Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Cum să întrebuinţăm apologetica

 

Dr. Johnson C. Philip şi Dr. Saneesh Cherian

 

Apologetica creştină este un sistem de comunicare puternic. Această putere este sporită atunci când o persoană este deprinsă cu uneltele apologeticii. Oricum, simpla deţinere a acestor instrumente nu face apologetica mai viguroasă. Dimpotrivă, o unealtă în mâna unei persoane neinstruite poate fi chiar distructivă. Gândiţi-vă, de pildă, la o maimuţă cu un brici în mână.

 

Deţinerea unei unei unelte nu garantează şi priceperea folosirii ei, iar priceperea de folosire nu garantează şi uzul corespunzător. Aşa cum şi unii avocaţi, doctori sau poliţişti se folosesc neadecvat de profesia lor, aşa şi unii apologeţi folosesc anapoda instrumentele pe care le deţin. Cu toate acestea, deoarece ei sunt sub supravegherea lui Dumnezeu, întrebuinţarea greşită a unei capacităţi spirituale, duhovniceşti, atrage şi o disciplinare divină. Dacă cineva cauzează chiar şi cea mai măruntă tulburare în lumea duhovnicească, Dumnezeu este nemulţumit. Astfel că apologetul trebuie să fie cu luare aminte. Mai mult, deoarece o neatenţie exercitată prin apologetică îi poate răni pe ceilalţi (când apologetul este prea aspru, egoist sau sarcastic), fiecare apologet ar trebui să ţină seamă cât se poate de serios de zonele în care poate greşi. El trebuie să îşi potrivească croiala abordării conform aşteptărilor pe care Dumnezeu le are de la el.

 

Păstrează atitudinea şi perspectiva corectă

 

Într-un pasaj clasic al apologeticii creştine, Sfântul Duh spune: „Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn." Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă.” Bineînţeles, atitudinea este parte integrantă în apologetica creştină. În primul rând, fiecare apărare trebuie să vină ca urmare a aşezării lui Hristos pe tronul minţii cuiva. În al doilea rând, umilinţa şi frica de Dumnezeu trebuie să fie şi ele parte integrantă a preoţiei sau lucrului cucernic al cuiva. Acest aspect poate fi exprimat astfel:

 

a. Nu este o competiţie: oamenii se întrec unii cu alţii în jocuri şi în afaceri. Există un rol legitim pentru o competiţie sănătoasă. Însă aceeaşi atitudine este greşită când survine ca motivaţie pentru practicarea apologeticii creştine.

 

b. Nu pentru a etala superioritatea: odată ce o persoană deprinde instrumentele apologeticii, ea este într-o poziţie superioară comparativ cu mulţi care atacă credinţa creştină. Le poate răspunde acestora cu uşurinţă şi îi poate dezarma rapid. Şi dacă s-ar putea să fie nevoit să facă ambele lucruri, nu acestea sunt singurele scopuri ale apologeticii. Din contră, sunt doar primii paşi în lungul proces al împărtăşirii evangheliei şi înlăturării îndoielilor.

 

c. Nu doar simplă apărare sau reducere la tăcere a unor oameni: există ocazii când trebuie ca un oponent gălăgios, provocator sau enervant să fie redus la tăcere. Însă nu trebuie să fie acesta singurul scop. Dimpotrivă, interlocutorul acesta trebuie să tacă pentru a se ajunge la o atmosferă mai constructivă, în care să se poată desfăşura procesul migălos al căutării adevărului.

 

Cu alte cuvinte, deşi toate elementele dezbaterilor convenţionale ar putea fi prezente într-o discuţie sau polemică apologetică, apologetica creştină nu este o dezbatere oarecare. Ţelul ei este nu doar de a apăra o idee sau de a reduce la tăcere un critic. Dimpotrivă, apologetul încearcă să facă linişte pentru a crea atmosfera propice în care evanghelia să poată fi proclamată deschis, autoritar şi fără intruziuni nedorite.

 

d. Nu un scop în sine: Chiar dacă apologetul încearcă să aperee o idee sau să îi închidă gura unui oponent, nu acesta este scopul final. Dacă el se mulţumeşte cu atât, atunci scopul apologeticii este înfrânt. Scopul şi ideea este de a-l ajuta pe necredincios să primească evanghelia şi pe credincios să i se întărească credinţa.

 

e. Nu de a confirma Biblia din punct de vedere raţional: deoarece apologetica creştină vorbeşte de unicitatea Bibliei şi pentru că apologeţii încearcă să îi apere precizia istorică şi ştiinţifică, mulţi oameni cred eronat că scopul apologetului este de a „dovedi” că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de dovadă nu există, deoarece aşa ceva nu este un subiect nici matematic, nici empiric. Dimpotrivă, dumnezeirea Bibliei este un subiect interdisciplinar, în care apologetica foloseşte o gamă vastă de informaţii.

 

S-ar putea deduce divinitatea Bibliei folosind o combinaţie de reliefări empirice, matematice, istorico-juridice şi relaţionale. Când astfel de elemente sunt puse laolaltă, iar rezultatul este combinat cu credinţa obiectivă, poţi ajunge să „deduci” că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este un proces logic total diferit de confirmările convenţionale. Aşa că apologetul creştin nu „confirmă” Biblia, ci conduce solicitanţii oneşti către un prag obiectiv de deducere a faptului că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca atare, apologetul nu trebuie vreodată să gândească în mod arogant că el poate sau ar fi capabil să confirme în mod direct că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Nici nu trebuie să strige că ar fi capabil să „dovedească” o astfel de teză. Dimpotrivă, el trebuie întotdeauna să le spună solicitanţilor că poate evidenţia unicitatea Bibliei, lucru care îi va conduce pe ei către deducţia că Biblia este mesajul unic al lui Dumnezeu către omenire.

 

f. Nu de a dovedi raţional existenţa lui Dumnezeu: dovezile raţionale sunt posibile pentru lucruri care, prin natura lor, sunt empirice sau matematice. Oricum, entităţile care nu sunt matematice sau empirice, nu sunt uşor de confirmat prin prisma raţionalului. Din contră, ele pot fi doar examinate prin prisma raţională, pentru a se ajunge la deducţii cu o înaltă acurateţe sau probabilitate. Informaţia legată de subiecte istorice, sociologice şi relaţionale intră în această categorie. Existenţa lui Dumnezeu intră şi ea în această categorie.

 

Nici o metodologie empirică nu poate confirma sau infirma existenţa lui Dumnezeu. Aşijderea, nici metode matematice sau geometrice nu pot fi folosite pentru a dovedi sau nega existenţa lui Dumnezeu. Din contră, oamenii pot face o deducţie bine informată despre existenţa lui Dumnezeu, bazându-se pe matricea probelor care includ evidenţe empirice, matematice, istorico-juridice şi relaţionale. Aşadar, apologetul nu trebuie să strige sus şi tare că poate dovedi raţional existenţa lui Dumnezeu. El trebuie doar să afirme că va prezenta întreaga matrice de informaţii raţionale, uzul acesteia putând face orice persoană care gândeşte să ajungă la concluzia că Dumnezeu există. Dovada este posibilă doar în matematici şi ştiinţele empirice. Când vine vorba de existenţa lui Dumnezeu, ceea ce oferă apologetul este o deducţie raţională cum că El există şi este cât se poate de real.

 

Scopul apologeticii creştine

 

Apologetica creştină este o sarcină spirituală, născută din necesitatea de a întâmpina curiozitatea şi setea de a şti cu care chiar Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Tendinţa naturală a omului de a explora adevărul îl face să întrebe „asta cum este?” despre orice, inclusiv despre obiecţiile ridicate de oameni la adresa Bibliei. Astfel de întrebări le vor fi puse mereu interlocutorilor creştini, deoarece omul de rând va fi mereu năpădit de afirmaţii potrivnice lui Dumnezeu şi Bibliei. Pentru oamenii obişnuiţi, singura sursă de speranţă este interlocutorul creştin bine informat. Când un creştin încearcă să ajute un solicitant într-ale adevărului, el realizează apologetică creştină.

 

Apologetica are atât sprijin, cât şi încurajări din Scriptură. Când Scriptura spune că „Cerurile spun slava lui Dumnezeu.”, ni se aminteşte că Dumnezeu Însuşi este cel care stă la originea apologeticii creştine, deoarece El şi-a făurit creaţia în aşa fel încât ea declară slava lui Dumnezeu. Apologetul creştin întrebuinţează apologetica în două feluri care îl ajută pe solicitant.

 

Mai întâi, fiecare apologet de succes foloseşte uneltele apologeticii pentru a-l face să tacă pe critic, precum şi pentru a câştiga atenţia solicitantului de adevăr, iar mai apoi – într-a doua etapă, el se descurcă în faţa întrebărilor acestui solicitant într-o manieră răbdătoare, încercând să îi răspundă cât mai precis şi simplu posibil. Făcând astfel, el ajută necredinciosul să găsească un motiv pentru a răspunde la întrebările care i-au obstrucţionat căutarea adevărului legat de creştinism. Odată ce acestor întrebări li se dă un răspuns la un nivel mulţumitor, el va fi gata să facă saltul spre credinţă şi să Îl accepte pe Hristos ca Mântuitor al său. Pe de altă parte, solicitantul este credincios, apologetul îi răspunde în legătură cu îndoielile lui şi îl ajută să îşi înfrângă temerile legate de problema dacă credinţa creştină este un adevăr obiectiv sau doar o contrafacere subiectivă. Odată ce apologetul îl ajută să vadă adevărul obiectiv al credinţei creştine, solicitantul credincios este întărit în credinţă. Barierele îndoielilor sunt dărâmate şi el începe să ia o poziţie fermă în credinţă. În astfel de moduri apologetica creştină funcţionează ca misie de consiliere care îi ajută pe oameni să se bizuie pe Biblie şi să se dezvolte într-ale vieţii duhovniceşti.

