însă nu am cum să fac acest lucru fără a părea un pic bizar, deoarece întregul subiect al vocilor din mintea ta este straniu şi este unul pe care îl ocolim cu grijă. Şi totuşi, este un subiect de cea mai mare importanţă, iar lucrurile pe care vi le voi spune aici nu sunt deloc teorii sau ceva scos de prin vreo carte. Sunt adevăruri reale despre felul în care lumea spirituală interacţionează cu noi şi cum creierul nostru, fizic vorbind, interacţionează cu spiritele noastre. Dacă sunteţi undeva unde vreţi cu adevărat să desluşiţi mai multe despre felul în care puteţi să discerneţi Glasul lui Dumnezeu, va trebui să abordaţi acest articol cu mintea deschisă şi să vă bizuiţi pe Sfântul Duh pentru a vă arăta ce este de folos pentru voi. Căci cei care gândesc că Dumnezeu vorbeşte doar prin Biblie, ar putea găsi acest articol un pic cam greu de digerat, cu toate că conţinutul lui este adevărat şi vă va ajuta, poate, ceva mai târziu în drumul vostru.

 

Aşadar, gândurile din mintea ta pot fi descrise mai bine ca fiind voci. Există doar trei surse ale lor: tu, Dumnezeu şi demonii. Nu este nimic simplu în sortarea acestei încâlceli, iar Biblia nu ne dă vreun ajutor practic în această privinţă. Din fericire, Sfântul Duh ne educă dincolo de conţinutul efectiv al Bibliei.

 

Când Dumnezeu ne numeşte oi, El foloseşte o metaforă care se aplică în mai multe feluri decât catadicsim noi să admitem. Oile sunt animale foarte simţitoare, care reacţionează automat la multe tipuri de stimuli. Aşa şi noi, oamenii, suntem fiinţe foarte simţitoare şi impresionabile. Acest lucru ne face o pradă foarte uşoară pentru manipularea demonilor.

 

Demonii vor să ne influenţeze cât mai mult posibil. Unul dintre cele mai tari instrumente pe care ei le posedă este capacitatea de a planta gânduri în mintea ta, apoi să te păcălească că este gândul tău propriu. Au reuşit să facă astfel pe durata întregii tale vieţi, iar până când nu vei deveni foarte bun la discernământ, o vor face în continuare. De unde ştii când demonii îţi vorbesc? Ei formează un grup foarte destoinic şi folosesc un truc simplu pentru a-şi preface glasul: îţi vorbesc la persoana întâi. Ei întrebuinţează pronumele „eu” în loc de „tu”, când îţi vorbesc. Insinuându-se în tine, îţi şoptesc în minte: „Sunt aşa un ratat.” Deoarece gândul apare la persoana întâi, tu presupui că l-ai gândit singur şi îţi dăunează respectului de sine. Însă nu l-ai gândit tu, ei l-au rostit apoi tu ţi l-ai însuşit – este o mare diferenţă. Această însuşire constantă de către noi a gândurilor drăceşti este o schemă pe care o putem înlătura atunci când Duhul Sfânt începe să ne înveţe abilităţile de discernământ.

 

Un lucru crucial în a schimba sorţii de izbândă în bătăliile spirituale este să înveţi a spune stop responsabilităţii pentru lucrurile insuflate de vrăjmaşul tău. Nu nesocotiţi acest lucru: dracii vorbesc cu voi TOT TIMPUL. Există un mare număr de gânduri în mintea voastră, gânduri pe care sunteţi obişnuiţi să le percepeţi ca personale, când de fapt ele nu vin de la voi. Odată ce crezi că ai gândit ceva, efectele sunt la fel de dăunătoare ca şi cum chiar ai fi gândit tu acel lucru. Luaţi în considerare toate acele filme în care cineva rău încearcă să convingă pe altcineva, o femeie de pildă, că înnebuneşte. Cel rău mută lucrurile prin locuinţa ei sau îi scrie ceva imitând scrisul ei de mână, prezentându-i fapte acelei femei pentru a-i dovedi că ea face lucruri de care nu este conştientă. Odată ce femeia cade pradă acestor amăgiri şi crede că este nebună, depresia şi însingurarea vor pune rapid stăpânire pe ea. Ceea ce credem are un impact enorm asupra felului în care ne vedem pe sine. Dacă demonii pot face ca voi să credeţi că sunteţi autori ai gândurilor lor, vă pot face să trageţi tot felul de concluzii sumbre despre sine.

 

În timp ce discutăm aceste lucruri, este important să ţinem seamă de scopul final: demonii vor să vă ţină separaţi de Dumnezeu. Dacă sunteţi creştin, ei nu vă pot separa duhovniceşte de El, însă vă pot ataca relaţionarea cu foarte multe distrageri şi amăgiri, pentru ca credinţa şi respectul de sine să vă slăbească. Prin „respect de sine” înţeleg felul în care vă vedeţi propria persoană, ca şi copil al lui Dumnezeu. Adevărul este că eşti comoara Lui nepreţuită şi dragă, însă dacă pricepi acest lucru, vei fi mult mai dificil de hărţuit, astfel că dracilor le va lua mai mult timp să te facă să gândeşti altfel.

 

„Mereu am îndoieli. Dumnezeu cred că găseşte lucrul acesta exasperant. Nu pot face nimic cum trebuie. Nu voi fi niciodată un creştin puternic. Eu cred că Dumnezeu mi-a dat probabil o porţie foarte mică de credinţă, fără îndoială pentru că El nu vede prea mult potenţial în mine.” Toate acestea sunt gânduri clasice ale demonilor. Aşa este că e greu să accepţi că o a treia persoană spune „eu” în interiorul minţii tale? Felul în care aceşti draci folosesc gramatica pentru a se camufla este de-a dreptul genial. Dacă eu vin şi îţi spun: „Îmi place îngheţata de ciocolată”, ai să răspunzi „Foarte bine.” Dar dacă spune apoi „Nu, mă refer că ŢIE îţi place îngheţata de ciocolată”, ai să te uiţi ciudat la mine. Dacă un alt om ar încerca cumva să îţi implanteze gânduri în cap, vorbind la persoana întâi, nu ar reuşi vreodată. Aşijderea, dacă demonii ar încerca să îţi bage în cap gândurile lor vorbind la persoana a două – spunând „Eşti un ratat”, ar fi ceva mult mai puţin eficient. Însă când suntem slabi, ei ne vor bombarda cu gânduri negative deopotrivă cu exprimări de „eu” şi „tu.”

 

„Eşti o mare dezamăgire pentru Dumnezeu. Nici măcar nu meriţi efortul pe care El îl face cu tine.” Dacă am avut o influenţă omenească în vieţile noastre, care să ne tragă în jos verbal, vom fi ţinte mult mai facile pentru demonii care folosesc asupra noastră un limbaj la persoana a doua. În astfel de cazuri, ei vă vor convinge că auziţi „ecouri” ale trecutului vostru, sau că vă închipuiţi pur şi simplu ce v-ar spune cineva mai pe şleau dacă v-ar vedea în momentul de faţă. Ţineţi cont că potrivit demonilor, TU eşti încă partea răspunzătoare în aceste situaţii: TU îţi închipui ce ar spune alţii despre tine, TU îţi aminteşti lucruri dureroase ale trecutului tău. Totuşi adevărul este că tu nu faci decât să stai, în timp ce EI îţi împuie capul şi îţi aduc în amintire tot felul de lucruri meschine.

 

Dracii sunt mai familiari cu arhiva ta mentală decât eşti chiar tu şi vor derula rapid în mintea ta comentariile sarcastice făcute acum zece ani de sora ta, dacă vor vedea un prilej de a te răni. Nu tu eşti cel care scormoneşte prin memoria proprie, trăgând afară gândurile dureroase – ei sunt, şi sunt foarte pricepuţi la aşa ceva. Te-ai întrebat vreodată de ce îţi este aşa de greu să uiţi acele cuvinte dureroase pe care ţi le-a spus tatăl tău, când erai copil? Dracii le ajută să stea proaspete în mintea ta. Cuvintele zdrobitoare ale altora pur şi simplu le măresc arsenalul de care dispun împotriva ta, iar când ei îndreaptă cuvintele altor oameni contra ta, vor să fii sigur că nu le vei recunoaşte implicarea.

 

 Noi, oamenii, suntem foarte uşor de amăgit. Este un lucru vital să ne ţinem ferm de acest adevăr pentru a învăţa cum să discernem între Dumnezeu şi demoni, lucru care este în general o problemă de a fi educaţi în privinţa propriei slăbiciuni. Toţi cădem pradă trucului limbajului la persoana întâi. Toţi suntem victime ale acelor străfulgerări de amintiri negative. A înţelege acest lucru ia mult timp şi disconfort, pentru a învăţa cum să prinzi dracii când încearcă să te amăgească. Când ei văd că începi să îţi pui întrebări în acest domeniu, automat vor reacţiona cu noi amăgiri şi atacuri mai intense. Trebuie să ai răbdare cu tine însuţi şi să nu te aştepţi să reuşeşti aşa ceva peste noapte. Şi de asemenea, trebuie să ţii minte că nu există limite la cât de departe poţi merge, atunci când Învăţător îţi este Duhul Sfânt.

 

Aşadar, unde este Dumnezeu în toată chestiunea asta? Nu vorbeşte El niciodată cu tine? Demonii ar prefera să crezi că El îţi vorbeşte doar atunci când ei Îi imită glasul, lucru pe care îl fac cu prisosinţă.

 

„Ştii că urăsc divorţul, dar vei avea parte de unul oricum. Nu te voi ierta pentru acest lucru.” Aici este un exemplu clasic al demonilor care imită Sfântul Duh. Observaţi cum limbajul la persoana a doua îţi face mai clar cum altcineva vorbeşte. Ei vor ca tu să recunoşti o a doua persoană aici, aşa încât folosesc gramatica spre folosul lor. Observaţi referirea la ceea ce crede Dumnezeu despre divorţ. Dracii vor profita de toate versetele biblice şi de predicile pe care le ai înmagazinate în minte, pentru a-şi facilita amăgirea, dincolo de vigilenţa ta.

 

„Sunt atât de dezamăgit de felul în care ţi-ai crescut copiii. Tu nu mă cinsteşti pe Mine deloc.” Un alt contraatac clasic: observaţi referirea la activităţile trecutului, lucruri pe care nu le mai poţi schimba. Poate că ai fost un părinte anapoda, dar acest comentariu nu vrea altceva decât să te tragă în jos. Când dracii Îl imită pe Dumnezeu, ei vor să fie siguri că El ţi-ar comunica sentimente negative.

Cu atât de multe scamatorii în mânecă, cum poţi oare să te aperi de asalturile furibunde ale dracilor asupra minţii tale? De cele mai multe ori nici măcar nu îi vei recunoaşte: vei lua glasurile lor drept fiind al tău, amintirea cuvintelor cuiva sau drept glasul lui Dumnezeu. Odată ce realizăm cât de dibaci sunt dracii în înşelătorie, pare aproape imposibil să câştigăm vreodată în faţa lor. Însă există o slăbiciune mare în armura lor – o scăpare fatală în strategia lor, de care te poţi folosi. Ţine seamă de faptul că scopul lor final este de a pune distanţă între tine şi Dumnezeu. Când poţi învăţa să recunoşti această semnătură pe oricare gând din mintea ta, indiferent din partea cui pare să vină, vei şti că demonii îţi vorbesc.

 

Demonii sunt maeştri ai deghizării, însă ideea de bază din mesajul lor este aceea care le dărâmă deghizarea. Pentru a face lucrurile mai clare, Sfântul Duh este la fel de consecvent ca şi ei, însă în sens opus. Adică, orice va spune El te va invita să te apropii de Dumnezeu.

 

Cum ne vorbeşte Dumnezeu? Aici trebuie punctul în care trebuie să pătrundem în acel ţinut misterios al trupului şi spiritului. Noi suntem fiinţe spirituale, temporar prinse în lăcaşuri de carne. Creierele noastre fizice sunt un lucru pe de-a întregul diferit faţă de sufletele noastre, totuşi cele două interacţionând între ele.

 

Unde anume se află sufletul tău? Nu îl putem găsi cu razele X, totuşi ne putem da seama pe loc când un suflet îşi părăseşte trupul. Sufletul este un concept tainic, el fiind legătura noastră cu Dumnezeu. Sufletele noastre sunt acelea pentru care a murit Isus, pentru a le izbăvi, nu trupurile, care vor fi regenerate la mântuire. Sufletul tău are propria voinţă, care este separată de voinţa trupească. Înainte ca tu să Îl cunoşti pe Hristos, voinţa sufletului îţi era aliniată cu cea a trupului, într-o răzvrătire contra lui Dumnezeu. Când devii izbăvit, sufletul tău devine regenerat şi începe să dorească lucrurile lui Dumnezeu. Trupul tău a continuat cu dorinţele păcatului, iar aceste două demersuri opuse rezultă în sentimentul că există un război civil care are loc în lăuntricul tău. Este foarte greu pentru noi să discernem între sufletul şi trupul nostru, la început. Dumnezeu ne judecă doar după alegerile sufletelor noastre, iar după ce devenim izbăviţi, tot mai putem să ne răzvrătim faţă de El, la nivel sufletesc. Această răzvrătire survine când sufletele noastre aleg o tovărăşie cu trupurile noastre, în vreun scop păcătos. Supunerea survine când sufletele aleg să se alinieze cu Sfântul Duh. Aici este ideea cheie: când sufletele noastre aleg să se alinieze cu Dumnezeu, El poate să ne ajute sau nu să forţăm trupurile să se supună şi ele. Dacă El o face, noi vom acţiona în supunere faţă de Dumnezeu şi exteriorizat. Dacă nu o face, vom acţiona nesupuşi în exteriorizare, în timp ce sufletele noastre vor fi tot mai frustrate în interior. În cel din urmă caz, suntem încă supuşi lui Dumnezeu, fiind alegători ai învrednicirii, deşi dacă privim faptele noastre exteriorizate, pare că alegem să Îi ignorăm preceptele.

 

Unii creştini vor încerca să vă înveţe că trupul vostru devine regenerat, ca şi sufletul, în momentul mântuirii, ca atare veţi fi judecaţi după faptele trupului şi că este răspunderea voastră să vă controlaţi trupurile şi să îi înfrânaţi poftele. Aceşti oameni sunt amăgitori. Dumnezeu ne-a lăsat intenţionat fără putere de a ne înfrâna dorinţele trupului. Toată auto-constrângerea vine de la El, El dăruieşte atât pe cei mântuiţi, cât şi pe cei nemântuiţi, cu o anumită măsură de resurse pentru înfrânarea trupului. Însă El nu dă niciodată vreunuia dintre noi abilitatea de a ne înfrâna total trupul. Chiar şi cel mai cucernic dintre noi va face încă fapte de nesupunere, iar cei mai devotaţi dintre noi vor arăta rău pe dinafară.

 

      De ce nu ne îngăduie Dumnezeu să ne stăpânim trupul prin propriile puteri? Deoarece Dumnezeu este gelos pe slavă şi gelos pe dependenţa noastră doar de El. Dacă El ne-ar fi îngăduit să trăim în neprihănire, aşa cum cred mulţi că a făcut, am ajunge aroganţi şi ne-am cinsti pe sine. Priviţi la orice creştin care crede că el poate trăi o viaţă fără păcat şi îl veţi auzi curând făcând plecăciuni la propria presupusă desăvârşire. Dumnezeu ar înceta să mai capete preacinstire, în schimb veţi începe să auziţi declaraţii auto-laudative precum „Pur şi simplu eu am ales să nu mai păcătuiesc.” Orice teologie care induce faptul că avem mai puţină nevoie de Dumnezeu în viaţa noastră este o învăţătură falsă. Adevărul lui Dumnezeu întotdeauna ne sporeşte conştiinţa că noi suntem absolut dependenţi de El, în toate. Adevărul lui Dumnezeu întotdeauna Îl slăveşte pe El şi ne face pe noi să Îl cinstim în mod sporit, nu să ne înmulţim laudele de sine.

 

 Toate acestea pot suna un pic cam straniu, însă este crucial ca voi să înţelegeţi dinamica războiului dintre spiritul şi trupul vostru, deoarece este o zonă cheie a atacului demonilor. Ei înţeleg pe deplin că tu nu îţi poţi stăpâni propria carne şi că Dumnezeu nu se aşteaptă să o faci. Ei mai înţeleg că vei fi judecat prin alegerile pe care le faci în sufletul tău. Însă nu vor ca tu să înţelegi asta – ei vor încerca din greu să te înveţe că Dumnezeu îţi ţine socoteala pentru cele trupeşti şi că duhul şi carnea ta sunt o singură entitate. Aşa se face că, atunci când trupul îţi este stârnit de vreo poză pornografică, iar sufletul suspină de repulsie, dracii îţi vor spune „Ai ales să pofteşti.” Nu, tu nu ai ales să pofteşti. Trupul tău a poftit, căci asta e tot ceea ce ştie el să facă, însă duhul tău s-a scârbit, căci el este supus lui Dumnezeu. Faptul că spiritul tău alege să se opună cărnii tale are o importanţă uriaşă, dar demonii vor vrea să minimalizeze acest lucru. „Dacă ai fi încercat într-adevăr să te supui lui Dumnezeu, nu te-ai fi excitat.” Aceasta este o minciună absolută. Nu îţi poţi controla hormonii sau felul în care trupul tău reacţionează fizic la ceea ce văd ochii. Tot ceea ce poţi tu controla este sufletul tău şi, în acest caz, sufletul tău a acţionat cu îndreptăţire. Când sufletul tău alege să se împotrivească păcatului, el va încerca să domnească şi asupra trupului, însă până când Dumnezeu nu te ajută, sufletul va afla că nu este îndeajuns de puternic şi tu vei sfârşi precum un om târâit pe stradă de vreo namilă de câine.

 

 De ce ar îngădui vreodată Dumnezeu ca noi să fim atraşi de trup în fapte pe care le urâm? Acesta este un subiect pentru un alt articol, căci există multe beneficii duhovniceşti pentru ca Dumnezeu să nu ne scape de fiecare ispită. Creşterea spirituală nu se poate obţine dintr-un balon de har, precum unul de săpun. Sunt multe lecţii importante de umilinţă, dependenţă etc., lecţii care pot fi învăţate atunci când ne luptăm cu păcatul şi suntem perdanţi în mod limpede.

 

 Aşadar, spiritul tău este singura parte a fiinţei tale care este regenerată. Duhul tău este cel căruia Sfântul Duh îi vorbeşte. În loc de a şopti gânduri în mintea ta, aşa cum aleg demonii să facă, El vorbeşte direct sufletului tău. El nu vorbeşte în limba engleză sau în vreo altă limbă omenească, ci vorbeşte într-un limbaj spiritual vorbit fluent de duhul tău. Nu pierdeţi acest punct crucial: duhul tău întotdeauna aude şi înţelege atunci când Dumnezeu vorbeşte cu el. Creierul tău fizic este partea care adeseori este pe dinafară, căci el nu aude clar conversaţiile dintre spiritul tău şi Dumnezeu, aidoma unui om care ascultă la receptorul unui telefon. Trebuie timp şi concentrare pentru a fi capabil să auzi constant o comunicare care se petrece între sufletul tău şi Dumnezeu. Însă între timp, mintea ta este conştientă că aceste schimburi au loc şi ea traduce o mică parte în gânduri verbale, pe care le poţi pricepe. Ştiu că sună straniu, însă încercaţi să mă urmăriţi.

 

Dacă limba ta de bază este engleza, atunci creierul tău gândeşte în engleză şi gândurile se formează în engleză. Demonii şi Dumnezeu îţi vor vorbi deopotrivă în engleză şi într-un limbaj spiritual inexprimabil. Când ei îţi vorbesc în limbajul spiritual, sufletul tău prinde mesajul încă înainte ca tu să îl poţi auzi precum un gând în mintea ta, mesajul fără cuvinte trebuind să fie tradus de creierul tău într-o exprimare desluşită. Acest lucru este ca şi cum ai încerca să traduci poezie dintr-o limbă într-alta. În prima limbă, ea poate avea ritm şi rimă foarte frumoase, însă când ajunge tradusă în cealaltă limbă, sună mai degrabă asemenea unor expresii de gândire şi nu prea mai există acea cursivitate frumoasă. Aşijderea, când încercăm să traducem cuvintele duhovniceşti în cuvinte omeneşti, pierdem mult în decursul traducerii.

 

Un exemplu: în limba engleză, spunem „I love my wife” („Îmi iubesc soţia”) şi „I love pizza” („Iubesc pizza”). Vorbitorii de engleză înţeleg automat că există o mare diferenţă între cele două feluri de „iubesc”, însă este greu să explice cu acurateţe diferenţa între cele două sensuri ale cuvântului. Aidoma, atunci când Sfântul Duh spune spiritului tău că El te iubeşte, îţi comunică ceva mai profund decât un „Te iubesc” şi duhul tău înţelege asta. Însă când sufletul tău îţi convinge creierul de esenţa mesajului de la Duh, creierul tău nu poate să găsească cuvinte omeneşti care să exprime cu exactitate ce i s-a comunicat, sfârşind prin a traduce Glasul lui Dumnezeu ca pe un gând al minţii tale, care ar spune un oarecare „Te iubesc”. Creierul tău ştie că este o traducere sărăcăcioasă, însă nu contează prea mult, deoarece duhul tău ştie ce a vrut Dumnezeu să spună.

 

 Creierul tău şi spiritul sunt mai conectate unul cu altul decât îţi dai seama. Este ca şi când ai fi la telefon cu un extraterestru de pe Marte. Extraterestrul vorbeşte doar limba marţiană, pe care o înţelegi când o auzi, însă nu o poţi vorbi la rândul tău. În această analogie, marţianul este precum sufletul tău, iar tu precum creierul tău. Creierul tău vorbeşte doar limbi omeneşti. Poţi asculta ce spune prietenul marţian, îl înţelegi, însă în mintea ta foloseşti engleza la gânduri, lucru care face mai sărăcăcios mesajul original. Aşa stă treaba şi cu creierul şi sufletul: multe dintre gândurile pe care le formează creierul sunt de fapt încercări de a traduce ceea ce a auzit de la suflet. Este un lucru pe care îl facem automat, deoarece suntem obişnuiţi să gândim numai în limbi omeneşti. Este posibil să sari peste acest pas al traducerii şi să înveţi să gândeşti direct cu sufletul, însă asta este o abilitate de discernământ foarte avansată, pe care nu o voi aborda aici.

 

Dacă nu ai mai auzit vreodată pe cineva desfăcând în bucăţi mecanica comunicării creierului cu sufletul, acest lucru probabil te va izbi ca fiind arătând foarte bizar şi mistic. Totuşi rămâne faptul că suntem fiinţe spirituale, acţionând într-un trup fizic, iar mecanica pe care am descris-o este foarte reală. Creierele noastre sunt într-o comunicare constantă cu sufletele noastre şi este important să ne dăm seama de acest lucru. Dumnezeu ne-a creat astfel încât fiecare aspect al fiinţei noastre să interacţioneze cu alt aspect şi să se influenţeze reciproc. Când stomacul îţi este gol, el trimite semnale către creier pentru a te face să simţi foame. Când ochii tăi văd o imagine provocatoare, o comunică creierului, care apoi îţi cresc nivelurile hormonale, lucru care îţi dă apoi senzaţii de excitare fizică. Sunt unele precepte de cult în creştinism care încearcă să nege această interacţiune şi argumentează că mintea şi sufletul nostru sunt total separate de emoţii şi trupuri, ca atare ne putem angaja pe deplin în poftele carnale şi nu contează deloc. Însă nu este adevărat: Dumnezeu ne-a creat ca pe un sistem foarte complex de părţi, aidoma unui motor de maşină, în care mişcarea unei piese afectează funcţionarea întregului sistem. De aceea o durere fizică cronică sfârşeşte prin a ne produce o depresie a spiritului. Asemănător, angoasele spiritului sfârşesc prin a ne tulbura emoţiile, care la rândul lor produc rău trupurilor noastre sub forma unor boli de inimă, ulcer, tensiune arterială. Dumnezeu este un creator ingenios, care iubeşte crearea capodoperelor până în cel mai mic detaliu. Pentru a învăţa discernământul, trebuie să obţinem o oarecare înţelegere a felului în care trupul, mintea şi sufletul interacţionează, astfel încât să putem pricepe cum demonii vor încerca să folosească aceste interacţiuni în folosul lor.

 

 Demonii vor ataca emoţiile şi trupurile voastre direct, dacă au prilejul, căci ei ştiu că aceste lucruri vor avea efecte mari asupra sufletului vostru. Dacă pot să vă facă să vă simţiţi deprimaţi emoţional, atunci pot să vă facă să credeţi că este un semn cum că există o rupere a legăturii spirituale dintre sufletul vostru şi Dumnezeu. Toate concluziile îngrozitoare pe care le tragem în timpul unei bezne a sufletului – cum ar fi, de pildă, că Dumnezeu ne-a părăsit – sunt cu adevărat interpretări eronate ale evenimentelor emoţionale, fizice şi psihologice reale. Dacă te rogi la Dumnezeu pentru ajutor, înţelegi dragostea Lui pentru tine şi brusc, un val de dezgust de sine te năvăleşte, poţi crede foarte lesne amăgirea că El îţi răspunde spunând că te urăşte. Dumnezeu nu a spus că te urăşte, însă El îi lasă pe demoni să îţi manipuleze emoţiile. Să fim bine înţeleşi: nu avem controlul absolut asupra acestor trupuri ale noastre. Ştim cu toţii că Dumnezeu îngăduie dracilor să îi posede pe cei neizbăviţi, însă El le îngăduie şi să ne atace emoţiile şi trupurile după ce suntem izbăviţi, la fel de bine. Nu ne pot poseda fizic, odată ce în noi sălăşluieşte Duhul Sfânt, însă demonii pot face alte lucruri care să ne facă să ne simţim mizerabil, cum ar fi să ne dea fiori reci pe şira spinării, pentru a fi cuprinşi de frică. Reţineţi, noi oamenii suntem foarte uşor de amăgit, îndeosebi când inamicului i se permite să ne manipuleze emoţiile şi trupurile în feluri cât se poate de reale.

 

Să recapitulăm ce avem până aici. Demonii te atacă constant din orice direcţie posibilă: ei îţi insinuează gânduri direct în minte, îţi manipulează emoţiile şi psihologia ori de câte ori găsesc o breşă şi încearcă să imite Glasul lui Dumnezeu. Sfântul Duh vorbeşte constant cu duhul tău, iar creierul traduce esenţa acestor conversaţii în gânduri pe care, iarăşi, le consideri a fi ale tale, deoarece trăieşti cu impresia falsă că Dumnezeu cu greu ar vorbi cu tine. Să fim înţeleşi: marea diferenţă dintre tine şi alţi creştini care Îl aud mereu pe Dumnezeu este o simplă chestiune de a învăţa să Îi recunoşti vocea. Nu este vorba că Dumnezeu nu vorbeşte vreodată cu tine, ci că cele mai multe spuse ale Lui le crezi ca fiind ale tale. Când un verset încurajator îţi străbate mintea, crezi că doar s-a întâmplat să ţi-l aminteşti. Nu, de fapt Sfântul Duh tocmai ţi l-a adus în minte. Dumnezeu vorbeşte cu tine direct, însă tu nu reuşeşti să vezi asta, pentru că El a folosit un verset în loc să spună ceva nou. Dumnezeu îţi spune şi lucruri noi tot timpul, însă şi pe acelea le ratezi. De exemplu, după ce ai o ceartă cu o prietenă şi îi închizi telefonul subit, auzi în mintea ta gândul „Aşa ceva a fost grosolan. Nu ar fi trebuit să îi închid telefonul în halul acesta.” Ai impresia că tu eşti cel care gândeşte rezonabil, însă de fapt Sfântul Duh te convinge. El i-a comunicat de fapt duhului tău, iar acesta a dat mesajul creierului. Creierul nu crede că Dumnezeu îţi vorbeşte, aşa că a tradus mesajul la persoana întâi, deoarece doar aşa gramatical ar suna un gând propriu al tău. Dacă ai fi admis că Dumnezeu îţi vorbeşte, creierul ar fi tradus mesajul diferit: „Aşa ceva a fost grosolan. Nu ar fi trebuit să îi închizi telefonul în halul acesta.” Vedeţi ce diferenţă uriaşă fac cuvintele? Şi în teologie sunt diferenţe uriaşe, căci vom recunoaşte pe Dumnezeu la lucru doar dacă credem că El este acolo. Dacă nu credem că El ne iubeşte, atunci vom refuza şi să auzim că ne spune asta. Într-o mare parte din timp, noi auzim doar ceea ce vrem să credem. Avem dificultăţi foarte mari în a auzi ceea ce nu credem că este posibil. De aceea este atât de greu pentru un creştin cu un respect de sine scăzut să Îl audă pe Dumnezeu spunându-i că îl iubeşte. Dumnezeu O SPUNE, însă creştinul Îi respinge cuvintele, în loc să le lase să îl pătrundă. Şi noi facem la fel cu oamenii. Prietenii pot spune că ne iartă, însă dacă noi nu ne iertăm pe sine, vom refuza să credem că ei au fost sinceri.

 

Ideile de la Dumnezeu nu sunt întotdeauna lucruri tăioase, dureroase, cum tindem noi să ne aşteptăm. Îndeosebi când ascultăm de El şi vrem să I ne supunem, vom trăi îndeobşte gânduri fireşti, logice şi chiar plăcute, de la El. Întotdeauna când Dumnezeu ne convinge de ceva, El oferă îndrumări clare despre cum se corectează o problemă. Dumnezeu nu ridică niciodată o problemă pentru a ne face să ne simţim disperaţi şi încurcaţi – aşa ceva ar fi pecetea sigură a osândirii.

 

Reţineţi, demonii mereu vorbesc cu un anume scop, de a ne face să ne simţim depărtaţi de Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu mereu ne spune lucruri care să ne apropie de El. Sarcina voastră acum este de a începe să testaţi fiecare gând care vă intră în minte, pentru a vedea care este de fapt esenţa mesajului. În viaţa reală, lucrurile sunt încurcate. Nu este numai Dumnezeu sau numai dracii, ci un amestec constant al ambelor părţi. Haideţi să vedem un exemplu de şir de gânduri pe care l-aţi putea avea în drum spre casă, venind de la serviciu, după ce v-aţi minţit şeful.

 

„Nu trebuia să îmi mint şeful.”

Crezi că este propria ta conştiinţă vinovată cea care glăsuieşte, însă de fapt este Sfântul Duh care tocmai îţi convinge duhul. Creierul tău a tradus această convingere gramatical la persoana întâi, deoarece el nu admite că Dumnezeu vorbeşte. Crezi că tu eşti cel care te menţii pe cărarea anevoioasă, strâmtă, dar dreaptă.

 

„Am fost într-adevăr un credincios găunos. Chiar săptămâna trecută i-am spus că eram creştin. Acum chiar că am făcut de ruşine creştinismul.”

Crezi că încă vorbeşti, însă nu ai spus nici măcar un cuvânt. Dumnezeu a spus ceva, iar acum demonii şi-au băgat coada în conversaţie, pentru a încerca să Îi răstălmăcească ideea într-o osândire. Ei vor să te simţi prost – observaţi felul în care îţi amplifică greşeala. Demonilor le place să se concentreze pe eşec, deoarece acest lucru te face să te simţi găunos faţă de Dumnezeu.

 

„Trebuie să îi cer iertare mâine.”

Acum vorbeşte iarăşi Dumnezeu, dându-ţi îndrumări clare despre felul în care îţi poţi corecta greşeala şi reveni în cuviinţă faţă de El. Creierul tău a tradus iarăşi mesajul la persoana întâi şi în mod eronat te-a creditat ca fiind tu iniţiatorul acestui gând.

 

„Va fi o conversaţie cât se poate de neplăcută.”

Acesta este un demon, care încearcă să te sperie în calea supunerii faţă de Dumnezeu, folosind tactica clasică a fricii. Crezi că eşti doar tu, având o reacţie omenească, aşa că nu alungi frica ca pe un atac venit de la vrăjmaş, ci eventual te laşi îmbibat de ea.

 

„Şi dacă el se enervează pe mine? Ce voi spune atunci? Nu am o scuză bună.”

Odată ce nu li te împotriveşti, dracii îşi continuă asaltul şi o fac sârguincioşi, pentru a-ţi amplifica frica. Acum devii nervos şi simţi noduri în stomac – noduri cu care îi ajuţi să te lege, fiind aşa de cooperant.

 

„Ştiu că nu ar fi trebuit să mint, dar am făcut-o totuşi.”

Acesta este iarăşi un demon, lucrând un pic la condamnare, subliniindu-ţi vina şi încercând să te facă să stai concentrat pe greşeala ta.”

 

„Dar dacă se înfurie atât de rău, încât mă concediază?”

O altă tactică de a te face să nu te supui lui Dumnezeu. Observaţi folosirea constantă a persoanei întâi, pentru a face lucrurile să sune ca şi cum le-ai gândi tu însuţi.

 

„Poate ar trebui să las lucrurile să treacă şi să uit. A fost doar o mică minciună.”

Acum dracii alternează tacticile, încercând să bagatelizeze păcatul tău, astfel încât să crezi că nu ai de făcut nimic pentru a-l corecta.

 

„Însă cinstea este importantă. Dumnezeu spune că este greşit să minţi.”

Acesta este Sfântul Duh, trăgându-te înapoi pe linia de plutire: ai nevoie să I te supui.

 

„Totuşi, este doar o minciună prostească. Toţi ceilalţi de la birou mint.”

Acesta este un demon, mergând în continuare pe tactica minimalizării şi încercând să te ispitească cu noi scuze pentru nesupunere.

 

„Dar eu nu sunt ca toţi ceilalţi. Creştinii se presupune că se poartă altfel decât lumea.”

Acesta este iar Sfântul Duh, încurajându-te să faci ceea ce se cuvine.

 

„Însă dacă admit că am minţit, nu voi părea diferit faţă de restul lumii, ca atare, care e ideea?”

Acum este un drac, încercând să te descurajeze.

 

„Iarăşi, creştinii nu sunt perfecţi. Noi facem greşeli ca oricine altcineva, însă dovedim că suntem diferiţi asumându-ne şi fiind responsabili pentru acele greşeli. Cerându-mi scuze de la şeful meu, pot fi încă un credincios bun.”

Acesta este Sfântul Duh, arătându-ţi cum El te poate scoate cu bine din greşeală, dacă faci ceea ce îţi spune.

 

„Îmi voi cere scuze mâine, de prima dată.”

Acum abia ai spus TU ceva în această conversaţie. Creierul tău traduce astfel decizia duhului tău de a se supune lui Dumnezeu.

 

Realitatea şocantă este că, în mintea ta, tu eşti cel mai tăcut interlocutor. Cele mai multe gânduri din mintea ta provin fie de la draci, fie de la Dumnezeu. Tu, de fapt, spui foarte puţine şi ceea ce spui este mereu o reacţie la ce a spus una dintre tabere. Noi suntem precum oile – urmăm şi reacţionăm la conducătorii din rândul nostru. Noi nu iniţiem. Când vorbesc dracii, reacţionăm fie acceptându-le spusele şi lăsându-ne traşi în jos, fie le respingem cuvintele ca fiind minciuni şi ne întoarcem atenţia spre Dumnezeu. Când vorbeşte Dumnezeu, reacţionăm la fel: fie primim, fie respingem ceea ce ne spune El.

 

Tocmai am dat o grămadă de informaţii către voi şi v-am arătat un sumar succint al ceea ce este de fapt un subiect foarte complex. Pentru a acoperi chestiunea mai detaliat, aş avea nevoie de spaţiul unei cărţi, nu doar de un articol. În viaţa reală, învăţăm discernământul pas cu pas şi acest lucru ia ani de zile, pentru a acoperi multe dintre preceptele de care am vorbit aici. Ca la toate învăţăturile, este vital să Îi cereţi Sfântului Duh să vă arate care dintre părţile din acest articol, dacă este vreuna, vă este aplicabil chiar acum. Dumnezeu vrea ca noi toţi să devenim dibaci în a-I discerne glasul, însă El abordează acest lucru în cazul fiecăruia în momente diferite. Dacă tu simţi că este prea mult de învăţat acum, atunci ţine cont de un principiu de bază: demonii şi Dumnezeu îţi vorbesc întotdeauna şi tu îţi atribui ţie însuţi, în mod eronat, multe din ceea ce spun ei. Cu timpul şi prin călăuzirea Sfântului Duh, acest lucru poate fi corectat. Cu cât devenim mai buni în a recunoaşte cine şi când ne vorbeşte, cu atât mai eficient putem învăţa să rezistăm demonilor şi mai încrezători vom deveni în a urma călăuzirea lui Dumnezeu. Dacă te simţi frustrat că nu eşti capabil să Îi recunoşti glasul lui Dumnezeu, nu te descuraja, căci este un indiciu că Sfântul Duh te îmboldeşte să primeşti în continuare învăţătură despre acest subiect. Dumnezeu ne insuflă adesea foamea de a învăţa următoarea lecţie pe care El vrea să ne-o dea. Cereţi ajutorul Duhului Sfânt, pentru a putea absorbi fiecare iotă de înţelepciune pe care El v-o arată, iar atunci fiţi încrezători că El vă va răspunde la rugăminte.

 

 

De ce doctrina despre îngeri este neglijată în ultimul timp

De Dr. R.L. Hymers Jr.

 

O predică ţinută la Baptist Tabernacle din Los Angeles

Dimineaţa Zilei Domnului, 15 ianuarie 2012

 

„Propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:2-4).

Billy Graham a spus: „Nu am auzit pe nimeni să ţină o predică despre îngeri… M-am întrebat atunci, de ce această omisiune? De ce am ignorat aceste învăţături biblice însemnate despre îngeri?” (Angels: God’s Secret Agents (Îngerii: Agenţii secreţi ai lui Dumnezeu), Editura Doubleday and Company, 1975, pag. 17).

 

Graham a arătat apoi că toate cărţile de teologie sistematică au secţiuni care abordează chestiunea îngerilor. Însă nu auzim această doctrină propovăduită de la amvoanele zilelor noastre.

 

  Nu sunt de acord cu Billy Graham în privinţa câtorva subiecte, îndeosebi privind „decizionismul” (doctrină care presupune că preceptele morale sau legale sunt produsul organismelor politice sau legislative, nefiind important atât conţinutul preceptelor, cât faptul că ele sunt decizii luate de autorităţi în materie, nota trad.). Însă Graham a pus o întrebare bună când a spus: „Nu am auzit pe nimeni să ţină o predică despre îngeri… M-am întrebat atunci, de ce această omisiune? De ce am ignorat aceste învăţături biblice însemnate despre îngeri?” În predica mea „The Angels Are With Us!” („Îngerii sunt cu noi!”) am subliniat două dintre motive: (1) Mulţi predicatori nu s-au convertit şi (2) mulţi alţii nu au avut chemarea să predice. De la pastorii aflaţi în această situaţie nu se poate aştepta să vadă nevoia de a vorbi despre lucruri spirituale.

 

  Însă este ceva mai mult de atât. Este o epocă centrată pe om. Cei mai mulţi oameni nu sunt interesaţi despre lucrurile duhovniceşti dezvăluite de Dumnezeu în Biblie. Ei sunt concentraţi pe om, în loc de a fi pe Dumnezeu. Sunt interesaţi doar de ei înşişi, de ceea ce văd şi simt în lumea materială. Lucrul acesta, în mod cert, include foarte mulţi oameni ai bisericii de astăzi.

 

  În pătrunzătorul său eseu, „The Bible World is the Real World” („Lumea biblică este lumea adevărată”), dr. A.W. Tozer spunea:

 „Când citeşte Scriptura, o persoană sensibilă simte sigur diferenţa însemnată dintre lumea dezvăluită de Biblie şi lumea concepută de oamenii religioşi de astăzi. Iar contrastul observat nu este în favoarea noastră. Iacob a văzut o scară sprijinită pe pământ, cu Dumnezeu stând la capătul ei şi cu îngerii urcând şi coborând pe ea. Avraam, Balaam şi Manoah şi câţi alţii au întâlnit îngerii lui Dumnezeu şi au vorbit cu ei… Îngerii au fost prezenţi pentru a spune despre naşterea lui Isus şi a sărbători acea naştere, când ea a avut loc în Betleem; îngerii L-au alinat pe Domnul nostru, atunci când El s-a rugat în grădina Ghetsemani; îngerii sunt pomeniţi în unele epistole de inspiraţie dumnezeiască, iar cartea Apocalipsei se luminează cu prezenţa unor creaturi stranii şi frumoase care veghează treburile de pe pământ şi din ceruri…

 

 Da, adevărata lume este una populată. Ochii orbiţi ai creştinilor moderni nu pot vedea invizibilul, însă acest lucru nu nimiceşte realitatea creaţiei spirituale.” (A.W. Tozer, D.D, „The Bible is the Real World” („Biblia este adevărata lume”), Of God and Men, editura Christian Publications, 1960, pag. 116-117).

 

Singurul lucru pe care îl iau ca excepţie este că aceşti „creştini moderni” sunt vreun pic creştini – în orice înţeles al cuvântului. „Ochii înţelegerii” nu au fost vreodată deschişi. Acest lucru arată că ei nu au trăit o renaştere. Apostolul Pavel a descris aceşti aşa numiţi „creştini” în versetele trei şi patru din textul nostru.

 

„Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:3-4).

The Prophecy Study Bible (Studiul Biblic al Profeţiei) oferă acest comentariu asupra textului nostru:

 

„Pavel… dă mai multe avertismente privind ultimele zile ale Epocii Bisericii. Cuvântul „să sufere” are înţelesul aici de „să sprijine”… Astfel, va veni o vreme când majoritatea celor din Biserică nu vor mai sprijini învăţătura sau doctrina sănătoasă. Cuvântul „pofte” înseamnă pur şi simplu „dorinţă puternică”, aici însă cu o conotaţie negativă. O tolerare a doctrinei false îşi are originea în dorinţele sau simţămintele oamenilor, care nu vor să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Aceşti membri ai bisericii se spune că au „întors urechea de la adevăr”, ceea ce înseamnă că vor să audă de la predicatorii lor doar lucruri care le plac. Nu vor să audă despre îndrumările doctrinei curate, nici nu vor fi mulţumiţi de Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că vor fi atraşi de ideile omeneşti şi de fabulaţii care să umple golul.” (The Tim LaHaye Prophecy Study Bible, editura AMG Publishers, 2000, pag. 1304; notă la 2 Timotei 4:3-4).

 

Cele mai multe congregaţii din „ultimele zile” sunt dominate de oameni neconvertiţi, care formează majoritatea celor din auditoriu. Predicatorul poate vorbi doar despre „lucrurile fericite.” Aşa cum Prophecy Study Bible arată, „vor să audă de la predicatorii lor doar lucruri care le plac.” Dacă pastorul spune că ei sunt păcătoşi sau greşesc, îi va pierde pe mulţi dintre ei! De aceea mulţi predicatori se tem să rostească adevărul! Odată ce cei mai mulţi oameni din congregaţie nu au fost renăscuţi vreodată, ei nu vor să audă mustrări, reproşuri şi ceartă (2 Timotei 4:2). „Ei nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă” (2 Timotei 4:3). De aceea atât de mulţi pastori folosesc „istorisiri închipuite” (2 Timotei 4:4), precum psihologia cu valenţe pop, gândirea pozitivă, predicarea „motivaţională” şi chiar expuneri din Biblie, dar care să nu „certe, dojenească sau îmboldească” oamenii (vezi Christless Christianity (Creştinismul fără de Hristos) de dr. Michael Horton, Editura Baker Books, 2008).

 

 Îngerii nu sunt singurul subiect lăsat pe dinafară în predicile de astăzi. Când am auzit noi oare predici complete despre păcat, iad, Satana, demoni, sângele lui Hristos sau chiar Isus Hristos Însuşi? Aproape niciodată nu auzim întreaga predică despre ispăşirea lui Hristos pe cruce. Aproape niciodată nu auzim predici concentrate în întregime pe Isus Hristos Însuşi! Aproape niciodată nu auzim predici despre renaştere! Cu siguranţă trăim în ultimele zile! Cu siguranţă trăim vremurile proorocite în 2 Timotei 4:2-4!

 

„Propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:2-4).

 

Studiile individuale, mesajele motivaţionale şi studiile biblice verset cu verset sunt tot ce auzim astăzi din amvoanele predicatorilor, în vremurile în care trăim. Studiul biblic tip verset cu verset nu este ceea ce înaintaşii noştri au auzit în cele trei mari deşteptări din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea! La o parte cu astfel de „expuneri” de pa faţa pământului! Le-am auzit timp de zeci de ani şi nu ne-au ajutat! Avem nevoie de hrană, hrană doctrinară, hrană din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu!

 

Biblia are foarte multe de spus despre doctrina îngerilor – şi trebuie să auziţi acele lucruri chiar astăzi! Dr. P.B. Fitzwater a slujit mulţi ani ca profesor de teologie sistematică la Institutul Biblic Moody. Voi ridica două chestiuni pe acest subiect, din cartea dr. Fitzwater Christian Theology: A Systematic Presentation (Teologie creştină: o prezentare sistematică) (editura Eerdmans Publishing Company, ediţia 1958, pag. 255-257).

 

I. Mai întâi, misiunea îngerilor faţă de cei care sunt moştenitorii mântuirii

 

 Dr. Fitzwater a citat din Evrei 1:13-14, „Şi căruia din îngeri i-a zis El vreodată: "Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale?" Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1:13-14). Dr. Fitzwater a spus: „Aici se afirmă în mod direct că îngerii au o misiune în numele copiilor lui Dumnezeu. Nu se spune că este vreun anumit înger pentru vreun anumit credincios. Este suficient să ştim că există o misie în numele nostru, a celor mântuiţi. Îngerii par să aibă un interes deosebit pentru credincioşii tineri. „Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 18:10). Acest interes este legat de nevoile [creştinilor] neajunşi la maturitate. Cei tineri au cele mai critice necesităţi. Ei trebui să trăiască într-o lume a răului. Este o binecuvântare mare să ştim că Dumnezeu are o grijă deosebită pentru credinciosul fraged, că El îi oferă cele de trebuinţă prin îngeri.”

 

Manifestările ajutorului îngeresc survin şi în locurile unde creştinii sunt persecutaţi pentru credinţa lor. În ţările musulmane şi în cele comuniste, auzim de misii ale îngerilor pentru cei care sunt „moştenitorii mântuirii”. Îngerii îi ajută adesea pe aceşti creştini persecutaţi în momente de restrişte.

 

Deşi nu sunt de acord cu Billy Graham în legătură cu separaţia, decizionismul sau alte subiecte, am găsit cartea sa despre îngeri de-a dreptul revigorantă. Billy Graham spunea: „Misionarii secolelor al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea au semnalat multe întâmplări minunate, în care îngerii par să îi fi ajutat la propovăduirea evangheliei”  (ibidem, pag. 112).

 

Însă ajutorul îngeresc nu a fost dăruit doar în trecut. Astăzi, în multe naţiuni unde Evanghelia este restricţionată, creştinii au găsit ajutor prin misiile îngerilor. Semnalări ale ajutorului angelic ne-au parvenit din China, India, Iran, Pakistan, Indonezia, nordul Africii şi din alte părţi ale Lumii a Treia. Un muncitor creştin din China a spus că americanii sunt deseori orbi la misiile îngerilor deoarece „Dacă crezi că eşti puternic şi bogat, atunci nu vor exista minuni în jurul tău.”

 

Pe măsură ce America îşi continuă declinul şi decadenţa, se apropie vremea în care adevăraţii creştini de aici se vor trezi cu nevoia unui ajutor îngeresc, în toiul primejdiei şi persecuţiei. În zilele malefice din viitor, creştinii adevăraţi rămaşi vor vedea că doar Dumnezeu îi mai poate ajuta.

 

II. În al doilea rând, îngerii îndeplinesc judecata asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu

 

Dr. Fitzwater a citat din Faptele Apostolilor 12:23: „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi.” (Faptele Apostolilor 12:23). Dr. Fitzwater a spus: „Nemernicul Irod a fost lovit  de un înger al Domnului pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu.” „În noaptea aceea, a ieşit îngerul Domnului, şi a ucis în tabăra Asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii de oameni. Şi când s-au sculat dimineaţa, iată că toţi erau nişte trupuri moarte.” Ca răspuns la rugăciunile regelui, îngerul Domnului a fost trimis să omoare armata asiriană, dând astfel scăpare pentru Israel.”

 

Dr. Fitzwater a continuat apoi: „Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 13:49-50). Prin îngeri, cei ticăloşi sunt separaţi de cei vrednici… În această misie a judecăţii nu poate exista eşec; nici un demers al omului nu poate întârzia sau elimina misia lor” (ibidem, pag. 254-259).

 

Dacă nu sunteţi printre cei aleşi, puteţi fi siguri că îngerii vă vor separa de cei drepţi şi că vă vor arunca în focul iadului, unde veţi jeli şi veţi scrâşni din dinţi pentru eternitate.

 

Fie ca acest lucru să nu vi se întâmple! Fie ca să vă alungaţi chiar acum lipsa de credinţă în Isus. El a suferit şi a murit pe cruce pentru a plăti pedeapsa pentru păcatele voastre. El şi-a vărsat sângele pentru a vă curăţa de toate păcatele. El s-a ridicat şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu şi vă este accesibil acum! Veniţi la El. Încredeţi-vă în El. El vă va izbăvi. El vă va izbăvi, vă va mântui acum.”

 

În vremuri ca acestea, nevoie-ţi este de Mântuitor,

În vremuri ca acestea, o ancoră îţi trebuie;

Fii dară sigur, să fii foarte sigur

Că ancora ta-i prinsă şi ţine-n Neclintita Piatră!

Piatra-i Isus, da, El este acela;

Fii dară sigur, să fii tu foarte sigur

Că ancora ta-i prinsă şi ţine-n Neclintita Piatră!

(„În vremuri ca acestea”, de Ruth Caye Jones, 1902-1972).

Întoarce ai tăi ochi către Isus,

Priveşte drept la chipu-I minunat,

Şi grijile lumeşti vor dispărea ca-n ceaţă,

În strălucirea slavei Sale şi în har.

(„Întoarce ai tăi ochi către Isus”, de Helen H. Lemmel, 1863-1961).

 

„Întoarce ai tăi ochi către Isus.” Ai nevoie de El! Doar Isus poate să te izbăvească de păcat. Însă pentru a crede în Isus, trebuie să încetezi să te încrezi în tine. Spurgeon a spus: „Încrede-te în Isus şi eşti mântuit. Încrede-te în tine şi eşti pierdut.” Unii dintre voi credeţi în sine, în propria persoană. Vă cer să veniţi către Isus şi să credeţi în El. Însă vă uitaţi repede la voi, să vedeţi dacă simţiţi diferenţa, să vedeţi dacă s-a petrecut vreo schimbare lăuntrică în voi. În loc să vă încredeţi în Isus şi să lăsaţi lucrurile să decurgă aşa, vă uitaţi la voi – să vedeţi dacă aveţi „sentimentul care trebuie” sau „schimbarea care trebuie”. Astfel, vă încredeţi tot în voi, în loc de Isus! Am cunoscut oameni care au făcut astfel ani de zile, fără să fie izbăviţi. Daca aşa ceva vă descrie şi pe voi, ascultaţi cuvintele acestui vechi cântec:

 

Am încercat zadarnic căi o mie

Teama să-mi frâng, speranţele să-mi cresc;

Dar trebuinţă am, grăieşte Biblia,

Mereu a fost şi este, doar Isus.

(„În Isus”, de James Procter, 1913).

Când scriam această predică, o mică pasăre neagră a lovit geamul ferestrei de la biroul meu. Pasărea s-a întors şi a lovit iar geamul, apoi iar şi iar. În cele din urmă, m-am ridicat şi am speriat pasărea. Unii dintre voi sunteţi precum acea pasăre. Faceţi acelaşi lucru iar şi iar, de multe ori, însă tot pierduţi sunteţi. Spuneţi că veţi avea încredere în Isus, dar vă uitaţi repede către sinele vostru. Până ce nu veţi face o schimbare, sau nu veţi avea altă trăire, puteţi spune că sunteţi tot rătăciţi. Vă spun să încetaţi a vă examina pe sine! Există un moment pentru a te opri din a te uita tot la tine şi a începe să priveşti către Isus! Veniţi la Isus şi nu vă mai uitaţi îndărăt, la sine, deloc. „Am încercat în zadar.” Mai bine cântaţi cu mine.

 

Am încercat zadarnic căi o mie

Teama să-mi frâng, speranţele să-mi cresc;

Dar trebuinţă am, grăieşte Biblia,

Mereu a fost şi este, doar Isus.

 

Dacă vă uitaţi îndărăt, către sine, la voi, veţi vedea doar întuneric şi păcat. Nu fiţi precum nevasta lui Lot – care s-a uitat îndărăt către Sodoma şi a fost pierdută! Inima vă este ca o mică Sodomă, plină de păcat şi întuneric. Veniţi la Isus şi nu vă mai uitaţi înapoi! Aşa cum a spus Spurgeon, „Încredeţi-vă în Isus şi sunteţi izbăviţi. Încredeţi-vă în voi şi sunteţi pierduţi.” Veniţi spre Isus, nu vă mai uitaţi la voi deloc. Mulţi alţii au fost izbăviţi după ce au dus această luptă. Priviţi spre Isus. Veniţi la El. Încredeţi-vă în El. Şi nu vă mai uitaţi îndărăt, spre voi înşivă. Veniţi la El fără „sentimentul care trebuie” şi sunteţi izbăviţi. Priviţi către voi şi sunteţi osândiţi – laolaltă cu soţia lui Lot. Isus a spus: „Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.” (Luca 17:32). Priviţi la Isus, credeţi în El şi nu vă mai uitaţi în urmă! Nu vă mai examinaţi iarăşi! Veniţi la Isus şi nu vă mai uitaţi deloc la voi înşivă! „Încredeţi-vă în Isus şi sunteţi izbăviţi. Încredeţi-vă în voi şi sunteţi pierduţi.” Să cântăm iarăşi.

 

Am încercat zadarnic căi o mie

Teama să-mi frâng, speranţele să-mi cresc;

Dar trebuinţă am, grăieşte Biblia,

Mereu a fost şi este, doar Isus.

 

Spurgeon a spus: „Credeţi că ar fi un lucru oribil dacă v-aţi încrede în Isus şi totuşi aţi pieri? Ar fi. Însă dacă trebuie să pieriţi pentru că nu credeţi [în El], riscul este prea mare.

Pot doar să pier dacă voi merge;

Sunt dară hotărât să-ncerc;

Căci de rămân aşa, eu ştiu

Va trebui să mor pentru totdeauna.”

Nu aveţi nimic de pierdut, căci sunteţi deja pierduţi; aşadar, faceţi un efort [pentru Hristos] şi cutezaţi a crede în milostenia lui Dumnezeu pentru voi – chiar pentru voi.” (C. H. Spurgeon, Around the Wicket Gate (În jurul portiţei), editura Pilgrim Publications, 1992, retipărire, pag. 50,51.) Să cântăm încă o dată.

Am încercat zadarnic căi o mie

Teama să-mi frâng, speranţele să-mi cresc;

Dar trebuinţă am, grăieşte Biblia,

Mereu a fost şi este, doar Isus.

(Sfârşitul predicii)

 

Puteţi citi predicile dr. Hymers în fiecare săptămână [în limba engleză], pe internet la www.realconversion.com. Daţi click pe „Sermon Manuscripts.” Îi puteţi scrie dr. Hymers la adresa de e-mail rlhymersjr@sbcglobal.net sau pe adresa P.O. Box 15308, Los Angeles, CA 90015. Îi puteţi telefona la (818) 352-0452.

 

Scriptura citită înainte de predică de dr. Kreighton L. Chan: 2 Timotei 4:1-5.

 

Cântec cântat înaintea predicii de către dl. Benjamin Kincaid Griffith: „In Times Like These” (de Ruth Caye Jones, 1902-1972).

 

Rezumat

De ce doctrina despre îngeri este neglijată în ultimul timp

De Dr. R.L. Hymers Jr.

 

„Propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:2-4).

I. Mai întâi, îngerii au misie pentru cei care sunt moştenitori ai mântuirii, Evrei 1:13-14; Matei 18:10.

 

II. În al doilea rând, îngerii îndeplinesc judecata lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii Săi, Faptele 12:23; 2 Împăraţi 19:35; Matei 13:49-50; Luca 17:32.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate