Apologetica

Anabaptiştii şi alţi reformatori radicali

Această lecţie este structurată puţin diferit de celelalte. Am dat fiecărei secţiuni propriul titlu, sub formă de întrebare. Acolo unde Luther şi Zwingli au fost trecuţi în revistă, analizaţi şi eventual apreciaţi, anabaptiştii, cred eu, au fost supuşi la judecata istoriei. În loc să fie şi ei recapitulaţi şi studiaţi, anabaptiştii se ridică şi mă judecă pe mine şi toată afecţiunea mea pentru reformişti şi adepţii lor. Pot duce această lecţie la bun sfârşit şi să mai iubesc apoi reformiştii? Va fi o provocare.

Ar mai trebui să spun că există o afirmaţie în cele ce urmează care cu greu poate fi pusă la îndoială şi contrazisă. Anabaptiştilor, cei mai persecutaţi oameni ai Reformei, nu li s-a acordat luxul de a avea însemnări scrise de anvergură. Ei au fost cunoscuţi în istorie, timp de secole, îndeosebi din scrierile inamicilor lor, calviniştii fiind printre cei mai neînduplecaţi în această privinţă.

1. Cine au fost anabaptiştii?

Anabaptiştii sunt dificil de definit, deoarece definirea depinde de felul în care îi priveşti. Dacă ai o atitudine care spune că ei sunt pur şi simplu continuarea prin veacuri a creştinismului subteran, atunci nu vei fi de acord cu următoarea definiţie, care este o rezumare aproximativă a gândirii actuale:

Anabaptiştii erau una dintre cele câteva ramuri ale reformiştilor „radicali” (adică reformiştii care mergeau dincolo de curentul principal al Reformei), ramuri care s-au ivit în urma Renaşterii şi a Reformei. Alte două ramuri erau „spiritualii” sau „inspiraţioniştii”, care credeau că ei primesc revelaţie direct de la Duh, şi raţionaliştii sau anti-trinitarienii, care se răzvrăteau împotriva doctrinei creştine tradiţionale, cum a fost Michael Servetus.

Anabaptiştii, pe de altă parte, au fost în general caracterizaţi prin botezarea credincioşilor, prin refuzul botezului infantil, prin accentul pus pe pietate şi fapte bune, prin aversiunea faţă de bisericile conduse de stat – fie ele catolice sau protestante, prin politica nonviolenţei şi neîmpotrivirii, prin convingerea că nu este bine să depui jurăminte şi prin alte câteva crezuri. Cel mai mult susţineau o soteriologie asemănătoare cu protestantismul, cu accent pe realitatea liberului arbitru şi a necesităţii faptelor bune care să însoţească credinţa.

Anabaptiştii evanghelici despre care ne ocupăm îşi au sorgintea în Zurich, în preajma anului 1520, ca rezultat al preceptelor lui Zwingli. Zwingli nu mergea îndeajuns de departe, credeau ei, astfel că George Blaurock, Conrad Grebel şi Felix Manz au început să agite spiritele pentru o reformă biblică reală, incluzând botezul credinciosului şi o biserică „a adunării”, adică o biserică în care membrii se raliau datorită credinţei şi botezării lor, nu pentru că intervenea statul sau prin obligativitatea apartenenţei la o biserică.

Anabaptiştii, ca şi alte grupări numite mai înainte, au fost persecutaţi cu cruzime de către catolici şi protestanţi deopotrivă. Literatura istorică protestantă, cu care sunt destul de familiar, îi priveşte ca pe nişte grupuri revoltătoare care propovăduiesc mereu doctrine false şi duc lumea pe căi greşite. În afara cercurilor anabaptiste, abia din secolul al XX-lea restul lumii a început să dea mişcării anabaptiste locul cuvenit în istoria bisericii.

Au existat dintotdeauna?

Conform lui Estep această discuţie nu a fost definitiv conchisă. „Aproape tot ce se putea spune, cu un prilej sau altul, s-a spus – şi încă de către erudiţi competenţi” (The Anabaptist Story, Povestea anabaptistă, ediţia a 2-a, pag. 16). Veţi găsi tot felul de ipoteze în această chestiune. Dar haideţi să aruncăm o privire la posibilităţi.

Există o amplă evidenţă a unor izbucniri ale „ereziei” evanghelice în epoca medievală. Vedeţi cartea clasică a lui Leonard Verduin, The Reformers And Their Stepchildren – Reformiştii şi copii lor vitregi. Asta nu înseamnă că acceptăm afirmaţiile fără temei ale lui Verduin privind o linie neîntreruptă a credincioşilor din underground, cu toate că această carte deschide ochii cititorului asupra unei atare posibilităţi.

Pledanţii ideii că baptiştii au existat mereu trebuie să abordeze cumva ideea că biserica înainte de Constantin nu a semănat în vreun fel cu vreo biserică baptistă sau evanghelică. De fapt, biserica pre-constantiniană arăta mai mult ca biserica post-constantiniană, doar că fără de putere politică.

Ce denumiri au căpătat ei?

Numele de „anabaptist” nu şi l-au dat singuri. Este un termen abuziv şi înseamnă „rebotezător”. Bineînţeles că un anabaptist nu va gândi că botezarea credinciosului este o „rebotezare”, ci doar un botez administrat în mod adecvat pentru prima oară. Au existat mai mulţi astfel de termeni abuzivi. Unii dintre aceştia fiind:

·         Entuziaşti – referitor la presupusa lor lipsă de sensibilitate a gândirii.

·         Cathari – o referire la o mai veche erezie medievală; de asemenea, o critică la adresa presupusului aer de superioritate într-ale cucerniciei faţă de Biserica instituţionalizată

·         Eretici – dar acest termen nu a fost decât continuarea ideii bisericii medievale cum că oricine nu este în sânul ei este un eretic. Anabaptiştii au fost în dezacord şi cu câteva doctrine protestante.

·         Revoluţionari – mai multe despre această denumire mai încolo. În general, anabaptiştii se opuneau folosirii sabiei, a armei.

·         Donatişti – o altă referire la o erezie antică, sau mai degrabă la schismă (vedeţi  studiile noastre despre biserica timpurie). Donatiştii au susţinut că episcopii fără frică de Dumnezeu nu merită să fie conducători ai bisericii. Au fost cu cruzime persecutaţi de Imperiu şi de către Augustin, cel care a fost naşul, dacă nu chiar tatăl întregii teologii de tip religie prin constrângere guvernamentală.

Anabaptiştii îşi spuneau altfel: fraţi, credincioşi şi creştini.

Care le era teologia?

Nu s-a întâmplat prea des ca anabaptiştii să fie lăsaţi în pace, în mediul lor, destul cât să îşi poată scrie teologia. Nu trebuie să tăgăduim faptul că erau nişte oameni ciudaţi cei asociaţi la acea vreme cu gândirea anabaptistă, însă ei nu formau o majoritate. Teologia anabaptistă este la bază protestantă, fiind mai uşor de definit prin observarea diferenţelor dintre aceasta şi curentul principal al Reformei. Într-adevăr, anabaptiştii înşişi tind să facă astfel; acolo unde au înşirat articolele de credinţă, de obicei ele au constat doar în diferenţele faţă de vecinii religioşi. Două exemple vor fi suficiente.

În 1529, Michael Sattler şi alţii au înaintat  Confesiunea Schleitheim . Principalele ei puncte erau:

1.    Botezul trebuia făcut doar credincioşilor. Botezul pruncilor, „cea mai mare şi cea dintâi netrebnicie a papei”, nu trebuia practicat.

2.    „Interdicţia” trebuia să fie vegheată şi respectată de bisericile locale, în cazul celor care cădeau în păcat, după ce în prealabil primeau două avertismente.

3.    Pâinea şi vinul trebuiau împărţite numai cu credincioşii botezaţi, nu cu alţii.

4.    Adevăraţii creştini trebuiau să se izoleze de sistemul lumesc, inclusiv „apartenenţa la biserică”, jurămintele, săbiile şi armele etc.

5.    Vor fi păstori în cadrul turmei, ei vor predica etc, şi vor fi sprijiniţi de biserică. Dacă un pastor este îndepărtat din turmă, un altul trebuie uns în locul lui.

6.    „Sabia”, adică magistratura sau stăpânirea, este în afara desăvârşirii lui Hristos şi trebuie lăsată în seama lumii să o practice. Creştinii nu trebuiau să pună în fapt autoapărarea, nici să devină magistraţi, nici să întrebuinţeze vreun soi de armă laică împotriva daunelor spirituale.

7.    Creştinii nu trebuie să depună jurăminte, însă pentru ei „da” să fie „da” şi „nu” să fie „nu.

În 1524, când disputele din Zurich erau încă recente, Balthasar Hubmaier (care trăia în teritoriul catolic) a publicat câteva articole reprezentative pentru teologia lui. Cele care urmează sunt luate din Estep:

1.    Numai credinţa ne face sfinţi în faţa lui Dumnezeu.

2.    Această credinţă este conştientizarea îndurării pe care Dumnezeu ne-o arată prin trimiterea singurului Său Fiu. Acest lucru îi exclude pe toţi creştinii prefăcuţi, care nu au decât o credinţă istorică în Dumnezeu.

3.    O astfel de credinţă nu poate rămâne pasivă, ci trebuie să izbucnească în mulţumiri către Dumnezeu şi omenire prin tot felul de fapte de iubire frăţească. Ca atare, toate faptele şi obiceiurile religioase zadarnice, precum lumânările, ramurile de pomi sau apa sfinţită vor fi respinse.

4.    Numai acele fapte poruncite de Dumnezeu pentru noi sunt bune, iar acele rele sunt cele pe care El ni le-a interzis. Aşadar, nu ţineţi seamă de peşte, carne, sutane şi tonsuri.

5.    Liturghia nu este un sacrificiu, ci o rememorare a morţii lui Hristos. Aşadar, nu este o ofrandă nici pentru morţi, nici pentru vii…

6.    Aşa cum o rememorare este păstrată, aşa şi moartea Domnului trebuie predicată într-un limbaj pe înţelesul oamenilor…

7.    Aşa cum fiecare creştin crede pentru sine şi este botezat, tot astfel fiecare individ trebuie să vadă şi să judece prin Scripturi dacă i-a dat hrană şi băutură cum se cuvine pastorului său.

Şi aşa mai departe. Lui Hubmaier i s-a îngăduit să continue în această manieră în Waldshut (nu în zona oraşului Zurich, ci mai degrabă în Austria), dorind să creeze o biserică evanghelică demnă de acest nume. Şi asta doreau majoritatea anabaptiştilor. Nu trebuie să îi confundăm pe anabaptiştii evanghelici biblici cu alte grupări antireformiste, aşa cum curentul principal al Reformei a făcut-o.

Ce li s-a făcut anabaptiştilor şi de către cine?

Este important să ţinem seamă de faptul că anabaptiştii au fost prima dată persecutaţi de protestanţi, sub conducerea lui Zwingli. Ei au ieşit la iveală sub supravegherea sa, în oraşul lui şi erau foştii săi discipoli. Poate că el s-a temut că existenţa câtorva versiuni rivale ale protestantismului ar dăuna ireparabil şanselor lui de a îndeplini vreo reformă. Poate… însă nimic nu poate să îi justifice acţiunile. El a dispus supunerea faţă de magistratură; el a fost însărcinat cu conducerea Reformei. Consiliul a declarat că rebotezarea este o nelegiuire capitală. Ei bine, atunci să detaliem acest lucru.

Felix Manz a devenit primul martir anabaptist în anul 1527, la numai zece ani după ce Luther şi-a bătut în cuie tezele. El a fost înecat în râu, chiar în mijlocul oraşului Zurich. Alţi anabaptişti au fost bătuţi sau alungaţi. Acestea au devenit practicile standard în teritoriile protestante.

Pe 20 mai 1527, Michael Sattler, autor al lucrării anabaptiste „Confesiunea Schlietheim” a fost executat de autorităţile catolice. Chiar dacă regele catolic Ferdinand declarase că înecul („al treilea botez”) este cel mai bun antidot pentru anabaptism, Sattler a fost osândit să i se taie limba, trupul supus la cazne cu fier înroşit, iar apoi ars pe rug. Şi alţii au fost arşi sau înecaţi de autorităţile catolice. Arderea pe rug pare să fi fost preferată de catolici, mai puţin de protestanţi.

Pe lângă cele de mai sus, naţiunile protestante şi catolice deopotrivă au recurs la tortură şi la alte forme de abuz. Estep estimează că au murit mii de oameni în Europa secolului al XVI-lea, însă numărul precis nu se va afla vreodată.

Şi-au atras asupră-le ura pentru că au mers prea departe?

Anabaptiştii au fost deseori departe de stereotipul omului liniştit care voia doar să se închine la Dumnezeu cu grijă şi în intimitate. În zilele de la începuturi, atunci când s-a clădit reputaţia lor, ei îi provocau public pe reformişti în repetate rânduri. Foloseau denumirile obişnuite pentru secolul al şaisprezecelea pentru oponenţii lor. Îi denunţau public pe reformiştii care încercau, prin predicile lor, să îi distragă pe oameni de la închinare publică care fusese stabilită şi reformată. Estep pomeneşte un anume incident: „Aidoma primilor quakeri englezi (membrii ai Bisericii Prietenilor din Anglia, nota trad.), zelul lui Blaurock îi întuneca uneori judecata. A mers până într-acolo încât a întrerupt slujbele de închinare în bisericile reformate. Un eveniment care a avut loc în prima duminică din februarie la o biserică din Zollikon este tipic pentru metodele lui Blaurock. În timp ce prelatul se îndrepta către amvon, George l-a întrebat ce intenţionează să facă . „Să predic cuvântul lui Dumnezeu”, a fost replica. „Nu tu ai fost trimis să predici, eu am fost acela”, a spus Blaurock. Şi apoi s-a dus la amvon şi a predicat.” (The Anabaptist Story – Povestea anabaptistă, ediţia a 2-a, pag. 34)

Un alt lucru care va fi mereu menţionat în această privinţă sunt evenimentele din Munster. În acest oraş, unde prelatul luteran respingea botezul infantil, câţiva alţi radicali s-au ivit, cu siguranţă nu toţi de convingeri anabaptiste. Congregaţia a decis izgonirea celor ticăloşi din oraş şi crearea unui tărâm al neprihănirii. Un fel de comunism a fost instituit în 1534, cam în acelaşi timp în care un profet pe nume Jan de Leyden sosea. Oamenii au crezut că A Doua Venire avea să se întâmple curând şi au proclamat oraşul Munster ca Noul Ierusalim. Au trimis misionari în zonele înconjurătoare. Jan de Leyden şi-a luat numele de Regele David pe 31 august 1534. Oraşul a fost capturat şi subjugat de trupele asediatoare combinate ale protestanţilor şi catolicilor, trimise de stăpânitorii din vecinătăţi. Din acea zi, în mod injust, teologia anabaptistă a fost văzută ca stârnind tendinţe revoluţionare.

Însă cei mai mulţi anabaptişti nu erau astfel. Când comparăm faptele lui Felix Manz cu pedeapsa care i s-a dat, sau dacă privim cazul lui Michael Sattler sau aproape al oricărui alt anabaptist, trebuie să spunem cu convingere că reformiştii au greşit, iar anabaptiştii au avut dreptate. (Romano-catolicii erau chiar şi mai aspri cu anabaptiştii, însă de la dânşii nu mă aşteptam la ceva mai bun. Erau ocupaţi cu arderea oricărui fel de reformist pe care puteau pune mâna.)

2. Cine suntem noi faţă de anabaptişti?

Care sunt anabaptiştii de astăzi?

Din punct de vedere istoric, ei au existat sub câteva denumiri „confesionale”

-menoniţi

-hutteriţi

-frăţie

-amish

Care este moştenirea lăsată de anabaptişti?

Le suntem datori anabaptiştilor pentru multe lucruri. Ei au fost primul mare trunchi de credincioşi care să proclame că biserica şi statul trebuie separate. Păstrându-şi convingerile, fiind gata să moară pentru credinţa lor şi continuând să facă astfel timp de decenii şi chiar secole, ei au provocat constant biserica protestantă şi chiar şi pe cea catolică să se îndrepte spre toleranţa faţă de toate tipurile de protestanţi. Ca şi curent principal, protestanţii înşişi au căzut sub influenţele puritanismului, pietismului (mişcare ivită în cadrul luteranismului, în secolele XVII şi XVIII, nota trad.) şi a celor două Mari Deşteptări (perioade de interes crescut faţă de religie în Statele Unite, între secolele XVIII şi XX, nota trad.), pentru a nu mai pomeni de migraţia grupărilor în diferite ţări, astfel că provocarea anabaptistă a început să fie privită altfel. Mult prea lenţi, cei din credinţa reformată au început să îşi dea seama ce pact cu diavolul au făcut în privinţa statului. Toleranţa a devenit ceva mai obişnuită, însă doar pentru că atât de multe tipuri de protestanţi o cereau acum. Aşa numitul „voluntarism”, adică singurul motiv pentru care o persoană ar subscrie creştinismului ar fi datorită dorinţei sale nesilite de a face aşa, s-a dovedit a fi cheia care a descuiat toate uşile – de exemplu, misiunile în lume (începute de un baptist calvinist, William Carey).

Nu trebuie să scăpăm din vedere nici accentele privind Biblia, ca unică autoritate, pe care anabaptiştii le-au lăsat posterităţii. Ei nu au fost impresionaţi de insistenţa reformiştilor care afirmau că reformează corespunzător biserica. Anabaptiştii respingeau orice contravenea Bibliei, chiar dacă reformiştii căutau să găsească scuze pentru anumite aspecte ale bisericii care nu se regăseau în Scriptură, de pildă botezul infantil. Reliefările convingerii privind autoritatea unică a Bibliei au devenit o marcă a bisericilor libere de pretutindeni, chiar şi a celor care încă practică botezul infantil.

Am obţinut noi aceste perspective direct de la anabaptişti? Nu întotdeauna, dar ei au lansat provocarea, iar reformiştii au ştiut asta. Când spunem că reformiştii au persecutat eretici pentru că „aşa trebuia făcut şi ştiau ei mai bine”, spunem că într-adevăr ştiau mai bine. Doar că nu le-au plăcut consecinţele alegerii unei noi căi, sau a căii Noului Testament.

Baptiştii sunt anabaptişti?

Nu chiar. Cei pe care îi ştim noi ca baptişti – şi aici se includ cei mai mulţi baptişti toată lumea, deoarece eu sunt, în general, rezultatul misiunilor engleze şi americane – sunt o grupare diferită care a început în ţările anglofone, ca mlădiţă a puritanismului şi congregaţionalismului. Dintre multele grupări care au agitat reforma în Anglia secolului al XVII-lea, aproape toate fiind de partea doctrinelor reformiste (de pildă a celor calviniste), unele au găsit de cuviinţă să rămână în cadrul Bisericii Angliei, altele au crezut în bisericile independente adepte ale botezului infantil, iar altele au ajuns la credinţa în botezul credinciosului.

De fapt baptiştii în general (adică în afară de cei necalvinişti) s-au format cu puţin timp înainte (cam prin anul 1608), izvorând din separatism (înrudit cu Pelerinii, care au venit în America) şi unul dintre conducătorii lor, John Smyth, s-a înscris ca membru la o biserică menonită locală din Olanda, acolo unde fuseseră exilaţi. Aceşti separatişti, la întoarcere, au format în Anglia prima congregaţie baptistă cunoscută.  (Întâmplător, l-au şi repudiat pe John Smyth pentru teologia lui anabaptistă). Însă cei ce formau curentul principal al vieţii baptiste engleze, curentul din care s-au ivit majoritatea baptiştilor actuali, s-au numit „baptişti particulari”. Aceştia erau baptişti calvinişti care au apărut prima dată în anii 1630. De la ei provine John Bunyan şi misia sa de cărturari, inclusiv ceea ce se numeşte Progresul Pelerinilor.

Chiar întemeietorii baptismului american, în mare măsură convertiţi la teologia baptistă după ce au ajuns pe ţărmurile Lumii Noi, nu provin prea mult nici din baptiştii englezi, nici din anabaptişti. Nici unii, nici ceilalţi nu pot spune că nu au existat influenţe din diverse direcţii, răspândite prin scrieri. Însă scrierile anabaptiste nu au fost în general prea răspândite, odată ce ei erau persecutaţi încă în multe ţări, în perioada colonială a Americii.

De asemenea, toţi baptiştii practicau scufundarea în apă la botez (însă în Anglia abia de prin 1633), în timp ce menoniţii practicau stropirea cu apă.

Sunt evanghelicii cu toţii anabaptişti astăzi?

Aceasta este o întrebare interesantă, pentru că eu sunt un iubitor al vechilor reformişti, îndeosebi al puritanilor. Dar în studiile mele am ajuns la concluzia că gândirea reformistă, aşa cum a fost ea expusă în instituţiile calviniste, la puritani şi în Confesiunea Westminster, trebuie luată aşa cum era, însă era inadecvată pentru lume până ce a fost suplimentată în cele din urmă de trăsăturile Marii Deşteptări, sub diriguirea lui George Whitefield şi John Wesley. Ei au fost cei care au spus către împietriţii enoriaşi ai bisericii că ziua lor va fi cea în care „voi trebuie să renaşteţi”. Teologiile lor erau calvinistă şi, respectiv arminiană, însă ei împărtăşeau o convingere şi o misie care arăta că „botezul pruncilor voştri şi viaţa vrednică nu sunt îndeajuns. Trebuie să credeţi personal în Hristos.” Această „credinţă în Hristos” nu era nici mai mult, nici mai puţin decât justificarea prin credinţă propovăduită de Luther şi Calvin, dar acum fiii Reformei Protestante trebuiau să o audă din nou! Trebuiau să o audă iar pentru că de două sute de ani botezul infantil amorţise biserica, iar protestantismul degenerase într-un crez care spunea că un botez adecvat şi o viaţă vrednică erau destul pentru a spera la milosârdia lui Dumnezeu. Asta era o răsucire de la protestantismul original, cel care cerea credincioşilor să caute semnele care arătau că sunt aleşi de Dumnezeu (conf. 2Petru 1:10).

Biserica vorbitoare de engleză nu a mai fost aceeaşi vreodată după Marea Deşteptare. Chiar şi în cercurile adepte ale botezului infantil era predicată necesitatea aceasta era predicată. Desigur, arminianismul şi-a ticluit propriile incursiuni, iar Charles Finney a corupt definitiv teologia învierii printr-un nou cvasi-pelagianism care actualmente stăpâneşte doctrina evanghelică, însă dincolo de asta adevărul a fost şi este limpede – TREBUIE SĂ RENAŞTI. Asta este ceea ce credeau partizanii bisericii de stat, dar nu o puteau propovădui efectiv, din pricina relaţionării lor ilicite cu magistratura. Doctrina anabaptiştilor, dacă nu şi bisericile sau practicile anabaptiştilor, arată că un om trebuie personal şi volitiv, conştient să fie în relaţie cu Dumnezeu, trebuind să îşi ridice pe acest temei biserica, iar aceasta a devenit doctrina protestantismului evanghelic.

Puritanismul, nuanţat în stilul anabaptist al conotaţiilor sale anglicane şi de biserică statală, şi propovăduit populaţiei „creştine”, a fost cel care a adus protestantismul la un stadiu mai parohial, local, etno- religios. Baptiştii, deşi nu erau în fruntea Marii Deşteptări, au fost de departe cei mai mari beneficiari ai acesteia, cel puţin în America. Explozia misiunilor moderne a avut loc curând după aceea, şi nu am exagera să spunem că, prin vasta majoritate a misionarilor proveniţi din lumea anglofonă, aproape fiecare creştin necatolic din lume îşi datorează existenţa (istoric, aşa este) apariţiei protestantismului tradiţional cu accente anabaptiste pe „adunarea” credincioşilor sub formă de biserică.

Nu, încă nu suntem toţi anabaptişti. Dar le suntem recunoscători pentru mărturisirea acestor adevăruri.

Îi putem iubi şi pe reformişti, şi pe anabaptişti?

Eu aşa cred. Am recomandat şi am fost provocat de o carte, „The Reformers And Their Stepchildren” („Reformiştii şi copiii lor vitregi”); oricum, cred că Verduin merge prea departe în unele dintre analizele lui. Ca erudit reformat care a subscris la opiniile anabaptiste, el este aidoma unui fost fumător, având accese de furie privind răul făcut de reformişti prin persecutarea anabaptiştilor. Mai precis, mă preocupă aceste aspecte la el:

- disciplina bisericească este imposibilă în Reforma supusă magistraturii, deoarece pentru a excomunica pe cineva din biserică înseamnă, în cele din urmă, a-l îndepărta pe acela din societate. El nu are de-a face cu ceva de genul Genevei lui Calvin. Să fie sigur faptul că măreţia, dar şi tragedia Genevei este că a combinat o perspectivă constantiniană cu un punct de vedere al disciplinei bisericeşti?

 - reformiştii nu erau adevărata biserică, ci mai degrabă o continuare a bisericii „decăzute”. E oare sigur că această afirmaţie merge prea departe? Grupurile individuale ale credincioşilor reformaţi erau la fel de persecutaţi ca anabaptiştii, în ţările în care magistraţii nu agreau opiniile reformiste. Verduin sugerează astfel că atunci când tabăra reformată ajungea într-un teritoriu, adevăraţii credincioşi erau în cu totul altă parte.

- biserica pre-constantiniană era o biserică curată, care se întrunea în secret şi de la care adevăraţii credincioşi s-au rupt când a venit vorba de compromisul constantinian. În realitate, bisericile creştine erau cât se poate de publice şi în unele locuri aveau clădiri mari, până când marea şi cea din urmă persecuţie a început, în anul 303.

- Părinţii bisericii au acţionat calitativ în mod diferit în privinţa ereziei, înainte de Constantin. Deloc. Ei erau la fel de intoleranţi în legătură cu deviaţiile de la adevăratul catolicism înainte de Constantin. Doar că aveau mai multă putere după Constantin.

Pentru aceleaşi motive pentru care mi-e greu să cred tot ce spune Verduin, mi-e greu să cred şi afirmaţiile reciproce ale reformiştilor sau ale anabaptiştilor, cum că cealaltă tabără se îndreaptă spre osânda veşnică. În realitate, situaţia era tragică şi poate inevitabilă, cam ca aceea în care întemeietorii Americii au scris Constituţia Americană incluzând sclavia, deoarece ei nu concepeau vreo altă cale de a face o Uniune viabilă. A fost la îndemâna celor două tabere, una corectă în doctrină, cealaltă corectă în practică, de a arunca anatema asupra celeilalte părţi, până când chestiunea a ajuns în locuri precum Anglia, acolo unde, ai putea spune, toleranţa şi denominaţionalismul au fost aproape inventate.

Îi iubesc pe reformişti, îi iubesc şi pe anabaptişti. Şi unii, şi ceilalţi îmi sunt înaintaşi. Anabaptiştii, deşi cu un stil de viaţă mai atractiv, erau deficitari în privinţa mântuirii prin credinţă, în insistenţa lor asupra liberului arbitru. Nu dădeau suficient din gândire spre rânduiala creaţiei lui Dumnezeu în privinţa întregii omeniri, aşa cum se arată în Geneză, aici incluzându-se şi magistraţii, asta încă dinaintea Legii mozaice şi a Crucii. Acest lucru i-a dus către respingerea vreunui creştin care slujea în vreo formă de guvernământ. Iar deficienţele reformiştilor au fost documentate mai sus. Însă urmaşii lor pot aprecia că au primit ambele teologii, a reformiştilor şi a anabaptiştilor, pentru a crea evanghelismul modern în cele mai puternice forme ale sale.

Note de subsol:

Vezi articolul "Baptism," The New International Dictionary of the Christian Church

Chris Good

© 1998

Într-o dimineaţă rece de iarnă, pe 21 ianuarie 1525, în oraşul elveţian Zurich, Conrad Grebel îl boteza pe George Blaurock, care la rândul lui îi boteza pe ceilalţi prezenţi. Astfel s-a format prima congregaţie protestantă reformată distinctă din era Reformei, precum şi prima biserică a credincioşilor botezaţi în peste 1000 de ani. În următorii 10 ani, aproape toţi cei implicaţi au fost martirizaţi, însă mişcarea începută de dânşii va prospera.

Scopul acestui studiu este de a răspunde acestor întrebări şi de a înţelege mai bine propria noastră moştenire baptistă reformată.

Definirea termenilor:

Termenul "anabaptism" (literal: rebotezare) a fost o poreclă întrebuinţată de oponenţii Reformei radicale pentru a o identifica. Oricine susţinea că este creştin, dar nu era luteran, protestant sau catolic, părea să fie etichetat drept anabaptist. Ca rezultat, termenul a devenit asociat cu grupările extreme, în locul marii majorităţi de anabaptişti cumpătaţi, supuşi scripturii şi paşnici. Adevăraţii anabaptişti au respins acest termen, considerând că ei nu rebotezau, deoarece priveau botezul infantil ca nefiind valid. Ei vedeau botezul credinciosului ca singur botez valid potrivit scripturii.

Pentru acest studiu, următoarele definiţii vor fi întrebuinţate:
 

ORIGINI

ANABAPTIŞTII ELVEŢIENI (1523-1526)

Înaintea anului 1523, nu se făcea vreo diferenţă între cei care ulterior aveau să fie cunoscuţi ca "radicali" şi reformiştii zuinglieni mai conservatori din Zurich. Cu toţii erau cunoscuţi simplu, sub numele "Frăţia" (o titulatură pe care radicalii aveau să continue să o poarte). Într-adevăr, cam pe la 1521 cei mai mulţi radicali studiau sub diriguirea lui Zwingli, fiindu-i prieteni acestuia.

În timpul celei de A Doua Dispute (1523) privind Reforma făcută bisericii din Zurich, Zwingli s-a domolit în privinţa apelului său precedent, ca consiliul orăşenesc să abroge neîntârziat mesa catolică, altfel va trece el la fapte, trecând la o poziţie mai conservatoare, aceea de a nu acţiona fără autorizare din partea consiliului. Acesta era un răspuns la dorinţa Consiliului de a adopta Reforma, însă într-un ritm viabil pentru întregul Canton Zurich. Pentru Grebel, Manz şi alţi radicali, o astfel de concesie era o subminare a lui Zwingli faţă de propriul principiu Sola Scriptura (Numai Scriptura) ca autoritate unică într-ale credinţei. Grebel şi ceilalţi au văzut contraargumente în faptul că  magistraţii urmau să determine ce fel de reformă se va petrece. Zwingli submina autoritatea Scripturii, deoarece Dumnezeu (aşa cum dezvăluie El prin Cuvintele Sale) este cel ce determină cum să ne închinăm, nu statul. Această concesie a fost cea care i-a dezamăgit pe radicali, atunci când Reforma lui Zwingli a început.

La început nu se ridica problema botezului infantil, ci era un îndemn, pentru cei ce doreau să fie credincioşi, de a lua parte la Cina Domnului aparte de cei care ar tăgădui-o, prin vorbă sau faptă. Când a devenit evident că magistratura nu avea să le sprijine apelurile, radicalii au început să caute formarea unui grup de credincioşi voluntari. Între timp, opinia că Cina Domnului era valabilă doar pentru credinţa firească a condus la ideea că botezul era valid doar acolo unde era prezentă şi credinţa. A alege Legământul era o chestiune privită ca fiind singura renaştere spirituală, fără tangenţe cu naşterea fizică. Acest concept a pricinuit ca până şi Zwingli să aibă îndoieli faţă de botezul pruncilor, la un moment dat. Oricum, după aceea Zwingli a început să pledeze botezul  infantil făcând o analogie între circumcizie şi botez – ambele sunt înfăptuite la copii. Radicalii i-au respins interpretarea, arătând că prima era de un anumit fel, precum Paştele (la care copiii puteau lua parte), în vreme ce cealaltă era precum Cina Domnului (la care până şi Zwingli ştia că pot lua parte doar adulţii).

Ideea excluderii necredinciosului sau nemernicului de la comuniune (aşa cum s-a practicat ulterior de reformaţi şi luterani, ca răspuns la criticile anabaptiştilor) s-a extins apoi şi asupra calităţii de membru al bisericii, fiind numită „interdicţie”. Această idee, laolaltă cu idealul purităţii bisericii, aveau să devină trăsături distinctive ale doctrinei anabaptiste.

Pe 5 septembrie 1524 Grebel, într-o scrisoare adresată revoluţionarului Müntzer (pe care, din nefericire, nu a primit-o vreodată), principalele trăsături ale teologiei anabaptiste s-au reliefat clar:

·  respingerea botezului infantil

·  copiii vor fi văzuţi ca parte a sacrificiului lui Hristos până la vârsta discernământului

·  necesitatea Interdicţiei (conform Matei 18:15-18)

·  respingerea, în consecinţă, a „sabiei” (Cuvântul este sabia creştinului)

·  respingerea liturghiei, a preoţiei şi a altor aspecte religioase nesprijinite de Scriptură (nici una dintre cele enumerate aici nu erau practicate de Müntzer.)

La începutul lunii ianuarie 1525, o dispută privind baptismul a avut loc, cu participarea lui Zwingli. Radicalii nu erau pregătiţi să ţină piept în polemică elocventului Zwingli, iar Consiliul (care deja înclina spre susţinerea lui Zwingli), a condamnat întrunirile biblice ale radicalilor şi opiniile lor antipedobaptiste. După înfrângere, pe 25 ianuarie, radicalii au format prima congregaţie de credincioşi prin botez (folosind stropirea).

Mai apoi, ca răspuns la rapida răspândire a crezurilor baptiste şi a practicilor aferente în canton, autorităţile din Zurich au interzis propovăduirea şi chiar asocierea cu anabaptiştii, sub sancţiunea întemniţării sau exilării. Din anul 1526, Consiliul a decretat pedeapsa cu moartea prin înecare pentru cei care persistau în anabaptism. În ziua de 5 ianuarie 1527, Felix Manz a fost primul din mulţii anabaptişti care au fost înecaţi.

Astfel a început Reforma anabaptistă.
 

Liderii elveţieni de la începuturi

Conrad Grebel: fiu al unui consilier din Zurich, a învăţat limbile vechi la Viena şi Paris. Altădată prieten al lui Zwingli, el s-a alăturat în 1522 grupării Frăţia, în jurul lui Zwingli. Pe la 1524 a început să se opună încercărilor lui Zwingli de a forma o biserică de stat, argumentând în favoarea unei adunări independente şi voluntare. După botezarea sa, Conrad a călătorit prin canton, promovând convingerile baptiste şi botezând public câteva sute de oameni. Mai apoi a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a şi murit în anul 1526.

Georg Blaurock: fost călugăr şi orator înflăcărat. Fiind străin, el a fost biciuit şi alungat din Zurich, după câteva episoade care s-au soldat cu închisoarea, pe 17 ianuarie 1527. El a dus apoi mesajul anabaptist în Biel, Berna şi în provincia catolică Tirol.

Felix Manz: cetăţean al oraşului Zurich şi erudit în ebraică. Anabaptiştii se întruneau frecvent în casa mamei lui. El a fost înecat pentru convingerile anabaptiste pe 5 ianuarie 1527, cu aprobarea lui Zwingli, mama şi fiul lui fiind obligaţi să privească. Nu s-a dezis de nimic. Manz a fost prima victimă a bisericii protestante de stat. Alţi 11 i-au urmat curând.

Wilhelm Ruebin şi Simon Stumpf: pastori în Basle, respectiv Hongg. Au adoptat părerile baptiste şi au fost alungaţi, mergând să răspândească aceste vederi pe cuprinsul Elveţiei şi în sudul Germaniei. În mod tragic, după ce a făcut multe pentru stabilizarea anabaptiştilor evanghelici, Rueblin a fost repudiat de această mişcare în 1535.
 

Învăţături cheie

·  Numai Scriptura, ca autoritate finală.

·  Necesitatea unei biserici curate a credincioşilor, adunaţi în ea prin botez.

·  Pacifismul – Cuvântul este sabia creştinului într-o altfel de Împărăţie

·  Ispăşirea universală (ca replică la botezul infantil care să înlăture păcatul originar)

·  Liberul arbitru şi înţelegerea empirică a mântuirii

·  Venirea iminentă a lui Hristos

CEILALŢI RADICALI

SPIRITUALIŞTI, RATIONALIŞTI ŞI REVOLUŢIONARI

Pentru a înţelege natura diversă a anabaptismului, trebuie să privim mai întâi la influenţele pe plan mai larg ale vremii. De aici vom putea să percepem locul unic al anabaptiştilor în susţinerea Reformei, dar şi eşecurile lor.
 
 

SPIRITUALIŞTII
Spiritul deasupra Cuvântului

Învăţături cheie

Ei au reliefat lucrarea lăuntrică a Duhului, mai presus de Scriptură. Ar putea fi împărţiţi mai departe în spiritualişti evanghelici şi spiritualişti profetici:

Spiritualiştii evanghelici

·  Au avut o influenţă cheie în Reforma zuingliană, îndeosebi în privinţa promovării  unei idei memorial-simbolice asupra sacramentelor

·  Au subliniat iluminarea interioară sau inspiraţia (din misticismul catolic de mai înainte) şi renaşterea lăuntrică. Acest lucru a dus, în timp, la respingerea formelor exterioare. Hrănirea lăuntrică întru Hristos, nu păstrarea obiceiurilor (botezul şi Cina Domnului, adică Sfânta Cuminecătură) era tot ce se cerea. Spiritualiştii evanghelici au argumentat că formele exterioare pot fi abandonate, pentru unificare celui ales cu Duhul. Ca rezultat, mulţi au ales să rămână în biserica catolică. Spiritualismul evanghelic nu a reuşit să dea o Reformă de amploare.

·  Uneori, sublinierea lăuntricului ca mai presus de cele exterioare a dus convingerea greşită că nu mai putea exista o Lege sau posibilitatea de a păcătui, pentru creştin. Acţiunile tale exteriorizate erau văzute de ei ca având consecinţe insignifiante.

Spiritualiştii profetici
 

·  Subliniau darurile inspiraţiei, viziunii şi profeţiei

·  susţineau venirea iminentă a lui Hristos şi a Împărăţiei Lui, potrivit proorocului

·  Ceva mai dornici să adopte semnele exterioare ale credinţei decât contrapartida lor evanghelică.

 Personaje cheie:

Hinne Rode: Iniţial rector al şcolii Frăţiei din Utrect, Olanda, Rode avea legături cu demersurile Reformei din Wittenberg şi Zurich. Vederile evanghelice erau simpatizate în Olanda tradiţional tolerantă, iar mulţi priveau dezvoltarea Reformei cu mare interes. Oricum, Rode şi alţii au mers mai departe decât spiritualiştii olandezi anteriori, care doar reliefau un trunchi de credincioşi din sânul Bisericii Catolice. Acum, ei au început să agite spiritele pentru Reformă. În acest moment, Rode a vizitat oraşul Wittenberg, însă acolo nu a încuviinţat opiniile lui Luther privind sfintele taine. La întoarcere, Rode a fost acuzat că ar fi luteran şi a fost înlăturat din funcţia sa. Continuând lucrările spiritualiştilor olandezi, el s-a îndreptat către Elveţia, promovând convingerile evanghelice. În 1523, Rode l-a întâlnit pe Zwingly, care a găsit în perspectiva simbolistic-memorială a sacramentelor (interpretând "acesta este trupul meu" ca "acesta simbolizează trupul meu") o cristalizare a gândirii sale, pe care o dezvolta. Sfintele taine erau valide doar acolo unde era întâlnită şi credinţa. După asta, Rode s-a îndreptat către Strasbourg, propovăduindu-şi ideile în Olanda, fiind însă întemniţat în 1530 ca zuinglian(!). Principala influenţă venită de la Rode consta în promovarea unei perspective simbolistic-memoriale faţă de sfintele taine în mişcarea zuingliană de la început, thereby creând astfel bazele doctrinare ale anabaptismului.

Profeţii din Zwickau (1521-1522): trei meşteşugari din oraşul Zwickau au afirmat că au darul profeţiei şi au început promulgarea unor precepte care erau un amestec de idei taborite şi waldensiene: includeau antipedobaptismul; negarea preoţiei ca profesie sau  a religiei organizate, pentru că toţi oamenii evlavioşi vor fi sub directa influenţă a Duhului; revelaţii speciale prin viziuni şi vise; şi întoarcerea iminentă a lui Hristos. În decembrie 1521, ei au venit în Wittenberg pentru a încerca să îi convingă pe reformişti. Melanchthon, impresionat de cunoştinţele lor biblice, nu era foarte sigur ce anume să facă. Prezenţa lor continuă crea agitaţie, deoarece "Profeţii" deveneau tot mai guralivi în  etalarea opiniilor lor şi în criticarea conservatorismului lui Luther. La întoarcerea lui Luther, din 1522, au fost alungaţi din urbe şi nu se cunosc prea multe despre ei mai apoi. Importanţa lor a fost influenţa avută asupra revoluţionarului Müntzer, precum şi avertismentul dat nouă de a nu ne lăsa intimidaţi pentru a "uita de Duh", dacă vom respinge învăţăturile "profeţilor".

Andreas Karlstadt (1477?-1541): născut în Bavaria, educat în Erfurt, Koln şi Wittenberg, acolo unde a intrat în facultate în anul 1511. La început oponent al lui Luther, el a devenit luteran după ce l-a citit pe Augustin. A rămas un adept al luteranismului până în 1521. Atunci, când Luther se ascundea în Wartburg, el a început reformarea bisericii interzicând muzica şi dând împărtăşania şi celor laici. A devenit vizibil şi faptul că avea convingeri antipedobaptiste şi o perspectivă memorialistică asupra împărtăşaniei. Obligat fiind să părăsească oraşul, Karlstadt a mers în Orlamünde, unde şi-a atacat foştii asociaţi şi s-a identificat pe sine cu ţărănimea, renunţând la titlurile sale academice şi purtând straiele lor. A ajuns să creadă că experienţa duhovnicească cerea echitate socială şi ideile sale au dat o bază teologică pentru justificarea pornirii unei răscoale. (Karlstadt personal nu a devenit vreodată revoluţionar, nici nu a sprijinit răspândirea violenţei Răscoalei ţărăneşti din 1525. El a afirmat că numai Dumnezeu va aduce aici Împărăţia Sa.) Luther a venit pentru a dezbate cu el, iar Karlstadt a pretins că primise revelaţie direct de la Sfântul Duh, pentru a-şi justifica faptele şi doctrinele. În 1524 el a fost forţat să plece, contestat fiind chiar şi de ţărani. A plecat pentru a se întâlni cu Zwingly şi ceilalţi lideri, fiind până la urmă atras de cauza lor. În consecinţă, a devenit pastor zuinglian în Altstatten, în anul 1531. În 1534 a fost numit profesor la Basel şi a rămas acolo până la moartea sa, în anul 1541.

Kaspar Schwenkfeld (1489-1561): Spiritualist evanghelic de căpătâi, Schwenkfeld a descoperit principiile Reformei prin Müntzer şi Karlstadt. Însă el a respins extremismul celui din urmă şi a dezvoltat propriile sale principii. Schwenkfeld a susţinut unitatea nevăzută a Bisericii Alese prin Duh. A refuzat să se alăture vreunei grupări religioase a zilelor sale, văzând la toate greşeli ale spiritului partizan. Din acelaşi motiv el şi-a îndemnat adepţii să nu formeze nici grupări separate. El a diminuat importanţa cuvântului şi a sfintelor taine, preferând să sublinieze Cuvântul lăuntric al Duhului pentru renaştere şi cucernicie – precum şi hrănirea lăuntrică a credinţei în Hristos. Credinciosul trebuia să arate un trai schimbat. El s-a opus interferenţei statului in religie,  considerând-o contrară ideii că numai Duhul poate garanta lumina spirituală şi Adevărul. Schwenkfeld a promovat şi doctrina Trupului Celest al lui Hristos – faptul că omenescul Lui venea de la Dumnezeu, nu de la Maria. A argumentat asta prin faptul că Hristos a fost "conceput", nu "creat" - în încercarea de a contracara antitrinitarianismul. Deşi scos în afara legii, Schwenkfeld a dus o corespondenţă vastă cu reformiştii şi radicalii de vază ai zilelor sale, influenţându-l puternic pe Sebastian Frank (1499-1543). Unele dintre accentuările sale au fost preluate în anabaptism şi puritanism în Anglia şi de Mişcarea Pietistă pe continent. A fost şi un premergător al quakerismului.
 

RATIONALIŞTII
Raţiunea mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie:

Personaje cheie:

Miguel Servetus (1511-1553): Faimos în mare măsură ca fiind ereticul arestat şi executat la iniţiativa lui Calvin. Servetus, un spaniol, a studiat limbile biblice, matematica, teologia, filosofia şi dreptul la universităţile din Zaragoza şi Toulouse. A ajuns secretar al duhovnicului lui Carol al V-lea. A părăsit apoi curtea, călătorind în Basel şi Strasbourg, unde s-a întâlnit cu Martin Bucer ("Reformistul delicat") şi posibil şi cu unii anabaptişti. De aici şi-a dezvoltat interesul în studierea Bibliei. Servetus a ajuns să creadă că, pentru a-i converti pe musulmani şi evrei, doctrina Treimii ar trebui să fie reinterpretată. El a afirmat că cea mai mare greşeală era credinţa în existenţa eternă a Fiului (şi în consecinţă, în dumnezeirea Lui, corelată cu persoana Sfântului Duh). Şi-a expus ideile şi criticile într-o serie de lucrări (1531-1532) prin care şi-a atras o opoziţie virulentă din partea reformiştilor şi catolicilor de vază, deopotrivă. Pentru a evita persecuţia, Servetus a îmbrăţişat cariera de medic, studiind la Lyon. Aici şi-a publicat descoperirea privind circulaţia pulmonară a sângelui. Mai târziu, a lucrat ca medic în Viena, la arhiepiscopul la care s-a şi întors la studierea teologiei. Servetus a ajuns un denunţător înverşunat al lui Calvin, în care a văzut un promotor al greşelii, scriind Restabilirea creştinismului, ca replică la lucrarea lui Calvin Institutes of Christian Religion (Instituţiile religiei creştine). În tomul său, el a reliefat şi ideile antipedobaptiste, precum şi ideea că Dumnezeu poate fi găsit prin intermediul tuturor religiilor. Ca rezultat, a fost arestat de inchiziţie în Viena, însă a scăpat, doar pentru a fi arestat iarăşi în timp ce trecea prin Geneva, vorbind despre acuzaţie de erezie a lui Calvin. Arderea sa pe rug, pe 27 octombrie 1553 a pornit o controversă privind tolerarea diferenţelor religioase în ţinuturile protestante.

Biserica Reformată Minoră (Polonia şi Transilvania, 1550-1578): Această biserică s-a format ca rezultat al circumstanţelor istorice din Polonia şi Transilvania. Prima influenţă protestantă care a ajuns a fost luteranismul, care a fost îmbrăţişat de mulţi dintre seniorii cu o gândire independentă. După aceea a venit calvinsimul, care i-a atras pe mulţi dintre cei aflaţi pe poziţia luterană. În rândurile calviniştilor s-a ivit o dispută privind trinitatea, o polemică în care fiecare tabără o acuza pe cealaltă de erezie. În cele din urmă, Biserica Reformată s-a despărţit în Biserica Reformată Majoră, care adera la poziţia ortodoxă niceeană, şi Biserica Reformată Minoră, care a simţit că trebuie folosit numai limbajul strict scriptural. Biserica Minoră era o coaliţie independentă, unită de antitrinitarianism, însă în cadrul căreia (până la apariţia lui Fausto Sozzini) opiniile variau de la cele ale triteiştilor (care erau bucuroşi să se închine la Hristos) până la unitarieni absoluţi (care nu se închinau la Hristos). Influenţa calvinistă timpurie a continuat cu crezul în predestinare, iar un antipedobaptism crescând s-a dezvoltat prin practici anabaptiste. Biserica Minoră a fost capabilă să supravieţuiască deoarece o treime din populaţie o sprijinea, o altă treime susţinând Biserica Majoră, iar cealaltă treime Biserica Catolică. Acest lucru i-a silit pe cei din stăpânire să confere o remarcabilă toleranţă religioasă, cel puţin până când "Dumnezeu îi va fi călăuzind mai clar prin Cuvântul Lui ".

Fausto Sozzini (Socinus) (1539-1604): Născut în Siena, Italia, Socinus a fost orfan de la o vârstă destul de fragedă şi a primit o educaţie destul de sumară. La 20 de ani, el a fost denunţat pentru a avea opinii eretice, fugind în Lyon. Aici a scris o lucrare despre Evanghelia lui Ioan, în care respingea dumnezeirea lui Hristos. S-a întors apoi în Italia, la Florenţa, acolo păstrând aparenţe de romano-catolic, înainte de a pleca în Transilvania şi apoi la Basel, pentru a-şi cunoaşte unchiul, Lelio Sozzini (1525-1562). (Unchiul său fusese prieten cu Servetus, continuând să promoveze lucrările acestuia sub o altă formă, după moarte pe rug a sa). În 1578, lui Socinus i s-a cerut să vină şi să  sprijine Biserica Reformată Minoră, antitrinitariană, din Polonia, bazată pe academia ei de 1000 de studenţi din Racov. Acolo Socinus şi-a extins influenţa prin Polonia şi Transilvania, unificând Bisericile Minore cu catehismul racovian revizuit (1574, 1605). Un document de-al lui susţine următoarele: Isus este o revelaţie a lui Dumnezeu, însă doar ca om; acel "Cuvânt devenit trup" înseamnă că hotărârea lui Dumnezeu s-a întrupat prin omul Isus; Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de naşterea Sa; separaţia statului de biserică; odihna sufletului şi nimicirea ticălosului (nemurirea condiţionată). Socinienii (aşa cum au ajuns ei să fie cunoscuţi) respingeau toate doctrinele protestante clasice, inclusiv dumnezeirea lui Hristos, ispăşirea substitutivă (a lui Hristos în locul nostru), justificarea prin credinţă, păcatul originar şi decăderea totală. În mod ironic, Socinus însuşi nu s-a alăturat vreodată acestei biserici. Cea mai mare parte a Bisericii Minore era de credinţă baptistă, însă Socinus a rămas antipedobaptist. Asta din cauză că tendinţele sale spiritualiste l-au dus către o reluctanţă privind botezul copiilor, el afirmând insistent rebotezarea. Acest lucru, pe lângă ideea sa de a subscrie la liberul arbitru, l-a împiedicat să fie membru al Bisericii Minore. În anul 1638, ca replică la contra-reforma catolică, autorităţile polone au suprimat Biserica Minoră, iar socinianismul a fost răspândit în Europa prin intermediul refugiaţilor, ulterior afirmându-se ca unitarianism în secolul al XVIII-lea, dezvoltându-se astfel în liberalism teologic începând cu anul 1800. Un aspect interesant este că refugiaţii au dus cu ei şi convingerea că scufundarea este forma corectă de botez (un lucru câştigat de la ortodoxia răsăriteană). Lucru care avea să treacă printre menoniţii olandezi şi să influenţeze tradiţia baptistă engleză.

REVOLUŢIONARII
Sabia (alesul) mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie

Personaje cheie:

Thomas Müntzer (1490?-1525): Născut în sudul Germaniei, Müntzer a ajuns la convingeri luterane fiind student în vremea disputei lui Luther, în Leipzig. Numit ca pastor în Zwickau la recomandarea lui Luther, el s-a implicat în demersurile Profeţilor din Zwickau. Tot mai violent în denunţurile la adresa clerului catolic, el a început şi să sublinieze necesitatea unei călăuziri directe de la Sfântul Duh şi implicarea laică în cadrul Bisericii. Acest lucru l-a adus la un conflict făţiş cu Egranus, reformistul luteran principal din zonă. După demiterea sa, el a mers la Praga, îndemnându-i pe adepţii lui Hus să îl ajute la făurirea unei noi epoci. Mai apoi, el a ajuns preot paroh la Allstedt, unde a reformat biserica locală. Müntzer a fost primul luteran care să introducă un limbaj pe înţelesul maselor în slujba bisericească, împărtăşania pentru mireni şi cântarea imnurilor religioase. Într-o zonă predominant catolică, reforma sa a atras puternic atenţia populaţiei. La începutul anului 1524, şi-a organizat în taină adepţii în bande, anticipând trecerea la arme în numele evangheliei. În luna mai, au jefuit un lăcaş de cult catolic din vecinătate. Acest lucru, laolaltă cu avertismentele date de Luther, au făcut ca Ducele să ceară lămuriri. Müntzer a încercat să îi convingă pe magistraţi că trebuie să îşi îndeplinească sarcina şi să folosească chiar şi forţa pentru rânduirea evangheliei. Fiind alungat, Müntzer s-a dus în Muhlhausen, unde şi-a îndemnat enoriaşii ţărani să se alăture Răscoalei ţărăneşti şi să aducă Împărăţia lui Dumnezeu – o Împărăţie în care toţi vor fi egali în sensul economic şi politic (democratic). În această Împărăţie nu vor exista nobili sau cler, pentru că toţi stăpânitorii malefici vor fi nimiciţi. Răscoala a fost înfrântă, în parte şi din cauza incompetenţei militare a lui Müntzer,  iar supravieţuitorii măcelăriţi. Müntzer s-a ascuns, însă a fost prin, interogat şi executat. În pofida unor afirmaţii istorice, Müntzer şi majoritatea adepţilor lui nu erau anabaptişti. Müntzer însuşi era antipedobaptist şi nu a fost rebotezat vreodată. Majoritatea adepţilor lui, cei care au supravieţuit, nu s-a alăturat vreodată anabaptiştilor. Multe dintre ideile lui  Müntzer vor avea apoi o influenţă printre spiritualiştii anabaptişti într-o formă nerevoluţionară.
 

CATOLICISMUL
Biserica/tradiţia mai presus de Cuvânt

Catolicismul a susţinut făţiş că cuvântul lui Dumnezeu poate fi interpretat în mod viabil numai de ierarhia bisericească, în lumina revelaţiei continue păstrată prin tradiţie. Denaturarea Evangheliei generată de acest lucru începând cu anii 1500 a fost principala cauză a Reformei. 
 

Reformiştii
Magistratul /Principele mai presus de Cuvânt

Deşi teoretic aderau la principiul Sola Scriptoria, reformiştii au subminat acest principiu  plasând statul ca autoritate ultimativă în religie.
 

ANABAPTIŞTII

Anabaptiştii, ca şi reformiştii, susţineau ideile următoare:

Doar anabaptiştii evanghelici au luat poziţie pentru un creştinism bazat doar în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, ca unică armă a acestuia. Vedem că acest lucru a funcţionat în istoria subsecventă a mişcării anabaptiste. Totuşi, în ciuda înţelegerii lor corecte privind natura Bisericii ca trup duhovnicesc, anabaptiştii nu au fost imuni la erorile care s-au ivit printre ei. 
 

 ANABAPTISMUL TIMPURIU

Expansiune şi persecuţii

În pofida persecuţiilor din Zurich, mişcarea a continuat să se răspândească.

        1523-1525    Baptişti în 6 locuri din cantonul Zurich
        1525-1527    Baptişti în 26 de locuri din cantonul Zurich
        1527-1531    Baptiştiin în 56 de locuri din cantonul Zurich
        1531-1535    Baptişti în 70 de locuri din cantonul Zurich

La un moment dat, bisericile anabaptiste din Zurich şi din cantonul învecinat St Gall numărau peste 800, fiecare. Pe măsură ce mişcarea se extindea, toleranţa iniţială a autorităţilor adesea a dispărut, iar persecuţiile au forţat răspândirea ulterioară a evangheliei. În această privinţă, anabaptiştii erau pe deplin conştienţi că propovăduirea făcută de ei era asemănătoare cu cea a bisericii Noului Testament şi că suferinţa avea să devină o pecete a adevăratei biserici.
 

ANABAPTIŞTII SPIRITUALIŞTI

Anabaptiştii spiritualişti îşi au sorgintea în Germania de sud, provenind de la mulţi dintre adepţii lui Müntzer şi Karlstadt. S-au ivit după accentuarea ideii Sola Fidei (Numai credinţa) făcută de Luther până la extrem, unde iluminarea interioară (sau "Cuvântul lăuntric") ocupa un rol central, chiar până la excluderea autorităţii Scripturii. Cuvântul lăuntric a fost legătura dintre spiritualismul evanghelic al lui Schwenkfeld (şi apoi al lui Sebastian Frank) şi spiritualismul profetic al lui Müntzer Karlstadt. "Cuvântul lăuntric" era sursă atât a renaşterii, cât şi a călăuzirii profetice. Numai acesta era menit să fie ascultat – însă cu rezultate dezastruoase. Anabaptiştii spiritualişti au tins să accentueze unitatea întru Duh şi nu au avut o disciplină bisericească riguroasă, fiind îndeobşte suspicioşi la orice relevare a „formelor” exterioare.

Hans Denck (1495-1527): Denck avea să aibă o influenţă enormă în cadrul mişcării anabaptiste, în ciuda implicării sale scurte. Denck s-a născut în Heybach, Bavaria. A studiat sub diriguirea lui Oecolampadius (un asociat al lui Zwingly) în Basle, înainte de a ajunge profesor de teologie în Nürnberg. Cât a stat acolo, a fost mult influenţat de către Müntzer, Karlstadt şi Schwenkfeld. Denck a ajuns la părerea că "Cuvântul lăuntric" era superior chiar şi Scripturii, fiind singurul care trebuia ascultat. În consecinţă, el a respins următoarele doctrine: autoritatea Scripturii; predestinarea; decăderea deplină; justificarea prin credinţă; suficienţa ispăşirii lui Hristos şi necesitatea botezului; Sfânta Cuminecătură şi preoţia. Hristos era doar un exemplu de dragoste dumnezeiască , iar mântuirea se obţinea în esenţă deopotrivă prin voinţă şi fapte. În aprilie 1525, Denck a fost convins de către Hubmaier să li se alăture anabaptiştilor. El argumenta că sunt trei feluri de botez: botezul Duhului (ori renaşterea) întâlnit la toate vârstele; botezul cu apă, întâlnit în Noul Testament, şi botezul suferinţei – întâlnită la cei Aleşi, în zilele din urmă ale lor. Denck şi-a promovat ideile cu mare succes în sudul Germaniei, ajungând apoi în Strassburg, în 1526. Învins în polemică de către Bucer şi Capito, Denck şi anabaptiştii spiritualişti au fost obligaţi să fugă. În august 1527, Denck şi Hans Hut au prezidat "Sinodul martirilor" al anabaptiştilor spiritualişti. Însă martiriul celor implicaţi şi estomparea ulterioară a speranţelor sinodului l-au adus pe Denck la deziamăgire. Într-o scrisoare către vechiul lui mentor, Oecolampadius, el şi-a cerut iertare şi s-a arătat dornic să renunţe la anabaptism şi să intre în biserica reformată (deşi deja susţinea o poziţie spiritualist-evanghelică în privinţa biserică). La puţin timp după aceea, s-a îmbolnăvit brusc de ciumă şi a murit.

Hans Hut (149??-1527): Hans Hut a fost cel ce a publicat lucrările lui Müntzer. După eşecul Răscoalei ţărăneşti, Hans Hut a început promulgarea doctrinelor lui Müntzer sub o formă nerevoluţionară. După ce l-a întâlnit pe Denck în Augsburg, Hut a fost "rebotezat", pe 26 mai1526. De acolo a început să călătorească, botezând sute de oameni şi avertizându-i de venirea judecăţii. El privea atacurile otomane asupra creştinătăţii ca fiind mânia lui Dumnezeu faţă de un creştinism denaturat. A profeţit venirea unei noi epoci, şi bazându-se pe Daniel 12 şi Apocalipsa 13, a afirmat că sfârşitul va veni la 3 ani şi jumătate după "Restabilirea" adevăratei biserici. (Nu a fost clar dacă reperul era de la izbucnirea Răscoalei ţărăneşti sau de la prima congregaţie anabaptistă – în orice caz, data era cam pe la jumătatea anului 1528.) În toamna anului 1526, el i-a mustrat pe ţărani pentru a fi pus mâna pe arme prematur, în Răscoaka ţărănească, spunând că numai la momentul hotărât de Dumnezeu le va fi dată autoritatea de a stăpânii şi judeca asupra celor fără de frica lui Dumnezeu. Între timp, cei aleşi trebuiau să îndure. Părăsind Augsburgul, Hut a călătorit prin Austria. Influenţa sa a ajuns atât de mare, încât a ajuns să fie denumit "Apostolul austriac". De acolo, el a ajuns la Nicolsburg, în Moravia, acolo având o dispută cu anabaptiştii evanghelici, cu liderul lor – Hubmaier, în faimoasa Polemică din Nicolsburg, în mai 1527. Şapte articole au reliefat poziţia anabatist-spiritualistă, fiind prezentate şi rămânând cunoscute ca Articolele de la Nicolsburg. Înclinând mai mult către anabaptiştii obişnuiţi, Hut s-a opus taxelor de război sau oricărei alte implicări a statului. În ciuda pacifismului afişat, sângeroasa doctrină a lui Hut "războiul sfinţilor de la sfârşitul veacurilor" a făcut ca seniorul de Liechtenstein, (asociat al congregaţiei lui Hubmaier) să intre în panică şi să îl întemniţeze pe Hut pentru tulburări civile. Arestarea "Apostolului" de către un asociat al lui Hubmaier a pricinuit multe resentimente, contribuind în mare măsură la schisma dintre anabaptiştii spiritualişti şi cei evanghelici, fiecare excomunicându-i pe ceilalţi. Eliberat fiind, Hut a revenit în Augsburg pentru a prezida celebrul Sinod al Martirilor, împreună cu Denck, în luna august. Pe 15 septembrie 1527, Hut a fost prins. Torturat pe o masă de tortură o vreme, a fost într-o zi lăsat să moară în celulă. O lumânare răsturnată de strajă peste aşternutul lui de paie a făcut să piară neajutorat, mistuit de foc. Nemulţumite nici acum, autorităţile i-au cărat cadavrul către curtea de judecată legat de un scaun, acolo fiind rapid condamnat la moarte, scos afară şi ars pe rug pe data de 7 decembrie 1527.

Melchior Hofmann (1500?-1543?): Născut în Wurttemberg, Germania, Hofmann era de meserie pielar. Luteran prin convingeri, el a început să predice, însă cu anumite accente mistice. Predica sa a fost atât de eficientă, încât a fost alungat din Wolmar în 1525, după câteva întâlniri cu Müntzer. Propovăduind idei revoluţionare şi viziuni profetice despre Împărăţia milenară, el s-a dus în oraşul Dorpat. Când autorităţile au încercat să îl prindă, s-a iscat o revoltă a maselor. A plecat în anul 1526, pentru a păstorii în Stockholm timp de doi ani, înainte de a ajunge în Strassburg, via Olanda. Acolo a devenit anabaptist, alăturându-se grupării adunate în jurul lui Denck. A luat parte la Sinodul Martirilor. Luând frâiele mişcării după moartea lui Denck, el s-a pretins unul dintre martorii din Apocalipsa 11:3, afirmând că Strassburg va deveni Noul Ierusalim al Împărăţiei milenare, în anul 1533. A susţinut că neîmpotrivirea poate fi lăsată deoparte când vor veni aceste evenimente, deoarece sfinţii "îi vor fi judecat pe necredincioşi". El a mai pus accentul şi pe doctrina „Trupului celest” a lui Schwenkfeld. În anul1533, a fost arestat în Strassburg şi închis în temniţă, unde a rămas până a murit. Adepţii lui Hofmann au ajuns cunoscuţi ca „melchioriţi”, răspândindu-se rapid pe cuprinsul nordului Germaniei şi prin Olanda deocamdată nereformată. 

"Sinodul Martirilor", Augsburg, august 1527

Acest sinod (aşa numitul "Sinod al martirilor", deoarece doar 2 din cei 60 de delegaţi iniţiali mai erau în viaţă 5 ani mai târziu) a fost organizat de Denck şi Hut. Sinodul urmărea să pregătească bisericile pentru mărturia ultimelor zile ale lumii – perioadă aşteptată pe la finele anului 1528. În vederea acelui sfârşit, au fost prezentate proaspăt formulatele Articole de la Nicolsburg. Ele constau în:

Pe lângă acestea, mai apoi au fost aleşi misionari care să răspândească mesajul şi a fost dezvoltată o strategie de propagare prin întreaga Europă, chiar şi dincolo de hotarele ei. Însă pierderile grele de vieţi, petrecute rapid după acest sinod, au năruit majoritatea acestor speranţe.
 

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI

Anabaptiştii evanghelici îşi au obârşia în Zwingly şi în sublinierile lui privind ideea „Sola Scriptura”. Călăuziţi de Scriptură, ei au căutat restabilirea Bisericii potrivit tiparului şi practicii Noului Testament. Pe alt calapod faţă de spiritualiştii, ei au căutat o exprimare obedientă şi vizibilă a credinţei, în contextul unei congregaţii a credincioşilor, uniţi de botez, întăriţi prin disciplina bisericească (regula "Interdicţiei").

Balthasar Hubmaier (1480?-1528): Născut lângă Augsburg, Hubmaier a făcut studii sub îndrumarea faimosului teolog catolic dr. John Eck. La vârsta de 30 de ani, Hubmaier a ajuns profesor de teologie la Universitatea din Ingolstat şi pastor la biserica din oraş. Ulterior a fost predicator la Catedrala Regensburg, unde şi-a însuşit opinii protestante şi a fost demis în 1522. A preluat o funcţie pastorală în Waldshut şi l-a vizitat pe Zwingli în Zurich, acolo unde a devenit un susţinător aprig al Reformei elveţiene. Însă din 1525 a trecut în tabăra lui Grebel, Manz, şi a altor radicali, oponenţi ai botezului infantil. La Paştele anului 1525 a fost capabil să convingă aproape întregul oraş Waldshut să adere la cauza anabaptistă. Ca rezultat, el şi alţi 360 de oameni au fost botezaţi de însuşi William Rueblin, iar biserica a fost reformată, înlăturându-se elementele catolice. Această reformă reuşită nu avea să dureze, deoarece Waldshut a căzur în mâinile austriecilor (catolici) pe 5 decembrie 1525, iar Hubmaier a fugit la Zurich. Acolo el a sperat să i se alăture lui Grebel şi celorlalţi, pentru a-l convinge pe Zwingly să adopte cauza radicală. Din nefericire, simpatiile anabaptiste legate de rebeliunea lui Müntzer şi a ţăranilor a făcut ca aceştia să fie priviţi cu suspiciune. În consecinţă, Hubmaier, Grebel şi ceilalţi anabaptişti au fost aruncaţi în închisoare. Hubmaier s-a dezis apoi, sub tortură (lucru de care ulterior s-a ruşinat teribil). Eliberat, Hubmaier a fugit în Moravia, unde a adunat un număr mare de oameni din Frăţie, devenind pastor al congregaţiei şi întemeind o tiparniţă. Totuşi, catolicii au venit iarăşi la putere (sub crudul şi zelosul Ferdinand). De data aceasta Hubmaier şi soţia lui au fost arestaţi şi duşi la Viena pentru interogări. Încurajat şi sprijinit de soţia sa, hotărât să nu facă aceeaşi greşeală de două ori, Hubmaier a refuzat fără preget să se dezică de opiniile lui, fiind ars public, în chinuri lente, până la moarte, în martie 1528, fiind în prealabil despuiat şi uns cu sare şi praf de puşcă. Câteva zile mai târziu, soţia sa a fost executată prin înecare. Hubmaier s-a distins printre anabaptişti prin angajamentul lui faţă de convingerea că un creştin poate lucra pentru stat (pe temeiul Romani13 şi Luca 3:12-14, etc) şi prin convingerea faţă de validitatea jurămintelor (în baza celei de a Treia Porunci). A mai susţinut şi ideile reformiste despre predestinare, până când a fost convins de poziţia legată de liberul arbitru, de către Denck, în aprilie 1525.

Michael Sattler (1490-1527): A fost confirmat de către Wilhelm Rueblin în Rottenburg, în anul 1525. Prin 1526, Sattler a ajuns la Strassburg, devenind imediat lider al unei mici grupări de anabaptişti evanghelici. A dus o corespondenţă bogată cu Bucer şi Capito, câştigându-le respectul şi prietenia pentru angajamentul lui evanghelic şi conduita paşnică. S-a opus cu tărie extremismului spiritualist al lui Denck, însă la fel de bine a ales să părăsească oraşul Strassburg ca urmare a expulzării anabaptiştilor, deşi lui i s-a îngăduit să rămână. S-a dus să îl întâlnească pe Wilhelm Rueblin în Horb, un centru de activitate misionară. Acolo el a prezidat Sinodul Schleitheim. Însă autorităţile catolice au fost informate de întoarcerea sa la Rottenburg, acolo fiind arestat, torturat şi condamnat la moarte, în pofida unei simpatii publice răspândite. Pe 21 mai 1527, Sattler a fost întâi torturat, fiind apoi osândit la: ". . . va fi dus la călău, care îl va conduce la locul execuţiei şi îi va tăia limba; îl va trage apoi pe roată şi îi va smulge de două ori carnea cu cleşti înroşiţi în foc; apoi îl va duce la porţile oraşului şi îi va supune trupul la cazne în acelaşi fel" perpelindu-l de viu în foc. Alţi 24 de anabaptişti care au refuzat să se dezică de convingeri (inclusiv soţia lui Sattler) au urmat şi ei, în timp ce alţii au putut să fugă. În 10 ani, Rottenburg a putut vedea executarea a 900 de anabaptişti. Cruzimea cruntă a acestor morţi a iscat proteste vii din partea catolicilor şi protestanţilor deopotrivă, ajungându-se în multe state la o determinare pentru înteţirea eforturilor de convertire, în loc de executare a anabaptiştilor. Bucer, pastor reformat în Strassburg, le scria persecutorilor următoarele rânduri, în legătură cu Sattler: "Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler, cel care a fost ars în Rottenburg, a fost un prieten apropiat al lui Dumnezeu, cu toate că a fost conducătorul anabaptiştilor, însă mai destoinic şi onorabil decât alţii." El a indicat că până şi Tertullian a greşit precum spiritualiştii, iar Ciprian precum anabaptiştii, totuşi ei fiind consideraţi martiri. El a reafirmat şi părerile evanghelice ale lui Sattler, îndeosebi privind ispăşirea, faţă de excesele spiritualiste ale lui Denck. Bucer a conchis "Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler este un martir întru Hristos".

Pilgrim Marpeck (1495-1556): S-a născut în oraşul minier Rottenberg, în Tirol. Marpeck a ajuns consilier orăşenesc şi inginer municipal. A aderat la opinii luterane, apoi anabaptiste. Demis şi exilat pentru că a refuzat să ajute la "investigaţiile" minerilor pentru prinderea anabaptiştilor, averea sa substanţială a fost confiscată. A plecat în oraşul Strassburg (1528), alăturându-se congregaţiilor evanghelice sub diriguirea lui  Rueblin (stabilit acum acolo, după moartea lui Sattler). Ei au devenit membri activi (soţia sa chiar găzduia întruniri în locuinţa lor). Marpeck s-a implicat în industria forestieră din Pădurea Neagră, însă începând cu luna octombrie, s-a dedicat tot mai mult bisericii. Marpeck a ajuns lider al anabaptiştilor evanghelici în 1529, după arestarea lui Rueblin (care apoi a reuşit să fugă în Moravia, doar pentru a renunţa la anabaptism în 1535) şi a celorlalţi lideri (mulţi dintre ei supunându-se autorităţilor sau fugind). Prezenţa unor anabaptişti evanghelici cu tente vagi de ortodoxie în Strassburg a devenit o ameninţare crescândă la adresa reformării bisericii din Strassburg. Şi asta datorită glasului puternic al lui Marpeck, care se opunea amestecului statului în religie – o opinie larg simpatizată de mase. În decembrie 1529, mesa a fost în cele din urmă abolită în bisericile de stat. De atunci şi până în 1532, Marpeck şi Bucer au avut o lungă serie de dezbateri scrise şi vorbite în această problemă. Până la urmă însă, consiliul l-a alungat pe Marpeck în decembrie 1531, din cauza eforturilor lui de a aboli botezul infantil şi a înfiinţa o biserică separatistă. De asemenea, sosirea şi arestarea lui Melchior Hofmann în Strassburg la începutul acelei luni, a stârnit suspiciuni de activitate revoluţionară faţă de anabaptişti – cu toate că Marpeck şi cei din jurul lui erau văzuţi ca având un comportament ireproşabil. În 1533, biserica de stat din Strassburg a ţinut un sinod pentru a decide viitoarea credinţă statală, iar prin 1535  toleranţa în Strassburg a luat sfârşit odată cu expulzarea tuturor celor ce nu agreau confesiunea stabilită. Între timp, Marpeck a călătorit mult prin Europa Centrală, încercând să îşi întărească bisericile. A muncit din greu pentru înfiinţarea unei mişcări anabaptiste unite, mergând până în Moravia în încercarea de a convinge nou înfiinţatele comunităţi hutterite, însă a eşuat aproape complet. În această perioadă el a ajuns să înţeleagă, cu o îngrijorare crescândă, cea mai mare ameninţare pentru mişcare veneau nu de la reformişti, ci de la spiritualiştii care discreditau mişcarea. Mulţi trădau cauza lor, preferând grupările mai spiritualiste în detrimentul celor care puneau accent pe disciplina şi îndatoririle creştine, căutând mai puţină rigurozitate. În privinţa vieţii lui, Marpeck s-a dedicat unei cruciade literare împotriva preceptelor lui Schwenkfeld, Sebastian Frank şi Hofmann. Marpeck a subliniat diferenţa dintre Vechiul Testament şi cel Nou şi cerinţa biblică pentru obedienţă exterioară faţă de sfintele taine, disciplină bisericească şi trai creştin – reliefând echilibrul dintre lăuntricul şi exteriorul omului. A avertizat şi în privinţa legitimităţii excesive urmărite de unii anabaptişti elveţieni, lucru iscat de reacţia exagerată la spiritualişti şi de o tendinţă de a-şi stabili propriile reguli şi tradiţii faţă de Scriptură. Prin eforturile făcute de Marpeck s-au ţinut în Strassburg trei conferinţe, (1554, 1556 şi 1557) în încercarea de a-i uni pe foştii menoniţi melchioriţi cu anabaptiştii evanghelici din sud. Această unire avea să prindă contur câteva decenii mai târziu. Marpeck a murit în tihnă în Augsburg, în decembrie 1556.

Sinodul Schleitheim, 25 februarie 1527

Întrunit prin eforturile lui Michael Sattler, acest prim sinod protestant a căutat să facă o distincţie între frăţia biblică şi evanghelică elveţiană şi Frăţia spiritualistă din sudul Germaniei,  cea condusă de Denck şi Hut, aceasta minimalizând obiceiurile şi importanţa bisericilor locale. Rezultatul acestui sinod a fost Confesiunea de credinţă Schleitheim, care conţinea şapte articole, după cum urmează:

Această Confesiune a anabaptiştilor evanghelici a fost în mod clar o încercare de a arăta accentul pus de ei pe întoarcerea bisericii la practicile Noului Testament şi la o disciplină bazată pe Scriptură, ca unică autoritate a lor, împotriva dorinţei spiritualiştilor pentru o nouă eră a Duhului, cu un organism al credincioşilor alcătuit din aleşi.
 

ANABAPTISMUL RAŢIONALIST

S-a dezvoltat relativ independent faţă de restul anabaptismului, din diferite motive. Raţionalismul căuta să înlăture contradicţiile din Scriptură. Botezul infantil era  contradictoriu botezului ca sacrament al credinţei/căinţei, astfel încât nu era acceptat. Însă acest tip de raţionamente a dus şi la respingerea Treimii. Această formă de anabaptism a ajuns predominantă la radicalii din Polonia, Lituania ţi Transilvania. Oricum, a avut puţine influenţe în restul anabaptismului, din pricina nivelului de educaţie scăzut şi a anti-intelectualismului incipient al multor anabaptişti, precum şi pentru faptul că anabaptismul raţionalist reliefa ideea predestinării (reflectându-şi rădăcinile calviniste) în locul ideii de liber arbitru a celorlalţi anabaptişti. Anabaptiştii raţionalişti au adoptat sentimentele pacifiste şi antistatale ale curentului anabaptist principal. Câţiva au adoptat schema comunitară a hutteriţilor din Moravia învecinată. 
 

ANABAPTIŞTII REVOLUŢIONARI
O minoritate aberantă

După zdrobirea Răscoalei ţărăneşti, mulţi dintre cei care fuseseră influenţaţi de către Müntzer şi Karlstadt au ajuns să respingă folosirea violenţei. Hut, Denck şi Hofmann de examplu, păstrând cadrul teologic de bază al lui Müntzer, pledau acum împotriva violenţei. Dumnezeu Însuşi va face ca cel Ales să domnească, Aleşii nu îşi vor câştiga singuri puterea. Oricum, în pofida acestui lucru, au existat grupuri sporadice, unele pretins anabaptiste, care au pus mâna pe arme, însă acestea au fost incidente izolate şi adesea o scuză pentru tâlhari de a jefuii orice le cădea la îndemână. Însă astfel de evenimente au făcut ca uneori anabaptiştii să fie priviţi cu suspiciune, ca revoluţionari sociali, îndeosebi prin aparent subversivele lor doctrine ale separaţiei bisericii, statului şi congregaţiilor (adică democratice şi egalitariste). Astfel de suspiciuni aveau să se transforme dramatic în paranoia, în urma evenimentelor infame petrecute în oraşul Munster:

Regatul anabaptist din Munster (1533-1535):

După întemniţarea lui Melchior Hofmann la Strassburg, în 1533, Jan Matthys, de meserie croitor, a ajuns noul conducător al melchioriţilor. Asta în ciuda vociferărilor de împotrivire ale lui Hofmann faţă de Matthys. Matthys a devenit militant tot mai mult în atitudinea sa faţă de autorităţile care cutezau să îi persecute pe aleşii lui Dumnezeu. În 1534 el a mutat sediul melchioriţilor din Strassburg în Munster, landul Westphalia, pentru o mai mare siguranţă a controlului său asupra mişcării. A botezat mulţi convertiţi, câştigând până la urmă destul sprijin încât să răstoarne guvernarea "fără de Dumnezeu", înlocuind-o cu o conducere de 12 Înţelepţi, cu el pe post de nou Enoh. Oricine nu s-ar reboteza în Noul Sion va fi executat pentru sfidarea noii ordini divine. În consecinţă, mulţi luterani şi catolici au fugit. Controlul fiind în mâinile lui, Matthys a instituit forţat un soi de comunism coercitiv în urbe. Oricum, catolicii şi luteranii alungaţi au chemat o forţă militară raliată pentru a asedia oraşul. După vreo 3 luni, Matthys a fost ucis într-o ambuscadă cu ostaşii episcopului. Mulţi au ignorat acest avertisment providenţial, iar frâiele conducerii "Noului Ierusalim" au ajuns acum în mâinile unui convertit de vază ai lui Matthys, John de Leydon (n.1508). Leydon a reformat rapid guvernarea din Munster, declarând oraşul "Regat al Sionului" şi pe sine drept "Rigă al virtuţii", cerându-le tuturor să se plece în faţa lui. Justificând acest lucru printr-o analogie cu teocraţia Vechiului Testament, el a continuat analogia declarând obligatorie poligamia (luând-o pe văduva lui Matthys pentru a-i fi regină). Mulţi s-au opus acestei acţiuni, dar cei îndeajuns de nesocotiţi ca să vocifereze ca dizidenţi au fost iute executaţi. Acţiunile acestor anabaptişti au devenit din ce în ce mai smintite, fanatice şi crude. Oricine cuteza să se împotrivească Regatului acesta era repede umilit şi ucis. Obedienţa domnea în oraş. Deoarece asediul continua, situaţia a devenit tot mai disperată. Leyden a trimis câteva grupuleţe pentru a străbate regiunea, pentru a-i îndemna pe anabaptişti să treacă la arme, în apărarea Noului Ierusalim, însă în mod semnificativ, răspunsul a fost neglijabil. Majoritatea melchioriţilor a rămas la pacifismul profetic al lui Hofmann. Câteva sute de oameni s-au strâns Freisland, Olanda, pentru a da o mână de ajutor, însă au fost prinşi într-o mănăstire şi omorâţi. (Unul dintre ei era fratele lui Menno Simons. Menno Simons avea să devină curând cel mai important lider al anabaptismului). Anabaptiştii au mai luptat în câteva rânduri pentru a încerca despresurarea oraşului, luptând cu mare fanatism, ştiind care va fi preţul înfrângerii. Pierderile oştirii asediatoare au fost mari. Chiar şi aşa, Leydon era singurul capabil să menţină controlul şi să prevină dezertările prin cruzime şi frică, o dată chiar decapitându-şi una dintre soţii şi expunându-i trupul în piaţă, pentru a fi pildă celor care îi tăgăduiau domnia. Au fost postate gărzi la porţile oraşului, cu ordin de a-i executa pe cei care ar încerca să fugă. Apoi, în ianuarie1535, una dintre porţi a fost deschisă, prin eforturile unor lideri dezamăgiţi care şi-au riscat vieţile în nădejdea obţinerii unei înţelegeri cu forţele episcopului. Trupele au năvălit în oraş, cea mai mare parte a populaţiei fiind măcelărită, conducătorii urbei fiind osândiţi la cele mai crude cazne şi ucişi. Munster a fost redat obştii catolice.

Urmările

Munster a însemnat un dezastru pentru mişcarea anabaptistă. Propaganda protestantă şi catolică a lucrat din greu încercând să facă din Munster un exemplu de haos social la care conduc doctrinele anabaptiste. Văzuţi acum ca revoluţionari violenţi, imorali şi nesupuşi, anabaptiştii aveau să îndure persecuţii cu mult mai crunte decât înainte. Pentru următorii 300 de ani, Munster avea să fie privit ca centru al doctrinei şi practicii anabaptiste, în locul aberaţiei deviante de la majoritatea anabaptistă paşnică, cum era cazul. Munster a  dăunat cauzei baptiste timp de secole, prin toate martiriile, exilările, torturile şi cenzurile oficiale care au urmat. I-a costat pe anabaptişti simpatia populaţiei şi a lăsat mişcarea melchiorită zăpăcită şi dezamăgită. A lecuit pentru totdeauna orice tendinţe revoluţionare în bisericile anabaptiste, ducându-le la un pacifism absolut care nu îngăduia nici măcar autoapărarea.

PERSECUŢIILE SUFERITE ŞI TOLERANŢA DE CARE S-AU BUCURAT

Aşa cum am văzut, anabaptiştii au fost persecutaţi încă de la început. Pentru catolici, ei erau oponenţi ai Bisericii şi tradiţiei; pentru reformişti, erau o ameninţare la ordinea socială a reformei pe care sperau să o stabilească. Anabaptiştii erau o ameninţare deoarece, prin negarea botezului copiilor şi insistenţa asupra unei mase voluntare a credincioşilor, ei negau întreaga temelie a sistemului bisericii de stat, care predomina de veacuri. Cei supuşi orânduirii credeau că îngăduirea libertăţii diferitor puncte de vedere va rezulta în haos social. Şi au văzut că asta s-a petrecut în Munster, folosind acest lucru ca scuză pentru persecuţiile şi discriminările asupra baptiştilor, mergând chiar până la începutul secolului al XX-lea în unele părţi ale Europei.

Decretul imperial de la Speyer (1529)

Acest decret a restaurat pedeapsa capitală pentru anabaptişti în toate ţările Imperiului (catolice, protestante). Iar acest lucru, în aceeaşi Dietă în care protestanţii pledau pentru libertatea de conştiinţă şi faptă pentru ei! Intensitatea aplicării acestui decret a variat de la un loc la altul, depinzând în general de simpatia stăpânitorilor. Tirol a fost o zonă centrală a persecuţiilor sălbatice, sub sceptrul lui Ferdinand, Arhiduce de Austria şi rege al Bavariei, mii de anabaptişti fiind aici martirizaţi chiar şi înainte de evenimentele de la Munster. În 1527 Ferdinand a decretat că toţi cei care nu îşi vor aduce copiii pentru a fi creştinaţi vor fi executaţi. În Tirol, 1000 de oameni vor fi arşi, decapitaţi sau înecaţi. Numai în anul 1529, 67 de oameni au pierit în Kitzbuhel şi 210 în  Inn Valley. În Ensisheim, capitala posesiunilor habsburgice din Alsacia Superioară, 600 de suflete au fost martirizate. În Linz încă 73, în Passau 30, iar lista poate continua.

O minoritate tolerantă

Protestanţii au fost în general mai toleranţi decât autorităţile catolice. Protestanţii au fost răspunzători pentru doar 15% din execuţii, preferând pedepse mai mici, precum exilarea sau întemniţarea. Multe oraşe protestante au executat fie pe nici unul, fie unul sau doi anabaptişti. Spre deosebire de autorităţile catolice, nici un magistrat protestant nu va fi executat vreodată anabaptişti care s-au dezis de convingeri (indiferent de câte ori se mai "deziseseră" până atunci). Mulţi, precum "Reformistul delicat", Bucer, laolaltă cu Capito şi Zell tot din Strassburg, au fost îndărătnici în folosirea forţei în materie de credinţă, forţa trebuind să vină doar de la Dumnezeu. Aceste lucruri vor face distincţia adesea între Frăţia Evanghelică, tăcută şi vrednică, şi radicalii spiritualişti,  afirmând că numai nesupunerea civilă trebuie pedepsită, nu şi o doctrină greşită. Phillip de Hesse trebuie şi el pomenit aici. În ciuda faptului că şi-a trimis trupele împotriva ţăranilor din Răscoala ţărănească şi că primele sale contacte cu anabaptiştii au fost prin intermediul spiritualiştilor revoluţionari, Hesse a fost extrem de hotărât împotriva folosirii forţei contra crezurilor religioase care tindeau către conştiinţă curată. El a îngăduit anabaptişti în ţinutul lui, închizându-i doar pe cei care comiteau tulburări publice sau alte infracţiuni civile. Phillip de Hesse a vrut chiar să asculte criticile anabaptiştilor la adresa bisericii luterane de stat. Ca rezultat, el a reintrodus mijloacele de confirmare a disciplinei bisericeşti şi accesul credincioşilor la sfânta împărtăşanie. (Această practică a fost preluată ulterior de alte biserici luterane, apoi şi ca "aplicare a credinţei" de Calvin în Geneva). Hesse a fost atât de eficient în reformele lui şi în promovarea scripturii, încât 200 din cei 250 de anabaptişti din aria stăpânită de el (în frunte cu liderii lor) au simţit că se pot alătura bisericii de stat. În pofida puternicelor presiune de a se conforma, Hesse a refuzat persecutarea anabaptiştilor "nevinovaţi şi rătăciţi", în temeiul ideii că numai Dumnezeu îi va convinge, prin Cuvântul Lui. Dintre toate teritoriile Europei, doar în Hesse s-a putut semnala că nu sunt "probleme cu anabaptiştii", începând din 1550. Toleranţa religioasă s-a regăsit pentru o vreme şi în cazul huttiţilor din Moravia. Ei nu au fost persecutaţi, deoarece erau o sursă valoroasă de muncă ieftină şi destoinică pentru stăpânitori.  Anabaptiştii poloni şi transilvăneni au avut parte de toleranţă datorită balanţei puterii din regiune şi simpatiei din partea domnitorilor. Temându-se totuşi de posibile persecuţii pe viitor, lideri ai diferitor grupuri au semnat actul Pax Dissendentium (1571) care trebuia semnat şi de rege. El garanta libertatea absolută, fără teamă de vreo pedeapsă pentru o convingere creştină, atât timp cât legea civilă era respectată. Oricum, această libertate a avut viaţă scurtă, fiind suprimată de contrareforma catolică care a cuprins Polonia. Libertatea menoniţilor din Olanda a fost acordată de Wilhelm de Orania, în 1572, după războaiele cu catolicii, cu simpatie pentru suferinţele îndurate cu curaj de ei.

Majoritatea persecutorie

În ciuda acestor exemple de toleranţă, majoritatea conducătorilor protestanţi, ca Luther, Zwingly, Calvin şi cei din preajma lor au fost neînduplecaţi şi rapizi în executarea „fanaticilor”. Pentru dânşii, anabaptiştii nu erau decât o năpastă şi  propagatori ai germenilor revoluţionari şi ai ereziei. De exemplu, succesorul lui Luther, Melancthon (chiar dacă el însuşi a avut îndoieli privind botezul infantil atunci când Profeţii din Zwickau i-au criticat practicile, în 1521) a lucrat cu sârguinţă pentru a-i îmboldi pe prinţi şi magistraţi să ia măsuri ferme contra anabaptiştilor, pentru "articolele lor de răzvrătire", argumentând că secta lor era "de la diavol, cu certitudine". La sfatul lui, 3 anabaptişti din Jena care, sub tortură, au refuzat să se dezică (unul fusese arestat împreună cu fiica lui de 6 ani) au fost executaţi pe 27 ianuarie 1536. Melancthon i-a însoţit chiar până la eşafod. Imperturbabilitatea lor l-a uluit, dar a atribuit-o unei "teribile îndărătnicii de la diavol."

În Anglia

In England, convingerile radicale au venit prin refugiaţii olandezi şi flamanzi, începând de prin 1530. Cei mai mulţi au căpătat informaţii prin intermediul unor grupuleţe mici, secrete, întrunite în case de frica persecutării. Paisprezece anabaptişti au fost prinşi şi executaţi pe 4 iunie 1535, la Londra. Fiind un stat insular, era relativ uşor să previi răspândirea crezurilor baptiste de pe continent. Cu toate acestea, executarea anabaptiştilor a pus existenţa lor în lumină publică, câştigând şi câţiva simpatizanţi din rândul englezilor. Un caz notabil a fost cel al lui Joan Boucher, o femeie cu conduită ireproşabilă şi poziţie socială înaltă, care a fost arsă pe rug de Cramner pentru că a refuzat să se dezică de convingerile ei melchiorite. (Cramner avea la rândul lui să sufere o soartă asemănătoare în mâinile catolicei Maria, în mod ironic faţă de Matei 7:2). Nici un o congregaţie anabaptistă autohtonă nu s-a mai format după aceste persecuţii, iar majoritatea celor cu înclinaţii anabaptiste au fost absorbite de mişcările puritană şi separatistă, care luau avânt. În consecinţă, baptiştii de azi nu pot spune că sunt o continuare a mişcării anabaptiste, ci o ramură dezvoltată în paralele şi independent.

Opresiunea catolică în Olanda

Cea mai cruntă persecuţie avea să survină după episodul Munster, din partea lui Carol al V-lea, apoi a fiului său Filip al II-lea (care a declarat că el nu ar domni niciodată peste o sălbăticie de eretici). Încercările lor de a stârpi erezia a condus până la urmă la eliberarea Olandei de către Wilhelm de Orania şi forţele calviniste, ceea ce a adus şi toleranţa faţă de toţi protestanţii (1572). Însă nu înainte ca 18.000 de oameni să fie martirizaţi. Două treimi dintre aceştia erau anabaptişti (restul calvinişti), dintre care jumătate femei (lucru semnificativ într-o mişcare alcătuită din bărbaţi în proporţie de două treimi). Era un lucru obişnuit ca anabaptiştii să fie executaţi prin perpelire la foc mic, conştienţi fiind. Înainte de persecuţii, anabaptiştii din unele locuri (de pildă, Freisland) reprezentau mai bine de un sfert din populaţie. Mulţi au trecut la calvinism. În ciuda persecuţiilor, pe la 1650 cam 10% din populaţia de 2.000.000 erau încă anabaptişti.

ANABAPTISMUL TÂRZIU

Hutteriţii şi menoniţii
 

HUTTERIŢII

Istoric

Hutteriţii îşi au sorgintea în Moravia, acolo unde Hubmaier şi alţii au înfiinţat biserici anabaptiste. Aceste biserici reliefau o diferenţă în legătură cu neîmpotrivirea, implicarea creştinului în treburile de stat, bunurile folosite la comun şi alte câteva practici. După aceea, în anul 1528, după vizita lui Hans Hut, câteva sute de oameni conduşi de John Weidermann s-au separat de rest şi au înfiinţat un "cămin comun" (Bruderhof) în care se practica folosirea la comun a bunurilor (ori coproprietatea). Acest grup a fost cel de care s-a ataşat un tânăr pastor din Tirol din Frăţia elveţiană, pe nume Jacob Hutter (?-1536), în anul 1529. Bine educat, având cunoştinţe de geografie şi matematici, foarte destoinic într-ale organizării, aceste calităţi l-au dus pe Hutter spre o ascensiune rapidă în biserică. După moartea lui Hubmaier, el a fost un instrument cheie în împiedicarea dezordinii şi disensiunilor din bisericile Moraviei. Din anul 1535, Hutter a fost ales să conducă bisericile moraviene. El le-a rânduit şi consolidat într-o schemă comunitară, adăugându-le un simţ misionar. Misionarii hutteriţi erau trimişi prin toată Europa pentru a recruta discipoli pentru comunităţile din Moravia. În 1536 însă, în timpul unei călătorii cu scop misionar prin Tirol, Hutter a fost răpit. Ca lider anabaptist al regiunii, Hutter a fost supus unor torturi crunte, fiind legat şi atârnat în cârlige, lăsat în apă rece ca gheaţa până aproape de a muri, mutat apoi în apă fierbinte, apoi fiind tăiat pe trup şi turnându-i-se pe răni rachiu căruia i s-a dat foc. În ciuda unor astfel de cazne, Hutter nu a dat niciodată numele asociaţilor lui şi nici nu s-a dezis de convingeri. Mai târziu, din porunca lui Ferdinand, el a fost ars pe rug în public la Innsbruck, Tirol, locul martiriului lui Blaurock cu ceva ani înainte. În pofida acestor piedici, mişcarea hutterită a început să ia avânt în condiţiile de toleranţă ale domnitorilor deschişi la minte din Moravia, care căutau beneficiile economice ale muncii destoinice hutterite. În această perioadă, conducători noi şi competenţi au fost capabili să realizeze o continuitate, fără teamă de a fi executaţi. Mii de refugiaţi s-au răspândit în Moravia, mulţi fugind de persecuţiile din Tirol. Din anul 1600, confreria Bruderhof număra cam 25.000 de oameni. Aceşti ani înfloritori s-au terminat brusc în primii ani de după 1600, odată cu reapariţia în zonă a puterii catolice. Din pricina persecuţiilor, ei au fost nevoiţi să abandoneze comunităţile din Moravia, mutându-se mai întâi în Transilvania, Slovacia şi Ucraina, înainte de a fi forţaţi să plece în Rusia, începând cu anul 1770. Persecuţia a dus şi la diminuarea drastică a numărului lor, astfel că pe la 1874, întreaga mişcare hutterită de vreo 1000 de membri s-a mutat în Statele Unite. Acolo mişcarea a prosperat. Însă pacifismul lor a atras multă ostilitate în cel de al doilea război mondial, unii mutându-se în Canada, dar majoritatea lor întorcându-se în SUA după război. Prin 1990 hutteriţii erau în număr de vreo 35.000 în întreaga lume, regăsindu-se în 350 Bruderhofs (frăţii).

Învăţături cheie

Primii hutteriţi erau exclusivişti, tinzând să se vadă ca singura biserică adevărată. Asta din cauză că vedeau semnele reale ale bisericii ca incluzând practica folosirii obşteşti, la comun, a bunurilor. Astfel aveau şi o perspectivă teritorială asupra bisericii. De la convertiţi ei doreau să vină pentru a se alătura adevăratei biserici şi comunităţi. Adesea acest lucru necesita călătoria pe mari distanţe. Mulţi convertiţi erau îndemnaţi să lase în urmă cunoştinţele şi rudele necredincioase, deşi le era îngăduit să le scrie şi să îi încurajeze şi pe ei să vină în "paradisul" comunităţilor hutterite. Unii lideri nu se împotriveau nici subtilizării de credincioşi din alte turme anabaptiste. Este cert că relativa prosperitate a comunităţilor acestea i-a convins pe unii indivizi loviţi de sărăcie să devină convertiţi, dar practicarea disciplinei bisericeşti îi elimina uneori pe aceştia. Hutteriţii erau ocrotiţi de excesele spiritualiştilor în temeiul fundalului ideatic al lui Hutter, ca anabaptist elveţian, cu accente pe Scriptură ca unică autoritate. Ei evitau poligamia (un soi de comunism de neveste), însă aveau un sistem educaţional comunitar în care copiii erau crescuţi de mai multe familii. Căsătoriile era deseori aranjate. Deoarece sistemul comunitar cerea o anumită doză de birocraţie şi organizare, hutteriţii au trecut de la un sistem de conducere congregaţional la unul semi-episcopal parohial.

MENONIŢII

După dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons pentru a-şi sluji mişcarea năpăstuită. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele. Acesta a fost rolul lui, iar mulţi istorici argumentează că el ar trebui privit  ca un al patrulea reformist de frunte, după Luther, Zwingly şi Calvin.

Personaje cheie:

Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine pastor. Totuşi, înainte de acest eveniment, el avea anumite îndoieli privind romano-catolicismul. Începând cu ultimii ani ai decadei 1520, Menno a avut anumite întrebări legate de pâinea şi vinul euharistiei,  dacă ele erau într-adevăr trupul şi sângele lui Hristos. Studierea Scripturii nu a făcut decât să îi intensifice îndoielile. Pe 20 martie 1531 el a asistat la execuţia crudă a melchioritului Sicke Freercks (adept al lui Hofmann), lucru care l-a tulburat profund. Întrebându-se de ce un om ar fi gata să moară pentru practica botezului, el a început să studieze aspectele botezului din Scriptură. Ca rezultat, a început să aibă şi îndoieli legate de botezul infantil. (Acea execuţie a fost un punct de cotitură şi pentru Obbe Philips (1500?-1568) care avea să devină o figură centrală a anabaptismului şi cel care l-a botezat pe Menno – însă care până la urmă avea să abandoneze credinţa anabaptistă, în anul 1540). În 1534, Menno a avut primul contact direct cu anabaptiştii, emisari din Munster. Deşi impresionat de zelul lor, el s-a opus vehement fanatismului lor. A rămas însă gânditor, din cauza vieţii sale anterioare şi a compromisului făcut prin rămânerea în siguranţa şi prosperitatea poziţiei sale pastorale catolice. Această mustrare de conştiinţă a fost intensificată când a auzit de măcelul din aprilie 1535, când 300 de anabaptişti din Munster au căutat adăpost într-o abaţie învecinată, (unul dintre ei fiind fratele lui). În acea perioadă el a continuat să examineze chestiunea botezului copiilor, nefiind convins de scrierile lui Luther, Zwingly şi Calvin în această problemă; a început să suspecteze că năpăstuiţii anabaptişti aveau dreptate. În cele din urmă, nu a mai rezistat – conştiinţa îl mustra pentru că stătea deoparte, în timp ce atât de mulţi anabaptişti neajutoraţi şi dezamăgiţi mureau. Într-o duminică, pe 30 ianuarie 1536 (acelaşi an în care a murit Jacob Hutter) a părăsit amvonul  din care încercase fără succes, timp de 9 luni, să îşi predice noile sale crezuri. A trecut la paşnicii anabaptişti melchioriţi, conduşi de Obbe Philips, de către care a şi fost botezat. O vreme s-a îndoit de rolul săi şi s-a retras în estul provinciei Friesland, pentru a cugeta asupra convertirii sale. Acolo a fost contactat de o delegaţie de anabaptişti din Friesland, care l-au rugat să le asigure conducerea. Uns ca înţelept în Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misia de reformare a anabaptiştilor olandezi. Pe măsură ce devenea tot mai cunoscut, Menno a fost obligat să călătorească în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins. În acelaşi timp, el a început o carieră prolifică de cărturar, apărând practica şi doctrina anabaptistă, îndeosebi contra spiritualiştilor profetici post-Munster, cum era David Joris. În 1543, Menno a părăsit Olanda în favoarea nordului Germaniei, unde a putut găsi în fine protecţie, iar următorii 18 ani a continuat să sprijine bisericile. Ultimii săi ani l-au găsit implicat într-o dispută legată de scindarea mişcării. S-a pus problema stricteţii obligativităţii principiului interdicţiei anabaptiste, şi în ce măsură interdicţia poate sau trebuie lăsată deoparte. Până la urmă Menno a susţinut tabăra celor favorabili stricteţii, care au purces să dea "Interdicţia" pentru moderaţi. Moderaţii (care au ajuns cunoscuţi ca waterlanderi) şi-au format apoi propria denominaţie. Waterlanderii semănau în multe aspecte cu baptiştii moderni. Deşi încă pacifişti, ei îngăduiau creştinilor să lucreze în funcţii statale nemilitare. Ei priveau şi celelalte biserici ca fiind valide, chiar dacă ele greşeau, mergând până la îngăduirea căsătoriilor cu credincioşi din biserici de stat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, slăbit de lunga sa luptă pentru biserici.

Învăţături cheie:

Menno Simons a adus mişcarea melchiorită înapoi la preceptele originale ale anabaptiştilor evanghelici elveţieni, cu un puternic accent pe autoritatea unică a Scripturii. Respingând doctrina "Luminii lăuntrice" a spiritualiştilor, Menno a reliefat că lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine. Ca atare, Menno a subliniat şi rolul bisericii, laolaltă cu disciplina bisericească. Calitatea de membru al bisericii trebuia salvgardată de botezarea credinciosului şi păzită prin "Interdicţie". Însă Menno nu a reuşit să înlăture câteva aberaţii doctrinare ale melchioriţilor, precum "Trupul celest" şi doctrina adormirii sufletului. Chiar şi aşa, el era gata să nu meargă dincolo de afirmaţiile Scripturii, refuzând să permită ca aceste doctrine să ajungă o chestiune de scindare a mişcării.

Menonismul după Menno

Chiar înainte de moartea lui Menno, s-au început discuţiile cu anabaptiştii evanghelici ai lui Marpeck în privinţa unificării celor două mişcări. Deşi ambele părţi se simpatizau reciproc, marpeckienii erau încă conştienţi de implicaţiile avute de doctrinele Trupului celest şi a Interdicţiei menoniţilor. Cu toate acestea, diferenţele dintre waterlanderi, menoniţi, marpeckieni şi anabaptiştii elveţieni rigizi au crescut tot mai mult, devenind mai degrabă o problemă practică decât una doctrinară, acum că spiritualismul fusese abandonat. Mişcarea a început să se integreze în curentul menonit. Chiar dacă existau tensiuni (schisma waterlanderilor) – în esenţă, aceste grupări au rămas unite. S-a obţinut toleranţa faţă de menoniţii olandezi în anul 1572, sub Wilhelm de Orania, mulţi menoniţi devenind contribuabili de frunte ai societăţii olandeze. Prin anul 1650, cam 200.000 de oameni erau menoniţi. Totuşi, pe măsură ce persecuţia creştea, era afectată şi vitalitatea spirituală. De la 160.000 de membri în 1700, menoniţii olandezi au suferit treptat o scădere, abandonând principiul lor Sola Scriptura şi îmbrăţişând raţionalismul şi laicizarea Iluminismului. Prin 1873, mai erau doar 15.300 de membri în Olanda, dar de la această dată s-a consemnat o creştere substanţială, pe măsură ce bisericile s-au apropiat de o poziţie mai puţin critică asupra Scripturii. Dincolo de hotarele Olandei, marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în vreme ce altele (precum Amish, care s-a desprins din sânul menoniţilor elveţieni între anii 1693-1697) au luat o opţiune asemănătoare celei a hutteriţilor – formarea de comunităţi de sine stătătoare. Primii menoniţi migraţi în Statele Unite au ajuns acolo în 1663, iar de atunci a exista un curent stabil în această privinţă. Prin 1984, menoniţii numărau 700.000 de oameni în toată lumea, iar convingerile teologice variau de la liberale la arminiene evanghelice – cu un accent puternic pe libertate religioasă şi pacifism.

CONCLUZII

Critici şi aplicaţii doctrinare

În concluzie, vom trece în revistă critica şi aplicaţiile doctrinare ale anabaptismului evanghelic. 
 

TRĂSĂTURI DOCTRINARE CHEIE

APLICAŢII DOCTRINARE
 Învăţămintele istoriei

Pentru multe dintre idealuri anabaptiştii au murit, pentru ca noi să le avem de-a gata. Totuşi, mulţi au şi eşuat. Bunăoară, reformiştii au sprijinit multe adevăruri, însă au permis şi ca tradiţia nebiblică a „creştinătăţii” să îi influenţeze. Rezultatul este că ambele părţi, pe care le înţelegem, au comis greşeli grave în detrimentul evangheliei pe care căutau să o proclame. În 1689, înaintaşii noştri spirituali au confirmat Mărturisirea de credinţă, care a fost formulată pentru a ne feri de erorile trecutului, declarând adevărul. Am face bine să învăţăm din greşelile din trecut, care adesea se repetă, amintindu-ne mereu  de această mărturisire.

Sola Fide

Anabaptiştii de toate convingerile au fost de acord că Biserica a fost zidită numai pe credinţa în Hristos. În acest sens, ei au redescoperit adevărul biblic că biserica locală este o manifestare vizibilă, externă a trupului spiritual universal şi nevăzut al Aleşilor lui Dumnezeu, conform credinţei. Ei au căutat să reconstituie biserica aceasta vizibilă pe ideile Noului Testament, intrarea în această biserică fiind ocrotită prin botezul credinciosului, iar puritatea ei păstrată prin întrebuinţarea Interdicţiei şi a împărtăşirii credinciosului. De aici decurg câteva consecinţe:

Mărturisirea de credinţă din 1689: conştienţi de această greşeală şi dăruiţi libertăţii de conştiinţă, cei care au ticluit Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689 nu au urmat Mărturisirea Westminster pentru a pleda religia obligatorie de stat (vezi 1689 capitolele 21 şi 24; conform textului original al Mărturisirii de credinţă de la Westminster). Baptiştii nu aveau să îşi schimbe vreodată mărturisirea sprijinului libertăţii religiei.

Acestea resping următoarele greşeli de astăzi:

Mărturisirea de credinţă din 1689: capitolele 26:2,6,7 şi 27

Aceste lucruri resping greşelile de astăzi, de exemplu:

Sola Scriptura

Hai să învăţăm din tragedia anabaptiştilor spiritualişti, care au respins principiul acesta şi s-au bizuit pe „cuvântul lăuntric” al spiritului. Începând din 1600, în ciuda faptului că la acea vreme spiritualiştii ameninţau să copleşească mişcarea anabaptistă, până la urmă nici o rămăşiţă a anabaptiştilor spiritualişti nu a supravieţuit. S-a volatilizat (aşa cum au păţit şi mişcarea 'Sfinţeniei' din secolul al XVIII-lea, montaniştii din secolele al II-lea şi al IV-lea etc). Au pierit mii de oameni care au urmat această greşeală şi amăgirile spiritualiştilor, iar la sfârşit, fructul străduinţei lor a fost nimicul. Au supravieţuit doar grupările anabaptiste care s-au întors la principiul NUMAI Scriptura, ca sursă a Cuvântului lui Dumnezeu. Altminteri, în pofida marilor persecuţii şi a sprijinului primit de la stat, magistratura nu a fost capabilă să prevină acceptarea adevărului în ceea ce priveşte separarea bisericii de stat, aşa cum proclamau anabaptiştii. Acest adevăr biblic este acum acceptat de toate naţiunile occidentale, chiar şi de multe din celelalte. Cu cuvintele lui Hubmaier: "Adevărul este nemuritor!" (On the Sword – Despre Sabie, 1527). Dumnezeu a făgăduit să îşi ţină Cuvântul, acolo unde acesta este pe deplin propovăduit şi trăit prin biserică.

Mărturisirea Baptistă din 1689: Capitolul 1: Despre Sfânta Scriptură (mai ales paragrafele 1 şi 6). De asemenea 14:1.

Aceste idei resping greşelile de astăzi, de exemplu:

Sola Gracia

Aceasta a fost zona celui mai mare eşec al anabaptiştilor. Insistând pe „liberul” arbitru omenesc ca sursă fundamentală de mântuire şi practicând negarea păcatului originar, anabaptiştii (şi majoritatea baptiştilor moderni) au creat un substrat pentru un fel de credulitate care a dus la multe convertiri contrafăcute, false (precum Hut, Denck etc), şi apoi a supt viaţa duhovnicească din biserici. Ca rezultat, în condiţiile doctrinei mântuirii, anabaptiştii erau mai apropiaţi de romano-catolicism, cu principiul lui de cooperare între credinţă şi fapte, decât de principiul reformist „Numai Slava”.

Mărturisirea baptistă din 1689: Capitolele 3-20.

Acest lucru respinge greşelile actuale, de exemplu:

Astăzi, din păcate, multe grupări care descind din anabaptiştii de la început şi-au pierdut fermitatea iniţială şi au devenit fie enclave culturale (de pildă populaţia Amish), fie au adoptat la scară mare valori ale societăţii înconjurătoare, fiind astfel mai tolerate şi asimilate (de exemplu, menoniţii liberali contemporani). Ar trebui să căutăm să fim diferiţi şi " să stăm în credinţă neabătuţi, cea care a fost dată cândva sfinţilor." (Iuda 3).

Dualismul: este un alt rezultat al înţelegerii eronate a rolului Slavei în mântuire. Mulţi au pus legea Vechiului Testament (îndeosebi Cele 10 Porunci) mai presus şi chiar contra slavei. Suntem 'dezlegaţi'  de Lege, putând virtual să facem ce ne place – sau, în cel mai bun caz, să trăim după 'Legea lui Hristos'. Asta în loc de a vedea Legea Morală a lui Dumnezeu, aşa cum se reflectă ea în natura sfântă a Lui; Legea Rituală, aşa cum este continuată prin Hristos,  precum şi continuitatea principiilor din legea civilă. Adesea acest lucru, această omisiune duce la înţelegerea greşită a faptului că sfinţii din Vechiul Testament au fost mântuiţi supunându-se Legii (deşi şi cu credinţă) – în timp ce creştinii sunt mântuiţi doar 'hotărând(u-se) întru Hristos' (='slavă').

Mărturisirea Baptistă din 1689: capitolele 16; 22:6,8; 23; 24:2

Acest lucru respinge unele greşeli de astăzi, de exemplu:

CONCLUZII FINALE

Acesta a fost un studiu detaliat despre o perioadă tulbure din istoria Bisericii. Haideţi să învăţăm din greşelile făcute deopotrivă de magistraţii reprezentând puterea şi de anabaptişti, pentru că multe dintre aceste greşeli încă persistă printre noi. Haideţi să luăm ce este mai bun din trecut, ce a fost încercat prin Cuvânt, pentru a putea dăinui în prezent.
 

BIBLIOGRAFIE

Acest secol a văzut o creştere dramatică în privinţa studiului scolastic despre anabaptişti. Acest lucru s-a întâmplat ca urmare a întoarcerii către sursele de bază, care i-au arătat pe cei mai mulţi dintre anabaptişti ca fiind oameni pioşi, supuşi, mai mult decât cazurile din istorisirile de mai sus. În consecinţă, acum există un material de informare îmbelşugat. Printre exemplele cele mai elocvente sunt:
 

·  Baylor, Michael G (ed.) (1991) The Radical Reformation. Cambridge; New York: Cambridge University Press. [Consists of extracts from primary source materials.]

·  Clasen, Claus Peter (1972)Anabaptism - a social history, 1525-1618: Switzerland , Moravia, South and Central Germany. Ithaca, Cornell University Press.

·  Estep, William Roscoe (1996) The Anabaptist story: an introduction to sixteenth-century Anabaptism. 3rd ed., rev. and enl. Grand Rapids, Mich.: William B. Eerdmans.

·  Verduin, Leonard (1964) The reformers and their stepchildren. Grand Rapids: Eerdmans.

·  Williams, George Huntston (1962) The Radical Reformation. Philadelphia, Westminster Press.

În ultimii ani s-a scris mult despre "aripa stângă a Reformei" sau " Reforma Radicală." Aceşti termeni se referă la acei indivizi şi la acele grupuri care au respins deopotrivă tradiţia romano-catolică şi alternativele protestante la ea, în numele a ceea ce ei considerau a fi adevăratul creştinism sau creştinismul apostolic. Ca rezultat, ei au fost persecutaţi şi de catolici, şi de protestanţi, iar ideile şi vieţile lor au fost atacate fără preget, adesea fără a se cunoaşte cum se cuvine convingerile pentru care luptau. Atacurile din partea oponenţilor lor au avut amploare mare, în vreme ce declaraţiile lor despre sine au fost fie ignorate, fie înăbuşite, astfel încât timp de atâtea secole puţine informaţii au fost viabile. Doar în ultimele decenii s-a restabilit cumva echilibrul balanţei, prin munca erudiţilor care au descoperit documentele şi subiectele importante ale acestora, pentru o apreciere obiectivă. Acum este limpede că importanţa radicalilor a fost mare, iar Reforma nu poate fi concepută fără dânşii.

Pentru o bună desluşire, termenul „protestant” nu se va folosi acestor grupări, fiind păstrat pentru adepţii lui Luther, Calvin, Zwingli şi ai altor fondatori de biserici care au primit sancţiuni oficiale într-o ţară sau alta. O caracteristică a radicalilor este văzută de unii scolastici ca fiind un element distinctiv esenţial, anume aceea a negării oricărei legături cu statul. Pentru celelalte trăsături, este dificil să găsim o definiţie generală, din pricina variaţiunilor mari din cadrul mişcării. Vom întrebuinţa clasificarea clasică, care împarte aripa stângă în trei curente principale: anabaptişti, spiritualişti şi raţionalişti evanghelici.

ANABAPTIŞTII

Cuvântul „anabaptişti” înseamnă literal „rebotezători”, fiind uzitat de inamicii contemporani ai radicalilor şi de generaţiile următoare, pentru a descrie întreaga mişcare de aripă stângă. Este un termen nefericit ales şi ambiguu, din câteva motive. Vorbind într-un sens strict, nici una dintre grupările religioase ale perioadei Reformei nu au crezut în rebotezare; multe au pledat pentru botezul adulţilor, sau botezul credinciosului, cu convingerea că botezul infantil nu era valid. Acestea, prin urmare, afirmau că botezul adevărat nu era o rebotezare, ci singura. Mai mult, deşi botezul credinciosului era important pentru aceşti oameni, el nu era punctul central al credinţei lor şi ar fi o inexactitate să îi denumim după acest aspect. A fost convenabil pentru inamicii lor să îi numească „rebotezători”, deoarece acest lucru îi făcea mai lesne supuşi persecuţiilor sub Codul lui Justinian, folosit iniţial împotriva donatiştilor, acest cod numind ofense capitale rebotezarea sau tăgăduirea Treimii.

Originea caracteristicilor distinctive ale anabaptiştilor este încă un subiect dezbătut. Unii erudiţi pun accentul pe doctrina lor legată de biserică. Spre deosebire de catolici şi principalele grupări protestante, care credeau în bisericile teritoriale strâns legate de stat, anabaptiştii au crezut într-o adunare voluntară a credincioşilor ca biserică. Într-o biserică teritorială, calitatea de membru era obligatorie pentru toate persoanele care vieţuiau în zona în care se afla biserica, iar autorităţile civile cooperau cu biserica în impunerea disciplinei ecleziastice. Pentru anabaptişti, biserica era un organism al sfinţilor, membrii ei erau voluntari, iar disciplina era administrată de biserică. Cea mai severă pedeapsă a acestei discipline era interdicţia, în care membrul bisericesc care a greşit avea să fie complet rupt de legături şi contacte cu cei credincioşi şi dezaprobat de ei la modul absolut.

În ruperea lor de lume, multe grupuri anabaptiste au refuzat să servească în slujbe de magistrat sau soldat, iar alţii au refuzat să plătească taxele de război, cu toate că în celelalte privinţe ei aveau convingerea că trebuie să fie supuşi. Oricum, ei au negat orice drept al statului de a interfera în afacerile interne ale bisericii. Ei se credeau a fi continuatorii tiparului lăsat de apostoli şi priveau spre contemporanii lor cu o anume aroganţă spirituală, foarte siguri că adevărul era păstrat doar în convingerile şi preceptele lor. Au existat şi o mulţime de certuri şi conflicte între grupările anabaptiste. Convingerea lor privind separaţia bisericii de stat a dus, în mod firesc, la ideea toleranţei religioase, iar unii dintre liderii lor au vorbit elocvent în apărarea acestui principiu, însă alţii au afişat puţină toleranţă pentru cei care nu erau de acord cu dânşii.

Unii erudiţi moderni, îndeosebi cei a căror afiliaţie religioasă îi face descendenţi spirituali ai anabaptiştilor, văd esenţa anabaptismului în ideea de discipol. Cu certitudine, aceasta a fost una dintre ideile lor principale; ei au interpretat literalmente principiile din Biblie, inclusiv îndemnul de a merge prin lume pentru a propovădui Evanghelia.

Contemporanii ostili lor, inclusiv Luther, i-au văzut pe anabaptişti ca pe nişte revoluţionari violenţi, cu sorgintea în oameni precum Müntzer, Carlstadt şi "profeţii din Zwickau." Tulburările pricinuite de Revolta Ţărănească şi, ulterior, cele din Mnster (care vor fi discutate mai încolo) păreau să confirme aceste suspiciuni, cărora le-a fost mai apoi dată o formă literară în scrierile lui Bullinger, succesor al lui Zwingli din Zurich. Unii cercetători moderni acceptă faptul că au existat într-adevăr forme de violenţă din aceste surse, în primele zile ale mişcării.

Alţii reliefează caracterul paşnic al celor mai mulţi anabaptişti, atribuindu-le originea în evenimentele din interiorul şi din jurul oraşului Zurich. Printre primii adepţi ai lui Zwingli din acest oraş au fost oameni care au simţit că, pe măsură ce timpul trecea, reformistul le trădează aşteptările prin dorinţa lui de a se supune autorităţilor civile în chestiunile de religie şi prin acceptarea ideii de biserică de stat. A Doua Dispută din Zurich, din octombrie 1523, a ajutat la luarea unei decizii, iar în vara următoare exista în Zurich o tabără care îi era potrivnică.

Cel dintâi lider al ei a fost Conrad Grebel, denumit "întâiul anabaptist." Provenea dintr-o familie din mica nobilime, cea care forma o parte din oligarhia stăpânitoare din Zurich, el fiind un om cu educaţie universitară, cu profil umanist. Pentru o vreme el a fost prieten apropiat al lui Zwingli, prin a cărui influenţă a trăit un soi de convertire în anul 1522, ajungând la o perspectivă mai serioasă asupra religiei. Treptat Grebel şi ceilalţi deveneau tot mai dezamăgiţi de ceea ce considerau ei a fi abandonul lui Zwingli faţă de principiile evanghelice, fiind chiar denunţaţi la un moment dat, de la amvon, de către Zwingli şi alţi prelaţi din Zurich. Chestiunea de căpătâi între radicali, care au ajuns să fie numiţi Frăţia Elveţiană şi Zwingli, laolaltă cu autorităţile civile care îl sprijineau, era botezul. Grebel şi cei care l-au urmat i-au amintit lui Zwingli că odată respingea şi el botezul infantil, afirmând că şi-au extras ideile chiar din cea a lui.

În ianuarie 1525, o dispută publică a avut loc în Zurich, cu Zwingli şi colegul său, Bullinger înfruntându-i pe Grebel şi prietenii lui, Felix Manz, Wilhelm Reublin şi Georg Cajacob, numit Blaurock. Deşi radicalii şi-au apărat convingerile cu mare elocvenţă, negând că botezul infantil s-ar regăsi în vreo secţiune din Scriptură, consiliul orăşenesc a decis în favoarea lui Zwingli şi a botezului copiilor.

Întâlnirile Frăţiei au fost interzise, iar părinţilor li s-a ordonat să îşi boteze copiii în opt zile, dacă nu o făcuseră până atunci, sub sancţiunea expulzării din oraş. Răspunsul a venit pe 21 ianuarie, atunci când Grebel, un mirean, l-a botezat pe Blaurock, preot hirotonit. Până în zilele noastre Frăţia s-a opus botezului infantil; acum ei au mers şi mai departe, cu un pas de fidelitate faţă de idee, introducând botezarea adulţilor. 21 ianuarie 1525 a marcat începutul unei mişcări care a adăugat o nouă dimensiune elanului religios al perioadei respective şi un nou element în istoria creştinismului.

Mişcarea s-a răspândit rapid. Frăţia a început evanghelizarea teritoriilor învecinate cu real succes, convertind şi botezând mulţi oameni. În luna octombrie, Grebel, Manz şi Blaurock au fost toţi arestaţi. După o altă dispută, în care l-au înfruntat iarăşi pe Zwingli, au fost conferiţi judecăţii. Aici Zwingli a cuvântat împotriva lor, aducându-le acuzaţii bazate pe rapoarte cu provenienţă de mâna a doua şi a treia, fără temeiuri faptice. Ei se opuneau tuturor guvernărilor civile, credeau că toate lucrurile trebuie folosite la comun şi afirmau că cei care au căpătat botezul nu putea păcătui. El a mai raportat, după nişte vorbe auzite, o remarcă a lui Blaurock care părea să sancţioneze rezistenţa cu arma în mână.

Cu toate că acuzaţii s-au apărat cu elocvenţă în faţa acestor acuzaţii de comunism şi revoluţionarism, au fost cu toţii condamnaţi la închisoare, în 18 noiembrie, dându-li-se doar pâine şi apă. Pe durata iernii au fost întemniţaţi şi alţi anabaptişti în Zurich, inclusiv Hubmaier, despre care vom spune mai multe ceva mai încolo. Mişcarea a continuat şi a crescut, însă, un nou proces de judecată s-a ţinut în martie 1526, ducând la întemniţarea pe viaţă a celor trei lideri şi a altor paisprezece oameni, inclusiv şase femei. În data de 7 martie, consiliul a emis un decret împotriva rebotezării; pedeapsa pentru nesupunere era moartea prin înecare. Două săptămâni mai târziu, prizonierii au scăpat. Cei trei lideri au apucat-o pe căi separate, propovăduindu-şi însă credinţa. Politica lui Zwingli faţă de anabaptişti a continuat să se înăsprească; în noiembrie, consiliul a decretat pedeapsa cu moarte pentru oricine ar fi ascultat un anabaptist predicând.

În luna decembrie, Manz şi Blaurock au fost prinşi şi judecaţi. Blaurock, care nu era cetăţean al oraşului Zurich, a fost biciuit şi alungat. Manz a fost executat prin înecare, pe 5 ianuarie 1527, devenind astfel primul martir anabaptist. Grebel deja murise, se pare că de ciumă, prin august 1526.

Printre alţi anabaptişti aflaţi în Zurich în acea perioadă era şi Balthasar Hubmaier (m. 1528). El obţinuse diploma de doctor în teologie la Universitatea din Ingolstadt, unde avusese o carieră meritorie. Mai apoi avea să fie predicator prim în catedrala din Regensburg (Ratisbon). Acolo a avut un rol de conducere într-o mişcare antisemită, mişcare care a dus la expulzarea evreilor din urbe în anul 1519. Din 1522 el a abandonat biserica romană. A venit în Zurich şi acolo a expus opinii radicale precum cele ale lui Grebel. A părăsit oraşul după disputa din 1523, fiind supus hărţuirilor din partea autorităţilor imperiale, din pricina convingerilor sale. În 1524 el a scris un mic tom, intitulat Despre eretici şi cei care îi ard pe rug. Este una dintre primele pledoarii în favoarea toleranţei religioase. Dacă ereticii nu pot fi întorşi din greşeala lor prin mijloacele Scripturii, argumenta el, atunci ar trebui lăsaţi în sminteala lor. Inchizitorii care condamnă eretici la ardere pe rug sunt cei mai mari eretici dintre toţi. A arde eretici înseamnă în aparenţă a-L sluji pe Hristos, dar în realitate este o negare a Lui.

Din anul 1525 Hubmaier, locuind acum în Waldshut, a devenit anabaptist, acceptând rebotezarea pentru el şi începând să îi reboteze şi pe alţii. S-a implicat în controversa în care pleda pentru botezarea credinciosului, în timp ce Zwingli argumenta că anabaptiştii tindeau să strice rânduiala stabilită. Mai târziu în decursul anului 1525, trupele austriece au ocupat oraşul Waldshut din cauza convingerilor religioase radicale care se înrădăcinaseră aici, iar Hubmaier a fugit în Zurich, acolo fiind însă repede arestat. Torturat fiind, s-a dezis de opiniile sale, un lucru pe care ulterior avea să îl regrete amarnic. Alungat din oraş, s-a refugiat în cele din urmă în Moravia pentru o vreme. În Moravia, regiune a coroanei de Boemia, nobilii se bucurau de un decret de independenţă şi i-au putut proteja pe radicalii religioşi de pe proprietăţile lor. Unii dintre ei au fost convertiţi de Hubmaier, el fiind capabil să lucreze fără oprelişti în oraşul vecin, Nikolsburg. Se pare că în decurs de şase ani, mii de oameni au fost rebotezaţi.

În interiorul comunităţii însă, a avut loc o scindare. Hubmaier era mai conservator decât alţi lideri, îndeosebi Hans Hut, care fusese puternic influenţat de ideile radicale ale lui Thomas Müntzer. Hubmaier credea că statul era o rânduială a lui Dumnezeu, preconizând şi posibilitatea existenţei magistratului creştin, el sancţionând doar pedeapsa capitală şi războaiele. Grupul mai radical dorea o comunitate a bunurilor şi a negat că creştinii ar putea folosi sabia pentru autoapărare, că ar putea servi ca magistraţi sau că ar trebui să plătească taxe. Hut, ca mulţi dintre anabaptişti, trăia într-o atmosferă escatologică: el se aştepta la venirea iminentă a lui Hristos, despre care spunea că a fost prezisă pentru Rusaliile anului 1528. El credea în viziuni şi vise, ca purtătoare ale revelaţiilor divine. Vorbea cu un entuziasm nestăpânit, care i-a convins pe mulţi; înainte de venirea în Moravia, avusese un real succes în conducerea comunităţii anabaptiste din Augsburg. Era misia lui, afirma el, să vestească îndepărtarea celor fără Dumnezeu de către cei vrednici. În Moravia însă, i s-a opus cu succes Hubmaier, care avea sprijinul nobililor locali, iar Hut a fost întemniţat.

Hut a reuşit să scape şi s-a dus la Viena. În Austria el a predicat cu mare succes. În 1527, în timp ce lua parte la aşa numitul Sinod al Martirilor anabaptiştilor din Augsburg, el a fost arestat, torturat şi conferit judecăţii. Înainte ca judecata să se fi încheiat, a murit, accidental sau în tentativa de a evada. Trupul său a fost ars pe rug.

Atitudinea favorabilă a lui Hubmaier faţă de guvernarea civilă nu l-a scăpat de soartă pe care le-o pregătise această stăpânire civilă anabaptiştilor. În 1526 Ferdinand, fratele regelui Carol al V-lea, a devenit margraf de Moravia, atunci când a fost uns ca rege al Boemiei. El s-a pornit rapid pe zdrobirea anabaptiştilor. Hubmaier şi soţia sa au fost întemniţaţi şi judecaţi. De această dată a rezistat torturii şi a fost ars pe rug în Viena, pe 10 martie 1528. Trei zile mai târziu, soţia sa, de a cărei loialitate conjugală şi principială el nu se îndoise vreodată, a fost aruncată în Dunăre, cu o piatră legată în jurul gâtului.

În Nikolsburg a continuat conflictul dintre facţiunile lui Hubmaier şi Hut, asta până ce seniorul din zonă i-a cerut taberei radicale să îi părăsească ţinutul. S-au mutat la Austerlitz, la vreo 30 de mile spre nord, acolo fiind bine primiţi de nobilii locali; s-au şi stabilit acolo, în 1528. Acest grup din Austerlitz ocupă o poziţie de mare însemnătate istorică, deoarece a fost prima grupare anabaptistă care a format o societate complet comunitară. Urmând exemplul apostolilor şi a bisericii de la începuturi, ei practicau punerea la comun a bunurilor, acestea fiind administrate de oficiali aleşi. Acest fel de comunism a fost pe deplin stabilit începând cu 1529, anul în care a sosit şi Jacob Hutter, a cărui influenţă în rândul lor a fost atât de profundă, încât ei i-au purtat numele şi au fost cunoscuţi de atunci ca hutteriţi.

Hutter era un tirolez care deprinsese meşteşugul de pălărier, de unde şi-a luat şi numele (cuvântul german pentru pălărie este „Hut”). A ajuns conducătorul anabaptiştilor tirolezi şi, pentru a scăpa de persecuţii, a organizat o migraţiune a adepţilor lui către un loc de mai mare siguranţă, în Moravia. El a rămas în Tirol, dar a fost chemat în Moravia pentru a domoli conflictele pricinuite de sosirea noilor veniţi, lucru care agravase discordia care deja era endemică printre anabaptiştii moravieni. Convins de misiunea sa divină de a conduce grupările moraviene, el a reuşit să se afirme până la urmă în poziţia de conducere. A crezut şi că anabaptiştii săi erau adevărata biserică, lucru pe care l-a indus şi celor care îl urmau, biserică dincolo de care nu exista mântuire.

Ferdinand I şi-a continuat eforturile pentru suprimarea anabaptiştilor, astfel că în 1535 ei erau alungaţi din Moravia. Nu aveau unde să se ducă şi au îndurat mari dificultăţi, ca rătăcitori fără de casă. Aceasta era soarta obişnuită a anabaptiştilor din acea perioadă. Hutter, îndemnat de ai săi să caute ceva pentru propria sa siguranţă, s-a întors în Tirol. El credea că suferinţa era inevitabilă pentru cei aleşi şi că acest lucru îi va duce până la urmă la triumf. Prins de autorităţile austriece, el a îndurat cu stoicism şi fermitate tortura. Pe 25 februarie 1536, a fost trimis la moarte prin ardere.

Persecuţia nu a reuşit să înfrângă spiritul hutteriţilor sau să le distrugă organizarea. În 1536 au decis să se împartă în grupuri mici şi să îşi caute locuinţe şi slujbe. Nobilii, care fuseseră refractari în a-i expulza cu un an înainte, au fost bucuroşi să îi primească înapoi, fiind însă atenţi să evite o sfidare făţişă a legii. Frăţia a putut astfel să îşi reclădească vechile comunităţi, să înfiinţeze altele noi şi să organizeze un misionariat sistematic şi eficient, cel mai bun din Europa acelei vremi. Misionarii au fost persecutaţi fără milă; patru cincimi din numărul lor au fost executate. Comunităţile moraviene au fost supuse unei alte perioade de persecuţii crunte începând cu 1547, până la moartea lui Ferdinand din 1564. A urmat apoi o perioadă în care au fost lăsaţi în pace, fiind capabili să îşi desfăşoare activităţile de prozelitism, care adesea erau acompaniate de mândrie şi intoleranţă de sine, dar şi de siguranţă pe sine. Unul din motivele acestei atitudini era numărul mare de secte diferite care s-a dezvoltat în jurul lor în Moravia; conform unui călător veneţian care a trecut prin zonă, erau treisprezece sau paisprezece secte diferite numai în regiunea Austerlitz.

Până şi în cadrul grupării hutterite au existat disensiuni şi lipsă de bună înţelegere. Predicatorii erau dominatori şi exclusivişti; membrii erau în mod constant în conflict unii cu ceilalţi; iar uzul interdicţiei, o trăsătură a comunităţilor anabaptiste, era dus până la extrem printre hutteriţi, membrilor excluşi refuzându-li-se până şi puţină hrană şi băutură. Nu mai puţin adevărat este însă că prosperitatea hutteriţilor şi gradul de toleranţă de care dispuneau s-au dovedit foarte atractive pentru alţi radicali religioşi, care i-au vizitat şi au încercat să se unească cu dânşii. Aici se includ greci, italieni şi poloni.

În 1572 hutteriţii au atins apogeul succesului şi prosperităţii, având cam trei mii de adulţi botezaţi şi o economie înfloritoare. În acel an lucrurile s-au schimbat, atunci când protectorul lor, seniorul Liechtenstein a murit fără a avea urmaşi. În 1576, statul i-a vândut domeniile unui membru al unei familii catolice devotate, care a luat măsuri energice împotriva ereticilor în şi în jurul oraşului Nikolsburg. Faptele sale au fost duse până la sfârşit în secolul al XVII-lea, prin eforturile concertate ale ordinului iezuit şi guvernului austriac. Mii de oameni au murit în timpul persecuţiilor; potrivit unui cronicar, au fost hăcuiţi pe masa de tortură, arşi, perpeliţi în foc, puşi la cazne cu fier înroşit, închişi în case cărora li se dădea foc, spânzuraţi în copaci, spintecaţi cu sabia, înecaţi, înfometaţi în închisoare şi aşa mai departe. Au fost siliţi să trăiască în peşteri şi văgăuni, în păduri, în zone sterpe şi caverne. Până la urmă au fost stârpiţi în Moravia, dar au continuat să existe în alte ţări, inclusiv în Statele Unite.

Trebuie menţionat ceva despre organizarea socială şi economică a acestui comunism hutterit. Motivaţia ei nu a fost una economică, ci religioasă. Bunurile la comun erau văzute ca o expresie a înfrăţirii, a iubirii frăţeşti. Doar dacă toate bunurile erau deţinute în comun se putea înlătura egoismul şi se putea obţine o asemuire cu Hristos. Organizarea hutterită era orice, numai nu individualistă. Comunitatea celor credincioşi era adevărata biserică, dincolo de care nimeni nu putea căpăta izbăvirea, iar fiecare individ al comunităţii datora o supunere totală. Unitatea de bază în comunităţile lor era „gospodăria”, care în mod normal era alcătuită din câteva sute de persoane care trăiau într-o clădire, sub diriguirea unui membru conducător, cunoscut sub denumirea de "gospodar". Toţi membrii mâncau într-o sală de mese la comun; grădiniţele, saloanele pentru bolnavi şi şcolile erau şi ele îngrijite în comun. Dincolo de efecte personale precum îmbrăcămintea şi lenjeria de pat, nu existau posesiuni individuale. Căsătoria cu o persoană din afară rezulta în expulzarea din comunitate; iar tinerele erau uneori obligate să încheie căsătorii care nu erau deloc pe placul lor.

Căpetenia întregii comunităţi hutterite era cel cunoscut sub numele de episcop şef. Sub el se situau "prelaţii Cuvântului" sau înţelepţii, apoi "prelaţii trebuinţelor" sau diaconii. Predicatorii erau aleşi de întreaga comunitate şi aveau multă autoritate. Astfel, Frăţia Hutterită prezenta una dintre cele mai bine organizate comunităţi religioase ale vremii. Dacă nu a înflorit către un model de dragoste frăţească, a atins neîndoielnic o culme de prosperitate economică. Hutteriţii culegeau cele mai mari recolte din regiune, aveau cei mai buni cai. Meşteşugarii lor erau şi ei cât se poate de destoinici.

Anabaptiştii erau oameni cu obiceiuri paşnice, care nu erau interesaţi de răsturnarea violentă a instituţiilor existente. Faptul că au fost consideraţi periculoşi a fost rezultatul, în parte, a doctrinelor lor religioase neortodoxe, doctrine privite ca fiind subversive într-o epocă a uniunii strânse dintre stat şi biserică, iar pe de altă parte din cauza activităţilor unor oameni ca Andreas Carlstadt, Thomas Müntzer şi Melchior Hofmann, precum şi a evenimentelor tragice dintre 1534 şi 1535 din Munster, evenimente care par să fi format părerea celorlalţi despre dânşii.

Andreas Bodenstein von Carlstadt era un vechi coleg din facultate al lui Luther, la Universitatea din Wittenberg, şi a ajuns unul dintre adepţii lui Luther. Totuşi el s-a dus repede dincolo de liderul său în privinţa radicalismului opiniilor, fiind alungat din Saxonia în 1524. Când locuia în Rothenburg, el s-a implicat în Răscoala Ţărănească, fiind întemniţat, dar a scăpat şi a găsit refugiu împreună cu Luther, care şi-a primit generos vechiul adversar în propria casă pentru o vreme, făcându-i posibilă şederea în vecinătatea oraşului Wittenberg din 1525 până în 1529. În ultimii săi ani, Carlstadt a devenit mai conservator. Şi-a sfârşit zilele ca profesor de teologie la Basel, unde ciuma i-a venit de hac în anul 1541.

Vederile sale radicale au avut parte de influenţe. El a fost primul care să declare public o opinie pur simbolică despre împărtăşanie, cum că pâinea şi vinul erau doar nişte simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos şi că Hristos nu era prezent în împărtăşanie. Atât botezul, cât şi sfânta cuminecătură erau nişte ritualuri complet inutile. El a refuzat să boteze copiii şi se pare că ar fi suspendat slujba de împărtăşanie în timp ce era încă preot în Saxonia. A mers astfel chiar mai departe de poziţia anabaptiştilor, deoarece ei credeau încă în aceste rituri, deşi nu în forma lor tradiţională. Opiniile sale despre sfânta împărtăşanie ar fi putut fi influenţate de Zwingli, iar el pare să fi avut un anumit impact asupra umaniştilor şi artiştilor; în 1519 el i-a dedicat o carte lui Albrecht Dürer.

Un personaj mai formidabil a fost Thomas Müntzer, pe care l-au studiat mult în ultimii ani erudiţii occidentali, precum şi comuniştii. Încă de pe vremea lui Friedrich Engels, comuniştii au făcut din el un erou. Müntzer însă, nu era interesat în primul rând de lupta de clasă, ci de religie. Era un om învăţat, cu diplomă în teologie şi cunoştinţe de greacă şi ebraică. Ca preot în oraşul saxon Zwickau, a început să ţină predici care deveneau din ce în ce mai radicale. A devenit asociat cu profeţii din Zwickau, cei care credeau în revelaţii directe de la Sfântul Duh, negau botezul infantil şi priveau izbânda turcilor ca pe antihrist, după care urma să vină Împărăţia milenară. Müntzer a crezut că acest mileniu va fi prefaţat printr-o revoltă sângeroasă a aleşilor, care îi vor măcelări pe cei fără de Dumnezeu.

A început să îşi îndrepte predicile exclusiv către cei săraci şi să îşi pună nădejdea de restaurare a adevărului în oamenii de rând. Discursul lui era atât de incendiar, încât a fost expulzat din Zwickau şi ulterior din Praga. Ca şi Carlstadt, el fusese cândva adeptul lui Luther, mai apoi însă a respins preceptele acestuia. În oraşul saxon Allstedt, unde a ajuns pastor în 1523, el a atras de partea lui un număr mare de adepţi dintre cei provenind din clasele inferioare şi a organizat "Liga Aleşilor" pentru a duce până la final Reforma, urmând să aştepte imediat sosirea mileniului promis. Ca rezultat al conducerii lui, o capelă învecinată a fost distrusă de adepţii săi, în martie 1524. Müntzer nu a ezitat să predice despre iminenta distrugere sângeroasă a celor fără frica lui Dumnezeu, în prezenţa fratelui şi a nepotului lui Frederick cel Înţelept (ambii aveau să fie electori ai Saxoniei), urmându-i să treacă la conducerea acestei lucrări pioase. Aici se pare că el i-a identificat pe cei fără de Dumnezeu în persoana pastorilor luterani şi poate chiar în însuşi Luther. Mai apoi s-a întors împotriva prinţilor, prezicând decăderea lor în viitorul apropiat. Atunci când principii, în mod firesc alarmaţi şi avertizaţi de către Luther, au încercat să îi restricţioneze activităţile revoluţionare, el a replicat prin pamflete, atacându-i în scris deopotrivă pe principi şi pe Luther. Prinţii, scria el, trebuie daţi jos şi conducerea trebuie preluată de cei nevoiaşi, care erau conduşi de Dumnezeu şi Îl slujeau. Profetul lor era, bineînţeles, chiar Müntzer. În august  1524, el a fugit din Allstedt, încălcându-şi promisiunea de a nu părăsi oraşul.

După ce a hoinărit o vreme, predicând şi fiind alungat mereu, cariera sa a ajuns pe culmi şi s-a sfârşit cu Răscoala Ţărănească. El şi-a atras adepţi dintre ţăranii turingieni, pe care i-a îndemnat să grăbească triumful celor cucernici printr-o violenţă neostoită. În luna aprilie a anului 1525, el a luat parte la un raid care a distrus mănăstiri de călugări şi de maici. În aceeaşi lună a scris o epistolă în care se vedea pofta de sânge, trimisă adepţilor lui din Allstedt: "Pe ei, pe ei, cât încă arde focul! Nu lăsaţi săbiile să zacă!" În Frankenhausen era o oaste de opt mii de ţărani, aceştia cerându-i lui Müntzer să îi conducă. El a făcut-o, încrezător că mânia Atotputernicului îi va nimici pe duşmani. Ţăranii nu erau instruiţi, nu erau echipaţi cum se cuvine şi nici nu aveau o conducere militară destoinică. Au înfrunta armata unor prinţi, condusă de Philip de Hesse, oaste bine antrenată, bine echipată şi condusă după regulile artei militare. Ţăranilor li s-a oferit şansa de a pleca fără a li se face vreun rău, dacă îl abandonau pe Müntzer, însă Müntzer le-a făgăduit că Dumnezeu îi va ocroti şi le va aduce izbânda. Prinţii, neprimind vreun răspuns la ofertă,  au trecut la atac. Ţăranii au fost răzleţiţi şi înfrânţi. Aceasta a fost bătălia de la Frankenhausen (15 mai 1525). Müntzer nu a mai trăit mult; a fost găsit ascunzându-se într-o pivniţă şi, după ce a fost torturat, a fost decapitat pe 27 mai. Înainte de moarte, el s-a dezis de convingeri şi a luat sfânta împărtăşanie conform ritului catolic.

Un alt profet aţâţător, cu veleităţi escatologice, a fost Melchior Hofmann, un blănar şvab, care a început tot ca adept al lui Luther, despărţindu-se mai apoi de el. Ca predicator ambulant, el a reuşit un adevărat record de expulzări. A fost alungat din teritoriile Cavalerilor Teutoni şi din cele ale regilor Suediei şi Danemarcei; altă dată a trebuit să îşi ia tălpăşiţa din oraşul Lubeck pentru a scăpa cu viaţă. A devenit anabaptist în Strasbourg, în anul 1530, având ulterior mare succes în Olanda, unde şi-a câştigat un mare număr de adepţi fanatici. În 1531, zece dintre adepţii lui au fost decapitaţi la Haga. Hofmann a petrecut o bună bucată de vreme şi în Strasbourg, oraş care era convins că va fi scena sosirii Împărăţiei lui Hristos. Mai întâi va fi acolo o măcelărire îngrozitoare a necredincioşilor, iar cei credincioşi vor izbândi. Hristos va apărea, întâmpinat de 144.000 de izbăviţi, cei pomeniţi în capitolul al paisprezecelea al Apocalipsei, cu Hofmann ca şi căpetenie. În luna mai 1533, în Strasbourg, Hofmann a provocat intenţionat propria sa arestare. A rămas în închisoare, continuând să prezică asediul şi sosirea Domnului, până la moartea sa din 1543.

Hofmann se vedea ca un Enoh sau Ilie, adică un martor uns pentru A Doua Venire. Spre deosebire de Carlstadt şi Müntzer, nu a fost un om cu înclinaţii spre studiu, dar credea că inspiraţia de la Sfântul Duh îi ţinea loc de educaţie şi că învăţătura din cărţi era doar un obstacol. Învăţăturile sale despre sfârşitul iminent al lumii, viziunile, visele şi revelaţiile sale, profeţiile, toate au avut un efect puternic şi neliniştitor asupra atmosferei încărcate şi saturate religios din acea vreme, îndeosebi în rândul celor săraci, mereu pregătiţi să caute în viitor şi în lucruri supranaturale ceva compensatoriu pentru greutăţile lor zilnice. Deşi a pledat pentru supunerea necondiţionată faţă de guvernarea civilă, care oricum nu avea să dureze prea mult, odată ce lumea se îndrepta iute spre sfârşit, rezultatul inevitabil al faptelor sale au fost violenţa şi tulburările. Contemporanii lui au văzut o legătură între faptele lui din Olanda şi evenimentele tragice din Münster. Printre cei convertiţi de dânsul a fost Jan Matthys, brutar din Haarlem,care ulterior avea să devină lider al mişcării din Münster. Între anii 1528 şi 1536, Ţările de Jos au îndurat războiul, foametea, inundaţiile şi ciuma, intensificându-se aici atmosfera escatologică induse de preceptele lui Hofmann. În Amsterdam, unii dintre acoliţii lui au provocat tulburări în anii 1534 şi 1535; punctul culminant a survenit atunci când o ceată de patruzeci de inşi a încercat să pună stăpânire pe primăria urbei, luând-o cu asalt. Unii melchioriţi, aşa cum erau numiţi adepţii lui Hofmann, s-au rupt de gruparea extremistă, însă prin aceşti extremişti se făceau recrutări în vederea Noului Ierusalim din Münster.

În oraşul episcopal Münster din landul Westfalia, Reforma a fost introdusă în forma ei luterană, în 1532 şi 1533, sub conducerea unui preot pe nume Bernhard Rothmann. Curând, el a adoptat o poziţie radicală, scindând astfel tabăra reformată. Poziţia sa a fost întărită de o infuzie de melchioriţi veniţi din Olanda. Mulţi dintre aceşti nou veniţi erau săraci, iar împreună cu clasa nevoiaşă a oraşului, au fost atraşi de ideile comuniste pe care Rothmann începuse să le accentueze. Creştinii adevăraţi, pretindea el, trebuie să emuleze atmosfera din biserica primară şi să ţină toate bunurile la comun. În primele zile ale anului 1534, el era figura dominantă din viaţa religioasă a oraşului. În acel moment au apărut doi adepţi ai lui Matthys, rebotezându-i pe Rothmann şi pe mulţi alţii. În câteva zile, peste o mie patru sute de oameni au fost rebotezaţi.

Apogeul evenimentelor din Mnster a început odată cu sosirea lui Matthys şi a unuia dintre discipolii lui, Jan Beukelszoon, ştiut ca John de Leyden. Curând, aceştia erau liderii anabaptiştilor şi printr-o răzvrătire înarmată, ei au reuşit să pună mâna pe oraş şi să expulzeze toţi luteranii şi catolicii care refuzaseră să se alăture mişcării lor. La începutul lui 1534, expulzările se şi terminaseră. Se desfăşuraseră pe o vreme rea, rece, fără a se ţine seamă în vreun fel de bătrâni, bolnavi, femei sau copii. Cei alungaţi au fost nevoiţi să îşi părăsească casele şi bunurile, fiind reduşi la statutul de cerşetori. Matthys şi-a exprimat dorinţa de a-i ucide pe cei fără de Dumnezeu, însă a fost oprit de la pasul acesta atât de draconic.

Episcopul din Munster, ajutat deopotrivă de stăpânirea catolică şi cea protestantă, inclusiv de Philip de Hesse, au asediat oraşul. În acest timp anabaptiştii din Olanda au dat năvală în Noul Ierusalim. În aceste condiţii, Matthys şi-a afirmat teocraţia, bazându-se pe comunism şi teroare. Toţi cetăţenii trebuiau să renunţe la banii lor; mâncarea şi locuinţele deveneau proprietate publica, iar uşile caselor trebuiau ţinute neîncuiate tot timpul. Cei care obiectau, erau suprimaţi; când un fierar a vorbit împotriva lui, Matthys a adunat populaţia şi, în prezenţa oamenilor, l-a ucis cu mâna lui. Şi alţii au fost executaţi sau întemniţaţi. Au fost interzise toate cărţile, cu excepţia Bibliei; toate celelalte trebuiau predate autorităţilor, pentru a fi arse. Între timp, în zonele învecinate, din cauza atracţiei pe care o exercita oraşul Munster, guvernele s-au alarmat şi au luat măsuri riguroase împotriva anabaptiştilor, omorând un număr mare dintre ei.

În Duminica Paştelui, pe 4 aprilie, Matthys a primit o poruncă dumnezeiască, aşa credea el, aceea de a conduce o ambuscadă, cu numai câţiva oameni, împotriva asediatorilor. Era convins că Dumnezeu va oferi victoria micului său grup înarmat. În acea luptă el a fost omorât, iar conducerea i-a revenit lui John de Leyden. Acest om fusese copil din flori, un perdant în afaceri, având doar o spoială de educaţie, era însă chipeş şi elocvent, ştiind cum să îşi asigure o poziţie dominantă asupra minţii oamenilor. El a pus în aplicare o schimbare profundă în constituţie, alergând despuiat prin oraş, cu frenezie; au urmat trei zile în care a stat în extaz, timp în care nu a scos un cuvânt. A anunţat apoi că Domnul i-a revelat necesitatea sfârşirii fostului sistem de guvernământ, făcut prin fapte ale oamenilor, înlocuindu-l cu unul care provenea de la Dumnezeu. În capul noului guvernământ s-a numit pe sine, asistat de un organism format din doisprezece oameni numiţi de el, cunoscuţi ca „înţelepţi” sau „juzi ai Triburilor lui Israel”. În septembrie, el s-a încoronat ca rege, anunţând că avea să conducă nu doar oraşul Munster, ci lumea întreagă.

Noul guvern deţinea puterea asupra tuturor afacerilor orăşeneşti şi asupra vieţii cetăţenilor. Meşteşugarii erau siliţi să lucreze fără a fi plătiţi. Pedeapsa cu moartea avea să fie impusă în cazul unui mare număr de lucruri ofensatorii, incluzând aici minciuna, calomnia, avariţia, scandalul, nesupunerea copiilor faţă de părinţi şi a soţiilor faţă de soţi, adulterul, blasfemia, plângerile mincinoase şi comportamentul de nesupunere faţă de noua stăpânire. Cea mai radicală schimbare a fost poligamia, care a întâmpinat la început multă rezistenţă şi chiar o revoltă înarmată, care l-a trimis pe John la închisoare o vreme. În final, el a câştigat şi i-a executat pe rebelii care s-au opus poligamiei. Toate persoanele ajunse la vârsta căsătoriei trebuiau să se căsătorească. Un motiv al poligamiei era numărul mare de femei din oraş, depăşind cu mult numărul bărbaţilor, multe femei fiind abandonate acolo de soţii exilaţi. Mulţi bărbaţi au căpătat mai multe neveste; unul din cei mai entuziaşti a fost chiar John, care avea nu mai puţin de cincisprezece. Unele femei au fost executate pentru refuzul de a se supune noilor legi; unele soţii mai vechi au fost sortite morţii pentru a se fi certat cu soţiile noi ale bărbaţilor lor. Până la urmă, a fost îngăduit divorţul, iar mariajul putea fi întrerupt, astfel că se putea face orice, după bunul plac. Acest lucru a dus la promiscuitate sexuală, un lucru foarte diferit de morala strictă a anabaptiştilor obişnuiţi.

John a căzut în capcanele statutului de monarh, incluzând aici îmbrăcămintea splendidă, curtea de două sute de persoane, coroană, sceptru şi glob, acestea semnificând domnia lui peste întregul pământ. A schimbat numele porţilor şi străzilor oraşului, precum şi pe cele ale zilelor săptămânii, pentru a celebra începutul unei noi ere pentru omenire. Toate acestea pe spinarea maselor, care trebuiau în continuare să se supună confiscării proprietăţilor; casele le erau scotocite, iar multe dintre veşminte şi lenjeriile de pat le erau luate. John a găsit nimerit să îşi pună o gardă de corp înarmată, alcătuită nu din localnici, ci din emigranţi care veniseră fără nimic în Munster, fiind în întregime dependenţi de dânsul.

Episcopul nu stătuse cu mâinile în sân. La începutul lui ianuarie 1535, oraşul a fost complet înconjurat de forţele asediatoare, iar foametea a izbucnit în interiorul lui. Populaţia disperată mânca animale, încălţăminte şi leşuri de morţi. Regele şi curtea sa se pare că aveau alimente din belşug tot timpul. Teroarea s-a înteţit, în efortul de a-i supune pe cei care ridicau glasul. Când înfometarea a ajuns la culme şi generală, John a permis plecarea celor care doreau să plece. Acest lucru nu le-a pus capăt suferinţelor; bărbaţii cu trupuri slăbite au fost omorâţi de trupele de asediu; iar femeilor, copiilor şi bătrânilor nu li s-a îngăduit să treacă printre linii şi au flămânzit în continuare. În cele din urmă, episcopul i-a executat pe unii dintre supravieţuitori şi pe ceilalţi i-a trimis în diferite părţi ale diocezei sale.

Asediatorii au oferit o amnistie locuitorilor oraşului, dacă îl vor preda pe John şi curtea sa, însă teroarea nemiloasă a lui John a împiedicat acest lucru. Până la urmă, oraşul a fost trădat de doi bărbaţi care au fugit la inamic şi au arătat pe unde să atace. În noaptea de 24 iunie, Munsterul a căzut, după o luptă cruntă. Supravieţuitorii au primit oferta de a fi lăsaţi să trăiască, însă au fost masacraţi imediat ce au lăsat armele din mâini. Toţi anabaptiştii de frunte au fost ucişi. John de Leyden şi o mână de oameni de încredere ai lui au fost puşi în lanţuri, timp de câteva luni, fiind expuşi în public. Pe 22 ianuarie 1536, au fost torturaţi până la moarte, cu fierul înroşit, în oraşul Munster. Trupurile le-au fost puse în cuşti de fier şi suspendate de turnul uneia dintre biserici. Munsterul a devenit iarăşi oraş catolic, iar fortificaţiile sale au fost distruse.

Deşi au mai existat câteva manifestări de acest gen, faza violentă a anabaptismului s-a estompat după aceste evenimente dramatice din Munster. Însă întreaga mişcare avea să sufere povara teribilă a asocierii, în conştiinţa publică, cu evenimentele întâmplate acolo. Faptul că ea a supravieţuit s-a datorat, în mare măsură, faptelor lui Menno Simons (1496-1561). Ca preot în  Frisia de Vest, el era într-o poziţie favorabilă pentru a învăţa din excesele celor din Munster, precum şi a confraţilor lor din Olanda. Cele mai vechi dintre scrierile lui constituie un atac la adresa lui John de Leyden, pe care Menno îl identifică cu Antihristul. Între timp, totuşi, el a ajuns să respingă unele dintre doctrinele catolice de căpătâi, iar în 1536 a renunţat de bunăvoie la preoţie. După un timp, în acelaşi an, el a fost rebotezat.

Curând după aceea, şi-a început munca de a strânge, întări şi ridica la loc comunităţile anabaptiste răzleţite. Din 1536 până în 1543, el a acţionat în Olanda, iar drept mărturie a succesului său stau recompensele oferite pentru arestarea sa şi faptul că Carol al V-lea a emis un edict împotriva lui, în 1542. Din anul 1543 şi până la moartea sa, în 1561, domeniul lui de activitate a fost nordul Germaniei. Poziţia sa a fost aceea de şef peste un număr de episcopi, fiecare dintre aceştia fiind însărcinat cu un anumit teritoriu. Acest lucru s-a întâmplat, în mare, ca rezultat al activităţilor lui, iar prin ele mişcarea din Olanda şi nordul Germaniei nu a fost nici distrusă de inamicii ei, nici năpădită de apucăturile fanatice.

Menno a întâmpinat şi opoziţie în rândul anabaptiştilor, prin asprimea crescândă în privinţa interdicţiei, lucru care însemna, aşa cum am văzut, forma anabaptistă de excomunicare şi era însoţită de "ocolire" sau evitarea membrilor excomunicaţi. La o conferinţă din Strasbourg, în anul 1557, întrunire la care erau reprezentate mai multe ţări, Menno şi colegii lui nordici au fost îndemnaţi să fie mai puţin aspri în această privinţă. În locul domolirii, ei şi-au excomunicat oponenţii. În opinia lui, interdicţia şi ocolirea erau aplicabile fiecărei fiinţe umane, chiar şi în cazul relaţiilor dintre soţ şi soţie sau dintre părinţi şi copii. Totuşi, chiar dacă ideile lui erau respinse de mulţi anabaptişti, Menno este considerat cel mai mare lider al lor şi asta se vede şi din faptul că ei sunt cunoscuţi sub denumirea de menoniţi.

SPIRITUALIŞTII

Termenul „spiritualism”, folosit în legătură cu radicaliştii din Reformă, se referă la un tip de religie care minimalizează importanţa formelor exterioare şi organizarea exterioară, micşorând astfel chiar şi autoritatea cuvântului scris al Scripturii. El subliniază religia lăuntrică, iluminarea prin Duh, prin mărturia Cuvântului lăuntric. În termeni generali, spiritualismul se poate regăsi în multe locuri ale perioadei reformiste; erau tendinţe spiritualiste chiar şi la Luther, cu toate că el nu simpatiza deloc cu spiritualiştii. Prin natura conduitei lor, spiritualiştii nu erau întemeietori de biserici sau ai vreunei mişcări organizate, totuşi unii dintre ei au avut o influenţă mare. Carlstadt şi Müntzer pot fi numiţi spiritualişti, însă majoritatea lor poate fi numită paşnică, mai curând decât violentă. Unul dintre cei mai importanţi a fost Caspar Schwenckfeld (1489-1561).

Nobil şi moşier silezian înstărit, el a fost adept al lui Luther o vreme, însă în timp opiniile sale au ajuns divergente de cele ale marelui reformist. Spre deosebire de Luther, el credea că omul justificat prin credinţă nu mai este un păcătos, dar va respecta poruncile lui Dumnezeu pentru a obţine sfinţenia; el era deranjat de absenţa traiului fără renaştere printre discipolii lui Luther. A ajuns să renunţe şi la doctrina prezenţei lui Hristos în pâinea şi vinul Sfintei Împărtăşanii, adoptând o interpretare pur spirituală, cea în care Hristos hrăneşte duhovniceşte sufletul, nu fizic, şi numai sufletul celor care Îl urmează cu adevărat. Luther, în ce îl priveşte, l-a tratat pe Schwenckfeld cu o bădărănie neobişnuită. Schwenckfeld a minimalizat şi importanţa ritualului exterior al botezului, deşi el era diferit de anabaptişti; spre deosebire de ei, el nu tăgăduia botezul cu apă care era făcut în copilărie şi nu accepta botezul credinciosului (adult).

Când Ferdinand a devenit rege al Boemiei şi Ungariei, în 1526, domeniile lui includeau şi Silezia. El a fost mai ostil convingerilor lui Schwenckfeld decât celor ale lui Luther. În 1529 Schwenckfeld a plecat de bunăvoie în exil, fiind tot restul vieţii un hoinar fără de casă, trăind pe ici, pe dincolo şi înfruntând pericolul în mod constant. Totuşi, soarta sa  fost de departe mai bună decât cea a multora dintre ceilalţi radicali; avea prieteni puternici, care i-au făcut favoruri şi i-au acordat ospitalitate. Era implicat în mod frecvent în controverse, una dintre cele mai notabile fiind cea cu Pilgram Marpeck, un lider anabaptist care dorea să îi unească pe anabaptişti şi să contracareze tendinţa lor de a trece de partea lui Schwenckfeld. Schwenckfeld a obiectat la ceea ce el considera a fi o preocupare excesivă a anabaptiştilor faţă de lucrurile exterioare; de asemenea, el situa Vechiul Testament mult mai presus decât o făceau aceştia. În timp ce Marpeck susţinea că creştinii trebuie să fie supuşi statului, însă fără a sluji vreunei autorităţi laice sau a se înarma, Schwenckfeld avea o atitudine mult mai pozitivă faţă de autoritatea civilă. El simţea că autoritatea magistratului era una creştină şi că statul ar trebui să ia măsuri pozitive în domeniile carităţii, educaţiei şi faptelor sociale. Într-o gamă mare de probleme, diferenţele dintre poziţia anabaptistă şi cea a lui Schwenckfeld erau clare.

Schwenckfeld s-a angajat şi într-o polemică cu luteranii. Philip Melanchthon însuşi a luat conducerea în întocmirea unui document care să îl atace pe Luther. Principala diferenţă dintre poziţia lui Schwenckfeld şi cea a lui Luther este că, în timp ce Luther nu găsea în om vreun strop de neprihănire şi justificare, Schwenckfeld credea că omul, prin Hristos, poate fi transformat şi readus în stadiul iniţial, nemuritor şi dumnezeit. Omul nou putea înţelege Cuvântul, atât Cuvântul primar, care înseamnă revelaţia lăuntrică, cât şi pe cel secundar, Cuvântul Bibliei, care putea fi priceput numai de cel care mai întâi a înţeles Cuvântul interior. Pentru Schwenckfeld, biserica era una spirituală şi invizibilă, existând prin timp şi spaţiu şi legată prin credinţă, sub conducerea lui Hristos. Ca atare, el nu se regăsea în nici una dintre bisericile existente şi nici nu avea dorinţa de a întemeia încă una.

Alt important spiritualist a fost Sebastian Franck (1499-1542). Un om bine educat, el a fost hirotonisit ca preot, însă la scurt timp a devenit membru al clerului luteran. Din 1530 s-a mutat către o poziţie spiritualistă şi a părăsit biserica luterană. În primele sale scrieri, el s-a referit la noile secte ale luteranilor, zuinglienilor şi anabaptiştilor, declarând că orice spiritualist va nega toate formele exteriorizate. Biserica exteriorizată, vizibilă, potrivit lui, va merge în Rai după moartea Apostolilor, aşa că timp de o mie patru sute de ani nu a existat vreo adevărată biserică sau sacrament. Adevărul lăuntric însă a rămas şi a fost primit de cei credincioşi de la Duh. Toate lucrurile exterioare ale bisericii trebuiau lăsate deoparte şi nu mai trebuiau luate în seamă. El avea o concepţie vastă despre natura adevăratei biserici, declarând că existau mulţi creştini care nu auziseră vreodată de Hristos, printre aceştia fiind, de pildă, păgâni şi turci.

El îl încuviinţa pe Servetus în privinţa Treimii, asta însemnând că nega doctrina ortodoxă. Aidoma lui Schwenckfeld, el credea că Biblia nu poate fi înţeleasă decât de cei care sunt învăţaţi chiar de Dumnezeu şi a dat avertismente împotriva unei bizuiri prea mari pe cuvântul literal al Scripturii. A minimalizat importanţa comentariilor şi polemicilor teologice, declarând că Cele 10 Porunci şi Crezul Apostolilor conţineau suficientă doctrină pentru creştinii cucernici. Chiar a subliniat ceea ce el a considerat contradicţii în Biblii. Opiniile sale au întâmpinat o opoziţie atât de puternică, încât a fost obligat să ducă viaţa hoinară a radicaliştilor religioşi, până ce s-a refugiat, în cele din urmă, în Basel, unde şi-a petrecut ultimii ani în tihnă, căsătorindu-se cu o femeie care venea cu o zestre frumuşică. În 1540, o adunare a teologilor în Schmalkalden, printre ei aflându-se Melanchthon şi Bucer, i-a condamnat pe Franck, Schwenckfeld şi pe anabaptişti, accentuând importanţa bisericii rânduite şi pe cea a Cuvântului.

Una dintre numeroasele scrieri ale lui Franck a fost o traducere a cărţii lui Agrippa von Nettesheim despre vanitatea ştiinţelor. Franck a împărtăşit opiniile lui Agrippa despre  nesiguranţa cunoaşterii umane şi asta l-a dus către o poziţie mai tolerantă decât cea obişnuită în vremea lui. Odată ce întreaga cunoaştere este fără rost, conform ideilor lui, greşeala şi adevărul sunt distribuite în mod egal printre creştini şi necreştini, ortodocşi şi eretici. El afirmă că a învăţat mai multe de la Platon, Plotinus şi Hermes Trismegistus, decât de la Moise.

Schwenckfeld şi Franck sunt singurii doi oameni cunoscuţi care pot fi numiţi spiritualişti în secolul al şaisprezecelea. Influenţa lor, chiar prin natura intrinsecă a convingerilor lor, este imposibil de măsurat; cu toate acestea, ea a fost mare. Ideea unei religii lăuntrice, fără rugi formale şi ritualuri îndeplinite, a avut un farmec puternic faţă de oamenii care erau indiferenţi sau dezgustaţi de dogmatism şi bigotism, lucruri manifestate uneori de bisericile oficiale. Deşi persoanele care etalau puncte de vedere atât de radicale erau trataţi ca nişte nelegiuiţi de către autorităţile acelor zile, influenţa lor tacită, lucrând ca şi cum ar fi fost sub evenimentele de suprafaţă, a continuat să ofere multor oameni o interpretare mai satisfăcătoare a traiului creştin decât putuseră găsi în altă parte. Tradiţia creştină şi poate că şi supravieţuirea creştinismului, le datorează mult. Posibil ca ei să ilustreze ideea lui Paul Tillich, care a spus că "... cei care în istorie par slabi, la sfârşit modelează istoria."(10)

RAŢIONALIŞTII EVANGHELICI

În unele privinţe, cei mai radicali şi cutezători dintre dizidenţii perioadei Reformei au fost acei oameni cunoscuţi acum drept raţionalişti evanghelici. Ei respingeau deopotrivă sfintele taine ale protestanţilor şi catolicilor, credeau în raţiune ca sursă a adevărului religios şi se deosebeau prin respingerea doctrinei Treimii. Ei aveau în comun caracteristici ale anabaptiştilor şi spiritualiştilor; se pare că negau botezul infantil şi minimalizau tradiţiile exteriorizate. Ca şi anabaptiştii, dar spre deosebire de spiritualişti, ei credeau în formarea de grupări ale credincioşilor cu gândire asemănătoare. Au apărut îndeobşte din sudul Europei, adesea din Italia, iar într-un anume fel se poate spune că ei reprezintă spiritul Renaşterii aplicat la religie; cutezanţa gândirii lor în faţa tradiţiei rânduite, încrederea avută în raţiune şi sorgintea italiană fac acest lucru cel puţin plauzibil. Michael Servetus şi Sebastian Castellio, despre care s-a vorbit cu alt prilej în această carte (vezi capitolul 14), erau printre numele cele mai importante ale lor. Aici vom evidenţia doi oameni: Lelio Sozzini şi nepotul lui, Fausto Sozzini.

Lelio Sozzini (latinizat ca Laelius Socinus, 1525-1562) era membru al unei distinse familii de legiuitori din Siena. Studierea Bibliei l-a făcut să ajungă protestant, încă de foarte tânăr, fiind atras încă de la început de elementele cele mai radicale ale mişcării. Aceste tendinţe erau încurajate, fără doar şi poate, de şederea sa în Elveţia, un refugiu preferat de radicalii religioşi din Italia pe care el a avut prilejul să îi întâlnească, precum şi de lungile sale călătorii. În Polonia, unul din locurile vizitate, doctrina Treimii începuse deja să fie pusă la îndoială. Avea obiceiul să îi prezinte pe Calvin şi ceilalţi prin întrebări despre doctrinele teologice ambigue, iar Calvin l-a sfătuit să îşi ţină în frâu curiozitatea. El l-a criticat pe Calvin pentru executarea lui Servetus, a cărui moarte i-a îndreptat lui Lelio atenţia spre doctrina Treimii. Deşi ortodoxia îi era pusă sub semnul întrebării, el a reuşit să trăiască în Zurich fără a avea probleme serioase, până la sfârşitul vieţii.

Nepotul lui, Fausto, care l-a vizitat adesea, după moartea unchiului său i-a moştenit hârtiile şi cărţile. Fausto Sozzini (latinizat ca Faustus Socinus, 1539-1604) este o figură majoră în istoria Reformei. Sienez precum unchiul său, el a trăit în Italia, Franţa şi Elveţia, înainte de a se muta, în anul 1579, în Polonia, care avea să fie centrul activităţilor lui. Înainte de acest moment, părerile lui teologice radicale începuseră deja să se dezvolte. El insista pe faptul că în Biblie nu exista nimic care să contravină raţiunii, ca atare trebuia emisă o interpretare raţionalistă a Scripturii.  A refuzat să adere la doctrina tradiţională a celor două naturi ale lui Hristos. Părerea sa era că, în timp ce s-a aflat pe pământ, El a fost pur uman; după înviere însă, Dumnezeu a împărtăşit cu El puterea şi l-a făcut, deşi era om, adevărat Dumnezeu. Omul este muritor prin firea lui, potrivit lui Fausto; şi Hristos, fiind în întregime om, era de asemenea muritor. Hristos nu a oferit satisfacţie pentru păcatul omenesc; a-i face pe nevinovaţi să sufere era un lucru nedemn de Dumnezeu. În loc să sublinieze moartea lui Isus pe cruce, el a pus accent pe învierea şi înălţarea Sa; în locul mâniei lui Dumnezeu, el a subliniat iubirea milostivă a Lui.

Când Fausto a ajuns în Polonia, a venit într-o ţară care ocupa o poziţie singulară în istoria Reformei. Deşi condusă de regi catolici, ea a oferit refugiu dizidenţilor religioşi din toată Europa. Această situaţie neobişnuită a fost posibilă în mare măsură particularităţilor constituţiei polone. Monarhia era slabă; din 1572, ea era electivă. Nobilimea aveau multă putere, iar membrii erau capabili să ofere protecţie pe domeniile lor reformiştilor religioşi şi radicalilor, cei ale căror idei le erau pe plac. Condiţiile au devenit chiar mai favorabile în timpul domniei regelui Sigismund al II-lea (1548-1572). El era un catolic care refuza să prigonească disidenţii religioşi, iar în limbajul întrebuinţat în acele vremuri, el a declarat că nu va încerca să forţeze conştiinţa nimănui, deoarece nu era menirea sa să trâmbiţeze ce ar trebui oamenii să creadă şi ce nu. În 1555, Dieta poloneză, organismul reprezentativ naţional, a permis ca fiecare nobil să introducă pe domeniile sale orice formă de închinare doreşte. Cam în acelaşi timp, a fost organizată o biserică reformată, puternic calvinistă. Când Polonia şi Lituania au fost unite prin Unirea de la Lublin, în 1569, ideile reformiste şi radicale s-au răspândit în Lituania.

Când Dieta s-a reunit în anul 1573, pentru a alege un succesor al lui Sigismund, membrii catolici au fost în favoarea candidaturii lui Henry Anjou, fratele regelui Franţei. Pentru a domoli temerile iscate în rândul protestanţilor de cunoscuta legătură a lui Henry cu masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu, din anul precedent, catolicii au încuviinţat o "Confederaţie a Varşoviei ", o garanţie a libertăţii religioase a tuturor sectelor, ceea ce a făcut ca Polonia să fie unică în Europa acelor vremuri. Henry a fost ales rege şi a trebuit să abdice, cu destulă şovăială, printr-o declaraţie. Când a renunţat la tronul polon, în 1574, pentru a deveni rege al Franţei, succesorul lui, Ştefan Bathory (1575-1586) a trebuit să păstreze aceleaşi circumstanţe. Deşi catolic, a păstrat în timpul domniei sale o politică a toleranţei.

În interiorul Bisericii Reformate poloneze s-a iscat o schismă atunci când unii membri, începând cu 1550, au început să nege doctrina Treimii. Aceşti membri s-au desprins oficial de biserică în anul 1563 şi şi-au întrunit primul sinod în 1565. Noua lor organizaţie era cunoscută ca Biserica Reformată Minoră a Poloniei. A fost cea dintâi biserică antitrinitariană organizată a Europei. I s-au opus deopotrivă catolicii şi protestanţii ceva mai ortodocşi, fiind scindată apoi chiar în interiorul ei. Deşi toţi membrii respingeau doctrinele ortodoxe ale botezului şi Treimii, ei nu cădeau de acord cu nici un chip ce precepte să accepte în locul acestora.

A mai existat un conflict în sânul noii biserici, privind relaţia dintre creştini şi lumea laică. Membrii acestei biserici nu puteau cădea la un acord privind chestiunile deţinerii de proprietăţi, a serviciului militar, a plătirii de taxe în scopuri militare sau în deţinerea de funcţii publice. Gruparea mai extremă, crezând în separarea completă de stat şi de viaţa civilă, afirma că este greşit că un creştin să facă aceste lucruri. Deoarece el nu trebuie să se împotrivească răului, creştinului îi este oprit până şi să apeleze la lege pentru remedierea unor nedreptăţi suferite, spuneau ei. El trebuie să se resemneze cu pierderea a orice îi este luat de vreun potrivnic şi să se supună oricărui cotropitor, chiar şi turcilor.

Aceste poziţii extreme au atras cel mai mult pe cei care aveau cel mai puţin de pierdut de pe urma lor, adică săracii şi refugiaţii străini, chiar dacă şi unii nobili au aderat la aceste convingeri, eliberându-şi şerbii şi renunţând la folosirea săbiei. Centrul principal al celor care susţineau această poziţie era comunitatea din Rakow, întemeiată în 1569, într-un efort de desprindere de lume şi de creare a unei societăţi ideale. Împotriva poziţiilor extremiste susţinute de racovieni stăteau mulţi nobili şi alţi membri ai Bisericii Reformate Minore. Pentru dânşii, autoritatea civilă era rânduită de Dumnezeu; un creştin poate avea o funcţie publică, chiar şi cea de rege; poate deţine proprietăţi; poate avea şerbi; şi poate pune mâna pe arme în apărarea ţării sale, a bunurilor sale şi a vieţilor şi bunăstării familiei sale şi a sa. Nu era greşit să te bucuri de a te fi născut nobil sau să te adresezi legii pentru îndreptarea unor nedreptăţi.

Aceste controverse au luat amploare când Fausto Sozzini a ajuns în Polonia, în 1579. El a cerut să fie primit în Biserica Reformată Minoră în anul care urma, însă a fost refuzat. Exista un număr de diferenţe între el şi biserică, cea mai importantă fiind practica bisericii de a boteza prin scufundare, practică negată de dânsul. El argumenta că botezul cu apă, şi cu atât mai mult rebotezarea, nu erau necesare creştinilor. Principala opoziţie faţă de el venea de la comunitatea anabaptistă Rakow, care obiecta împotriva spiritului său raţionalist şi, după părerea lor, lumesc. El nu a devenit niciodată membru al bisericii cu care a fost atât de îndeaproape asociat. Ulterior, deşi nu în Polonia, biserica avea să fie numită sociniană, după numele lui.

Cu toate acestea, racovienii i-au cerut să îi apere prin scrierile despre ideile lor privind societatea şi statul, la vremea aceea fiind atacate. El a făcut asta într-un mod mult mai moderat decât se obişnuia, încercând să înlăture acuzaţiile cum că aceste opinii ar fi subversive pentru ordinea publică. Ca atare, el a făcut multe concesii autorităţii civile: un creştin poate avea o slujbă publică, dacă nu varsă sânge; poate merge chiar şi la război, dacă nu răneşte pe nimeni; şi îşi poate căuta dreptate la curtea de judecată, dacă nu cere pedepsirea părţii care i-a adus daune. În ciuda acestor idei conciliatoare şi a altora, el s-a lovit de mânia regelui şi a fost nevoit să se ascundă o vreme.

În decursul anilor, ideile extremiste ale racovienilor s-au estompat, iar părerea dominantă în biserică a ajuns să garanteze dreptul şi îndatorirea creştinului de a primi şi a participa la activităţile statului şi societăţii. Fausto însuşi s-a apropiat de această convingere mai mult. El a influenţat mult generaţia tânără, care obiecta la stricteţea celor mai în vârstă, iar în speranţa obţinerii unor răspunsuri şi eliminarea îndoielilor, Fausto a ajuns să îşi modifice deseori propriile opinii. Oricum, el a refuzat întotdeauna sancţionarea sub pedeapsa capitală pentru creştini, indiferent de circumstanţe. Pedeapsa cu moartea pentru criminali este interzisă, deoarece ea îi privează de şansa de a se pocăi şi astfel şi de câştigarea vieţii veşnice. (Tradus în termeni mai laici, această afirmaţie nu este departe de cea a lui Albert Camus privind pedeapsa capitală, aşa cum le exprima acesta în lucrarea „Reflecţii despre ghilotină”.) Pe de altă parte, dacă cineva omoară un om accidental, în timp ce se apără, acesta este un păcat, însă unul mai lesne de iertat. Şi nimeni nu ar trebui să îşi bată soţia, atât timp cât nu este sigur că acest lucru o va face să se îndrepte în comportament.

Influenţei lui Fausto i s-a dat credit pentru purificarea bisericii de fostul ei aspect extremist. Celebrul Catehism Racovian din anul 1605 ne arată plenitudinea schimbării. Fausto a început să lucreze la acest lucru în 1603, însă a murit în 1604, înainte de a termina, alţii ducând lucrul la bun sfârşit. El sancţiona, cu prevederea corespunzătoare pentru respectarea legii lui Hristos, deţinerea de slujbe la stat, depunerea de jurăminte, acţionarea în instanţe de judecată şi interesele necuvenite. În această perioadă, moderaţia crescândă a mişcării a întărit-o, până la stadiul în care a început să aibă propagandă în ţările străine. În secolul al şaptesprezecelea, Frăţia Poloneză, aşa cum au ajuns să fie numiţi, a întreprins călătorii misionare în multe regiuni, ajungând în apus până în Anglia şi făcând convertiţi. În 1658, membrii Bisericii Poloneze Minore au fost alungaţi din ţară de către Dietă, iar în anul 1660 au plecat. Influenţa lor a continuat şi este vie şi astăzi în grupările unitariene din diferite ţări, inclusiv Anglia şi Statele Unite.

CONCLUZIE

Unul dintre cele mai neplăcute aspecte ale Reformei este persecuţia brutală care a fost aplicată pretutindeni radicaliştilor religioşi. Suferinţa la care au fost supuşi aceşti oameni, în esenţă paşnici şi vrednici, este incomensurabilă. S-a spus deseori că această persecuţie a fost pricinuită de atitudinea lor faţă de societate, guvernământ şi serviciul militar, respingerea obligaţiilor sociale părând să fie o ameninţare mare la ordinea rânduită şi fiind întâmpinată de un efort neprecupeţit de a-i extermina. Fără îndoială, se pot spune multe din această perspectivă; societatea va riposta în mod firesc, uneori cu o furie panicardă la aparentele ameninţări la stabilitatea ei. Însă nu trebuie să ne gândim că motivaţiile religioase date pentru aceste persecuţii au fost simple pretexte. Bisericile erau mai puternice decât sunt actualmente, iar problema mântuirii mai importantă; cei ale căror convingeri erau disonante ortodoxiei timpului acela puteau foarte bine să pună sub semnul întrebării şi destinul privind viaţa veşnică al celor care nu erau de acord cu dânşii, iar suprimarea opiniilor radicalilor putea fi, în esenţă, suprimarea propriilor tale îndoieli.

Din fericire, persecuţia nu a reuşit să reducă la tăcere totalmente vocile radicalilor, iar ei au trăit şi au adus contribuţii inestimabile la societatea şi religia modernă. Ideea unei biserici bazate pe voluntariat, separată pe cât posibil de stat; ideea unei religii a spiritului, neconstrânsă prin formă, crez sau ritual; şi ideea aplicării gândirii raţionale în chestiunile religioase, lucruri fără de care am fi mai săraci. Intensitatea persecuţiilor ne face să realizăm largul impact pe care ideile radicale l-au avut; ar fi interesant să ştim de ce atât de mulţi oameni s-au convertit acestor idei, dacă erau liberi să o facă. După toate dovezile, numărul lor a fost cu adevărat impresionant.

Ridicarea anabaptiștilor: reinstituirea în loc de reformă

de Dr. C. Matthew McMahon

În timpul reformei din sec. 16 din Europa, sunt identificate trei grupări specifice: romano-catolicii, luteranii și protestanții reformați, și un al treilea grup numit de istorici ”radicalii”. În cadrul acestui grup de radicali, trei grupe secundare pot fi recunoscute: anabaptiștii, spiritualiștii și socinienii.1(1) Această foaie este preocupată de ridicarea anabaptiștilor radicali. Termenul de anabaptist înseamnă botezat din nou (Wiedertaeufer). [2] “Radicalii” se referă la modul în care ei doreau reinstaurarea unei noi biserici. Așa cum spune Schaff “Radicalismul era identic cu mișcarea anabaptistă, dar chestiunea botezului era secundară. Implica o întreagă reconstruire a bisericii și a ordinii sociale. Însemna revoluție.” [3] Reformatorii doreau să reformeze biserica existentă, radicalii doreau să creeze o biserică nouă, bazată pe convingerile lor teologice. [4]

Unii susțin (incorect, după părerea autorului) că anabaptiștii au început cu Thomas Müntzer (1490-1525). Müntzer a fost revoluționarul spiritual al Războiului Țărănesc ce a avut loc în 1525, un lider al revoluției sociale din timpul său. A fost student al realismului medieval, a studiat istoria bisericii și misticii germani și a citit multe broșuri ale reformei și cărți. În 1520 a luat pastoratul în orașul saxon, Zwickau, unde a făcut lobby pentru un rol în consiliul guvernului, pentru a putea afecta din plin eliberare a orașului de autoritățile ecleziastice. Nu este nici o dovadă a experienței convertirii pentru Müntzer. Convertirea lui Müntzer pare mai asemănătoare cu un tip de experiență gnostică care dă cuiva credință – nu puterea regeneratoare a Duhului lui Dumnezeu prin realitatea obiectivă a Cuvântului scris, deși respecta mult Cuvântul. Era capabil , chiar strălucit. Uneori, era curajos. Refuza să își ia ideile la mâna a doua și studia personal. Era un predicator atractiv. Ca liturghist era dintre cei mai buni. Respectul lui pentru Scripturi era mare. Fără îndoială simpatiza cu săracii din oraș și de la țară. Dar când un om crede în revelare directă, fie prin vise și viziuni sau altfel, are întotdeauna o teologie și o călăuzire serioase. Din nefericire, Müntzer nu avea virtutea bunului simț. ”Nu a știut niciodată să planifice, cum să valorifice circumstanțele, să profite de situații pentru cauza neprihănirii. A avut o tentă de lașitate a omului neînvățat” [5]

Müntzer dorea să aducă acest gen nou de credință omului comun în întreaga lume și ca acest om comun să devină alesul lui Dumnezeu, prin care să apară teocrația democratică. Înainte ca planul social să fie executat, unii au dezbătut dacă pastoratul lui era legal și oficial, și a fost somat să facă o slujbă înaintea Ducelui John și a fiului său Frederick, unde Frederick era deja convins de adevărul reformei lui Luther. Slujba lui nu a avut succes și Müntzer a plecat din Allstedt în tensiune, în august 1524 la Muhlhausen. Acolo s-a alăturat răscoalei țărănești în Pădurea Neagră și a fost convins de cauza lor, crezând că confruntarea care urma la Frankenhausen era ultima judecată și conflictul ce urma va pune pe omul comun în contact direct cu Dumnezeu.” [6] Războiul a fost un dezastru. Șase mii de țărani și-au găsit moartea la Frankenhausen în 15 mai 1525. Müntzer a greșit în ziua lui cea mai rea. A fost capturat, torturat și executat prin tăierea capului în 27 mai același an.

Müntzer a contribuit la mișcarea anabaptistă, dându-le un nume rău , pe lângă posibilitatea de a fi asociat cu ei în anumite chestiuni sociale. Diferențele sociale ar fi fost prea mari între ei. Müntzer credea în a fi într-un birou de stat. Deși s-au sesizat în legătură cu folosirea de către Müntzer a sabiei și a statului, s-au identificat cu insistența lui că experiența interioară a credinței afectează total acțiunile și structura societății. Este mai rezonabil istoric să subliniem ridicarea anabaptiștilor din mijlocul reformei elvețiene Zwingliane.

În contrast cu Zwingli, anabaptiștii nu doreau o reformă a statului biserică; ci doreau o reinstituire a adevăratei biserici pe care credeau că o posedă. La început, Zwingli a încercat să îi convingă pe anabaptiști de o teologie sigură în conferințe private, dar în zadar. Au urmărit disputa publică, care a avut loc prin ordinul magistraturii, la primărie, în 17 ianuarie 1525. [7] Magistratura a decis împotriva vederilor lor și a dat un ordin ca bebelușii să fie botezați și părinții care refuză să boteze copiii, să părăsească orașul, cu familiile și bunurile lor. [8] S-au certat cu privire la biserică și la stat, ca primă diferență teologică, și cu privire la botezul copiilor. Bullinger, care a fost prezent la dispută, raportează că anabaptiștii nu au putut combate argumentele lui Zwingli și să mențină terenul. [9] Radicalii nu vor mai aștepta. A continua în supunere față de stat și a practica botezul copiilor ar fi contrar a tot ce credeau ei a fi adevărat. Câteva zile mai târziu, frații radicali s-au întâlnit în casa lui Felix Manz. După ce s-au rugat, unul din frați, Jorg Blaurock, i-a cerut lui Conrad Grebel să-l boteze. La rândul lui, el i-a botezat pe cei prezenți. Acest eveniment este considerat a fi începutul mișcării anabaptiste. [10] Anabaptiștii au reieșit din reforma Zwingliană, în Elveția, și cu cât a fost mai mare mișcarea, s-a spus că a început în 21 ianuarie 1525. Această dată a marcat prima lor întâlnire după ce conciliul de la Zurich a dat legi ce interziceau orice adunare.

Ca rezultat al opoziției lor, anabaptiștii s-au aventurat în demonstrații publice. Treceau drept predicatori ai pocăinței, îmbrăcați în sac, pe străzile din Zurich, cântând, rugându-se, abuzând de vechiul dragon (Zwingli) și coarnele lui și exclamând ”vai, vai, vai de Zurich!"” [11] Astfel de acțiuni nu demonstrează o inimă a reformei. Ci a revoluției și a re-instituirii. Anabaptiștii doreau o nouă biserică de credincioși care profesează și care este opusă relației cu statul pe care Zwingli, și reformele germană și elvețiană, se bazau.

Prima generație a acestui grup radical nu avea un trup bisericesc formal, dar avea anumiți lideri care erau influenți: Conrad Grebel (fiul unei familii aristocrate din Zurich), Felix Manz (fiul ilegitim al unui cleric), Jorg Blaurock (fost preot de vârstă mijlocie, cu rădăcini de țăran), Simon Stumf (preot de parohie în zona rurală Hongg), Wilhelm Reublin (preot de vârstă mijlocie din Witikon care a fost primul pastor din Zurich care s-a căsătorit și care a convins părinții să refuze botezul copilului lor), Hans Denck (cunoscut ca ”papă al anabaptiștilor” de către Bucer) și Johannes Brötli (preot în zona rurală Zollikon) rămân lideri notabili. Dr. Huebmaier de Bavaria, cel mai învățat dintre anabaptiști și apărătorul lor principal, au luat parte la disputa din octombrie la Zurich în 1523, dar după aceea a scris împotriva lui Zwingli (despre botezul credincioșilor, 1525, și un dialog cu Zwingli, 1526), a fost alungat din Elveția și a organizat congregații înfloritoare în Moravia. [12] Ulterior, creșterea oncentrată păentru mișcare a început să se ridice sub oameni ca Menno Simons, Peter Riederman și Hans Schnell.

Conrad Grebel (c. 1498–1526) și Felix Manz (c.1498–1527) erau camarazi cu Zwingli. Ca și Zwingli, Grebel a fost un umanist pregătit, studiind la universitățile din Basel, Viena și Paris. A devenit un sprijinitor al lui Zwingli, scriind un poem scurt de apreciere la finalul unui tratat al lui Zwingli, în 1522, Archeteles. Se pare că a fost convins de viziunea lui Zwingli, despre creștinismul biblic adevărat. În timpul acestor primi ani ai reformei elvețiene, Grebel s-a împrietenit cu un alt urmaș al lui Zwingli, Felix Manz. Manz era un învățat evreu și fiu ilegitim al unui canon din biserica Grossmünster din Zurich. [13] Împreună, cei doi erau dedicați restaurării creștinismului biblic primitiv și credeau că Zwingli era la fel de dedicat. [14] În 1523 au ajuns să creadă că Zwingli era prea conservator și că reformele pe care el le apăra erau prea puține și prea încete. Acești radicali se opuneau zeciuielii, serviciului militar, jurămintelor. Susțineau că primăria nu avea dreptul biblic de a legisla chestiunile religioase. Ca rezultat al pierderii favorurilor consiliului și al stigmatismului, se întâlneau în secret în case pentru citirea Bibliei și rugăciune. Zwingli credea că acești radicali luau decizii rele de a urma anarhia ecleziastică (reinstituirea) decât reforma. El a îndemnat la moderație și răbdare și a angajat radicalii într-o serie de dezbateri publice, dar când rdicalii au început să re-boteze nu a avut de ales decât să treacă de partea consiliului de a trece în afara legii întâlnirile private și să ceară botezul copiilor. Grebel și Manz au refuzat să susțină această doctrină, au protestat la decizia consiliului în Zurich, și au fost arestați ca rezultat. În mai 1525, primul anabaptist a murit pentru credința lui în cantonul Schwyz. [15] După un an, Grebel a murit bolnav, departe de casă și în ianuarie 1527, Manz a fost executat public în Zurich în râul Limmat prin înecare pentru crima rebotezării, din ordinul consiliului. “Cel care scufundă, va fi scufundat,” a spus consiliul. Dacă Zwingli a fost de acord cu pedeapsa cu moartea pentru Manz nu se știe, dar nu i s-a opus public.

După moartea lui Manz, și exilul lui Grebel, alți anabaptiști radicali din Europa, au devenit influenți: Hans Hut era “evanghelist” foarte cunoscut în Moravia și Austria, convertind mai mulți oameni la anabaptism decât toți ceilalți predicatori anabaptiști combinați; Jacob Hutter a format grupul cunoscut ca Hutterites cu învățături anabaptiste; Menno Simons a scris mult pentru cauza anabaptistă – Baza doctrinei creștine este încă folosită de menoniții de azi; Pilgrim Marbeck a fost un anabaptist austriac influent, iar fiul său Obbe Philips a devenit un lider anabaptist în Olanda; Brent Rothman a devenit lder german anabaptist. [16]

Anabaptiștii nu formau un trup sau o denominație. Anabaptiștii erau alungați din loc în loc și călătoreau ca și evangheliști fugari. [17] Erau împrăștiați în Europa, predicându-și convingerile, dar rămânea încă confuzia interioară și lipsa de conducători pentru mișcarea ca întreg. Când anabaptismul avea doar doi ani aproape a fost eradicată în 1527. Dar în februarie al aceluiași an, la granița elvețiano-germană, în orașul Schleitheim, un grup mic de anabaptiști s-a întâlnit. Această întâlnire și documentul rezultat au fost considerate nașterea reală a anabaptismului. Sublinia o disciplină riguroasă care a câștigat dreptul anabaptiștilor de a stabili un nou ordin. [18] Aceasta nu era o confesiune de credință completă, ci arăta articolele în care nu exista dezacord între anabaptiști. Michael Sattler a autorizat-o (un fost călugăr Benedictin și urmaș al anabaptistului elvețian Conrad Grebel). În aceste șapte articole de credință se includea botezul adulților, autonomia congregației locale, biserica adunată a credincioșilor botezați, comuniunea restrânsă, excomunicarea ofensatorilor și respingerea supremației umane în religie și în politică. [19] Sattler este una din luminile proeminente ale cauzei anabaptiste. S-a căsătorit cu o călugăriță Beguină (Beguinii erau un ordin laic) Margaretha, și s-a alăturat anabaptiștilor în 1526. Pe drumul de întoarcere de la Schleitheim, au fost capturați, împreună cu alți nouă, de romano-catolicii care disprețuiau anabaptismul și i-au judecat la Curte, pe baza a nouă erezii. Sattler a refuzat acuzațiile în numele grupului, dar în zadar față de scopurile curții catolice. ”după o oră și jumătate, judecătorii s-au întors cu sentința: “Michael Sattler va fi spânzurat, dar înainte i se va tăia limba în piața centrală, apoi va fi legat de o căruță, va fi biciuit de două ori, apoi încă de cinci ori în fața porții, apoi i se va arde trupul , ca eretic.” [20]

Când reinstituirea anabaptistă a atins punctul culminant, unii au alunecat într-o formă extremă de utopie. Jan Mattys și Jan de Leyden au condus 1700 de oameni și 6000 de femei la zidurile cetății Münster, unde doreau să stabilească un regat teocratic în pregătirea venirii domniei milenare a lui Hristos. În loc să înalțe un oraș sfânt, liderii au fost victimele propriei lor pofte ne-sfinte pentru putere și femei. Episcopul de Waldeck împreună cu trupele protestante au asediat orașul, aducând un final jenant acestui experiment ciudat în 24 iunie 1535.” [21]

Scopul primar al radicalilor nu era (cum s-a declarat inițial) opoziția față de botezul copiilor, mai puțin față de unele convingeri ce erau în jur, ci stabilirea unei biserici pure de convertiți în opoziție cu biserica amestecată a lumii. [22] Reformatorii au fondat o biserică stat populară, ce include toți cetățenii și familiile lor. În opoziție cu aceasta, anabaptiștii s-au organizat pe baza principiului voluntar sau individualismul congregațiilor selecte de credincioși botezați, separat de lume și de stat. Așa cum spune Phillip Schaff, “Nimic nu caracterizează mai mult radicalismul și sectarianismul decât simțul istoric și respectul față de trecut.” [23] Anabaptiștii nu aveau simțul tradiției ecleziastice sau o moștenire teologică bogată pe care să se bazeze. Ca rezultat, puțini reformatori tolerau aceasta (Wolfgang Capito era simpatetic, Martin Bucer îi tolera la început, Calvin a încercat să îi reconvertească la credință, și Luther a negat salvarea lor, numindu-i eretici și diavoli (deși nu dorea să vadă sabia împotriva lor din partea statului).

Tratarea anabaptiștilor este o pată mare pe pagina reformelor, Strassburg fiind singurul centru care îi tolera. [24] Grebel și Manz nu erau singurii persecutați. Șase execuții au avut loc în Zurich între 1527 și 1532. Ultimele execuții au avut loc în 23 martie 1532, când Heinrich Karpfis și Hans Herzog au fost înecați. Blaurock a fost exclus și ars în 1529 la Clausen în Tyrol. Haetzer, care a căzut în păcate carnale, a fost decapitat pentru adulter și bigamie la Constance, 24 februarie 1529. Huebmaier, care fugise din Waldshut la Zurich, în decembrie 1525, a fost judecat în fața magistraților, a renunțat și a fost dat afară din țară pentru a se lepăda de lepădare. [25] A muncit cu succes în Moravia, dar a fost ars în Viena, 10 martie 1528. După trei zile, soția lui credincioasă, cu care se căsătorise în Waldshut, a fost înecată în Dunăre.

Alte cantoane elvețiene au luat aceleași măsuri disciplinare împotriva anabaptiștilor ca Zurich. În Zug, Lorenz Fuerst a fost înecat, 17 august 1529. În Appenzell, Uliman și alții au fost decapitați, unele femei înecate. La Basle, Oecolampadius a ținut câteva dispute cu anabaptiștii, dar nu a câștigat nimic. Consiliul de acolo i-a alungat cu amenințarea că vor fi înecați dacă se întorc (13 Noiembrie 1530). Consiliul de la Berne a adoptat același curs.

În Germania și Austria, anabaptiștii au fost persecutați mai rău. În aprilie 1529 Dieta lui Speier a decretat ca fiecare anabaptist și persoană rebotezată de orice sex să fie ucisă cu sabia, focul sau altfel. Decretul a fost îndeplinit cu severitate, cu excepția Strassburgului și a sferei de influență a lui Philip de Hesse, unde au fost tratați mai blând.

Au fost tratați oribil în țările romano-catolice. În Goerz casa de adunare a anabaptiștilor a fost arsă. ““În Tyrol și Goerz,” spune Cornelius, "numărul execuțiilor din 1531 a atins 1000, în Ensisheim, 600. La Linz 73 în 6 săptămâni. Ducele William de Bavaria, depășindu-i pe toți, a dat înfricoșătorul decret de a decapita pe cei ce se leapădă, de a arde pe cei ce refuză să se lepede…în mare parte din Germania de sus, persecuția era în floare…sângele curgea ca apa…săracii oameni strigau la Domnul pentru ajutor…sute din ei de orice vârstă sau sex erau torturați fără murmur, disprețuiți, mergeau la execuție cu bucurie și cântând psalmi.”” [26]

Deși persecuția fizică a fost din partea statului pentru anabaptiști, reformatorii individuali, nu au ridicat abuzul sabiei dar nu au fost de acord cu persecuția, dar i-a numit tot eretici. [27] Luther a spus, “Diavolul dezorganizează și ruinează totul prin duhurile lui, slujitorii lui în guvernul extern și lumesc și în inimile oamenilor pe care îi înnebunește și îi orbește cu spiritele rele, așa cum am experimentat și noi cu acești profeți insurecționali, fanatici și anabaptiști.” [28] Calvin i-a numit nebuni furioși,” [29] “supercilious,” [30] și deliranți.” [31] Calvin a fost folosit pentru convertirea multor anabaptiști (cei care erau tolerați în Strassburg în timp ce Calvin era prezent acolo timp de trei ani) și i-au adus copiii pentru botez, din oraș și de la țară. [32]

Teologia anabaptistă este foarte diversă, unii fiind ortodocși, alții fiind eretici. Confesiunea Augsburg demonstrează aceasta în respingerea unui număr de erori anabaptiste. În articolul 5 ei condamnă anabaptiștii și alții care cred că Duhul Sfânt vine la oameni fără Cuvântul extern, prin faptele lor. În art. 9 condamnă anabaptiștii care resping botezul copiilor și spun că copiii sunt salvați fără botez.. În art. 12 condamnă anabaptiștii care neagă că cei îndreptățiți pot pierde Duhul Sfânt. Datorită naturii sectare, o astfel de teologie avea un mic control asupra individualismului profeților auto-proclamați sau al învățătorilor. În forma sa mai conservativă, oameni ca Sattler și Grebel vroiau să vadă reinstituirea bisericii bazată pe concepțiile lor despre Cuvântul lui Dumnezeu. În forma sa extremă, respinge Biblia ca autoritate externă și se bazează pe inspirația interioară. [33] Acesta era cazul cu profeții din Zwickau care amenințau să distrugă lucrarea lui Luther de la Wittenberg. [34] Luther disprețuia influențele corupte ale acestor oameni, încât după ce primii martiri au murit pentru cauza lor, Luther i-a numit martirii diavolului. Luther și-a exprimat dezaprobarea față de tratamentul crud și dur al anabaptiștilor și “a susținut că ei trebuie să fie combătuți doar prin Cuvântul lui Dumnezeu și argumente, nu prin foc și sabie, decât dacă predică insurecția și se opun magistraților civili.” [35] Alții ca Haetzer și Denck, s-au îndoit de doctrina Trinității și de divinitatea lui Hristos. [36] Majoritatea anabaptiștilor accentuau necesitatea faptelor bune și susțineau că este posibil să ții legea și să fii perfect. [37] Confesiunea Schleitheim din 1526 putea fi considerată o linie a teologiei anabaptiste. Cele două idei teologice proeminente ale anabaptismului sunt 1) reinstituirea unei biserici pure de credincioși regenerați, și 2) botezul credincioșilor. Acestea sunt articole fundamentale ale crezului anabaptist. [38]

Ca regulă generală, anabaptiștii respingeau ideea unei biserici invizibile, văzând biserica ca pe o asociere voluntară a sfinților regenerați.” [39] Schotchmer spune, “contemporanii anabaptiști ai lui Luther nu doar s-au separat dar au și divorțat de chestiunile seculare. Au transformat geistliches Regiment a lui Luther într-o comunitate vizibilă și înscrisă (Bekenntniskirche), și au privat weltliches Regiment de influența individuală a celor care fuseseră transformați de credința în Isus Hristos.” [40] Aceasta a tensionat mult continuitatea și progresul anabaptiștilor. Ei accentuau discontinuitatea, nu continuitatea NT și VT. Hodge spune, “Anabaptiștii nu vorbeau doar în termeni vechi despre vechea economie și despre starea evreilor sub acea dispensație, dar era necesar sistemului lor ciudat ca să nege că legământul lui Avraam includea legământul harului.” [41] În această poziție, anabaptiștii aveau o puternică afinitate cu Socinianii care dictau aceeași vedere a VT pentru a îndepărta doctrina că o biserică evanghelică, identică ca și substanță cu cea din NT, ar fi existat în VT cu membrii copii. [42] Astfel, anabaptiștii nu prea foloseau VT. VanGemeren spune, “îl considerau inferior Evangheliei” [43] Aceasta formula concepțiile lor despre biserică și membrii ei.

Concepția anabaptistă despre relația biserică stat era că nu trebuie să existe o autoritate civilă peste biserică, și dacă este, atunci trebuie să se răscoale împotriva ei. [44] Nu ar jura în nici o circumstanță. Contracarând interpretarea anabaptistă despre biserică și stat, Luther, Calvin, Bullinger și alții susțineau continuitatea VT și NT și legitimitatea magistraților creștini de a exercita disciplina spirituală în commonwealth. Ca moștenitori ai creștinismului medieval și a teologiei biblice, reformatorii și-au unit forțele pentru a se opune învățăturilor anabaptiste. [45] Reformatorii nu au luat măsuri doar împotriva unui grup “radical” al celor ce caută adevărul. În încercarea lor de a revizui autoritatea statului prin separare completă de el, anabaptiștii doreau să eradicheze răul care domnea. Biserica re-instituită, după ei, trebuia să fie singura autoritate pe pământ. J.H. Merle d’Aubigne spune, “acești fanatici se credea numai ei copii ai lui Dumnezeu, și ca izraeliții din vechime credeau că au fost chemați să extermine pe cei răi.” [46] Aceasta era o opoziție amară față de orice autoritate impusă, aruncând Romani 13, și intoleranță față de orice creștin care are o poziție în stat. Era greșit ca un creștin să fie magistrat, acesta este punctul de vedere al Confesiunii Schleitheim. [47] (Confesiunea Augsburg se opune la aceasta în art.16 când condamnă anabaptiștii ce interzic birourile civile creștinilor.”)

Cu privire la botez, modul botezului nu era important, deși subiecții botezului erau foarte importanți. (de exemplu: judecarea a 14 anabaptiști în 7 feb. 1525, Marx Bosshard a mărturisit că Hans Bruggbach din Zumikon, după citirea unei porțiuni din NT la o întrunire, a mărturisit păcate mari și a cerut ca semn al convertirii sale, să fie stropit în numele Tatălui., al Fiului și al Duhului Sfânt; când Blaurock l-a stropit." [48] Primul caz clar de scufundare la anabaptiștii elvețieni este Wolfgang Uliman (fost călugăr din Coire, și asistent pentru un timp al lui Kessler la St. Gall). [49]) Modul nu a fost contestat încă, ca mai târziu, la baptiști. Anabaptiștii susțineau căp copiii nu pot fii membrii în biserică, și nici cei ce nu au credința. Conform anabaptiștilor, copiii nu puteau avea cunoașterea Evangheliei, nici credința, deci erau excluși din trupul credincioșilor. Dar nu puteau nega faptul că copiii erau incluși în legământul lui Avraam, erau circumciși, ca sigiliu și semn. De aceea au contestat vehement VT în favoarea NT. Hodge scrie, “este esențial teoriei lor ca legământul avramic să fie privit ca un legământ național, total distinct de legământul harului.” [50] Anabaptismul este esențial dispensațional în diviziunea și discontinuitatea sa în progresia bisericii de-a lungul veacurilor. Anabaptiștii nu ar fi văzut Israelul din VT ca biserică sub nii o formă. Deci, biserica din NT este marcată de un legământ nou ce scrie legea în inimă (o înțelegere ne-exegetică a lui Ieremia 31:31-34), și recunoaște vizibil membrii prin credința lor. Copiii, neavând-o, nu sunt considerați membrii. Acest individualism radical a fost văzut în semnul botezului la anabaptiști și a fost numit re-instituire a ceea ce a început Hristos cu mărturisirea individuală a lui Petru că Isus este Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu (Mat. 16:16).”

Mișcarea anabaptistă avea ca principală preocupare re-instituirea, nu reforma. Conform vederilor lor teologice despre ecleziologie, din necesitate, anabaptiștii au admis că până să apară ei pe scena istorică, 1) adevărata biserică nu exista, 2) teologia biblică a fost eclipsată pentru a ascunde adevărul Evangheliei, și 3) niciodată nu au fost anabaptiști în biserica creștină, de la mișcarea lor, care să caracterizeze re-instituirea și nu reforma. Dacă biserica anabaptistă era parte a creștinismului, aceasta înseamnă că biserica lor are nevoie de reformă. Dar hiper-individualismul lor i-a împins spre realizarea că trebuie să planteze adevărata biserică din nou, pentru a avansa cauza lui Hristos. Din perspectiva reformatorilor, au agravat doar răspândirea și efectul pluralismului religios în efortul de a reforma biserica.

Este opinia scriitorului ca anabaptiștii merită numele de “radicali” dar nu trebuie asociați cu titlul de “reformă radicală.” Prin estimarea lor proprie, anabaptismul nu aparținea reformei bisericii, ci re-instituirii unei noi biserici, copiind biserica originară instituită de Hristos și de apostoli, din primul secol, sau așa credeau ei. Bazat pe teologia lor și pe tacticile politice și sociale, li se potrivea mai bine un nume ce se apropie de conceptul “Re-instituire radicală “a” noii biserici.” A se angaja în reformă înseamnă a urma redescoperirea Evangheliei și instituirea ei în rămășița bisericii curente. Înseamnă revitalizarea poporului lui Dumnezeu orbit de corupția unei biserici deformate. În contrast, a angaja anabaptismul înseamnă a arunca biserica curentă în orice formă a ei și a încerca să copiezi biserica primară care a ieșit din scenă de multe secole. Principiile anabaptismului înclină spre o re-instituire radicală, nu bazată pe ortodoxia trecută, ci pe via moderna.

America de Nord, Zair, Indonezia, și Rusia [sic].” [51] Acolo sunt peste 20 de grupuri distincte, ce includ Menoniți, Amish, Hutterites, Frații menoniți, și Frații în Hristos. Teologia lor rămâne deviantă, dar să nu ne îndoim că anabaptiștii au fost sinceri în eforturile lor și rămân sinceri în practicile lor de azi.

Note de subsol:

[1] Pack, Frank. despre Anabaptism și Asceticism, de Kenneth R. Davis, Journal of the Evangelical Theological Society 19, (Spring 1976): 146.

[2] termenul de re-botezător are originea la baptiștii Paedo și a fost respins de anabaptiști pentru că ei susțineau că nu este alt botez decât al credincioșilor. Nu re-botezau atunci, ci botezau pentru prima dată.

[3] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[4] implicațiile istorice pentru historia salutis sunt mari. Anabaptiștii radicali vroiau ca reforma să creadă că nu a existat nici o biserică de la Hristos până la convertirea la anabaptism.

[5] Wooley, Paul. Patterns of the Reformation, de Gordon Rupp, Westminster Theological Journal 33, (May 1971): 240.

[6] Anonim, “Thomas Müntzer”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[7] Ibid.

[8] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1998).

[9] Ibid.

[10] H. Wayne Pipkin, “Impatient Radicals…the Anabaptists”, Christian History: Ulrich Zwingli, 4 October 1984, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[11] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[12] Ibid.

[13] Payne, John B. “Zwingli and Luther – The Giant vs. Hercules”, Christian History: Ulrich Zwingli. 4 October 1984, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[14] Ibid.

[15] Klaassen, Walter. “A Fire that Spread Anabaptist Beginnings”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[16] învățații nu sunt deciși azi dacă Thomas Müntzer era anabaptist. Atrocitățile lui în Răscoala țărănească nu au ajutat dorințele anabaptiste de separare a bisericii de stat și libertate bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu pe sabia statului.

[17] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[18] Yoder, John Howard. “The Legacy of Michael Sattler: The Schleitheim Confession,
Brotherly Union of a Number of Children of God Concerning Seven Articles”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[19] Payne, E. A. The Baptist Movement in the Reformation and Onwards (London: Kingsgate, 1947) Page 13.
[20] Gross, Leonard. “Showing Them How to Die; Showing Them How to Live”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

[21] Detzler, Wayne Alan. “Johann Gerhard Oncken’s Long Road to Toleration”, The Journal of the Evangelical Theological Society 36, (June 1993) 231.

[22] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[23] Ibid.

[24] Schaff, Phillip. History of the Christian Church, vol. 5 (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Co., 1994), 412.

[25] Zwingli’s letter to Capito, Jan. 1, 1526, published by Rudolph Staehelin, Briefe aus der Reformationszeit (Basel, 1887), 20.

[26] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[27] chiar în Anglia, tolerarea anabaptiștilor nu exista. Phillip Schaff spune, “sub scurta domnie a lui Edward VI. (1547–1553), reforma a făcut progrese, dar anabaptiștii nu erau tolerați, doi din ei, care aveau vederi curioase despre încarnare, au fost arși ca eretici, Joan Bocher, numit Joan de Kent, 2 mai, 1550, și George Van Pare, un olandez, 6 aprilie 1551.” Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[28] Martin Luther, The Sermons of Martin Luther, vol. 2, [CD-ROM] (Auburn: Ages Software, 2000), 330.

[29] Calvin, John. Institutes of the Christian Religion, vol. 2 (????????), 4:16:10.

[30] Calvin, Institutes, 2:10:7.

[31] Calvin, Institutes, 4:1:23.

[32] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[33] Quaker theology emerges from this line of thinking.

[34] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[35] Schaff, Phillip. History of the Christian Church, 7 (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Company, 1994), 459. Emphasis mine.

[36] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[37] Ibid.

[38] Ibid.

[39] Stitzinger, James F. “Pastoral Ministry in History 1”, Master's Seminary Journal 6, (Fall 1995), 169.

[40] Schotchmer, Paul Frederick. “Reformed Foundations for Social Concern: A Comparison of Sixteenth-Century European Ideas”, Westminster Theological Journal 40, (Spring 1978), 324.

[41] Hodge, Charles. Systematic Theology, vol. 2 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 367.

[42] Dabney, Robert L. Systematic Theology. electronic ed. based on the Banner of Truth 1985 ed., (Simpsonville: Christian Classics Foundation, 1996), 521.

[43] VanGemeren , Willem A. “Israel as the Hermeneutical Crux in the Interpretation of Prophecy”, Westminster Theological Journal 45, (Spring 1983) 134.

[44] Edwards, Jonathan, The Works of Edwards, vol. 4, (Auburn: Ages Software, 2000), 238.

[45] Karlberg, Mark W. “Covenant Theology and the Westminster Tradition”, Westminster Theological Journal 54, (Spring 1992), 139.

[46] d’Aubigne, J.H. Merle. History of the Reformation in the Time of Calvin, vol. 8, (Auburn: Ages Software, 2000), 271.

[47] Klassen, Walter. Anabaptism in Outline: Selected Primary Sources (Scottdale, Herald Press: 1981) 244-64, quoted in Stephen M. Johnson, “The Sinews of the Body of Christ” Calvin’s Concept of Church Discipline”, Westminster Theological Journal 59 (Spring 1997) 92.

[48] Phillip Schaff, History of the Christian Church, 7 (Grand Rapids : Eerdman’s Publishing Company, 1994). 282. Schaff quotes Darauf habe ihn Blaurock bespritzt, Egli, Actensammlung.

[49] Ibid.
[50] Hodge, Charles. Systematic Theology, 2 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 367.

[51]Anonymous, “Did You Know?”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

Ce cred anabaptiștii?

Anabaptismul a fost o mișcare diversă, fluidă dar coerentă. Diferiți stimuli îi permiteau să se dezvolte în diferite locuri, rezultând în variații regionale și unele dezacorduri interne intense. S-a dezvoltat spre o uniformitate a credinței mai mare și a practicii spre jumătatea secolului. Majoritatea anabaptiștilor împărtășeau următoarele convingeri:

•Biblia

Anabaptiștii erau de acord cu reformatorii despre autoritatea Bibliei dar nu erau de acord cu interpretarea și aplicarea. S-au concentrat pe NT și pe viața și învățătura lui Isus. Acest “Cristocentrism” era emblema anabaptiștilor care a afectat radical modul în care era abordată Biblia. Balthasar Hübmaier (1481-1528), liderul teolog anabaptist, (Snyder p55) explica: ”Scripturile ne arată spiritul, evanghelia, exemplul, trăirea lui Hristos.” Anabaptiștii au început cu Hristos și au interpretat totul în lumina Lui – spre deosebire de reformatorii pe care anabaptiștii îi suspectau de faptul că încep de la pasajele doctrinale și încearcă să-L introducă pe Isus în ele. Anabaptiștii refuzau să trateze Biblia ca pe o carte oarecare, privind-o ca pe o desfășurare a scopurilor lui Dumnezeu, NT oferind regulile eticii și vieții de biserică. Ei au provocat folosirea modelelor NT de către reformatori și au fost în dezacord cu ei în legătură cu botezul, războiul, zeciuiala, guvernul bisericesc și jurămintele. În dezbateri anabaptiștii s-au plâns că reformatorii foloseau pasaje din VT ilegitim pentru a pune deoparte învățăturile NT.

•Mântuirea

Reformatorii accentuau îndreptățirea prin credință și iertarea păcatelor trecute Anabaptiștii accentuau nașterea din nou și puterea de a trăi ca ucenicii lui Isus. Reformatorii se temeau de anabaptiști să nu se întoarcă la salvarea prin fapte; anabaptiștii acuzau reformatorii de eșecul de a aborda chestiunile morale și că tolerează comportamentul necreștin în bisericile lor. “Să vă fie rușine pentru evanghelia ușoară,” a spus Menno Simons (c1496-1561) .

Anabaptiștii accentuau lucrarea Duhului în credincioși și învățau că Isus trebuia urmat și să primească supunerea și încrederea. Nu era doar Salvator, ci lider, Conducător și Domn. Dirk Philips (1504-1568) a scris: “Isus cu doctrina Sa, viața și exemplul Lui este învățătorul nostru. Pe El trebuie să Îl auzim și să-L urmăm.” Michael Sattler (c1490-1527), autor al Mărturisirii Schleitheim (1527), se plângea că unde catolicii păreau a apăra faptele fără credință, reformatorii învățau credința fără fapte, dar el vroia credința care se exprima prin fapte. Hans Denck (1495-1527) a insistat că credința și ucenicia erau inter-conectate: “nimeni nu poate să-L cunoască cu adevărat pe Hristos decât dacă Îl urmează în viață și nimeni nu Îl poate urma decât dacă Îl știe, în primul rând.”

•Biserica

Anabaptiștii au format biserici de ucenici dedicați, negând faptul că toți cetățenii trebuie să fie priviți automat ca membrii ai bisericii. Au insistat pe diferențierea credincioșilor de necredincioși, ca apartenența la o biserică să fie voluntară și plină de sens. Au recunoscut rolul statului în guvern, dar au opus rezistență la controlul statului peste bisericile lor. Au respins botezul copiilor ca fiind nebiblic, forțat impus copiilor. Au acuzat modul în care clericii dominau viața bisericească. Lipsa de disciplină bisericească și pedeapsa în chestiuni de credință. Deși formalismul mai mare s-a dezvoltat, adunările inițiale erau uneori carismatice și nestructurate, concentrându-se pe studiu biblic. Unele biserici încurajau femeile să participe mai activ decât era normal în biserica și societatea contemporană. Se întâlneau unde puteau – în case, în păduri, câmpuri, chiar în bărci. Un rdin congregațional (1527) ne transmite informalitatea lor serioasă: când frații și surorile sunt împreună, vor citi ceva. Cel căruia Dumnezeu i-a dat înțelegerea cea mai bună va explica….când un frate vede pe fratele lui că se rătăcește, îl va avertiza conform poruncilor lui Hristos și îl va ustra într-un mod creștinesc și frățesc.”

•Evanghelismul

Reformatorii nu practicau evanghelismul. Unde aveau sprijinul statului, se bazau pe pedepse la fața locului (deși sunt exemple de evanghelism și plantare de biserici de către calviniști în Franța catolică, unde protestanții nu puteau folosi pedeapsa). Au presupus că pe teritoriile protestante că biserica și societatea erau nedistincte, așa că politica lor era de a păstori oameni prin sistemul parohial, decât să îi evanghelizeze ca pe necredincioși. Anabaptiștii au respins această interpretare a bisericii și a societății și au refuzat folosirea pedepsei. S-au implicat într-o călătorie misionară spontană de a evangheliza Europa. Evangheliști ca Hans Hut (1490-1527) călătoreau mult, predicau în case și câmpii, întrerupeau slujbele bisericilor de stat, botezau convertiții și plantau biserici. Un astfel de evanghelism, ce ignora limitele naționale și parohiale, din partea unor oameni nepregătiți, a fost privit ca sfidător.

•Etica

Anabaptiștii erau devianți socialmente, încălcând normele contemporane și trăind în anticiparea Împărăției lui Dumnezeu.

Ei puneau sub semnul întrebării validitatea proprietății private. Hutteriții trăiau în comunități și aveau posesiunile în comun. Majoritatea anabaptiștilor rețineau proprietatea personală, dar învățau că posesiunile lor erau disponibile pentru cei ce aveau nevoie. Ordinul congregațional din 1527 îndemna: ”Din toți frații și surorile acestei congregații, nimeni nu va avea ceva al său, ci, ca și creștinii din timpul apostolilor care aveau toate în comun, fonduri comune, de unde puteau fi ajutați săracii, în funcție de nevoi, și ca în vremurile apostolilor, să nu avem frați în nevoie.” Când luau Cina. Ei confirmau această dedicare comună.

Respingeau folosirea violenței, refuzau să se apere cu forța. Conrad Grebel (1498-1526) descria congregația sa: “Nu folosesc nici sabia lumii sau războiul, deoarece uciderea nu există la ei.” Îndemnau la dragoste pentru dușmani și respect față de viața omenească. Anabaptiștii acceptau că guvernul folosește forța, dar priveau acest lucru ca fiind nepotrivit creștinilor. Felix Mantz (c1498-1527) concluziona: “nici un creștin nu poate fi magistrat, nici nu poate folosi sabia să pedepsească pe cineva.” Ținteau să construiască o comunitate alternativă, să schimbe societatea de jos în sus.

Mulți refuzau să jure. Jurămintele erau foarte importante în Europa secolului 16, încurajând spunerea adevărului la tribunal și loialitate față de stat. Anabaptiștii respingeau acestea, citând învățăturile lui Isus din Matei 5 și susținând că trebuie mereu să fie sinceri, nu doar sub jurământ. Nici nu jurau loialitate față de autoritățile seculare.

• Suferința

Anabaptiștii nu erau surprinși de persecuție. Știau că sunt văzuți ca și revoluționari, în ciuda dedicării lor față de non-violență; ca eretici, în ciuda dedicării lor față de Biblie; ca tulburători de status quo. Priveau suferința ca pe o supunere față de Hristos și de neevitat și biblică: suferința era un semn al adevăratei biserici, așa cum Isus a învățat în slujba de pe Munte. Persecuția anabaptiștilor arăta că reformatorii nu zideau o biserică biblică.

Cine erau anabaptiștii?

Anabaptismul a fost o mișcare creștină de reînnoire radicală din sec. 16, în teritorii care acum cuprind părți din Elveția, Austria, Cehia, Germania, Alsacia și Olanda.

Trăsăturile sale mascate includ așezarea evreilor în centrul înțelegerii noastre despre credința creștină, accentuează noua naștere și ucenicia în puterea Duhului, stabilirea de biserici ale credincioșilor, necontrolate de stat, dedicare părtășiei economice și o viziune de restaurare a creștinismului NT.

Atrăgea aderenți în primul rând din părțile sărace ale comunității, deșii liderii de la început includeau graduați universitari, călugări și preoți. Evaluarea puterii numerice este dificilă, deoarece a fost pusă în subteran de persecuție; cu siguranță a influențat mai mulți oameni decât cei botezați ca membrii.

Istoricii identifică patru mari ramuri anabaptiste – frații elvețieni, anabaptiștii sud germani/austrieci, menoniții olandezi și huteriții comunitarieni – dar aceste ramuri cuprind numeroase grupări ce se adună în jurul anumitor lideri și au practici distincte și accente.

Deși alți factori (ca nemulțumirea socială) au contribuit la apariție, anabaptismul trebuie înțeles în contextul reformei, căreia îi datorează multe, așa cum recunosc liderii lor. Mai multe lucruri au distins anabaptiștii de reformatori (ex. Luther și Calvin):

• Radicalismul. Anabaptiștii criticau reformatorii pentru lipsa voinței lor de a urma convingerile biblice. Erau convinși că Scripturile aveau autoritate etică și viața bisericească, și pentru doctrină, pe care reformatorii nu o admiteau. Spre disconfortul lor, anabaptiștii aminteau reformatorilor de vederile lor radicale de la începuturi, pe care le părăsiseră. Anabaptiștii au acționat nu au abordat cu grijă ca reformatorii.

• Restituirea. Anabaptiștii credeau că biserica oficială este căzută dincolo de reformă. Restaurarea creștinismului NT era necesară, ceea ce necesita libertatea de controlul statului și de tradițiile ecleziastice. Anabaptiștii îndemnau la separarea bisericii și a societății și respingeau sistemul creștin, în care biserica și statul erau împreună, și care domina cultura europeană din sec. 4 începând. Ei au susținut timp de secole că biserica oficială se află în eroare, nu doar cu privire la anumite doctrine, ci ca identitate și relație cu societatea.

• O tradiție alternativă. Anabaptiștii au fost descriși ca și copiii vitregi ai reformei, dar era o rezonanță cu mișcările anterioare, ca Unitas Fratrum, Waldensians și Lollards. Anabaptiștii nu erau nici catolici, nici protestanți, ci moștenitori ai unei tradiții alternative ce persistase de-a lungul secolelor de la Constantine în sec.4. Priviți adesea ca eretici și persecutați, acești “vechi frați evanghelici” au ținut vii credințe și practici pe care biserica oficială le-a ignorat sau le-a marginalizat.

• O biserică de săraci. Ca și grupările de mai sus, anabaptiștii erau majoritatea săraci și fără putere, cu puțini membrii bogați, academici și cu influență. Erau priviți ca subversivi, deși puțini erau motivați economic sau politic. Este legitim să privim câțiva anabaptiști ca moștenitori ai răscoalei țărănești (1524-1526), urmărindu-și încă scopurile prin strategia alternativă de stabilire a comunităților unde erau practicate. Cei ale căror interese erau amenințate, se opuneau anabaptismului, o trezire cu implicații pentru biserică și stat în inima ordinii sociale europene. Unele vederi anabaptiste datorează mult poziției lor lipsite de putere: anabaptiștii erau gata să se supună Bibliei, indiferent de consecințele sociale.

• “Anabaptiștii”. Anabaptiștii se numeau creștini sau frați și surori: oponenții lor îi numeau entuziaști, revoluționari sau anabaptiști. Eticheta însemna re-botezători, cu conotații negative. Anabaptiștii obiectau la aceasta: ei nu priveau botezul credincioșilor ca re-botezare, deoarece negau validitatea botezului copiilor și botezul nu era chestiunea principală, deși simboliza respingerea lor față de creștinătate.

sus