Joolz înfruntă Oştirea lui Isus

Joolz Denby

Era mijlocul anilor optzeci. Partenerul meu şi cu mine ne-am mutat din Bradford la Londra pentru că el cânta într-o trupă rock care semnase de curând cu o casă de discuri importantă, iar eu eram – şi sunt încă - scriitoare. Nu ne-a plăcut prea mult, eram obişnuiţi cu oameni care discută pe stradă, iar depersonalizarea epatantă a Londrei, care masca realitatea aspră, nu prea curată, era o povară pentru spiritele noastre.

Într-o seară, pentru a ne binedispune, am hotărât să mergem la cinematograf: un film nou, anunţat cu surle şi trâmbiţe şi cu critici diverse, având o coloană sonoră de excepţie. Se numea 'Near Dark' (“Aproape întuneric”). Îmbrăcată într-un stil gotic, cu părul roşcat închis şi strălucitor lung până în talie, am plecat de la cinematograf în seara respectivă plină de energie, simţindu-mă mai bine decât în ultimele zile. Discutam entuziasmaţi despre film în timp ce treceam prin zona Leicester Square. Am observat că o mică scenă temporară fusese ridicată – în acel ceas din noapte – iar o mulţime de oameni asculta un discurs al cuiva. Curioşi, ne-am dus să vedem despre ce este vorba, până la urmă nici nu aveam altceva de făcut . . .

Un bărbat cu părul argintiu predica - oh, mi-am dat seama destul de repede că era un miting creştin – unii dintre cei adunaţi având haine asemănătoare celor de luptă, ca şi cum ar fi fost uniforme.

Am fost din totdeauna interesată de religie, de credinţă, ca şi tatăl meu; tata, scolasticul-soldat, căutând mereu adevărul. Am studiat religia de ceva ani, şi încă o studiez, în toate formele ei, însă atunci eram tânără şi nu ştiam ceea ce ştiu astăzi. . . Pe măsură ce îl ascultam pe acel om vorbind despre cum poate să tămăduiască boala, să vindece de cancer, să îi scape pe dependenţii de droguri şi alcool punându-şi pur şi simplu mâinile pe ei, am simţit o furie crescândă din cauza minciunilor lui.

Poate că eram tulburată de la film. Poate că m-a indignat lipsa lui de conştiinţă sau tonul lui mieros, de laudă de sine să mă fi stârnit.

”Nemernic mincinos” am urlat eu, “cum poţi să spui astfel de lucruri? Să vindeci cancerul? Să îţi fie ruşine . . .”

Înainte de a apuca să închid gura, am fost înconjurată de oamenii în haine de genul celor militare.

Am fost apucată de braţe, am fost cotonogită, mă luptam cu loviturile primite la coaste, date cu grijă, pentru ca ei să nu poată fi văzuţi. Furioasă, am lovit şi eu în cine era mai aproape, strigând la prietenul meu, dar el nu putea ajunge la mine deoarece oamenii erau îngrămădiţi în jurul meu într-o masă compactă.

Ei mă ţineau în timp ce eu plesneam în jurul meu şi atunci unul dintre ei, un tânăr palid, cu acnee şi ochelari cu ramă neagră, groasă, şi-a pus mâna cleioasă şi rece (dacă îmi amintesc bine, cred că era mai speriat decât mine, eu eram deja lividă la faţă) pe fruntea mea. Am încercat să îl muşc, dar el mă ţinea la o depărtare de lungimea braţului, în timp ce ceilalţi continua să mă lovească  şi să mă cotonogească, însă mereu, mereu, în afara razei de vedere a trecătorilor celorlalţi.

Băiatul cel palid a tuşit. “Demoni”, a spus el cu un glas molâu şi nazal, “Demoni, ieşiţi din această femeie…”

Un cor de “Lăudat fie Domnul” s-a auzit de la cei care erau în jurul meu.

Am încetat să mă zbat pentru o clipă, fascinată.

”Ce?” am spus eu.

”Demoni, ieşiţi din această…”

”Stai puţin… Demoni? Vorbeşti serios? Tu crezi că eu - adică – tu chiar crezi că eu sunt posedată?'

”Păi… eşti”, a băiguit el.

”Nu sunt.”

”Eşti… Eşti, ei spun că eşti şi…”  

”Aiurea. Nu sunt. Aş ştii, dacă aş fi, nu? Cred că aş avea cel puţin o afurisită de vagă idee dacă aş fi posedată de demoni, nu-i aşa? A? Mi-aş învârti capul de jur împrejur sau ceva de gen şi aş face spume la gură – hai, las-o baltă . . .'

”Păi…” Tânărul avea uşoare îndoieli.

”Hai termină, e caraghios - demoni! Sincer, la ce te gândeşti? Eşti englez, pentru numele lui Dumnezeu, dacă faci în public o scenă de asta, ce o să creadă maică-ta, ă? Ei?'

Şi-a luat mâna de pe mine şi a părut stânjenit; şuturile şi ghiounturile s-au dublat. Mai târziu, am stat în baie şi am plâns, cu dureri la coastele contuzionate şi cu vânătăi dureroase. Dar pe moment, simţeam doar vechea furie.

Apoi un individ masiv şi bărbos a păşit înainte şi i-a tras o scatoalcă peste cap băiatului palid cu palma lui enormă, aproape doborându-l la pământ şi strâmbându-i poziţia ochelarilor.

”Demoni!” A urlat el cu un glas baritonal… “Demoni! Ieşiţi din fratele nostru – ştim că aţi intrat în el din această femeie! Ieşiţi, demonilor!'

Oamenii în haine de camuflaj m-au lăsat ca pe o cărămidă fierbinte şi s-au îngrămădit în jurul băiatului palid precum muştele la magiun. Feţele le erau inexpresive, vocile ca de roboţi. Privirile le erau goale, precum cele ale rechinilor. Pentru prima dată, am simţit un fior de frică – şi repulsie. Prietenul meu m-a apucat şi am luat-o la fugă.

Am privit în urmă şi l-am văzut pe predicatorul cu păr alb privindu-mă, pe faţa sa nu se putea citi nimic în acea Londră strălucind de luminile neoanelor; apoi, glasul său s-a auzit iar, repetând aceleaşi minciuni ca mai înainte.

Deodată, am simţit o mână pe braţul meu. M-am întors rapid, gata de luptă – dar era doar un cuplu în vârstă.

”Îmi pare rău, domnişoară…”, a spus domnul în etate cu voce blândă, îngrijorată. “Am văzut ce s-a petrecut, amândoi am văzut, nu-i aşa, dragă? . . . Eu - noi – ei bine, ne-am fi dorit să avem curajul de a spune ceva. Şi noi suntem creştini, vedeţi, dar acel ins şi oamenii lui sunt netrebnici, nu sunt cinstiţi. Vă mulţumesc pentru ce aţi făcut . . .'

Nu am reuşit să găsesc nimic de spus. Cuplul de bătrânei mi-a zâmbit şi s-a îndepărtat încetişor. Am început să tremur, iar prietenul meu se îngrijorase pentru mine. Şi-a pus braţul în jurul meu şi am plecat. M-am sprijinit de umărul lui, cu mintea răvăşită.

”Ticăloşii aceia”, a spus el, ai văzut ce imitaţii de haine militare aveau? Am cules de pe jos un fluturaş, ei îşi spun Oştirea lui Isus – nebuni, mulţi dintre ei . . .'

Oştirea lui Isus.

Asta a fost prima mea întâlnire cu Noel Stanton şi cinstiţii lui credincioşi, dar nu şi ultima. Sper că Stanton îşi aminteşte noaptea aceea; că îşi aminteşte de femeia cu păr stacojiu îmbrăcată stil gotic, pe care fraţii lui creştini au bătut-o.

Pentru că în ziua de azi, părul meu e cărunt şi nu mai sunt gotică, dar eu nu l-am uitat - o, nu . . .

Pentru mai multe informaţii despre munca lui Joolz  şi detalii despre lecturile ei cu public din ţară, vizitaţi-i site-ul oficial: http://www.joolz.net