 

Stadii într-o confruntare apologetică

 

Termenul „confruntare” îi deranjează pe mulţi astăzi, inclusiv creştini, deoarece activităţi precum luarea unei poziţii, etalarea diferenţelor, separarea ş.a. sunt o anatemă pentru generaţia prezentă, picată într-un relativism moral. Oricum, Scriptura porunceşte copiilor lui Dumnezeu să facă discriminarea între bine şi rău, să se confrunte cu răul şi să îl pună în opoziţie. Astfel, apologetul creştin trebuie să fie pregătit de confruntare, însă cu un spirit delicat şi umil. Având aceasta în gând, apologetul trebuie să urmeze următorii paşi:

 

1. Evaluarea opoziţiei: fiecare luptă necesită strategie, iar apologetica nu este diferită. Reuşita cere să lansăm o contraofensivă proporţională cu ofensiva. De asemenea, trebuie să cunoaştem terenul şi climatul. Ceea ce este favorabil celor care se opun credinţei creştine, poate fi total ostil şi dăunător apologetului creştin. De exemplu, un public nerespectuos şi batjocoritor îl va privi foarte bine pe criticul credinţei creştine, însă nu îi va îngădui apologetului să mişte măcar un pas. Orice încercare de apărare a credinţei va fi întâmpinată în bătaie de joc de o mulţime nerespectuoasă şi dezinteresată, iar rezultatul net va fi o înfrângere. Doar vorbitorii excepţional de capabili, cu aptitudini neobişnuite în retorică ar putea fi apţi să reducă la tăcere o astfel de gloată – pentru un scurt timp. O glumă nelalocul ei făcută de oponenţi poate tulbura liniştea şi atenţia într-o clipă, iar de aici – întreaga poziţie. Când scriptura le cere credincioşilor să nu arunce mărgăritarele la porci, este un avertisment asupra faptului că receptor nemernic nu doar că va respinge un sfat bun, ba chiar se va întoarce împotriva celui ce l-a povăţuit pentru a-l doborî.

 

Apologetul trebuie să îşi verifice opoziţia (indivizi sau grupuri), pentru a vedea dacă spiritul de căutare a adevărului există sau dacă aceştia sunt măcar dornici să asculte în linişte şi cu atenţie. Trebuie să vadă şi dacă au capacitatea de a aprecia subiectul propus spre discuţie. Chiar şi cel mai nătâng poate pune întrebări ale căror răspunsuri să nu le priceapă apoi. Apologetica creştină este alcătuită dintr-un larg spectru de subiecte, care variază de la cele mai simple până la cele mai complexe şi specializate. Apologetul trebuie să verifice şi dacă moderatorii discuţiei vor fi disponibili, dacă este necesar, în cazul unui public numeros. În cazul unui auditoriu mai restrâns, el trebuie să verifice dacă sunt factori care să ducă la o discuţie deschisă şi onestă.

 

Fie că oponentul este un individ, un mic grup sau o mulţime mai mare, apologetul trebuie să fie atent la situaţie, ea putând fi ostilă sau cu o atmosferă care să comporte luarea peste picior. El trebuie să îşi dedice energia, curajul şi timpul necesare înfruntării eficiente a întrebării. Nu trebuie să uite că o discuţie neterminată sau cu răspunsuri parţiale (sau fără răspunsuri) îi vor dăuna, creând falsa impresie că el a fost înfrânt cu argumente sau că nu a fost capabil să se ridice la înălţimea situaţiei.

 

2 – Evaluarea oponentului: Pe lângă atmosferă şi numărul oponenţilor, firea, atitudinea şi aptitudinile intelectuale sau instruirea oponentului joacă un rol substanţial în apologetică. De exemplu, dacă este o persoană instruită, dar cu înclinaţii spre luarea peste picior a interlocutorului, dialogul sau dezbaterea nu au şanse de reuşită, fiind mai bună renunţarea la discuţie.

 

Cel mai important factor de a-l aprecia pe critic este prin prisma onestităţii lui. El poate avea tendinţe spre evoluţionism, raţionalism sau alte puncte de vedere critice. Însă dacă este în principiu sincer şi dornic să discute în spiritul căutării adevărului, discuţia are mari şanse să se dovedească fructuoasă. Însă dacă este necinstit şi evaziv, atunci nici o discuţie cu sens nu poate fi susţinută.

 

Dacă oponentul este foarte bine educat, înclinat către critică, dar în esenţă un om onest, discuţia va fi rodnică. Oricum, apologetul trebuie să fie de un calibru intelectual rezonabil. Altminteri, el va fi capabil să dea doar un spectacol superficial. Am văzut mulţi apologeţi creştini care au o bună retorică religioasă când se află printre creştini cu aptitudini intelectuale obişnuite. Aceiaşi oameni se năruie precum un castel din cărţi de joc, atunci când se confruntă cu un oponent strălucit din punct de vedere intelectual şi al educaţiei.

 

Aşadar, înainte de a decide să iasă într-o discuţie sau dezbatere publică, apologetul trebuie să fie sigur că oponentul lui este un om sincer. Dacă nu, rezultatul poate fi catastrofal. La fel, el trebuie să se asigure că se poate ridica până la nivelul intelectual al oponentului său. Dacă nu, va aduce doar ruşine asupra comunităţii creştine. Aceste condiţii pot fi cumva mai estompate atunci când avem de-a face cu o discuţie sau polemică privată, însă asta nu înseamnă că apologetul creştin poate deveni nesocotit.

 

3 – Cunoaşterea subiectului discuţiei: apologetica creştină are de-a face cu o gamă incredibil de largă de subiecte, şi ele de la cele mai simple până la cele mai complexe ca nivel tehnic. În consecinţă, nu este cu putinţă ca apologetul să înfrunte toţi adversarii posibili şi toate subiectele critice. Domeniul poate fi la fel de divers ca orice alt domeniu de studii. Astfel, cel puţin în orice discuţie cu public, el trebuie să ştie dinainte subiectele pe care oponentul le va prezenta, altminteri riscând să fie făcut de ruşine şi să piardă.

 

De exemplu, o persoană cu un bagaj de cunoştinţe excepţional în filozofie poate fi o nulitate în fizică. El poate avea o imagine briliantă ca gânditor, iar ca atare adepţii săi loiali ar putea vrea să îl confrunte cu un raţionalist bazat pe ştiinţele empirice. Aceşti adepţi s-ar putea să nu desluşească diferenţele dintre filozofie şi ştiinţele empirice. Pentru ei, o polemică este o dezbatere în care orice persoană strălucită poate fi capabilă să dea replici. Oricum, acest soi de discuţie sau dezbatere ar fi dezastruos pentru creştini şi apologetul creştin. Rareori poate un expert în filozofie să facă faţă argumentelor tehnice din fizică sau arheologie – sau viceversa.

 

Îmi amintesc două evenimente. Primul l-a implicat pe un misionar britanic, autor al unei cărţi de apologetică foarte îndrăgită, fiind foarte solicitat pentru prelegerile lui. El avea imaginea unui Superman al apologeticii – de neînvins, inclusiv în India. Astfel că o organizaţie evanghelică creştină i-a fixat un program la una dintre universităţile de vârf din India.

 

Profesori, cercetători şi intelectuali au fost invitaţi în public şi li s-a lansat şi provocarea  de a fi supuşi unui tir necruţător din partea acestui reprezentant al comunităţii creştine. Evident, comunitatea academică a venit în număr mare, cu aşteptări mari de a întâlni un corifeu intelectual care să îi reducă la tăcere, cu toate argumentele lor învăţate, potrivnice credinţei creştine. La zece minute de la începerea primei sale lecturi, majoritatea celor de faţă (profesori de o viaţă) şi-au dat seama că omul era de o superficialitate incredibilă. Deşi era bun în retorică, nu exista substanţă în cuvântarea sa. Sesiunea de întrebări şi răspunsuri s-a transformat într-un dezastru, iar el s-a încurcat la întrebări pe care un student mediocru ar fi răspuns chiar cu încredere. Era vorba pur şi simplu de un cârpaci, supraevaluat prea mult de propaganda făcută în juru-i de creştini care nu realizau că vor arunca în arenă un expert în retorică contra experţilor în ştiinţă. Toate programele ulterioare prevăzute pentru instituţiile de învăţământ indiene au fost grabnic anulate, iar el a fost paraşutat cu promptitudine către grupuri de discuţie a apologeţilor creştini, din rândul celor mai disciplinaţi creştini.

 

Al doilea caz are în centru un inginer transformat în apologet, însă neavând vreun bagaj de cunoştinţe în filozofie. Mai rău, deşi era un orator destoinic, nu avusese vreodată parte de instruire sau de lecturi în apologetica creştină. Cea mai mare realizare a sa, pe această temă, a constat în citirea ultimelor cărţi cu vânzări mari realizate de jurnalişti cu aspiraţii de apologeţi, capabili să îşi captiveze cititorii prin cuvinte, însă neatingând vreodată miezul problemelor. Şi aceşti publicişti nici nu se bătuseră vreodată cu problemele adevărate din apologetica raţionalistă. Comparativ cu misionarul britanic pomenit anterior, acest om a fost invitat să ia cuvântul într-un mod mai informal, pentru grupuri de 50 până la 150 de oameni căutători de adevăr, majoritatea cu studii universitare. Oricum, acest ambient de grup mic şi fără solemnitate a produs o atmosferă pe care nimeni dintre organizatori nu o anticipase. Auditoriul s-a simţit într-un astfel de mediu, mai puţin ceremonios, mult mai în largul lui, punând întrebări şi perpelindu-l pe apologet la foc mic, lucru care a năruit totul. Pe măsură ce întrebările deveneau mai serioase, creştinul a început să bâjbâie. A şi refuzat să mai răspundă la unele întrebări, punând în contrapartidă întrebări, în loc să ofere răspunsuri. Până la urmă, cineva din public s-a ridicat şi i-a spus pe şleau că ar prefera un creştin ignorant, în locul unuia incorect. În ambele situaţii, apologeţii erau vorbitori destoinici şi apărători devotaţi ai credinţei creştine, însă cu cunoştinţe despre un număr limitat de subiecte. Nici ei, nici organizatorii nu şi-au dat seama de pericolele potenţiale, atunci când opoziţia era formată din oameni învăţaţi, cu pregătire în domenii cărora apologeţii nu erau capabili să le facă faţă. Apologetul creştin trebuie să fie atent să vorbească şi să polemizeze cu oamenii doar în acele domenii în care se pricepe. Dacă un neurochirurg nu se ruşinează atunci când refuză să vorbească despre pediatrie, nici un filosof creştin nu trebuie să fie stânjenit când refuză să dezbată subiecte din fizică.

 

4- Cunoaşterea mărimii propriei pălării: chiar dacă creştinii pot vedea specializări pretutindeni şi, prin urmare, nu se vor duce la un medic generalist într-un caz pe măsura unui medic specialist, ei uită repede acest principiu atunci când vine vorba de propovăduirea creştină. În astfel de întruniri, ei încearcă să facă o pălărie cu un anume număr să se potrivească pe capul tuturor. Acest lucru se vede atunci când ei invită un creştin filosof sau om de ştiinţă bine instruit, cerându-i să prezinte cele mai noi dovezi din domeniul lui de activitate în sprijinul creştinismului, iar apoi invită pe oricine cu mai multă minte decât o găină să „se bucure” de prelegere. Mai rău, adesea majoritatea celor din mulţime sunt oameni cu o minte nu foarte ascuţită, sau cu puţină şcoală, atunci fiecare insistând ca prezentarea din respectivul domeniu pretenţios să fie pe înţelesul tuturor. Cu alte cuvinte, pălăria menită capetelor experţilor ar trebui să se potrivească pe capetele fiecărei persoane din public. Aşa ceva nu este pur şi simplu posibil.

 

Am avut o experienţă nefericită de acest gen, acum câţiva ani. Am fost invitat într-o biserică foarte mare, într-un oraş cosmopolit. Întrunirea a fost ţinută în sala de festivităţi a unui hotel mare, fiind invitaţi profesori, erudiţi în cercetare şi doctori în medicină de la instituţii de învăţământ din vecinătate. Lectura mea a fost bine primită şi chiar s-au cerut mai multe prelegeri. Organizatorii şi-au exprimat plăcerea şi au ţinut întrunirea în biserica lor, presupunând că acest lucru le va permite să atragă oamenii prezenţi pentru prelegere în sânul bisericii. Lucru necunoscut organizatorilor, unii entuziaşti şi-au chemat şi cunoscuţi şi prieteni dintre enoriaşi la următoarea prelegere.

 

În următoarea seară, trei sferturi din biserică era plină cu muncitori şi familiile lor: bărbaţi, femei, copii. Mai în spate se afla auditoriul căruia mă adresam eu de fapt, grupul de universitari. Pentru ca situaţia să fie mai rea, unii dintre oamenii care lucrau la biserică au insistat ca prelegerea mea apologetică să fie tradusă şi în dialectul local, pentru a beneficia de ea şi muncitorii cu familiile lor. Cel mai bun traducător din engleză în dialectul tamil a fost unul care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu limbajul academic, nici nu citise vreodată vreun articol despre apologetica creştină. Rezultatul a fost dezastruos. Credeam că mă voi adresa unui public învăţat, însă prostiile şi limbajul sărăcăcios al traducătorului i-au deranjat atât de mult pe toţi, încât au ajuns să fie frustraţi. Mai rău, muncitorii pentru care se făcuse acest compromis nu au priceput nici o iotă din prelegere. Fiecare persoană care a fost de faţă a avut o depresie, inclusiv eu. Singura persoană fericită a fost naivul traducător, care nici măcar nu îşi dăduse seama în ce hal încurcase totul.

 

O mărime fixă nu le-a venit niciodată tuturor, cu atât mai puţin în cazul apologeticii creştine. Pentru scolastici este nevoie de un discurs scolastic, iar pentru oamenii obişnuiţi trebuie un discurs mai simplu. Oricum, dacă un organizator încearcă să le amestece pe amândouă, apologetul nu ar trebui să accepte această reţetă pentru dezastru.

 

5 – Evaluarea prelegerii: apologetica cu public poate varia de la prelegeri foarte simple şi prietenoase, până la cele foarte ostile şi cu exprimări tehnice. Fiecare cere o strategie diferită şi chiar o anume stare psihică. În timp ce prelegerile simple şi la îndemâna oricui ar critica cer doar o pregătire similară, cele mai multe critici şi cei mai mulţi critici necesită o confruntare mai serioasă, cu o strategie mai calculată.

 

Este important să decizi ce abordare va aduce cele mai bune rezultate. Abordarea va varia în funcţie de vorbitor, situaţie şi subiect. Uneori, o negare directă şi imediată va fi suficientă, alteori prezentarea unui caz solid, mai întâi, abia apoi urmată de acea negare va fi strategia cea mai rodnică. Experienţa este un bun dascăl aici, fiind de găsit chiar în practică, apologetul dezvoltând treptat o anume intuiţie în acest aspect. Scopul lui principal nu este de a câştiga o dispută, ci de a prezenta o apărare clară şi convingătoare

favorabilă credinţei creştine, astfel încât oamenii să fie conduşi prin întrebări şi răspunsuri către convingere. Citatele, statisticile, ştirile şi chiar poveştile şi umorul pot fi utilizate ca terenuri de discuţie adecvate – desigur, într-o proporţie adecvată. Oricum, apologetul nu trebuie să se rezume la atât. El trebuie să îşi consolideze poziţia dându-i publicului doar să guste din fructele câmpului vast al apologeticii creştine. Mai apoi, îi va călăuzi către resursele acestui câmp.

 

6- Spuneţi-le oamenilor despre lumea apologeticii: chiar dacă apologetica creştină este un subiect la fel de vechi ca şi credinţa creştină, nu oricine ştie acest lucru. Poţi să presupui fără teamă că majoritatea ascultătorilor vor fi complet ignoranţi în această privinţă. Cei mai mulţi vor trăi cu falsa impresie că este prima oară când s-au pus aceste întrebări, precum şi că poate nu le are nimeni răspunsurile. Acest lucru îi face să se teamă în continuare, chiar dacă o astfel de şedinţă a fost de folos. Ca atare, apologetul trebuie, în mod categoric, să le dea o imagine despre lumea vastă a apologeticii creştine.

 

Trebuie să le spună oamenilor despre duhovnicii creştini evrei ai erelor de mult apuse, cei care au apărat credinţa prin viu grai şi în scris. Trebuie să le spună apoi şi despre situaţia actuală. În prezent, mai mult de 5.000 de cărţi şi broşuri sunt tipărite în domeniul apologeticii creştine. Sunt cel puţin vreo două duzini de periodice cu exprimare tehnică şi de cinci ori mai multe cu limbaj obişnuit, sub un aspect sau altul al raţiunii şi revelaţiei. Există şi câteva societăţi de apologetică creştină în care doar apologeţi de meserie pot fi membri. Şi mai există şi cel puţin o mie de organizaţii, mari şi mici, care lucrează în apărarea creştinismului. Mai mult, sunt cel puţin o mie de site-uri pe internet, foarte bune calitativ, care oferă informaţii legate de reliefarea dovezilor creştine. Unele oferă mii de manuscrise şi zeci de mii de articole mici, dar cu substanţă. Mai sunt şi mai bine de douăzeci de jurnale apologetice pe internet.

 

Pe măsură ce apologetul le făureşte o imagine despre aceste lucruri, factorul de încredere al solicitanţilor sinceri ai adevărului face un salt important. Asigurarea că ei nu sunt singurii oameni care au întrebări şi că mii de savanţi şi filosofi de înaltă calificare pot să le răspundă la aceste întrebări îi ajută pe oameni să înfrunte cu încredere criticile adresate credinţei.

 

7- Prezentarea resurselor: Chiar dacă este disponibilă o colecţie incredibil de mare de resurse, cei mai mulţi solicitanţi nu au idee despre cantitatea aceasta de materiale. Astfel că apologetul creştin ar trebui să le indice sursele din care pot obţine aceste materiale informative. Este un lucru esenţial pentru succesul misiunii apologetice şi există două motive pentru asta. Primul, că nu există nimeni care să aibă doar o singură îndoială. Atacurile contra credinţei creştine vin în valuri, astfel că îndoielile corelate apar şi ele în valuri. Doar pentru că una sau două dubii dintr-un astfel de torent sunt soluţionate prin lectură, nu înseamnă că restul îndoielilor vor dispărea. Oamenii au nevoie ca îndoielile lor să fie lămurite într-o măsură anume (să zicem, cam 70% din totalul dubiilor) înainte de a se simţi încrezători faţă de credinţa creştină. Până când lămuririle nu ajung la acest prag, aceste dubii continuă să le obstrucţioneze calea spre credinţă şi încredere. Aşa că o singură expunere de apologetică nu este destul, îndeobşte, pentru a întări deplin o persoană şi a-i forma o fermitate de idei. Acea persoană trebuie expusă în mod repetat apologeticii, prin conversaţie, lecturi, cărţi şi resurse electronice, până când va ajunge la un nivel la care nu mai poate fi zguduit prea uşor.

 

Al doilea motiv, atacurile împotriva creştinismului nu înseamnă un eveniment care se petrece doar o dată. Dimpotrivă, ele formează un proces continuu, care îi hărţuieşte pe oameni. Vechile forme de atac şi-au pus adesea veşminte noi şi astfel alte atacuri – aparent noi – vor continua să curgă. Aşadar, va fi necesară o expunere de durată, cu resurse apologetice actuale, care să respingă atât atacurile vechi, cât şi pe cele noi, asta pentru a întări o persoană în credinţă.

 

Lumea virtuală a internetului a făcut o mare favoare căutătorilor, sub forma a mii de site-uri web cu argumente şi dezvăluiri. Apologetul ar trebui să selecteze între trei şi cinci astfel de site-uri, cu subiecte de importanţă majoră, precum evoluţia/creaţia, Biblia/ştiinţa, Biblia/arheologia sau alte probleme de apologetică. Nimeni nu le poate vizita chiar pe toate, însă numărul mare de astfel de site-uri va asigura unei persoane găsirea resurselor pentru necesităţile sale directe.

 

8- Încurajarea studiului continuu: aşa cum am menţionat mai înainte, cei mai mulţi solicitanţi oneşti ai adevărului au nevoie de mai mult de o singură expunere apologetică, înainte de a-şi elimina un nivel rezonabil de îndoieli. O bună abordare ar fi abonarea la o revistă de apologetică. O altă idee bună ar fi înscrierea la periodice gratuite de pe internet.

 

Ascultarea unor lecturi audio (pe calculator, mp3 player etc) ar fi o altă abordare eficientă şi benefică. Odată ce multe formate electronice comprimate sunt disponibile, multe site-uri de internet oferă o serie de materiale apologetice în format audio. Oamenii trebuie încurajaţi de apologet să le descarce şi să le asculte. Zeci de ore de lecturi audio pot fi acum înglobate într-un mic dispozitiv audio, iar capacitatea acestor dispozitive este în continuă creştere. Costurile lor sunt destul de mici, oferind cam tuturor posibilitatea achiziţionării. Apologetul trebuie să caute încontinuu pe internet cele mai bune calupuri audio de apologetică, şi nu ar fi rău să aibă la îndemână un fel de cărţi de vizită cu astfel de informaţii – pentru a le putea înmâna oricând celor interesaţi.

 

9- Faceţi apel la un verdict: Dacă o expunere apologetică nu duce la luarea deciziilor de către oameni, toată munca asiduă a apologetului va avea puţine beneficii. Aşa că fiecare prelegere publică sau privată ar trebui să includă şi un apel la luarea unei decizii. Dacă cei care oricum erau la un pas de luarea deciziei, o vor face acum cu siguranţă, restul nedumeriţilor s-ar putea să nu o facă. Graba de a se întoarce la casele şi serviciile lor, asaltul neostoit al orarului zilnic aglomerat sau cerinţele profesionale le pot ocupa mintea, alungând orice alte gânduri. Dacă se întâmplă astfel, nu vor mai fi „prelegeri repetate” şi ei nu vor mai beneficia de munca apologetului.

 

Dacă auditoriul are chiar şi un singur necredincios, apologetul trebuie să facă un apel pentru acceptarea lui Hristos ca mântuitor al lor. Credincioşii ar trebui să se simtă provocaţi în construirea apologeticii, după studiu şi mărturisire. Un apel cu ţintă precisă va depinde în genere de auditoriu, dar trebuie să fie un apel puternic, răspicat şi chiar pătimaş, un apel care să îndemne oamenii la luarea unei decizii.

 

Dezbatere publică sau privată

 

În timp ce discuţiile private joacă un rol semnificativ în apologetica creştină, fiecare apologet primeşte o mulţime de invitaţii la dezbateri publice. Mulţi dintre ei se reped neglijenţi în aceste dezbateri, fără a face o evaluare a ocaziei, a locului, a subiectului, a auditoriului şi a libertăţii de prezentare a ideilor.

 

Mulţi apologeţi îşi dau repede seama, mai apoi, că în graba lor au nimerit într-un colţ înghesuit. Acest lucru se întâmplă frecvent atunci când programul este organizat şi controlat complet de criticii săi. Aceştia fac primii o prelegere, ocupă mult timp, îi lasă prea puţin timp apologetului, concluzionând apoi totul înainte ca apologetul să îşi termine măcar introducerea. Iar când cortina a căzut, nimeni nu îl va mai asculta. Chiar dacă mai rămân vreo doi în sală, apologetul va constata că microfoanele sunt oprite, la fel ca şi luminile, ventilaţia etc. S-ar putea chiar să fie evacuaţi de oamenii de la pază, care vor închide sala. Creştinii se aşteaptă la un joc cinstit, însă mulţi apologeţi au descoperit că lumea oponenţilor lor nu este cârmuită de astfel de aşteptări. Pentru ei este o luptă pe care vor încerca să o câştige cu orice preţ – în mod corect sau trişând, mai probabil trişând.

 

Cunosc mulţi creştini care au căzut în astfel de capcane. Dorinţa mare cu care oamenii îi abordează îi face pe apologeţi să creadă că va fi o luptă cinstită şi lesne de câştigat, doar pentru a descoperi apoi că nu poate lupta în vreun fel, că inamicul controlează câmpul de luptă, comunicaţiile, logistica şi proviziile. Umiliţi, mulţi dintre ei se vor enerva destul de mult. Eu însumi am trăit aşa ceva, însă într-o manieră ceva mai stăpânită. Acum câţiva ani vizitam un oraş pentru prelegeri religioase, când s-a nimerit ca un apologet musulman să susţină o vastă întrunire într-un loc din apropiere. În acea seară, câţiva musulmani au venit cu o şaretă, îndemnându-mă să îi însoţesc şi să îl ascult pe acel apologet. I-am însoţit, fiind liber în respectiva seară. Oricum, ştiind de prezenţa mea şi de locul pe care îl ocupam în public, spre finalul programului organizatorii au venit la mine şi, după ce mi-au anunţat numele, au spus că mă aflu acolo pentru a-mi exprima îndoielile şi a primi răspunsuri de la apologetul musulman. Era o tentativă de a mă face să deschid gura, fără a-mi da ocazia să îi şi resping declaraţiile. Cealaltă opţiune ar fi fost să rămân tăcut şi să fiu considerat incompetent. Domnul mi-a dat înţelepciune şi m-am ridicat, am luat microfonul fără fir în mână şi am spus: „oameni buni, m-aţi adus cu o şaretă, pentru a asculta prelegerea ca invitat, nu pentru a pune întrebări. Aş aprecia dacă nu mi-aţi face acum vreun truc oarecare”. Toată lumea mi-a auzit replica, deoarece vorbeam la microfon, iar organizatorii au venit imediat să îşi ceară scuze. A fost tăiat şi sunetul imediat, ca să nu mai fac alte comentarii.

 

Apologeţii creştini ar trebui să aibă grijă să nu se arunce orbeşte în dezbateri publice. Trebuie să îşi cântărească atent orice acceptare a unei invitaţii. Pe de altă parte, se pot implica mai lesne în dezbateri private, deoarece nimeni nu va isca acolo o mentalitate de gloată, pentru a îngreuna situaţia. De asemenea, discuţiile în mici grupuri private permit un mai bun control al situaţiei. Se poate insista ca opoziţia să răspună la întrebările puse de apologet, nu să spele putina din faţa lor. Nimeni nu îl va sabota pe apologet în aceste situaţii, tăind sunetul microfonului sau alte lucruri de acest gen.

 

Cea mai bună situaţie este cea în care un sceptic sau un critic discută faţă în faţă cu apologetul.

O altă situaţie prielnică este când între unul şi cinci oameni în căutare de adevăr îşi exprimă dubiile şi discută întrebările avute cu apologetul. Într-o atare atmosferă, el poate oferi răspunsuri fiecăruia pe rând, răspunsuri complete şi argumentate, trecând apoi la o altă întrebare. Aceasta este întotdeauna cea mai bună cale de abordare,  atunci când este o discuţie faţă în faţă sau în grupuri mici.

 

Zurbagiii

 

Visul oricărui apologet despre discuţii şi dezbateri este un dialog direct şi deschis, în care fiecare este respectuos şi logic în declaraţii. Totuşi nu este întotdeauna aşa, îndeosebi când este vorba de un public larg. Cel puţin câţiva inşi vor tulbura adunarea şuşotind în dreapta şi în stânga, chicotind în cel mai nepotrivit moment şi deranjându-i pe ceilalţi. Vorbitorii cu experienţă la public controlează astfel de situaţii în mai multe feluri şi aşa trebuie procedat. Există însă un tip anume de zurbagiu care poate să distrugă chiar şi cea mai bine pregătită prelegere. El este interogatorul persistent, care pune întrebări într-un tir încrucişat.

 

Interogatorul persistent îşi face apariţia la aproape toate adunările publice. El pune neîncetat întrebări, obosindu-l pe vorbitor. Poate fi o persoană care continuă să studieze tot timpul, însă nu reuşeşte vreodată să ajungă la un răspuns final pentru întrebările oricărui subiect. Sau poate fi unul cu aparenţele unui creştin înflăcărat, fiind însă un rebel în esenţă. Sunt mulţi creştini de acest gen, oameni pe care lumea îi consideră foarte devotaţi datorită aspectului exterior al traiului creştin dus de ei, oameni care însă nu suferă Cuvântul lui Dumnezeu în adâncul inimii lor. Aceşti oameni devin de-a dreptul nesuferiţi atunci când este apărată plauzibilitatea Scripturii, vorbindu-i cu adversitate apologetului. Dacă cineva îi arată cu degetul şi spune că sunt prea obtuzi sau aspri, aceşti inşi încearcă să iasă basma curată pretextând că au întrebat într-o atare manieră deoarece „mulţi alţii” au aceleaşi nelămuriri, dar nu au şi curajul de a rosti întrebările. Mai există şi mulţi semidocţi care aruncă o mulţime de întrebări banale sau irelevante.

 

Interogatorul persistent poate întrerupe firul delicat al prelegerii apologetice. El îl face pe vorbitor să fie frustrat, irită auditoriul şi creează, în cele din urmă, impresia că apologetul este incompetent şi că nu se potriveşte rolului pe care şi l-a asumat. Şi toate astea din cauza unor întrebări nesemnificative. Ca atare, de îndată ce apologetul zăreşte o persoană de acest tip, trebuie să îi spună imediat ceva de genul „Întrebările dumitale necesită o atenţie personală din partea mea. Ar lua şi mai mult timp decât avem aici la dispoziţie. Aşa că, te rog să ne întâlnim în particular după terminarea acestui program şi vom discuta nelămuririle dumitale cât doreşti. Pot să participe şi alţii la această discuţie aprofundată.” Odată ce o asemenea persoană este redusă la tăcere, apologetul se poate concentra pe publicul mai onest, în căutare sinceră de răspunsuri. Încă un lucru – interogatorul persistent (care nu vrea să se lase convins cu nici un chip) nu se va întoarce, nu va aştepta acea discuţie în particular. El caută doar atenţia publicului şi odată ce apologetul îi refuză şansa de a se băga în seamă, îi va pieri orice poftă de discuţii şi îşi va lua tălpăşiţa. Există însă şi tipul rar de interogator persistent care va fi încântat de oferta unei discuţii private şi va veni la o astfel de discuţie. El este un căutător de adevăr onest.

 

Va fi mereu un număr restrâns de oameni sinceri care caută lămuriri, care doresc să pună multe întrebări. Încercarea de a-i ajuta în public va duce la distragerea celorlalţi, care aşteaptă prilejul de a-şi expune propriile îndoieli, prilej negat însă de tirul întrebărilor unui astfel de interogator persistent (sau al mai multora). De aceea e mult mai bine să îl inviţi la o discuţie în particular, lucru pe care îl va aprecia dacă este sincer. Pot exista, bineînţeles, şi alte feluri de zurbagii, toţi trebuie trataţi în acelaşi mod. Nu trebuie să li se dea ocazia de a ieşi în evidenţă, iar entuziasmul le va pieri repede.

 

Soluţionarea întrebărilor dificile

 

Nimeni nu poate răspunde spontan, meteoric, la toate întrebările legate de raţiune şi credinţă care i se adresează, în special în atmosfera tensionată a unei întruniri publice. Dificultatea constă în faptul că până şi un nebun poate pune mai multe întrebări decât poate răspunde chiar şi cel mai înţelept om. Astfel, apologetul foarte energic va avea de înfruntat multe întrebări cărora nu le va putea da un răspuns pe moment sau cu suficientă autoritate fără echivoc. Este un risc profesional în apologetică, iar negarea lui ar fi un lucru incorect. Mai rău, apologetul incorect în legătură cu limitele şi posibilităţile lui, va fi atât de nepregătit în cazul unor astfel de întrebări, încât ar putea să se facă de râs în cel mai nepotrivit moment.

 

Fiecare apologet primeşte întrebări dificile, însă felul în care se descurcă va determina rezultatul final. El poate fi câştigător chiar şi când nu poate da un răspuns câtorva întrebări, dovedindu-se însă deschis şi sincer. Pe de altă parte, un apologet incorect poate să dea răspuns tuturor întrebărilor, inclusiv celor de al căror răspuns nu este prea sigur, şi să fie totuşi un perdant. Acest lucru din cauză că, pe lângă răspunsurile în sine, oamenii ţin cont şi de atitudinea apologetului. Ei respectă omul care răspunde la ce ştie, care cere câteva momente pentru a se gândi la întrebările mai dificile şi îi îndrumă pe oameni către experţi sau surse de informare în cazul întrebărilor la care nu poate răspunde. Îmi amintesc zilele de început ale carierei mele în misia publică. Eram pe atunci novice în apologetica raţionalistă, nu şi în filozofie sau apologetica filozofică. Un scolastic excelent în filozofie, George David, obişnuia să fie prezent la multe din prelegerile mele publice, din ce în ce mai dificile. În timpul sesiunilor de întrebări şi răspunsuri, el a început să îmi dea de înţeles că vrea să răspundă întrebărilor de natură strict filozofică. Curând am început să îl invit să dea replică acestor chestiuni, spunând „este o întrebare strict filozofică, aşa că filozoful George David poate răspunde mai bine ca mine”. Cu excepţia interogatorilor persistenţi (care voiau să mă doboare), toţi ceilalţi doreau răspunsuri de la o autoritate în materie şi au primit bine această abordare. Ştiau că nimeni nu este expert în toate domeniile, ca atare nu au avut vreo obiecţie atunci când am lăsat întrebările de natură filozofică în mâinile unui expert în domeniu.

 

Fie că este vorba de medicină, inginerie, juridic sau apologetică creştină, nici un individ nu va deţine toate răspunsurile. Trimiterile către un manual avansat sau către un expert este o practică standard – şi nimeni nu trebuie să se simtă stânjenit să o facă.

 

Concluzie

 

O persoană putea lucra în orice domeniu fără prea multă instruire şi fără o diriguire profesională prea intensă, acum câteva secole. Fierarul oraşului putea la nevoie să fie şi instalator, iar băcanul din vreun târg putea să fie şi poştaş. Cu toate acestea, dezvoltarea neîncetată, complexitatea şi profesionalismul au introdus multe schimbări, astfel că astăzi o persoană poate reuşi doar dacă este instruit şi adoptă o abordare profesionistă şi lucrează într-o manieră sistematică. Acest lucru este valabil şi pentru apologetica creştină.

 

Chiar dacă o persoană nu trebuie neapărat să dispună de o diplomă în apologetică, trebuie totuşi să studieze în aprofunzime această disciplină. Trebuie şi să îşi dezvolte un sistem de respingere eficientă, de apărare şi expunere. Adoptare instrumentelor şi facilităţilor dezvoltate de apologeţii de profesie în secolul al XX-lea este cea mai bună abordare. Şi în fine, apologetul trebuie să recunoască că în această epocă a specializării, chiar şi apologetica creştină s-a ramificat, astfel că o persoană pregătită într-o anumită ramură a apologeticii ar putea necesita ajutorul altui apologet într-o ramură diferită a apologeticii. Îi va fi util şi să îşi dirijeze discuţiile particulare şi publice într-o manieră calculată, pentru a minimaliza dezinteresul şi a fi cât mai eficient.

 

Despre autori

 

Dr. Johnson C. Philip este un apologet creştin cu reşedinţa în Ernakulam (oraş în India, nota trad.). El a obţinut diploma de doctor în teologie în anul 1984 şi de doctor în fizică (pe domeniul cromodinamicii cuantice) în 1991. I s-au conferit Diploma Ştiinţifică în medicină alternativă, în anul 2003 şi DNYS (Diploma în Naturopatie şi Ştiinţă Yoghină, nota trad.) în 2004. Până acum, el este autorul a peste 2500 de articole şi acte de cercetare şi a peste 50 de cărţi în domeniile fizicii, comunicării, apologeticii şi teologiei. Aici se includ şi multe „premiere” indiene, precum o „Teologie sistematică” şi o „Enciclopedie a Bibliei” în 4 volume, ambele în dialectul malayalam.

 

El este membru cu drept de vot în numeroase societăţi profesionale, incluzând aici: Creation Research Society (Societatea de Cercetări a Creaţiei), American Scientific Affiliation (Filiala Ştiinţifică Americană), The Society Of Christian Philosophers (Societatea Filosofilor Creştini), Indian Physics Association (Asociaţia Indiană de Fizică) etc.

 

Dr. Saneesh Cherian este un expert în comunicare şi teolog creştin cu reşedinţa în Ernakulam, districtul Kerala. El a studiat pentru o diplomă în teologie şi prelat principal la Brethren Biblie Institute (Institutul Biblic Frăţia), doctor prelat şi doctor în teologie la Şcoala Internaţională de Teologie din India. Este autorul a numeroase cărţi şi articole. Este şi coautor la mai multe manuale de teologie, inclusiv la „Teologia sistematică”, la „Enciclopedia Bibliei”, la un „Dicţionar de teologie” şi la „Apologetica creştină integrată”, toate lucrări în dialectul malayalam.

 

 

Anexa I

 

Comunităţi creative: http://www.answers.org/

 

Un suflu nou al agendei de apologetică în secolul al XXI-lea

John W. Morehead, ©Copyright 2004 by John W. Morehead

 

Apologetica rămâne un instrument important al bisericii în noul mileniu. Este o disciplină care ajută la proclamarea evangheliei, prin focalizarea prelegerii noastre pe răspunsurile pentru întrebări şi clarificări privind credinţa creştină. Aşa cum arată un studiu istoric al lui Avery Dulles, fiecărei generaţii apologeţii i-au răspuns la tipuri diferite de întrebări şi probleme. Acest lucru înseamnă că stilurile şi metodele apologetice au fost regândite destul de des, pentru a se descurca eficient în problemele spirituale ale vremii. Încă o dată ne găsim în circumstanţe în care provocările şi problemele adresate apologeticii se schimbă, astfel că se cuvine să facem o pauză pentru a restabili şi reformula unele idei ale apologeticii, pentru a crea un suflu nou în agenda acestei discipline în secolul al XXI-lea. Apologetul creştin este prezent cu această oportunitate, pe măsură ce cultura occidentală continuă să se schimbe ca urmare a curentelor de gândire globale.

 

Eruditul în misiuni religioase David Bosch afirma că: „Misiunea bisericii necesită o înoire şi o regândire constante.” În mediul occidental al post-creştinătăţii, există o nouă atmosferă, foarte diferită de cultura creştinătăţii în care s-a născut evanghelismul.  Mişcarea de la modernism la un postmodernism dezvoltat şi tot mai influent reprezintă o schimbare culturală semnificativă, cu implicaţii majore pentru biserică şi misiunea ei. Ca replică la aceste forţe de schimbare culturală, apologeţii trebuie încurajaţi, pentru ca apologetica să rămână parte validă a sarcinii bisericii, cu toate problemele ivite de nevoia creării unei agende de lucru „înoită şi regândită”.

 

Apologeţii şi creştinii cu înclinaţii spre apologetică sunt încurajaţi să ia în considerare diversele aspecte ale apologeticii, aspecte care pot contribui la această reformulare a apologeticii noului secol. Ceea ce urmează sunt unii indici ai noilor angajamente apologetice.

 

Apologetica contextuală: cultura americană reprezintă un adevărat mozaic de diferite culturi. Fiecare subcultură se sprijină pe o varietate de concepţii despre spiritualitate, valori, atitudini şi conduite, aspecte care conferă membrilor ei un sens de autoidentificare. În multe moduri, experienţa americană privind diversitatea culturală şi religioasă nu este ceva nou. Sloganul naţiunii, „E Pluribus Unum” – „din mai mulţi, unul”- este un memento care ne face să luăm aminte că încă din timpurile coloniale, America a fost un refugiu pentru cei care căutau libertatea de a-şi practica religia. În timp ce primii colonişti vest-europeni practicau în general creştinismul, ei reprezentau totuşi un spectru larg de confesiuni, tradiţii şi convingeri. Pe măsură ce emigranţii din toată lumea s-au stabilit în America, această diversitate nu a s-a regăsit doar în varietatea de denominaţii creştine, ci are un lung arbore genealogic în care grupurile de oameni au optat pentru religii populare, ezoterice, pentru religii de sorginte asiatică sau pentru tot felul de alte grupări religioase nou apărute.

 

Misionarii din medii multiculturale înţeleg că pentru ca evanghelia să fie pricepută şi să aibă relevanţă pentru diferite grupuri şi subculturi omeneşti, ea trebuie să fie comunicată într-un mod corespunzător fiecărui context cultural. Acest proces este cunoscut drept contextualizare. Harold Netland de la Trinity Evangelical Divinity School (Şcoala Evanghelică Teologică „Treimea”) a sugerat că şi apologetica trebuie să fie „specifică culturii” sau integrată contextual în mod adecvat, pentru a fi eficace. Netland afirmă că conţinutul Evangheliei trece dincolo de toate culturile, însă subliniază felul în care stilurile de apologetică trebuie să se adapteze şi să abordeze problemele şi nelămuririle unei anumite culturi sau subculturi. Cu alte cuvinte, apologeţii trebuie să ştie ce culturi şi subculturi există, să descopere în primul rând întrebările şi problemele spirituale ale fiecăreia dintre aceste culturi. Pentru a face acest lucru, apologeţii nu îşi mai pot permite să fie doar simpli observatori din fotoliu ai culturii respective; trebuie să facă cercetări în prima linie, întâlnind oamenii acelei subculturi, observându-le modul de viaţă, cum îşi pun în aplicare convingerile şi să descopere cam care ar fi întrebările legate de apologetică pe care aceşti oameni le-ar avea. Este prea puţin de câştigat atunci când se dau răspunsuri la întrebări pe care nimeni nu le mai pune în ziua de azi.

 

Exemplele de abordări apologetice contextualizate trebuie privite având în minte nevoia specifică fiecărei culturi. Ca prim exemplu, un accent raţional va fi mai adecvat în cercurile moderniste, acolo unde raţiunea şi argumentarea logică sunt la loc de cinste, în timp ce o apropiere relaţională va fi mai eficientă în contexte postmoderne. Această mutare a accentului nu trebuie făurită prin abandonarea raţiunii sau a folosirii apologeticii drept capitulare în faţa vreunei forme de iraţionalism. În schimb, este o luare la cunoştinţă a schimbării realităţilor culturale din occident şi a schimbărilor strategice care trebuie luate în calcul, pentru ca apologeţii să fie vorbitori eficienţi. În contextul modernist, s-a pus mare preţ pe argumente şi probe. În acest context, era adecvat să furnizezi „probe care cer un verdict”. În contextul postmodernist, raţiunea încă mai este la loc de cinste (odată ce făpturile omeneşti sunt făpturi raţionale, create după asemănarea cu Dumnezeu), însă locul raţiunii în spiritualitate este diferit. Pentru un postmodernist, adevărul şi experienţa (trăirea) merg mână în mână. Trebuie să existe o combinare şi o integrare a raţiunii şi experimentalului. Întrebuinţarea unei apologetici tradiţionale bazată pe dovezi, cu accente puternice pe logică şi dovadă, este adesea respinsă de o generaţie interesată de adevăr, însă deseori căutându-l în moduri relaţionale şi pe căi care lasă loc misterului şi experienţei.

 

Într-un alt exemplu, când dialoghează cu un adept al Sfinţilor din Zilele de pe Urmă (mai cunoscuţi drept mormoni), în mod tradiţional abordarea apologetică este utilizată pentru a pune în contrast erezia cu ortodoxia biblică protestantă. Apologeţii trebuie să se gândească bine dacă o apologetică hermeneutică răspicată este adecvată unui astfel de context. În vreme ce fidelitatea faţă de ortodoxia biblică protestantă este de o mare importanţă pentru apologeţii protestanţi, mormonii sunt mai preocupaţi de o epistemologie a simţămintelor, în care adevărul este determinat de experienţa subiectivă. O apologetică contextualizată şi reformulată va încerca să estompeze trăirea personală şi limbajul experienţei în cadrul comunicării evangheliei şi a adevărului biblic. Apologetul interesat în utilizarea metodelor corespunzătoare diferitelor contexte va fi sensibil la necesitatea de a reformula o apologetică „orientată spre cel ce o receptează”, cu repere în cadrul cultural respectiv.

 

Apologetica informată global: Netland a mai notat că teologia occidentală a ajuns să fie criticată în lumea neoccidentală, acolo unde apologetica a fost înţeleasă ca contraproductivă şi irelevantă. Preocupat de grijile neoccidentale într-ale teologiei, Netland argumentează că „dacă este contruită cum trebuie, apologetica este subordonată evanghelismului şi este inevitabilă în proclamarea eficientă a evangheliei”. Chiar şi aşa, Netland mai spune că adoptarea metodelor apologetice occidentale în contextele neoocidentale este necorespunzătoare. Deoarece lumea continuă să se dezvolte sub influenţa globalizării, teologia şi apologetica vestice vor trebui să se adapteze şi ele, pentru a fi relevante în faţa preocupărilor şi provocărilor a două treimi din lume, cea neoccidentală. O apologetică informat global este relevantă şi în occidentul pluralist. Odată cu creşterea influenţei conceptelor necreştine în cadrul naţiunilor occidentale, numai o apologetică care reflectă problemele globale contemporane va avea un cuvânt de spus.

 

Apologetica de sprijin: pentru a veni în întâmpinarea problemelor noului veac, apologeţii trebuie să regândească rolul şi locul adecvat al apologeticii în disciplina creştină. Desigur, folosirea apologeticii trebuie să fie extinsă în cultura occidentală, totuşi când anumite metode apologetice sunt folosite, apărarea credinţei ajunge într-un puct terminal. Când se întâmplă aşa, apologetul are tendinţa apărării propriei identităţi, proces în care respingerea gândirii eronate devine ţelul principal al misiei sale.

 

Proeminentul apologet Gordon Lewis a comentat despre mentalitatea sa într-ale apologeticii aplicate diferitelor noi mişcări religioase. El observă că, în mod curios, apologeţii care lucrează în câmpul noilor religii îşi privesc chemarea ca pe o „împotrivire” la diferite erezii, cu toate că misionarii din religiile lumii nu îşi caracterizează misiile în termeni de „contra-budism” sau „contra-islamism”. Lewis sugerează că remediul acestei situaţii este o nouă concepţia a misiunilor evanghelice vis-a vis de noile religii. Acest nou concept nu este în pricipiu apologetic sau „contra-cultului-cutare”, ci mai curând un simţ pozitiv şi energic al hotarelor misionare după care se află oamenii din alte alternative spirituale.Acest nou concept al misiunii apologetice va fi posibil doar în măsura în care recunoaşeem că apologetica nu este un scop în sine, ci o unealtă care sprijină misiunile şi evanghelismul la care îndeamnă biserica.

 

Lucrul la care trebuie să cugete apologeţii este nevoia de a discerne între simpla oferire a unor răspunsuri la problemele doctrinare (cum ar fi şi respingerea ereziilor) şi procesele implicate în proclamarea evangheliei şi câştigarea de discipoli. Respingerea convingerilor cuiva nu este egală cu evanghelismul şi misiunea contextuală. O anihilare negativistă a ereziei nu este sinonimă cu misiunea. Misiunile implică şi înţelegerea unei culturi, crezurile şi practicile oamenilor, precum şi chestiunile şi problemele cu care se luptă aceşti oameni. A nega convingerile cuiva nu prea este echivalentul mulţimii de lucruri pe care misionarul le are de făcut. Apologetul trebuie să adopte şi să aplice principiile misiilor multiculturale în munca lor. Misiunile şi apologetica nu sunt în antiteză, însă pot fi utilizate într-un mod armonios pentru a proclama şi impune evanghelia, fără ca acest lucru să constituie întregul tablou. Dacă putem să ne diminuăm un pic sinele, ca apologeţi misionari, acest lucru ar putea fi o reţetă pentru o agendă sănătoasă a apologeticii secolului al XXI-lea.

 

Apologetica diversă: Aşa cum este formulată în mod tradiţional, apologetica occidentală a tins să fie în principal o prezentare a argumentelor raţionaliste. Însă o apropiere raţionalistă pură şi extinsă a apologeticii nu este nici fidelă exemplului biblic, nici adecvată multor segmente ale culturii vestice. David Wilkinson, apologet de pe lângă Universitatea Durham, notează că la întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană, El nu a prezentat doar o serie anume de argumente raţionale. În schimb, a lăsat loc în conversaţie pentru imaginaţia femeii (Ioan 4:1-15). Wilkinson crede că o apologetică reformulată şi relevantă pentru secolul al XXI-lea va fi atrăgătoare şi diversă, încorporând nu numai argumente logice, ci şi chestiuni „narative, imagistice, poetice, dans, muzică şi parabole”. Wilkinson sugerează ca apologetul să adopte o concepţie de sine ca artist, pe lângă cea de om de ştiinţă sau jurist, lucru crucial pentru succesul apologeticii contemporane, care caută să fie relevantă din perspectiva culturală.

 

Apologetica umilă: o agendă apologetică proaspătă ar putea să implice şi o repunere în drepturi a empatiei şi umilinţei evanghelice în cadrul misiunii apologetice. Dată fiind firea nu tocmai caritabilă şi deseori conflictuală a multor apologeţi creştini, ne putem întreba dacă în zelul nostru pentru adevăr nu cumva am fost atraşi într-o cruciadă împotriva ideilor false sau dacă îi iubim pe cei „necreştini încă” şi căutăm să Îl comunicăm pe Hristos către dânşii. Necesitatea pentru umilinţă, odată ce îmbrăţişăm o apologetică corespunzătoare, este importantă – deoarece, aşa cum omul de stat David Hesselgrave ne aminteşte, „deşi misionarilor li s-a poruncit de la Hristos să predice evanghelia, ei nu pot porunci să fie auziţi. Trebuie să îşi câştige dreptul de a fi ascultaţi, demonstrând că sunt oameni integri, credibili şi de bună credinţă.”

 

Mai apoi, Christopher Partridge a observat peisajul religios-cultural în schimbare din occident şi implicaţiile care au rezultat în misionarism şi apologetică, pentru biserică. A concluzionat:

 

„În general vorbind, când comunică crediţa creştină în occident, evanghelismul combativ, apologetica raţionalistă şi teologiile exclusiviste exprimate dogmatic sunt inadecvate. În schimb, este nevoie să fie apreciate valoarea unei prietenii sincere, respect faţă de cunoştinţele cuiva cu alte păreri despre lume şi o dorinţă autentică de înţelegere.”

 

Apologeţii evanghelici ar putea parcurge o cale lungă pentru a demonstra dorinţa lor de a învăţa, precum şi de a fi empatici şi umili, prin dezvoltarea unei mai mari disponibilităţi de a asculta, o lecţie care s-ar putea dovedi dificilă pentru unii dintre noi, obişnuiţi doar să respingă, să argumenteze şi să proclame.

 

Concluzie

 

În epoca noastră de pluralism religios şi cultural, apologetica încă are de jucat un rol vital. Însă, aşa cum am văzut, apologetica trebuie să fie revigorată şi reformulată pentru a putea să servească mai eficient la comunicarea evangheliei într-un mod relevant cultural. Cei care au luat în serios îndemnul lui Lesslie Newbigin la o confruntare misionară sinceră cu occidentul post-creştin păgân, vor lucra pentru a dezvolta şi aplica în mod adecvat metodologiile apologetice în lupta cu problemele care ne aşteaptă.

 

Referinţe menţionate

 

Avery Dulles, A History of Apologetics – O istorie a apologeticii (Eugene: Wipf & Stock, 1999).

David J. Hesselgrave, Communicating Christ Cross-Culturally – Comunicarea lui Hristos în mod multicultural, 2nd ed. (Grand Rapids:Zondervan, 1991).

Gordon R. Lewis, "Our Missionary Responsibility to New Religious Movements," –„Responsabilitatea misiei noastre faţă de noile mişcări religioase”, International

Journal of Frontier Missions 15, no. 3 (July-Sept. 1998): 115-123.

Harold Netland, "Toward Contextualized Apologetics,"–„Despre apologetica contextuală”; Missiology: An International Review XVI,

no. 3 (July 1988): 289-303.

Christopher Partridge, "The Disenchantment and Re-enchantment of the West: The

Religio-Cultural Context of Contemporary Western Christianity," („Trezirea şi amorţirea Occidentului – Contextul religios şi cultural al creştinismului vestic contemporan); The Evangelical Quarterly 74,no. 3: 251.

David Wilkinson, "The Art of Apologetics in the Twenty-First Century" („Arta apologeticii în secolul al XXI-lea”); Anvil 19, no. 1 (1992):5-17.

John Morehead este director adjunct la biroul Watchman Fellowship California, şi cofondator şi redactor la Sacred Tribes: Journal of Christian Missions to New Religious Movements (Triburile sacre: jurnalul misiunilor creştine în noile mişcări religioase) www.sacredtribes.com. Împreună cu Irving Hexham şi Stephen Rost, John a scris noua carte intitulată „Encountering New Religious Movements: A Holistic Evangelical Approach” (Întâmpinarea noilor mişcări religioase – o abordare evanghelică holistică) (Kregel Publications, 2004).

 

Anexa II

Comunităţi creative: http://www.answers.org

 

Manifest al apologeticii creştine

De Douglas Groothius

Copyright 2003 by Douglas Groothius

 

„Este momentul să nu ne mai scuzăm pentru apologetică, spune filozoful creştin şi autorul Douglas Groothius în acest îndemn concis şi răspicat către creştinii de pretutindeni, pentru a urma Cuvântul lui Dumnezeu şi a întrebuinţa apologetica în sprijinul credinţei celor care cred, în apărarea adevărului creştinismului şi în evanghelizarea celor pierduţi. Creştinii, bisericile şi şcolile creştine (inclusiv universităţi şi seminarii) nu pot se pot măsura cu succes cu concepţiile lumeşti fără utilizarea apologeticii. Necesitatea unor misiuni precum „Answers in Action” („Răspunsuri în acţiune”) şi autori ca Groothius nu a fost niciodată mai mare. Ţineţi legătura cu „Answers in Action”, din 2004, pentru cel mai rafinat material apologetic pe care îl puteţi găsi. Împreună putem avea un cuvânt greu de spus întru Hristos în această lume.”

 

Gretchen Passantino, Director

 

Acesta este un manifest pentru a aprinde focul sfânt al pasiunii şi faptei apologetice. Nu este un argument susţinut sau o dezvoltare tematică. (Am scris şi am citit despre aceste chestiuni în altă parte). Este, însă, o scurtă serie de afirmaţii interconectate, chemând ferm la fapte imediate şi fără preget. Aceste probleme izvorăsc din convingerile formate de-a lungul a douăzeci şi cinci de ani de învăţătură apologetică, predicare, dezbateri, scrieri şi mărturisiri creştine. Datorită (a) estompării influenţei perspectivei creştine în viaţa pulbică şi privată a Americii de astăzi, (b) pandemiei de anti-intelectualitate din biserica contemporană şi (c) chiar poruncii lui Dumnezeu de a căuta adevărul divin, recomand cu tărie ca următoarele declaraţii să fie luate în seamă şi să se cugete la ele de către toţi cei care Îl urmează pe Isus Hristos.

 

Apologetica creştină implică prezentarea publică şi apărarea creştinismului ca veridic, raţional, comprehensibil şi pertinent din perspectivă existenţială, atât pentru indivizi, cât şi pentru culturile umane. Apologetica înseamnă respingerea acuzaţiile lipsite de credinţă aduse creştinismului, precum şi realizarea unui teren propice, constructiv pentru teismul creştin.

 

Problema fundamentală a apologeticii nu este numărul de apologeţi pe care i-ai lecturat sau ce metodă apologetică adoptă cineva (deşi nici acest lucru nu este de neglijat). Mai curând problema fundamentală este dacă cineva are sau nu pasiunea adevărului lui Dumnezeu – căutat în mod rezonabil şi comunicat cu curaj – şi pasiune pentru cei rătăciţi, deoarece iubirea lui Dumnezeu trebuie să sălăşluiască în viaţa oricui.

 

Trebuie să fii convins de adevărul, raţionalul, pertinenţa şi comprehensibilitatea perspectivei creştine asupra lumii – derivată din Sfânta Scriptură, logică, sistematizată şi armonizată cum se cuvine prin revelaţia generală (adevărul disponibil înafara Scripturii).

 

În lumina punctelor (1), (2) şi (3) fideismul – pretenţia că credinţa creştină nu are conexiuni pozitive cu raţiunea sau evidenţa – trebuie respins ca fiind nebiblic şi dăunător marii cauze a adevărului lui Hristos (Matei 22:37-39, Romani 12:1-2).

 

Orice teologie, apologetică, etică, evanghelizare sau practică bisericească care minimalizează sau denigrează conceptul adevărului obiectiv, absolut, universal şi comprehensibil este atât iraţională, cât şi nebiblică. Ca atare, aşa ceva trebuie respins şi oricine trebuie să se lepede de un astfel de lucru.

 

Orice disciplină intelectuală sau practică bisericească care minimalizează sau denigrează importanţa apologeticii este nebiblică şi trebuie înlăturată (Faptele Apostolilor 17:16-34; 2 Corinteni 10:3-5; 1 Petru 3:15; Iuda 3).

 

Separarea artificială a evanghelismului de apologetică trebuie să ia sfârşit. Multe metode evanghelistice pier atunci când cei evanghelizaţi ridică întrebări legate de apologetică. Prin urmare, întreaga instruire evanghelistică ar trebui să includă şi o instruire apologetică de bază.

 

Apologetica este menită în aceeaşi măsură pentru credincioşii cu îndoieli şi întrebări, cât şi celor necredincioşi. Prin urmare, creştinii cu îndoieli nu ar trebui să fie mustraţi sau făcuţi de ruşine, ci să li se dea argumente apologetice bune (precum şi atenţie pastorală) în privinţa luptei lor intelectuale (Matei 11:1-11; Iuda 22).

 

Pentru că toţi creştinii sunt îndemnaţi şi li se porunceştesă aibă un motiv de nădejde în ei (1 Petru 3:15), dascălii, pastorii, mentorii şi educatorii creştinii de toate felurile sunt indolenţi dacă evită, ponegresc sau minimalizează importanţa apologeticii în traiul biblic şi mărturisirea creştină.

 

Cei din afara poziţiilor de conducere menţionate (9) trebuie să ceară ca apologetica să fie parte constitutivă a acestor instituţii, dacă nu cumva este deja.

 

În lumina punctelor (9) şi (10), facultăţiile, seminarele şi bisericile creştine ar trebui să încorporeze apologetica în viaţa lor instituţională/educaţională, în misiune şi viziune. În mod specific, fiecare colegiu, universitate sau seminar creştin ar trebui să ceară cel puţin un curs de apologetică pentru fiecare diplomă din curriculum-ul lor. Mai mult, fiecare disciplină ar trebui predată dintr-o perspectivă creştină asupra lumii, deoarece tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu. Acest lucru are o valoare apologetică semnificativă, de sine stătător şi nu numai.

 

Deoarece apologetica este menită a fi o prezentare publică şi o apărare a creştinismului ca adevărat, raţional, pertinent şi comprehensibil, apologeţii trebuie să încerce să îşi ofere argumentele în cât mai multe locuri publice cu putinţă. Aşadar, apologeţii creştini calificaţi ar trebui să înveţe să devină intelectuali publici: gânditori care îşi stăpânesc materia şi sunt dornici şi capabili să intre într-un discurs sau dezbatere publică, într-o manieră care să îi provoace şi să îi atragă pe necreştini, precum şi să fie un catalizator pentru alţi creştini – care să îşi întrebuinţeze aptitudinile apologetice. Zonele în care se pot face astfel de implicări includ:

 

1.    Scrisori către redacţiile ziarelor şi revistelor.

2.    Scrierea editorialelor în ziare.

3.    Apeluri în programele radio de discuţii.

4.    Dezbateri şi dialoguri publice pe teme religioase şi etice.

5.    Contribuţii apologetice pe paginile interactive de internet.

6.    Prelegeri pe teme apologetice în campusurile facultăţilor.

7.    Cărţi orientate către cei din afara pieţii evanghelice tip, publicate de edituri laice, dacă este posibil.

8.    Orice altă activitate creativă – dramaturgie, poezie, cinema şi altele.

 

Tinerii creştini cu aptitudini în filozofie şi domenii academice în general, at trebui să fie încurajaţi, aceste discipline sunt la fel de spirituale ca orice altceva direct legat de biserică. De exemplu, a fi filosof creştin la un colegiu sau la o facultate laică este un lucru la fel de bine privit de Dumnezeu şi de spiritual ca a fi pastor, misionar sau profesor la o instituţie creştină (1 Corinteni 10:31; Coloseni 3:17). Oricine ar putea să îşi aplice, cu o anume precauţie, destoinicia apologetică în astfel de instituţii laice şi să extindă mărturisirea creştină.

 

Toate ţelurile apologetice trebuie să se manifeste prin virtuţile umilinţei şi curajului deopotrivă, prin vigoarea dată de Sfântul Duh. Dacă am fost blagosloviţi de Atotputernicul Dumnezeu pentru a apăra adevărul prin raţiune, acesta se datorează slavei lui Dumnezeu, nu calităţii noastre. Nu este loc pentru mândrie. Dacă am fost binecuvântaţi de Atotputernicul Dumnezeu pentru a apăra adevărul prin raţiune, ar trebui să îl proclamăm în stradă, nu să ne luăm tălpăşiţa atunci când simţim vreo întâlnire cu necredinţa. Nu este loc pentru laşitate.

 

Apologetica trebuie repurtată cu cea mai mare integritate intelectuală. Toată propaganda, răspunsurile ieftine, caricaturizarea opiniilor necreştine şi raţionamentele sofiste trebuie evitate. Trebuie să îţi cultivi simţul pentru răspunsuri competente în întâmpinarea întrebărilor care caută adevărul şi raţiunea intrinsecă credinţei creştine. Acest lucru cere excelenţă în scolsatică la toate nivelurile intelectuale, chiar şi la cele mai obişnuite. Această orientare cognitivă cere timp, bani şi efort susţinut. Nu se va întâmpla uitându-ne la televizor sau pierzându-ne altfel timpul destul de limitat.

 

Toate aspectele apologetice – fie ele scrise, vorbite sau dialogate – ar trebui sprijinite de rugăciunea personală a apologetului şi prin rugăciunea bisericii, ca un reazem. (Efeseni 6:18).

 

Anexa I

Comunităţi creative: http://www.answers.org

 

Apologetica regulii de aur

© Copyright 2003 by Bob Passantino

 

Aproape toată lumea este familiarizată cu expresia „regula de aur”, chiar dacă nu toţi realizează că ea ne-a parvenit într-o formă desăvârşită prin porunca lui Isus: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.” (Matei 7:12). [1] Această poruncă ne spune că a ne purta cinstit cu ceilalţi ar trebui să fie un imperativ pentru noi, ca şi creştini, inclusiv în legătură cu felul în care ne apărăm credinţa.

 

Privită în contextul celorlalte învăţături ale lui Isus, Regula de aur este un argument minimal, adică conduita poruncită de Regula de aur este lucrul cel mai mărunt pe care îl poţi face pentru a imita dragostea lui Dumnezeu. De fapt, în multe alte locuri, Isus ne spune că înalta poruncă nu vrea să însemne că trebuie doar să fim corecţi cu ceilalţi, să îi tratăm aşa cum ne place să fim trataţi, ci chiar să excelăm în iubirea pentru ceilalţi semeni. El ne spune să ne iubim duşmanii (Luca 6:27, 35) şi să iertăm în repetate rânduri (Matei 18:21-22). Însuşi Isus a oferit cel mai bun exemplu în comportament „mai-mult-decât-cere-Regula de aur”: El s-a sacrificat de bunăvoie pentru noi, chiar dacă eram tot păcătoşi, meritând doar osândă de la Dumnezeu:

 

„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:6-8)

 

Cel mai puternic argument, pe care l-am putea numi „Regula de platină”, este exemplificat în porunca lui Pavel către creştinii din Filipa: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.” (Filipeni 2:3).

 

Fie ea mai măruntă sau mai răspicată, porunca de a-i trata pe ceilalţi cinstit este o poruncă pe care creştinii nu o pot ignora, nici atunci când practicăm apologetica, care apără credinţa. Cu ani în urmă am fost deranjat de atitudinea şi argumentele unor creştini care obişnuiau să apere credinţa, certându-se cu necredicioşi, sectari şi cu cei de alte confesiuni. Prea des am văzut creştini luând peste picior convingerile altora, profitând incorect de discuţiile acestora, chiar deformând adevărul sau argumentele oponenţilor, dacă credeau că pot câştiga ceva din asta. Am început să îi îndemn să îşi amintească de Regula de aur, atunci când practicau apologetica. La început am numit-o „Regula de aur a apologeticii” – o regulă de aur îşi are locul în apologetica noastră. Chiar dacă ea este adevărată şi suficientă, am început repede să îi văd pe oameni răspunzând îndemnului meu, folosind Regula de aur în mod selectiv în apologetica lor – atunci când ea slujea scopului lor şi ei gândeau că nu pot întrebuinţa altceva în loc, pentru a obţine rezultate.

 

Peste ani, mi-am modificat principiul şi acum îl denumesc „Apologetica regulii de aur” – singurul sistem apologetic care merită susţinut este acela care este guvernat de Regula de aur. Există precedente biblice şi filosofice bune pentru acest principiu.

 

Pasajul pe care l-am ales pentru a exemplifica munca de misionariat a organizaţiei „Answers in Action” („Răspunsuri în acţiune”) este 2 Timotei 2:24-25:

 

„Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului.”

 

Pavel îi aminteşte lui Timotei să fie bun şi să îndrume cu blândeţe; cu alte cuvinte, să practice Regula de aur în cazul celor care se opun Evangheliei.

 

În 1 Petru 3:15-16, versete care folosesc termenul grecesc „apologia” (apărare sau motivare), Petru spune că apologetica cuiva trebuie să fie guvernată de blândeţe şi respect:

„Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă, având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău.”

 

Pavel întrebuinţează apologetica regulii de aur cu filosofii epicurieni şi stoici din Atena (Faptele Apostolilor 17:16-31). În loc să îi facă de râs pentru convingerile lor politeiste, el i-a tratat cu bunătate şi corectitudine, lăudându-le respectul religios şi folosind afirmaţiile propriilor lor poeţi ca punct de plecare pentru declararea adevărului lui Isus Hristos şi a învierii Lui din morţi.

 

Pavel condamnă ipocriţii religioşi în Romani 2, aceştia nesupunându-se apologeticii regulii de aur. El argumentează:

 

„Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri.” (Romani 2:1)

 

Pavel arată contrastul dintre această ipocrizie şi Regula de aur a lui Dumnezeu prin care El continuă să îşi extindă slava şi milosârdia asupra păcătoşilor, chiar dacă aceştia nu merită altceva decât osândă:

 

„Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4)

În Vechiul Testament, principiul pe care l-am aplicat eu apologeticii este aplicat activităţilor de zi cu zi ale poporului lui Dumnezeu. Deuteronomul 25:13-16 dă această poruncă:

 

„Să n-ai în sacul tău două feluri de greutăţi, una mare şi alta mică. Să n-ai în casă două feluri de efă, una mare şi alta mică. Ci să ai o greutate adevărată şi dreaptă, să ai o efă adevărată şi dreaptă, pentru ca să ai zile multe în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. Căci oricine face aceste lucruri, oricine săvârşeşte o nedreptate, este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău.”

 

Leviticul 19:35-37 face o paralelă la această învăţătură:

 

„Să nu faceţi nedreptate la judecată, nici în măsurile de lungime, nici în greutăţi, nici în măsurile de încăpere. Să aveţi cumpene drepte, greutăţi drepte, efe drepte, şi hine drepte. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului. Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele, şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul.”

 

Acest lucru este menţionat îndeobşte ca principiul „greutăţilor şi măsurilor egale”. Ţineţi minte, a face lucrurile drept şi cinstit este obligaţia noastră cea mai măruntă, sub Regula de aur. A face lucrurile mai generos şi mai bine decât se aşteaptă de la noi, este obligaţia noastră cea mai mare, care transformă Regula de aur în Regula de platină.

 

În filozofie, o regulă generală denumită „Principiul carităţii” reflectă această Regulă de aur. În filozofie, trebuie să acorzi cea mai generoasă înţelegere şi atenţie spuselor cuiva. De exemplu, dacă cineva îşi afirmă argumentele cu stângăcie, în loc să arăţi cu degetul către greşelile de logică făcute, Principiul carităţii cere ca oponentul să le corecteze în fluxul argumentului şi apoi să răspundă la argumentul în forma cea mai bună a aceluia care a greşit, nu la forma stângace pe care el voia să o enunţe. O altă aplicaţie a Principiului carităţii este înlocuirea argumentelor stângace cu argumente mai bune. Dacă, de pildă, un martor al lui Iehova spune două argumente stângace împotriva dumnezeirii lui Hristos, creştinul are responsabilitatea de a-i arăta acelui martor cum ar trebui formulate cel mai bine acele argumente – iar apoi să îi arate că aceste argumente nu pot să dărâme adevărul dumnezeirii lui Hristos. Cei care nu reuşesc să urmeze Regula de aur în filozofie sfârşesc prin a combate doar argumentele „de paie” ale altora, lucru care nu reprezintă cu adevărat poziţia căreia ne opunem.

 

O parte importantă a apologeticii regulii de aur este că nu trebuie să ceri de la oponentul tău ceea ce nu vrei nici tu să oferi. De exemplu, dacă îi argumentezi unui mormon că Cartea lui Mormon este plină de contradicţii, trebuie să fă fii gata nu numai să menţionezi acele contradicţii, ci să îi oferi mormonului şi răspunsuri rezonabile dacă el indică spre presupuse contradicţii din Biblie. Dacă lansezi rapid zece argumente împotriva opiniei oponentului şi nu îi dai timp să răspundă, nu te poţi plânge dacă el va proceda la fel împotriva ta. Pe de altă parte, dacă aduci câte un argument, pe rând, şi aloci timpul necesar pentru a fi sigur că amândoi aţi priceput unde duc dovezile discuţiei, poţi să ceri interlocutorului să aibă aceeaşi răbdare şi deschidere faţă de tine.

 

Poţi utiliza apologetica regulii de aur chiar şi pentru a te apăra pe tine. Dacă oponentul tău ia peste picior şi deformează opinia ta, ai tot dreptul să îl întrebi dacă i-ar conveni să faci la fel cu afirmaţiile lui. Nu vreau să spun că ar trebui „să îi plăteşti cu aceeaşi monedă”, a batjocurii şi răstălmăcirii vorbelor (aminteşte-ţi Regula de platină), ci că trebuie să scoţi la interval principiul Regulii de aur, pentru a-l motiva pe oponent către o discuţie corectă.

 

Dacă aplici apologetica regulii de aur de fiecare dată când aperi credinţa creştină, vei vedea că cei ce se opun convingerilor tale vor asculta mai atent ceea ce spui, îţi vor respecta poziţia chiar dacă continuă să nu subscrie la ea, vor pune mai mare preţ pe argumentele tale şi vor fi mai predispuşi să îşi analizeze propriile convingeri. Nu vei conferi doar o bună reprezentare creştinismului, vei fi chiar folosit de Dumnezeu pentru a-şi extinde mila şi răbdarea asupra altora, aşa cum au fost ele trimise şi asupra ta. Data viitoare, când eşti tentat să întrebuinţezi apologetică neîngrijită, să râzi de cineva cu care nu eşti de acord sau să înlături argumentele oponentului fără a le lua în seamă cum se cuvine, aminteşte-ţi Regula de aur şi practic-o până când va deveni Regula de platină a vieţii tale.

 

[1] Există şi alte ipostaze în Vechiul Testament (vezi de pildă Leviticul 19:18), precum şi în scrierile altor religii (hinduism, budism, confucianism).

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate