Apologetica

Abordarea Puritană faţă de Închinare

J. I. Packer

Se spune uneori că evanghelicii nu sunt interesați de venerare. Dacă prin venerare înțelegem tehnicile studiului liturgic, asta ar fi adevărat. Însă nu cred că sunt singurul evanghelic care crede că exercițiul venerării, creșterea deliberată în ochii cuiva din forma sa umană și din greșelile sale pentru a-l contempla pe Dumnezeu și gloria sa, crește semnificativ în prețuire de-alungul anilor, și aduce liniște spiritului într-un fel în care nimic altceva nu ar putea. Cu siguranță, aceasta a fost experiența marilor Puritani; și ceea ce vreau eu să fac este să le dau voie să o împărtășească cu noi, și să ne conducă mai adânc în bucuria proprie. De aici și alegerea cuvântului "apropriere" din titlul meu. Trebuie să urmăm Puritanii în apropierea spre venerare, care a fost, după cum vom vedea, o apropiere spre Dumnezeu. Principala mea grijă nu este așadar legată de controversele venerării ce au divizat Puritanii de oficialitatea Anglicană și de ei înșiși, ci mai degrabă legată de natura venerării, și de principiile practicării ei, asupra cărora ei au fost toți de acord.

Însă în controversele lor despre aspectele formale și externe ale venerării au fost reale și susținute, fiind motivate din punct de vedere religios și urmate pasional, iar pentru a stabili dreptul meu de a le trece prin trupul textului meu, trebuie mai întâi să mă ocup pe scurt de ele acum. Nu voi căuta detaliile lor istorice, și nici nu le voi susține (deoarece nu vreau să le pornesc din nou!), ci voi încerca să aduc la lumină problemele ce le-au creat, astfel să putem vedea cât de mult - și la un moment dat, cât de puțin – s-au divizat grupările conflictuale. Problemele însele, după cum vom vedea, rămân probleme deschise până și în ziua de astăzi.

Neînțelegeri formale

Trei mari întrebări se află la rădăcina tuturor dizbaterilor. Ele sunt după cum urmează:

1. În ce sens sunt Scripturile autoritative pentru venerarea Creștină?

Se spune deobicei că, pe vremea conducerii lui Luther asupra ordinii publice a venerării erau permise lucrurile tradiționale ce nu erau contrar Scripturii și păreau folositoare, însă conducerea lui Calvin nu a admis nimic din ceeea ce Biblia nu prescria direct; iar Biserica Angliei a urmat oficial principiul lui Luther. Astfel se dădea impresia că Luther și Biserica Reformată a Angliei nu vedeau Scripturile Sfinte ca constituind o conducere autoritativă pentru venerare – care a fost, evident, acuzația Puritană constantă până la Războiul Civil. Dă deasemenea impresia că critica Puritană din venerarea publică Anglicană a reprezentat o revenire la principiile și practica lui Calvin în Geneva – care, pentru a fi siguri, Puritanii i-au dat dreptate. Însă ambele impresii ne conduc greșit.

Germanii, Elvețienii și Reformatorii Englezi susțineau principii de bază obișnuite despre venerare. Ei au fost de acord că venerarea Creștină trebuie să exprime receptarea omului, și răspuns la adevărul evanghelic, ei fiind de acord asupra a ceea ce era adevărat. Ei au fost de acord în analizarea venerării ca un exercițiu al minții și inimii prin rugăciune, confesiune, încredere în promisiunile lui Dumnezeu și în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, citit și predicat. Ei erau deasemenea de acord asupra anturii și numărului sacramentelor evanghelice, și locul lor în venerarea bisericii. Au adoptat aceeași părere despre oficiul preotului Creștin în conducerea venerației în congregație. Ei au fost de acord deasemenea că fiecare biserică sau federație a bisericii ("fiecare Biserică particulară sau națională, după cum spune Articolul XXXIV") este responsabilă de deciderea detaliilor despre propria venerare conform principiului apostolic prin care toți trebuie să se supună (1 Cor. 14:26), și ca căi pentru asta, totul trebuie să fie făcut "decent și în ordine" (v40). În sfârșit, ei au fost toți de acord că fiecare biserică este liberă (presupunerea că era responsabilă) să aranjeze venerarea sa în cea mai bună cale pentru oamenii săi, ținând cont de starea lor și nevoi, astfel ei toți vor accepta că venerarea diferitelor biserici în diferite situații pastorale vor varia mult.

Ideea cum că mandatul Biblic direct, în formă de precept sau precedent, este necesar pentru sancționarea fiecărui lucru inclus în venerarea publică a lui Dumnezeu, a fost defapt o inovație Puritană, care s-a cristalizat în cursul lungilor dezbateri ce au urmat domniei Elizabetei. Este o idee distinctă de principiul ce a corupt ceremoniile, care a ascuns adevărul, care trebuie înlăturat, deoarece îl dezonorează pe Dumnezeu. Asupra acestui principiu din urmă, toți Reformatorii englezi au fost de acord încă de la început, după cum arată și Prefața din Cartea de Rugăciuni; deși ei nu au reușit să se înțeleagă asupra aplicației sale, fapt ce a dus la o dispută dintre Hooper și autorități în 1550 asupra veșmintelor espicopiale, și de ce în anii 1560 cei ce au fost numiți Puritani primii, s-au simțit obligați să lupte împotriva cerințelor din Cartea de Rugăciuni. Însă acest nou principiu a mers mai departe, declarând că nicio justificare a ritualurilor și ceremoniilor non-Bliblice din venerare, ca măsuri ale Bibliei, ce prescriau sfârșitul, ar putea în natura acelui caz să fie valide (cu alte cuvinte, drumul luat în prefață era greșit); toate ceremoniile trebuie să aibă sprijin Biblic direct, altfel sunt tratate ca falsuri.

Trebuie observat deasemenea că atunci când Puritanii au semnalat unele pasaje din Cartea de Rugăciune ca fiind intolerabile, când au provocat principiul că fiecare biserică are libertatea de a decreta ceremonii nebiblice unde acestea păreau bune pentru edificație și reverență, când au respins toate rugăciunile, când au dat la o parte îngenuncherea la venereare publică, anul Creștin, Comuniunea săptămânală și practica confirmării, ei nu se reîntorceau defapt la Calvin, ci se îndepărtau de el, deși, după cum spune și Horton Davies, ei nu conștientizau asta.

Chiar și dacă erau conștienți, totuși, nu le-ar fi afectat poziția; deoarece problema lor de bază nu era de a asigura solidaritatea Reformei atât de mult, ci doar să asculte de autoritatea Cuvântului Domnului. Însă întrebarea era, cum putea suficiența Scripturii să fi înțeleeasă în legătură cu venerarea lor? Puritanii au crezut că părerea Anglicană oficială asupra acestui punct de vedere s-a lenevit și s-a îndreptat greșit; purtătorul de cuvânt Anglican, asemeni lui Hooker, a creiticat dezvoltarea opiniei Puritane, drept legalistă și irațională. Cine avea dreptate? Întrebarea încă persistă și astăzi. Suntem de acord cu John Owen că "Venerarea lui Dumnezeu nu avea accidente... tot ce se află în ea sau aparține ei, și maniera ei, este venerare falsă; dacă nu avea instituție divină în particular"? Problema nu este simplă, multe lucruri puând fi spuse de ambele părți.

2. Care regulații sunt potrivite pentru venerarea Creștină?

Au existat și există trei căi posibile de venerare publică: a avea un set de liturghie asemeni Cărții de Rugăciune sau un manual de ghidare generală ca Westminster Directory, sau să fie totul lăsat în grija unui preot sau congregație ca să regularizeze propria venerare după bunul plac. Alternativele sunt asociate istoric cu Anglicanii, Presbiterienii, Independenții și Quakerii. Care este acum preferabil? Cât de puternice sunt obiecțiile fiecăruia? Venerarea liturgică crează formalitate? Este rugăciunea în exces necesară chiar și fără calitate? Este întradevăr mai greu pentru venerare să fie congregațională decât dacă ar fi doar o formă cunoscută și folosită? Poate o ordine obișnuită în fiecare Duminică să atragă Duhul? Este necesar dacă o congregație ar onora Duhul Sfânt, aceasta să refuze să se lege de un mod de venerare prestabilit, și să aștepte Duhul pur și simplu la fiecare întâlnire pentru a-i arăta o cale nouă? Asupra acestor probleme, evanghelicii diferă acum, la fel cum Presbiterienii au fost diferiți în zilele lor. Baxter, de exemplu, asemeni lui Calvin și Knox, a fost de acord cu liturghia la care puteau fi adăugate pasaje la discreția preotului, însă Queen a susținut că "toate liturghiile, asemeni, sunt... venerare falsă... folosită pentru a învinge Promisiunile lui Hristos despre daruri și Duhul lui Dumnezeu." Cine avea dreptate? Aici din nou este o problemă ce nu este simplă și nu poate fi văzută ca fiind moartă.

3. Care disciplină este potrivită în legătură cu venerarea?

Nu există niciun dubiu că va exista o înțelegere generală asupra încercărilor făcute de Elizabeta și Stuarts pentru a impune uniformitatea națională în Cartea de Rugăciune, ce au fost regretabile, și faptul că asta a făcut mai mult rău decât bine. Nimeni nu ar vrea să apere tipul de disciplină administrat asupra nonconformiștilor de către Înalta Curte și Camera Stea înaintea Războiului Civil, și de judecătorii Angliei în anii Codului Clarendon. Însă o problemă rămâne. Dacă este adevărat că disciplina națională era păgână în rigiditatea și ignorarea sa a conștințelor fragede, nu există nicio altă disciplină legată de venerarea publică? Astăzi, în unele biserici Protestante unde rugăciuniile sunt regula, ritualurile introduse de Masa Romană, și în altele unde rugăciunea extemporă e practicată, preoții sunt ascultați pe baza susținerii publice a ereziei că toți oamenii sunt copiii mântuiți ai lui Dumnezeu. În ambele instanțe, venerarea este distrusă prin aberația doctrinală a preotului. Nu este nevoie de disciplină în astfel de cazuri? Însă ce tip? Ce pași trebuie luați în ziua de azi pentru a combate asemenea probleme? Problema i-a preocupat pe Puritani în zilele lor, și va fi bine dacă continuă și cu noi.

Gloria Venerării

Însă aceste probleme erau legate doar de formele venerării, iar interesul nostru este mai de grabă în realitatea interioară a venerării, după cum au înțeles Puritanii. Aici, chiar dacă aveau diferențele lor, aveau aceeași opinie, iar materialul scris pe care ni l-au lăsat este imens, după cum sper să pot arăta printr-o gamă largă de întrebări. Ce este venerarea? Este o doxologie, a da glorie, venerarea, onoare și omagiu lui Dumnezeu. În lume, toată evlavia adevărată este venerare. "Sfințenia este o venerare," a scris Swinnock:

Venerarea înseamnă tot ceea ce omul îi datorează și îi dă Creatorului său... Este tributul pe care îl plătim Regelui Regilor, prin care acceptăm domnia sa asupra noastră și dependența noastră de el... Toată acea reverență și respect interior și toată acea ascultare și serviciu față de Dumnezeu, pe care cuvântul le declară, este inclusă în acest cuvânt "venerare". (2)

Deobicei, totuși, Puritanii foloseau cuvântul în forma sa mai simplă, pentru a semnifica toate comunicările noastre directe cu Dumnezeu: invocare, adorare, meditație, credință, rugăciune, venerare și primirea instrucțiunilor din cuvântul său, în public și privat.

Venerarea trebuie să fie, după cum a spus Domnul nostru, "în spirit și adevăr" (Jn. 4:24). Puritanii au înțeles, pe de o parte, că venerarea trebuie să fie interioară, o problemă a lucrării inimii, și, pe de altă parte, venerarea trebuie să fie un răspuns la realitatea revelatoare a voinței și lucrării lui Dumnezeu, aplicată la inimă de către Duhul Sfânt. Așadar, ei au insistat că venerarea trebuie să fie simplă și Scripturală. Simplicitatea era pentru ei siguranța interiorului, la fel cum scriptura era fântâna adevărului. Austeritatea simplicității venerării Puritane a fost criticată deseori, însă Puritanii o considerau o parte esențială a frumuseții venerației Creștine. Asta apare în două ceremonii de Owen în Ephesians 2Ș18, intitulate: "Natura și frumusețea venerării evangheliei," în care cel mai important dintre teologii Puritani formulează la perfecție idealul Puritan al venerării în antiteza din formalismul Cărții de Rugăciune a lui Laud ("frumusețea și sfințenia", după cum s-a mulțumit Laud să o numească).(3) Este bine că cităm din această expozițiune. Owen începe prin punctul de vedere legat de adevărata "ordine" și "frumusețe" a venerării Creștine, ce constă în caracterul său trinitarian și evanghelic, ca un exercițiu de credință din partea celor ce venerează.

Este un principiu adânc fixat în mințile oamenilor cum că venerarea lui Dumnezeu trebuie să fie glorioasă, ordonată și frumoasă... Și întradevăr acea venerare poate fi suspectată ca nefiind conform minții lui Dumnezeu... Voi adăuga aici doar concluzia rezonabilă... Ceea ce este conform venerării și serviciului său, Dumnezeu însuși este judecătorul propriu-zis. Dacă apoi impunem acea venerare evanghelică spirituală, în simplicitatea sa, fără vreun ajutor extern, cu Duhul Sfânt drept judecător, vom fi bucuroși să căutăm aceste lucruri oriune, și după cum este așteptat, le vom putea găsi.

... În venerarea spirituală a evangheliei, întreaga treime sfântă, și fiecare persoană în parte distinct, au un rol semnificativ în mântuirea noastră, și își permit o comuniune distinctă cu ei înșiși prin sufletele credincioșilor. [Owen arată cum acest lucrur este evidențiat în textul său, ce vorbește despre accesul la Tată prin Fiu și Duh.] Aceasta este ordinea generală a venerării evangheliei, marea rubrică a serviciului nostru... Dacă fie nu venim asupra ei prin Isus Hristos, sau nu îndeplinim prin puterea Duhuli Sfânt, sau dacă nu înaintăm prin Dumnezeu Tatăl, noi încălcăm toate regulile acestei venerări. Acesta este marele canon, care dacă este neglijat, nu mai există nicio decență în orice altceva se face pentru acest scop. Iar asta în general este gloria sa... Credința vie în Hristos pentru admitere și în Duhul Sfânt pentru ajutor, astfel bazându-ne pe puterea sa; și în Dumnezeu, chiar și Tatăl, pentru acceptare, aceasta fiind lucrarea sufletului în această venerare. Dacă mai există altceva mai glorios decât asta, atunci mai am multe de învățat... (4)

În termeni similari, Owe ne dă din textele sale un conținut teologic asupra ideii de uniformitate în venerare:

Sfinții au tot accesul lor într-un singur Spirit: iar acesta este spiritul tuturor uniformităților cerute de Dumnezeu. Astfel ne spun apostolii, cum că darurile (abilități de conducere a bisericii pentru venerare) sunt diversificate și diferite; 1 Cor xii. 4-6. Însă unde este atunci uniformitatea? ... Aspotolii au răspuns, versetul 11. ("Toate acestea lucrează prin același Duh.") Aici se găsește uniformitatea venerării evanghelice, deși darurile date oamenilor pentru acțiunea publică sunt diferite... însă există un singur Duh care le dă pe toate lor... unul și același Duh descoperă voința și venerarea lui Dumnezeu pentru ei toți; unul și același Duh le dă daruri ce sunt necesare pentru a continua venerarea evanghelică în adunările publice... Și ce dacă vrea să dăruiască ... variat... "împărțindu-le la toți oamenii, după cum vrea?" Însă după cum este menționat de sfinți, ei toți se apropie de Dumnezeu prin Duh, astfel au uniformitate în venerarea lor în toată lumea. Aceasta este o uniformitate catolică... (5)

Într-un final, Owen cercetează ideea asupra ornamentelor clădirilor și ritualurilor, pe care le pot avea și pe care nu le pot avea, orice este legat de "frumusețea" pe care Dumnezeu o caută și o găsește în venerarea adepților săi. El ne amintește că Creștinii sunt templul și sălașul lui Dumnezeu, și că adevărata venerare, deși făcută pe pământ în trup, este defapt "îndeplinită în cer," prin "cei ce au acces la prezența lui Dumnezeu, și la tronul bunăvoinței, intră în rai." (Owen apelează la dovada din Hebrews 5:20; 9:24; 10:19; Revelation 4.) Idea cum că ritualul din decorarea și seviciile clădirilor bisericești este un act de venerare dă astfel apariția unei ireverențe ridicole. "Ce gânduri slabe au oamenii despre Dumnezeu și căile sale, cei ce cred că există o glorie acceptabilă în puțină durere." (6)

Complementar analizei lui Owen este și anatomizarea lui Charnock despre venerare în lucrarea sa intitulată "Spiritual Worship" despre John 4:24.

Venerarea este un act de înțelegere, aplicat cunoștinței excelenței lui Dumnezeu, și gândurile despre majestatea sa... Este deasemenea un act de voință, prin care sufletele adoră și reveră majestatea sa, unde este răvășit de amabilitatea sa, îmbrățișat prin sfințenia sa, și intră într-o comuniune intimă cu obiectul său mult iubit, dăruindui toate afecțiunile. (7)

Doar cei regenerați îl pot venera acceptabil pe Dumnezeu, spune Charnock, deoarece doar ei au inimi ce se îndreaptă cu adevărat spre el prin adorare și supunere. Așadar "trebuie să găsim vindecare în aripile lui Hristos, înainte ca Dumnezeu să găsească spiritualitate în seviciile noastre. Toată venerarea ce vine dintr-o natură moartă este doar un seviciu mort." (8)

Charnock continuă să ne arate că venerarea spirituală este desfășurată doar cu ajutorul activ al Duhului, de vreme ce necesită sinceritatea inimii ("unitate," astfel o numește Charnock; "concentrare" ar exprima sensul său.) Include acte de credință, dragoste, umilință și neîncredere de sine, și trebuie să fie o exprimare a inimii pentru Dumnezeu. "Un credincios spiritual aspiră defapt în fiecare datorie pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu... Pentru a dori venerarea ca un sfârșit, este carnal; pentru a dori-o cu scopul de comuniune cu Dumnezeu, este spiritual și rodul unei vieți spirituale..." (9) Deasemenea venerarea spirituală va fi fericită:

Venerarea evanghelică este o venerare spirituală, iar bucuria, recunoașterea și mulțumirea sunt profesate ca fiind marile ingrediente în îndeplinirea decretelor evanghelice. Is. xii. 3-5... Apropierea este pentru Dumnezeu la fel de binevoitoare, nu nepacifistă, ca un fiu al unui tată, nu ca un criminal pentru un judecător.... Mulțumirea prin Dumnezeu este un cadru evanghelic, așadar mai plin de bucurie, mai spiritual... (10)

Prin venerarea trebuie să încercăm să reflectăm înapoi la Dumnezeu prin răspunsul nostru, cunoștințele pe care le-am primit despre el prin revelația sa.

Dumnezeu este un Spirit de o fericire infinită, așadar trebuie să ne apropiem de el cu bucurie; el este un spirit de o majestate infinită, așadar trebuie să venim înaintea sa cu respect; el este un Spirit de o înălțime infinită, așadar trebuie să ne oferim sacrificiile cu multă umilință; el este un Spirit de o sfințenie infinită, așadar trebuie să ne adresăm lui cu puritate; el este un Spirit glorios, așadar noi trebuie să îi acceptăm excelența... el este un Spirit provocat la infinit de noi, așadar noi trebuie să ne oferim venerarea lui în numele unui mediator pacifist. (11)

"Faptul că toți adevărații credincioși ale căror minți și reînoite spiritual au o singură plăcere în toate instituțiile și decretele ale venerării divine, este evident," scrie Owen, și citează din Psalms 42:1-4, 63:1-5, 84: 1-4 pentru a-și dovedi punctul de vedere. (12) Faptul că sfinții iubesc venerarea publică este o temă Puritană constantă. De ce se bucură de acest lucru? Deoarce prin venerare sfinții nu doar îl caută pe Dumnezeu; ei îl și găsesc. Venerarea nu este doar o expresie de recunoaștere, ci deasemenea o cale pentru bunăvoință, prin care cei flămânzi sunt hrăniți, astfel cei goi sunt trimiși înapoi bogați. Deoarce "prin venerare există o apropiere a lui Dumnezeu către om." (13) Pprezența lui Dumnezeu în decretele sale este realitate; Dumnezeu este atotprezent în lume, și în biserica sa. "Dumnezeu se bucură să se apropie de oameni, și conversează cu ei prin venerarea instituită în evanghelie." (14) Iar oamenii îl onorează pe Dumnezeu cel mai mult atunci când vin la venerare flămânzi, conștineți de nevoie și îl caută pe Dumnezeu pentru a-i ajuta.

Decretele venerării Creștine, declară Owen, sunt "căi de comunicare a unui sens de dragoste divină, și ajutor al bunăvoinței divine asupra sufletelor celor ce cred cu adevărat." Ele sunt "căi ale propierii noastre de Dumnezeu," iar "noi venim mereu la Dumnezeu, ca la o fântână eternă de sfințenie, bunătate și milă, de care fiecare suflet are mare nevoie." "Pentru a face un pretext de a veni la Dumnezeu, și nu cu așteptarea de a primi lucruri mărețe și bune de la el, însemnaă a-l urî pe Dumnezeu." Un obicei fără scop, grijă și de rutină a mersului la biserică nu este deloc rațional. Owen întreabă retoric:

Pentru ce vin oamenii să asculte Cuvântul lui Dumnezeu? Pentru ce plătesc ei? Ce se așteaptă să primească de la el? Vin ei la Dumnezeu ca o fântână de apă vie? Ca Dumnezeu al bunăvoinței, păcii și consolării? Sau vin ei la venerarea sa fără niciun plan pentru el?... Sau cred ei că îi aduc ceva lui Dumnezeu, dar nu primesc nimic în schimb?... Pentru a primi ceva de la el nu trebuie să ne așteptăm la asta, și nici nu trebuie să ne examinăm dacă se va întâmpla sau nu? ... Acest lucru nu este pentru persoanele ce pornesc pe astfel de căi, ce nu vor obține niciodată o plăcere în decretele venerării divine. (15)

Aplicația lui Owen despre asta este o căutare incomodă:

Mulți dintre profesanții mai buni sunt neglijenți față de această problemă. Ei nu insistă cu jurămintele asupra omului de dragul dragostei lui Dumnezeu; ei nu consideră cât de mult sunt aceasta necesare pentru ei...; ei nu își pregătesc mințiile pentru a le primi, nici nu se așteaptă să le comunice; ei nu își repară credința asupra acestui adevăr, și anumele că aceste administrări sfinte sunt date de Dumnezeu în primul rând, ca și căi pentru arătarea dragostei sale și un sens al acesteia asupra sufletelor noastre. De aici se revarsă răceala și indiferența asupra datoriilor din sfânta venerare, ce cresc printre noi. (16)

Acesta, cu siguranță, este un cuvânt pentru zilele noastre.

Elementele Venerării

Listele Puritane ale părților și activităților componente ale venerării includ în mod normal următoarele: lauda (în special în psalmii cântați), rugăciunea (confesiune, adorare, intercesiune), predicare, sacramente ("decrete") și deasemenea exercițiul disciplinei bisericești. În toate aceste activități, Puritanii au menținut, Dumnezeu vine să își întâlnească poporul în numele Fiului, însă mai presus de toate prin predică. Predica este cea mai solemnă acțiune de exaltare, și așadar testul suprem, a preoției unui om: "ei [Puritanii] susțin că cel mai înalt și suprem oficiu și autoritate a Pastorului este de apredica evanghelia în mod solemn și public Congregației prin interpretarea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, și aplicând aceeași mustrare asupra lor." (17) Deoarece predicarea în biserică este administrarea Duhului, în așa fel încât simpla citire a Cuvântului către mințile Puritanilor nu ar putea fi; așadar este calea supremă a bunăvoinței. Thomas Goodwin scrie:

Nu litera Cuvântului prin care se convertește, ci înțelesul spiritual al ei, după cum a fost învățișat și explicat... Există litera, carcasa; apoi există spiritul, cuprinsul, iar când aplicăm Cuvântul, deschidem carcasa, iar din ea iese cuprinsul. Înțelesul cuvântului este adevăratul cuvânt, sensul său fiind sufletul... Acum, predicarea într-o manieră mai specială dezvălui Cuvântul lui Dumnezeu. Când o cutie cu unguente este deschisă, ea își împrăștie savoarea; iar când sucul ierburilor medicinale este aplicat, atunci acesta vindecă. Astfel este și semnificația Cuvântului ce este lăsat în inima convertită, ce se întoarce spre Dumnezeu. (18)

Pentru congregații, așadar, ascultarea ceremoniilor este cel mai important eveniment al vieților lor, iar Puritanii au jurat să aprecieze acest fapt, și să asculte cuvântul predicat cu atenție. Baxter și-a exprimat punctul de vedere astfel, în cursul lucrării sale "Directions for Profitably Hearing the Word Preached" în Christian Directory: Nu veniți să ascultați cu o inimă fără griji, ca și cum ați fi ascultat o problemă ce nu vă interesa, ci veniți cu o greutate inexplicabilă, o necesitate și consecință a Cuvântului sfânt pe care îl veți auzi; și când înțelegeți cât de mult vă interesează, vă va ajuta să înțelegeți fiecare adevăr în parte...

Noi ne străduim să exprimăm cuvântul cât mai bine posibil pentru înțelesul vostru... Nu aruncați totul asupra preotului, ca și cei ce nu vor continua din cauză că sunt forțați... Aveți de lucru, la fel ca și predicatorul, și trebuie să fiți mereu la fel de preocupat ca și el... trebuie să vă deschideți gurile și să îl consumați, deoarece altă persoană nu o poate face pentru voi... așadar, fiți mereu muncitori, și ignorați o inimă leneșă și un preot leneș.

Rumegați informația și amintiți-vă totul când ajungeți acasă, iar prin meditați predicați-vi-l vouă. Dacă a fost transmis cu răceală de predicator, atunci predicați-l mai cu suflet iar și iar în inimile voastre. (19)

Ne plângem astăzi că preoții nu știu cum să predice; însă nu este în egală măsură adevărat că congregațiile noastre nu știu cum să asculte? O instrucțiune pentru a remedia primul deficit va fi cu siguranță muncă pierdută dacă al doilea nu este remediat deasemenea.

Nu, totuși, că ascultarea ceremoniei este un sfârșit deasemenea, sau ceremonia gustării și vânarea de predică este ascensiunea devotamentului Creștin. Thomas Adams vorbește împotriva presupunerii că ascultarea ceremoniilor este tot ce contează, amintindu-ne că predicare trebuie să ducă la rugăciune și laudă:

Mulți vin în aceste locuri sfinte, și sunt atât de plini de dorința de asculta, încât uită nevoia de rugăciune și lăudare a lui Dumnezeu... Toate predicile noastre sunt doar un început pentru rugăciune; să te instruiască cum să-l lauzi și venerezi pe Dumnezeu... nu mă plâng că bisericile noastre sunt auditorii, ci ca nu sunt oratorii; nici că vii la ceremonii (de dragul lui Dumnezeu, vino mai repede), ci că neglijezi rugăciunea publică: ca și cum doar Dumnezeu trebuie să te binecuvânteze pe tine, nu și tu pe el... Dragii mei, nu încurcați. Un Creștin nu trebuie doar să asculte ceremonia... Serviciul lui Dumnezeu nu trebuie doar ascultat, el având mai mare latitudine; trebuie să existe și rugăciune, laudă și adorare... (20)

Aici, deasemenea, este un cuvânt pentru Creștinii din ziua de astăzi.

Sferele Venerării

Există, conform Puritanilor, trei sfere ale venerării Creștine: publică, în biserica locală; domestică, în familie; privată. Dintre aceste trei, venerarea publică este cea mai importantă. David Clarkson era în totalitate tipic atunci când, predicând Psalmul 87:2 cu titlul "Venerare Publică preferată înainte de cea privată," a argumentat din Scriptură că "Domnul este mai glorificat prin venerarea publică," "există mai mult din prezența Domnului în venerarea publică," "aici sunt cele mai pure manifestații ale lui Dumnezeu," "există un avantaj spiritual în decretele publice," și "venerarea publică este mai edificatoare." (21) Dubios, însă caracteristic (deoarce mulți alți au avut același punct de vedere), el ne amintește că venerarea publică este "cea mai apropiată de rai pe care pământul o cunoaște: deoarece în rai, din câte ne descrie Scriptura... toată venerarea acelei companii este publică... Ei formează o singură congregație glorioasă și ca unul cântă laudele pentru cel ce șade pe tron, și laudele Mielului, și continuă astfel pentru eternitate." (22) Similar, Swinnock insistă ca în Ziua Domnului bisericile trebuie să aibă prioritate, iar restul să fie clădit în jurul lor. "Respectați decretele publice ale lucrării principale din acea zi, și lăsați-vă îndatoririle private și secrete astfel încât sufletul să fie pregătit pentru ele, și să profite de ele." (23)

Însă venerarea în familie era deasemenea, conform Puritanilor, foarte importantă. Fiecare casă trebuie să fie o biserică, cu capul acelei case drept preot. În fiecare zi și întradevăr de două ori pe zi, Puritanii recomandă, familia trebuie să asculte Cuvântul citit, și să se roage lui Dumnezeu. Duminică de Duminică, familia trebuie să profite de decretele publice; zi de zi, membrii săi trebuie să se încurajeze unii pe ceilalți prin căile Domnului. Părinții trebuie să-și învețe copiii din Scripturi; toți membrii casei trebuie să aibă timp și loc de rugăciune. Astfel, neformal, însă conștient, venerarea și serviciul Domnului din casă trebuie să continue.

Reproducerea Frumuseții din Venerarea Puritană

Deși incompletă, acastă lucrare a fost necesară (nu am spus nimic, de exemplu, despre sacramente), conține măcar o idee principală despre ideile Puritane despre venerare – reverență, credință, încredere, așteptare, bucurie, concentrare, și dasupra tuturor o pasiune de a-l întâlni și cunoaște pe Dumnezeu ca un Tată iubitor prin Fiul Său. Acest ideal a fost comun la toți – celor ca Sibbes și Arhiepiscopul Usher, care s-au conformat cu liturghia din Cartea de Rugăciuni; celor ca Owen, care a fost de părere că toate liturghiile sunt ilegale; și celor ca Baxter, care erau bucuroși să alterneze între rugăciunile libere și definite, și erau în egală măsură și acasă. Aici, în concepția lor despre ceea ce scopurile unui credincios ar trebuie să fie, Puritanii erau ca unul; și probabil ne putem aventura să judecăm că toate înțelegerile lor de aici erau mai semnificative decât diferențele, iar asta este în aria înțelegerilor cum că învățătura lor ne poate ajuta într-o zi.

Însă rămâne o întrebare. Cum începem să venim de unde suntem la punctul arătat de Puritani, punct ce trebuie să fie propia noastră practică a venerării? Cum putem noi, atât de reci și formali cum suntem deobicei – spre rușinea noastră – în serviciile bisericii, să avansăm mai aproape de idealurile Puritane? Puritanii ne-ar fi răspuns la întrebare prin alta. Cum ne pregătim pentru venerare?

Aici, probabil, este marea noastră slăbiciune. Puritanii aveau anumite pregătiri pentru venerare – nu doar pentru Împărtășanie, ci pentru toate slujbele – ca o parte regulată a disciplinei Creștine interioare a rugăciunii și comuniunii cu Dumnezeu. Westminster Directory spune: "când congregația este îndeplinită pentru venerarea publică, oamenii (pregătindu-și inimile din timp) trebuie toți să vină..." Însă noi neglijăm să ne pregătim inimile; deoarece, după cum ne-au spus Puritanii primii, treizeci de secunde de rugăciune privată îaninte de intrarea în biserică nu sunt suficiente. Aici trebuie să ne îmbunătățim. Ceea ce avem nevoie acum este să adâncim venerarea noastră nu printr-o nouă liturghie, nu prin imnuri și tonuri, ci prin lucrarea inimii. Nu este nimic rău în legătură cu imnurile, tonurile și stilurile de venerare – ar putea fi multe motive bune pentru ele – însă fără "o lucrare a inimii", ele nu nu ne vor face venerarea mai roditoare; ele doar ne vor întări sindromul pe care C.S.Lewis l-a numit "frământări liturgice." Lucrările inimii trebuie să aibă prioritate ori venerarea noastră nu va ajunge nicăieri. Astfel închei cu un paragraf de la George Swinnock despre pregătirea pentru serviciul din Ziua Domnului, care pentru toți pare, cred eu, un cuvânt de bază:

Pregătește-te să-l întâlnești pe Dumnezeu, Creștinule! Du-te în cameră sâmbătă seara, confesează-te și declară-ți greșelile în fața decretelor lui Dumnezeu; rușinat și condamnat pentru păcatele tale, roagă-l sp-ți pregătească inima, și implică-te în asta, în performanțele tale religioase; petrece ceva timp în considerație față de majestatea, sfințenia, gelozia și bunătatea infinită, a acelui Dumnezeu, prin care tu îți îndeplinești datoriile sacre; cântărește greutatea și importanța decretelor sale sfinte...; meditează asupra timpului scurt pe care tu îl ai pentru a te bucura de Sabbath; nu trebuie să te gândești la ce bunuri poți obține prin acțiunile tale, cât de bună și profitabilă poate fi Ziua Domnului pentru tine în asemenea pregătire. Cuptorul inimii tale astfel copt, ca peste noapte, va fi ușor de încălzit în ziua următoare; focul atât de bine ațâțat când te-ai dus în pat, va fi mai bând decât își poși imagina atunci când te vei trezi. Dacă astfel își lași inima cu Dumnezeu în seara de Sâmbătă, la fel îl vei găsi în dimineața Zilei Domnului, alături de el. (24)

Note

[1] Horton Davies, The Worship of the English Puritans, (Dacre Press: London, 1948), p. 48.
[2] George Swinnock, Works, (Edinburgh: James Nichols, 1868), I:31.
[3] John Owen, Works, ed. William Goold (Edinburgh: Johnsone and Hunter, 1850-53) IX: 53-84.
[4] Ibid, IX:56f.
[5] Ibid, IX:76f.
[6] Ibid, IX:77f.
[7] Stephen Charnock, Works, (Edinburgh: James Nichols, 1864), I: 298.
[8] Ibid, I: 299.
[9] Ibid, I: 307.
[10] Ibid, I: 308.
[11] Ibid, I: 315.
[12] Owen, Works, VII: 430f.
[13] Charnock, Works, I: 319.
[14] Ibid.
[15] Owen, Works, I: 319.
[16] Ibid, VII: 439.
[17] William Bradshaw, English Puritanisme, (1605), p. 17.
[18] Thomas Goodwin, Works, ed. J. Miller (London: James Nichol, 1861) XI: 364.
[19] Richard Baxter, Works, (London: George Virtue, 1838) I: 473,475.
[20] Thomas Adams, Works, (Edidburgh: James Nichols, 1861-62) I: 103.
[21] David Clarkson, Works, (Edinburgh: James Nichols, 1864) III: 190ff.
[22] Ibid, III: 194.
[23] Swinnock, Works, I:234.
[24] Ibid, I: 229f. 

Dr. J.I. Packer, educat la Universitatea Oxford, este în prezent Profesor de Teologie Sistematică și Istorică la Regent College în Vancouver, British Columbia. Cea mai recentă carte a sa este A Quest for Godliness The Puritan Vision of the Christian Life. O versiune mai lungă a articolului curent este inclusă în A Quest for Godliness copyright © 1990, folosit prin permisiunea Good News/Crossway Books, Westchester, Illinois 60154.

Familia Puritană

Câteva gânduri despre modul în care puritanii și-au pierdut copiii

Rev. Brian M. Abshire

Poate că momentul cel mai fericit al familiei creștine americane l-a reprezentat confederația puritană din Noua Anglie în perioada 1630-1700. Familia era centrală în teologia și practica puritană. Aceștia au afirmat în repetate rânduri, în predicile și-n scrisorile lor personale, că principalul motiv pentru care stabileau o lume nouă, era acela de a le oferi copiilor lor un viitor. Predicatorii iubeau să folosească imagistică familială în predicile lor. Filosofia puritană despre politică începea prin a construi mai întâi familii puternice, iar apoi continua cu biserica și statul.

Însă în cursul unei generații, cu toată dragostea și atenția lor acordată familiei, experimentul puritan a eșuat. Legământul Half Way din 1662 era o recunoaștere tacită a faptului că ei își pierdeau copiii. Teologia acestui legământ învăța că membrii bisericii revendicau promisiunile legământului în dreptul copiilor, botezându-i. Dar copilul din prima generație, ajuns la maturitate, nu se putea ridica la standardele înalte fixate pentru cei ce vroiau să fie membri în biserică. Așadar, însăși copiii lor nu erau eligibili pentru botez. Erau aceștia acum separați de binecuvântările legământului? Legământul Half Way permitea acest botez până la a III-a generație, în ciuda faptului că cea de-a doua era deficientă din punct de vedere spiritual. Acesta a fost un compromis teologic care s-a arătat a fi o adevărată pierdere de putere puritană. Prin ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, oameni ca Ieremia strigau de la amvoane prin toată Noua Anglie avertizând că, dacă copiii nu îmbrățișau zelul bunicilor lor, îi vor lovi calamități. În secolul al XVIII-lea, în ciuda trezirilor și-a mișcării de trezire ce-au avut loc, bisericile congregaționale puritane au căzut de la credință în deism și unitarianism. Legământul Half Way nu a fost suficient, puritanii și-au pierdut copiii, și împreună cu ei și cultura.

Care a fost problema? De ce au eșuat puritanii în această sarcină fundamentală, având atât de multe avantaje? Ei au plecat din Vechea Anglie ca să-și construiască o cetate pe un munte, și ca aceasta să fie o lumină în lume. Totuși, în cursul a două generații lumina s-a stins și gustul s-a pierdut. Putem învăța niște lecții puternice de la puritani. Au făcut atât de multe lucruri corect; totuși, în final au eșuat. E posibil ca pessimillennialism-ul (i.e. premilenismul și amilenismul – n.tr.) să fi început odată cu apostazia familiilor puritane. Fiindcă familia reprezintă începutul reconstrucției creștine, trebuie să înțelegem ce n-a mers bine la ei, ca să putem învăța din greșelile lor.

Ce au făcut ei bine

Nu încape îndoială că familia creștină din Noua Anglie a secoului al XVII-lea se află cu mult deasupra familiei disfuncționale, dezbinate și disparate a zilelor noastre. Chiar și eșecurile lor arată foarte bine în comparație cu familiile creștine obișnuite de azi.

Una dintre mărcile distinctive ale familiei puritane era angajamentul de a se închina toată familia împreună în fiecare zi. Taților li se cerea să-și conducă familiile în cunoștința și disciplina Domnului. Bisericile predicau despre ea, magistrații o aplicau, iar tații o făceau. Tații puritani începeau și sfârșeau fiecare zi cântând din Psalmi, citind din Scriptură și rugându-se. Ca urmare, copiii erau îmbibați cu o viziune creștină asupra lumii încă din fragedă pruncie. Chiar dacă această dedicare n-a rezultat într-un număr de experiențe de convertire necesare pentru a fi membru în biserica lor, generații întregi de oameni din Noua Anglie erau profund influențați de Scriptură.

Angajamentul puritanilor față de familie se extindea spre a găsi un partener de viață bun pentru copiii lor. Asemenea căsătorii aveau loc cu încuviințarea copiilor, și adesea se întâmplau în urma unei cereri insistente din partea lor. Le era cunoscută și iubirea romantică, dar nu ea era ultimul arbitru în ce privește un partener de viață potrivit. Când părinții le alegeau un partener copiilor lor, religia era de primă importanță, urmată îndeaproape de situația financiară. Copilul era întrebat: „Ai putea iubi această persoană?” numai când aceste condiții erau îndeplinite. Părinții puritani făceau provizii atât pentru trupul copiilor lor cât și pentru sufletul acestora. Se pare că foarte rar copiii refuzau alegerea părinților lor. În familia puritană, se aștepta ca dragostea să vină după căsătorie, nu înainte. Ca urmare, familiile puritane erau extrem de puternice, deciziile din viața lor nu se bazau pe hormoni, și părinții nu se așteptau ca, copiii lor să ia decizia cea mai importantă din viața lor la o vreme când erau cel mai puțin pregătiți pentru aceasta. Mai mult, atunci copiii erau păziți de ei înșiși. Deși existau păcate sexuale, acestea erau rare (până la începutul mișcării de trezire, când înregistrările nașterilor arătau o tendință interesantă în cazurile cuplurilor proaspăt-căsătorite de a face copii la 6 luni de la căsătorie).

Vocația viitoare a copiilor era decisă într-un mod asemănător. Conceptul de „chemare” era crucial în viața puritană. Deși era folosit în primul rând în sensul referitor la mântuire, este de asemenea adevărat că puritanii credeau că niciun om nu se putea aștepta la binecuvântarea lui Dumnezeu peste viața lui, decât dacă înțelesese chemarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu în ce privește vocația lui. De obicei, se aștepta ca fiul cel mai mare să urmeze chemarea tatălui său. Dacă tatăl fusese un adminsitrator credincios, majoritatea fiilor săi se puteau aștepta să primească o parte din pământul sau afecerea acestuia. Totuși, din cauza familiilor foarte mari și a creșterii clasei negustorești, era posibil ca unii fii să trebuiască să-și caute o altă chemare, diferită de cea a taților lor. Uceniciile erau ceva obișnuit. La 14 ani, un băiat putea primi ucenicie de la un meseriaș sau un negustor pentru a învăța la fața locului chemarea acestuia. În mod normal, această ucenicie însemna șapte ani de muncă grea pentru a stăpâni deprinderile necesare, timp în care ucenicul locuia în casa maestrului său. Părinții căutau oportunități bune pentru copiii lor, știind că odată ce decizia a fost luată, era foarte puțin probabil ca aceasta să se schimbe. Pentru cei mai bogați, exista opțiunea de a merge la universitate. Așadar, încă o dată deciziile majore din viață nu era lăsate în voia sorții, nici în seama toanelor unui adolescent. Părinții munceau din greu pentru a-i ajuta pe copiii lor să-și dezvolte deprinderile necesare pentru împlinirea chemării lor.

În ultimă instanță părinții luau decizia finală, în același timp fiind luate în considerare și dorințele copiilor. Cine ar putea cunoaște mai bine punctele forte, slăbiciunile, darurile etc. ale unui copil decât părinții acestuia? Astfel, copiii puritanilor nu numai că erau iubiți și bine disciplinați, dar erau și productivi de la o vârstă foarte fragedă. Ei puteau să-și exercite stăpânirea prin chemarea lor. Indolența, rebeliunea și nervozitatea caracteristică adolescenței nu reprezentau o problemă obișnuită în Noua Anglie.

Puritanii și-au luat în serios responsabilitatea lor față de familie. Aceasta era importantă, nu numai din motive sociale, ci și pentru chestiuni de afaceri. Angajamentul lor se extindea peste copiilor lor de sânge și includea rude de orice grad. Rudelor li se ofereau prețuri preferențiale și afaceri subvenționate, doar fiindcă făceau parte din familia extinsă. Puritanii aveau o serie complexă de relații cu verișori, mătușe, unchi, etc. Căsătoria le lărgeau relațiile, afinii fiind considerați la fel de importanți ca rudele de sânge. Astfel, familia extinsă era bine aranjată pentru a face față atât nevoilor sociale, cât și celor economice. Puritanii credeau că „atâta timp cât familiile erau bine aranjate, și-atâta timp cât oamenii onorau logica relațiilor, corupția va fi îngrădită și societatea stabilită.”

Cu toate aceste lucruri lucrând pentru familie, ce s-a întâmplat? Puritanii aveau biserici și familii puternice, controlau instituțiile economice și sociale, și conduceau sistemul politic. Influența lor era atât de puternică încât continuă să afecteze valorile americane până în zilele noastre. Dar chiar și așa, în decursul a trei generații, experimentul puritan s-a prăbușit în fața unei apostazii crescânde. Americanii au luat fructul familiilor puritane, dar i-au respins rădăcinile. Iar acum, două secole mai târziu, fructul este uscat și putrezit. Care a fost problema?

De ce au greșit puritanii

Puritanii n-au atins idealul biblic în mai multe privințe, așa evlavioși cum erau ei. Cu toții suntem într-o oarecare măsură victime ale culturii în care trăim. Valorile culturale au un impact asupra capacității noastre de a interpreta lumea dimprejurul nostru (nu există fapte neprelucrate, ci doar interpretate). Iar presupunerile pe care le avem ne vor afecta modul în care înțelegem și aplicăm principiile biblice. Criticile aduse la adresa puritanilor trebuie să fie îndurătoare. Ei au înțeles bine atât de multe lucruri, încât aceia dintre noi care au fost binecuvântați cu o înțelegere ulterioară a greșelilor lor, n-ar trebui să fie prezumțioși în observațiile pe care fac asupra lor. Totuși, deși suntem victimele propriilor noastre obscurități culturare, putem fi în stare să vedem unele lucruri cărora puritanilor le-au scăpat. Ceea ce le-a scăpat lor este lucrul care ne-ar putea oferi nouă o întrezărire care să ne ajute să înțelegem eșecul confederației puritane.

În primul rând, trebuie să ne amintim că puritanii devotați nu alcătuiau întreaga populație a Noii Anglii. În decursul a numai câțiva ani, imigrații masive au inundat comunitatea celor aleși. Deși puritanii au croit acest drum nou, mult mai mulți englezi au mers pe el, iar cei din urmă nu aveau neapărat același grad de convingere teologică și experimentală. Predicile din acea perioadă îi avertizau în repetate rânduri pe bunii puritani despre pericolele rezultate din asocierea copiilor lor cu numărul veșnic crescând de imigranți care nu împărtășeau hotărârea lor religioasă. Chiar dacă puritanii aveau legi foarte stricte pentru dirijarea comportamentului, nimic nu putea schimba inimile imgranților recalcitranți. Pe măsură ce Noua Anglie s-a stabilit și a devenit mai civilizată, fluxul de englezi non-puritani a crescut (deși micșorarea acestuia în urma războiului civil din Anglia le-a oferit puritanilor controlul asupra Vechii Anglii). Indiferent de cât de mulți copii aveau puritanii, aceștia nu puteau concura cu nave întregi de noi coloniști, care nu urmau căile lor.

În al doilea rând, fără să fie înclinată din punct de vedere denominațional, cu siguranță guvernarea și practicile bisericești congregaționale au contribuit la pierderea influenței puritanilor. Autonomia bisericilor locale permitea din ce în ce mai mult păstorilor care se abăteau de la normele puritane să predice de la amvoanele lor (Harvard și Yale se împotriveau în mod precis valului de slujitori apostați din Anglia). Singura barieră împotriva apostaziei era cunoștința și zelul spiritual ale bisericii locale. Fără existența unei curți de apel mai înaltă decât biserica locală, nu exista niciun mecanism care să se ocupe de erezii. Mai mult, dacă însăși o biserică devenea nemulțumită de păstorul ei în mod nejustificat, nu exista niciun mod de a combate decizia lor arbitrară de a-l demisiona. Acest lucru transfera puterea de la bătrânii bisericii spre adunarea enoriașilor ca întreg. Astăzi, de exemplu, Jonathan Edwards este un erou pentru mulți păstori, învățători și oameni laici educați care au convingeri reformate. Totuși el a fost alungat din biserica lui fiindcă a contestat prejudecățile enoriașilor săi.

A treia problemă nu are nimic a face cu congregaționalismul în sine, dar totuși are legătură cu teologia despre legământ. Puritanii aveau o perspectivă atât de înaltă asupra familiei și a promisiunilor făcute copiilor lor prin legământ, încât și-au concentrat eforturile lor evanghelistice în principal asupra creștinilor și asupra propriilor copii. Deși prezența la biserică era obligatorie, calitatea de membru al bisericii se limita doar la o elită, la aceia care puteau „dovedi” că trăise experiența convertirii. Așadar, „cei mai buni” viitori-convertiți erau proprii lor copii. Din acest motiv exista o tendință reală de a se concentra pe mustrarea, îndemnarea și admonestarea copiilor lor, cu prețul excluderii marii mase de „neconvertiți”. Astfel, evanghelizarea se centra mai degrabă pe familie, și nu pe comunitate. Iar ca și rezultat, puritanii au lăsat literalmente comunitatea să „meargă în iad” în timp ce le predicau copiilor lor.

Accentul pus pe experiența convertirii necesita niște standarde atât de înalte, încât cu siguranță un mare număr de copii născuți din nou (care nu erau membri într-o biserică) au fost refuzați ca membri și nu li s-a dat voie să participe la cină sau să ia botezul, astfel credința lor fiind slăbită. Mai târziu, amândouă grupurile aveau voie să ia cina și botezul, pentru a se pregăti pentru convertire, astfel subminând teologia puritană. Edwards a fost dat afară din biserica lui când s-a opus acestei practici.

Confuzia în privința acestui lucru a avut niște rezultate semnificative. Membrii conștiincioși ai comunității, care se îndoiau dacă au experimentat ceea ce părinții, învățătorii și pastorii lor le spuneau în repetate rânduri că este esențial mântuirii, n-au crescut niciodată în credință. Mai mult, e posibil ca folosirea greșită a doctrinelor harului să fi subminat în mod necugetat cultura puritană. Dacă cineva nu făcea parte din cei aleși și nu avea nicio speranță rezonabilă de a ajunge printre ei, atunci devine logic din punct de vedere epistemologic ca el să-și petreacă timpul și să-și consume energia în chestiunile acestei vieți, în locul celor ale vieții viitoare. Cultura puritană, în sfera ei socială, inhiba păcatul evident și restrângea aspectele cele mai rele ale rebeliunii omului față de Dumnezeu, dar, în plus, ea a început să se secularizeze într-un mod subtil. Fiindcă 90% din comunitate era alcătuită din non-membri ai bisericii, și fiind forțată de circumstanțe, religia a devenit din ce în ce mai puțin importantă. Tot mai mult, oamenii și-au găsit menirea și scopul în viață în bunurile lor fizice. Când cerințele pentru a fi membru în biserică în sfârșit au coborât în secolul al XIX-lea, acest lucru a coincis cu mișcarea de trezire și teologia heterodoxă.

În cele din urmă, puritanii și-au iubit atât de mult copiii, încât le era adesea frică că le-ar putea face rău. O practică foarte des întâlnită era aceea de a-i pune pe copiii lor de 14 ani împreună cu prietenii și vecinii lor. Unul din motivele principale pentru aceasta era că băieții trebuiau să învețe un meșteșug, și se obișnuia ca ucenicul să locuiască în casa maestrului în timp ce-i învăța meseria. Totuși, adesea puritanii își aveau copiii la vârsta adolescenței crescuți de alții, chiar și atunci când acest lucru nu era necesar din motive ce țin de afaceri. Motivul pentru care făceau acest lucru pare să fie frica că afecțiunea lor filială îi va face să-i îndulge pe aceștia, în loc să-i disciplineze adecvat. Există multe scrisori care îți rup inima când le citești, care înregistrează strigătele adolescenților obidiți din cauză că erau încredințați prietenilor părinților lor pentru a fi educați.

Deși motivațiile lor erau sincere, această aberație culturală a subminat familia în perioada cea mai importantă a dezvoltării copilului. Evident existau unele beneficii; adolescenții sunt faimoși pentru rebeliunea lor față de părinți pe măsură ce caută să-și stabilească propria lor identitate. Separarea de părinții lor și încredințarea lor unor familii evlavioase îi va învăța pe acești tineri bunele maniere, aptitudini sociale, etc., fără să existe pericolele asociate rebeliunii lor față de proprii părinți (sau a celor asociate indulgenței părinților față de proprii lor copii). De asemenea, adolescenții sunt faimoși pentru înțelegerea lor mai bună cu alți adulți decât cu propria lor familie.

Cu toate acestea, lăsând la o parte aceste beneficii, vedem că obiceiul era un produs al clasei de mijloc engleze, și nu un rezultat al principiilor biblice. Atâta timp cât Noua Anglie consta în comunități mici, formate din familii care se cunoșteau bine între ele, pagubele erau mici. Dar separarea copiilor în perioada tinereții lor a tăiat legăturile emoționale și psihologice care îi legau de familie. Pe măsură ce coloniile se extindeau, copiii se îndepărtau tot mai mult de casă. Astfel, fără să-și dea seama, obiceiul puritanilor, intenționat spre binele copiilor lor, a contribuit de fapt la fragmentarea care este astăzi caracteristică familiilor americane.

Această analiză este inevitabil incompletă și simplistă, dar ea ne oferă o înțelegere mai bună asupra modului în care puritanii și-au pierdut cultura. Oamenii buni și cu motive sincere pot eșua atunci când nu reușesc să aplice principiile biblice în mod consistent. Puritanii au făcut ce-au putut mai bine cu ceea ce au avut. Dacă coloniile puritane nu erau inundate de imigranții care nu împărtășeau convingerile lor; dacă bisericile lor aveau o perspectivă mai realistă asupra calității de membru în biserică; dacă nu-și separau proprii copii în perioada când aceștia aveau nevoie cel mai mult de iubirea și disciplina lor, Noua Anglie ar fi putut prea bine să împlinească viziunea întemeietorului ei.

Totuși, avem de învățat din greșelile lor; avem și eșecul propriu pentru a ne motiva să găsim răspunsurile necesare. Am pierdut mult, dar am și învățat multe. Fie ca Dumnezeu să ne dea înțelepciune, har și îndurare pe măsură ce ne reconstruim familiile.

Puritanii şi Renaşterea Creştinismului

De Iain Murray

Urmând atât de aproape Reforma, nu ne surprinde faptul că mișcarea Puritană din Anglia a crezut atât de ferm în renașterile religiei ca măsuri importante prin care Biserica avansează în lume. Deoarece Reforma însăși a fost cea mai mare renaștere încă de la Pentecost – vremea noii vieți pentru Biserica pe o asemenea scară încât instanțele înregistrate în era apostolică când trei mii au fost convertiți într-o zi, și din mulți preoți ce ascultau de credință, niciuna nu mai păreau incredibile.

Reforma, și mai mult, Puritanismul, au fost considerate din multe aspecte neglijate ca principale însușiri ale acestor mișcări, ca de exemplu, influența lor extensivă, singura poziție dată Scripturii și transformării caracterului, sunt toate efecte ale renașterii. Când Duhul Sfânt este turnat într-o zi de putere, rezultatul afectează comunități întregi și națiuni. Spălarea de păcate și dorința de a avea Cuvântul lui Dumnezeu, și dependența asupra acelor adevăruri care îl glorifică pe Dumnezeu în salvarea omului, sunt consecințe inevitabile.

Oamenii de astăzi s-ar mira față de influențele care au schimbat direcția spirituală a Angliei și Scoției atât de rapid acum patru sute de ani, făcându-le națiuni cititoare de Biblie și martore la un crez deloc flatat față de natura umană și mânios față de mândria omului.

Mulți scriitor au încercat să explice fenomenul prin consderații politice și sociale. Ei au presupus că succesul pe care l-au obținut Reformatorii și Puritanii istorici a apărut printr-o combinație curioasă de circumstanțe istorice ce nu pot fi așteptate să se întâmple din nou. Pentru Creștinii acelei ere, totuși, explicația era cu totul diferită. Ei citesc în Scriptură că atunci când Spiritul este turnat de la înălțime, atunci sălbăticia devine un pământ roditor [Isaiah 32:15]. Ei citesc deasemenea: "Nu prin măreție, nici putere, ci prin Duh, a spus Domnul Gazdelor" [Zechariah 4:6], și au atribuit toată reînoirea spirituală vremii lor milei lui Dumnezeu. Prin preluarea acestei păreri, ei au înțeles pe loc că toate succesele Reformei erau repetabile – la fel de repetabile ca victoriile erei apostolice – deoarece Scriptura nu pune nicio limită în lucrarea Duhului pentru glorificarea lui Hristos și extinderea regatului Său. Astfel s-a întâmplat în perioada credinței Reformatoare în ceea ce poate fi numit renașterea Creștinismului, iar atenția pe care Puritanii care au urmat au dat-o acestei părți a adevărului, a influențat profund următoarele secole și a dat lumii vorbitoare de limba Engleză ceea ce poate fi numită o școală clasică de credință Protestantă în renaștere. Atât de important a devenit întradevăr acest simbol încât în secolul nouăsprezece, toți cei care au scris în mod special despre acest subiect au reprezentat punctul de vedere Puritan. Dintre acești scriitori cei mai de seamă care au tratat subiectul renașterii îndelung au fost Robert Fleming [1630-1694] în lucrarea sa The Fulfilling of the Scripture, Jonathan Edwards [1709-1758] în diverse lucrări și John Gillies [1712-1796] în lucrarea Historical Collections Relating to Remarkable Periods of the Success of the Gospel.

Începutul Reformei în Anglia și Scoția a fost marcat de o sete de Scriptură în rândul oamenilor. Versiunea lui Tyndale a Noului Testament a circulat în ambele țări începând cu anul 1562 și în curând a produs apariția predicatorilor, în număr mic la început, a căror oficiu era întreținut prin metode ne mai întâlnite de multă secole. Despre reformatorul Scoțian, Geroge Wishart, martirizat în 1546, avem această relatare despre predica sa în aer liber: "El s-a urcat pe un zid de pământ și a continuat să predice oamenilor timp de mai bine de trei ore, iar Dumnezeu a lucrat atât de frumos în acea ceremonie, încât unul dintre cei mai ticăloși oameni din acea țară a fost convertit, iar ochii săi au curs atât de multe lacrimi încât toți oamenii s-au minunat de el."

Scenele ca aceasta aveau să devină curând obișnuite în regatul nordic. În Mai 1556, John Knox, conducând puterile Catolice care încă controlau țara, a predicat timp de zece zile consecutive în Edinburgh. Când s-a întos din nou în Scoația, în 1559, renașterea spirituală a devenit generală. "Dumnezeu a mărit numărul nostru," scrie Knox despre creșterea cauzei Protestante, "încât se pare că oamenii au picat din cer." Într-o scrisoare către un prieten Englez, scrisă pe data de 23 Iunie 1559, el spune: "Acum, mai mult de patruzeci de zile, mi-a folosit Dumnezeu limba în țara mea nativă, pentru a-și manifesta gloria. Orice va urma acum, numele său Sfânt va fi binecuvântat. Setea oamenilor săraci, la fel și a nobilimii de aici, este uimitor de mare, fapt ce mă bucură pe mine că Isus Hristos va triumfa în acest loc, în nord și în părțile extreme ale pământului."

Privind înapoi la această perioadă glorioasă, istoricul Bisericesc Scoțian, Kirkton, a scris mai târziu: "Biserica Scoției a fost singură printre biserici. La început, trebuie admirat faptul că, în timp ce în alte națiuni, Domnul a crezut de cuviință să-I condamne pe puțini din oraș, sat sau familie, lăsând o mare parte în întuneric, în Scoția, întreaga națiune a fost convertită; iar zece ani după ce papalitatea a fost alungată, nu au existat nici măcare zece persoane calificate care să predice adevărata religie reformată. Priviți aici o națiune născută într-o singură zi!"

Chiar și când este acceptat numărul celor care au fost purtați înainte de convingere decât de spiritualitatea interioară, istoria Reformei Scoțiene poartă o înregistrare despre succesul vast pe care l-a avut Evanghelia. A fost o renaștere măreață.

Același lucru se poate spune și despre Anglia. În ciuda unor penalizări împotriva posesiei Scripturii și împotriva predicării neautorizate, consimțământul spiritual s-a răspândit rapid la sfârșitul domniei lui Henry VIII, după apariția Noului Testament al lui Tyndale. În timpul domniei regelui Edward VI [1547-1553], predicarea publică a Evangheliei de către Latimer, Hooper, Bradford și alții a fost susținută cu mult succes. O înregistrare în analele din St. Margaret, Westminster, poartă mărturia despre felul în care oamenii au vrut să audă Cuvântul lui Dumnezeu; susține că un shiling și șase penny au fost cheltuiți "pentru refacerea legăturilor ce au fost rupte atunci când Doctorul Latimer a predicat". Vorbind despre câțiva ani mai târziu, John Jewell scris astfel despre adunările în aer liber din Londra: "Uneori la Crucea lui Pavel, șase mii de oameni stăteau împreună, fapt ce era foarte grav pentru papistași." Detaliile ca aceastea arată că Reforma Engleză era mai mult decât o serie Acte legislative executate de autorități. Deciziile politice au intrat cu siguranță, însă politica arderii ce a luat aproape trei sute de Protestanți în perioada Mariei Tudor [1553-1558] a servit drept demonstrație că condamnările erau sădite în multe inimi ce nu puteau fi supuse. Odată cu moartea Mariei, a dispărut și ultimul monarh Catolic Englez până la restaurarea lui Carol II în 1660, și doi ani mai târziu, în 1560, Parlamentul Scoțian a demis religia Catolică din Scoția.

Furtuna persecuției ce a bătut în timpul domniei Mariei a făcut mai mult decât să testeze rădăcinile noii credințe. Prin alungare în exil temporar a unui număr de lideri spirituali tineri, i-a adus pe aceștia mai aproape de bisericile Reformate ale Continentului. Influența teologilor Continentali, Martin Bucer și Peter Martyr, a fost simțită deja în timp ce ei predau la Cambridge și Oxford în zilele lui Edward VI, însă acum, ca o congregație a două sute de oameni adunați la Geneva, întreaga greutate a preoțimii Calviniste – la fel de măreți în amvon cât și în sala de lectură – a fost experimentată îndeaproape. Din acest loc ai Alpilor Elvețieni, Knox și Christopher Goodman au plecat în Scoția, în timp ce ceilalți s-au întors în Anglia după ascensiunea Elizabetei I în anul 1558. Mai apoi, cele două grupuri, Legații, așa numiții din nord din pricina legămintelor publice și naționale prin care și-au afirmat legătura cu Dumnezeu, și Puritanii, în Anglia, au dezvoltat în paralel, asemeni a două raze ce-și aveau originea într-o fântână. Fântâna nu a fost Geneva, după cum reiese din Biblia editată de exilați în anul 1560. Între acea dată și 1644, nu mai puțin de 140 de ediții ale Biblie Geneva au fost tipărite, și după spusele unui scriitor modern, "a fost citită în fiecare casă Presbiteriană și Puritană din ambele regate." Atunci când aceste două raze s-au unit din nou la convenția de la Adunarea Westminster din 1643, unanimitatea lor a primit exprimarea în marele adevăruri ale religiei evanghelice, iar în practicarea divină Creștinii din Anglia și Scoția erau ca unul, lucrările Scoțiene fiind citite în Londra, după cum erau citite și cele Engleze la nord de graniță.

Problema pe care au avut-o evanghelicii Scoțieni și Englezi în anul 1560 a fost aceeași, adică nevoia de a răspândi evanghelia în toate parohiile din țară care au devenit Protestante. În Anglia, hidrantul principal al acestei lucrări era greutatea moartă a Bisericii, care deși reformată prin Actele Parlamentului, a rămas în multe zone în condiția sa pre-reformatoare. În următorul secol, Puritanii, după cum au fost numiți în 1560, s-au dedicat lucrării de reînoire a Bisericii Naționale – o lucrare ce a fost terminată de eliminarea a multora dintre ei după introducerea Actului de Uniformitate în 1662. Era Puritană a dominat această sută de ani.

În Scoția, Biserica Scoției era liberă de legăturile pe care statul semi-reformat al Bisericii le-a cauzat în Anglia. Dintr-o singură lovitură, vechea preoțime și ierarhia episcopială și-au pierdut locurile, iar conducerea Bisericii Reformate se afla în mâinile lui Knox [1514-1572] și a adepților săi. Însă forma Presbiteriană a guvernului bisericesc, care i-a eliberat de corupția prelaților și a făcut posibilă exercizarea disciplinei scripturale bisericești, a continuat în scurt timp să se strecoare nevăzută. James VI din Scoția nu era prea entuziast în ceea ce privea sfințenia experimentală, asemeni mamei sale Regina Maria a Scoției, care a fost detronată în anul 1567, iar în curând s-a aruncat asupra succesorilor lui Knox, o activitate în care a prins și mai multă putere atunci când a devenit James I, Regele Angliei în 1603. Mai departe, ajutat de episcopi, el a încercat să pună în lanțuri independența Bisericii Scoțiene și să suprime Puritanismul Englez. Aceasta a fost politica ce a dus la Războiul Civil din 1642 și înfrângerea fiului său, Carol I.

În ciuda forței exercitate împotriva Puritanilor, aceștia au prosperat și asta din cauza ridicării vieții lor spirituare ce nu a putut fi contraatacată efectiv. O școală de predicatori s-a ridicat în ambele regate, despre care se poate spune că adevărat că evanghelia lor nu venea doar din cuvânt, ci deasemenea și din putere și din Duhul Sfânt. [I Thess. 1:5]

În sud, Universitatea din Cambridge susținea această școală. Thomas Cartwright a dat mișcării punctul culminant la sfârșitul anilor 1500 atunci când predica sa a devenit atât de populară încât "a trebuit să dea jos geamurile din pricina mulțimii care a venit s-l asculte." Cartwright și alții au fost în curând dați la o parte pentru îndrăzneala lor, însă mișcarea a continuat. Începând cu anii 1570, prietenii lui Cartwright, asemeni lui Richard Rogers, John Dod și Arthur Hildersham, au început să practice la nivel parohial. În următorii trezeci de ani ei au avut succes, parțial din pricina fondării Colegiului Emmanuel din Cambridge de către Sir Walter Mildmay în 1584 [pentru a aduna cât mai mult persoane demne de a administra Cuvântul Sfânt și sacramentele] și deasemenea din pricina convertirii lui William Perkins.

Perkins, născut în anul ascensiunii Elizabetei, a devenit un student la Colegiul lui Hristos, Cambridge, în anul 1577, atunci când era fără vreo nevoie spirituală. Marea schimbare s-a produs atunci când încă era un student. La vârsta de douăzeci și patru de ani el a devenit o parte din colegiu, iar mai târziu, timp de mai bine de cincispreze ani până la moartea sa timpurie din 1602, a predicat la Biserica St. Andrew din același oraș. Perkins a avut o mare influență în acest post. Până și în 1613, atunci când Thomas Goodwin s-a dus la Cambridge, el ne spune că întregul oraș era entuziasmat de discursul puternic al lui Perkins. "Maestrul Perkins," spune Samuel Clarke, "a susținut lumina strălucitoare și puternică, strălucirea ei zburând departe în toate colțurile regatului."

O putere similară s-a aflat în preoțime din pricina lui Laurence Chaderton [1546?-1640], primul Maestrul al Collegiului Emmanuel, o poziție din care s-a retras în favoarea lui John Preston, în 1622. Timp de cincizeci de ani el a fost lectorul din St. Clement, Cambridge, iar când a renunțat în 1618, la vârsta de șaptezeci și doi de ani, se spune că patruzeci de preoți l-au implorat să continue, ei fiind convertiți de acesta. Thomas Goodwin raportează cuvintele unui prieten de la Cambridge, care, vorbind despre condamnarea păcatului ce acompania predica sa, înțelegerea sa era cum că soarele, adică Hristos, ședea pe un deal. O dată când Chaderton a predicat timp de două ore și a promis că se oprește, el a fost întrerupt de mulțime: "Continuați domnule, continuați!"

La sfârșitul secolului șaisprezece, Cambridge începea să recapituleze rezultatele din munca susținută de prima generație de Puritani la nivel parohial. Richard Rogers, de exemplu, care a avut mult succes în Wethersfield, Essex, între anii 1574 și 1618, l-a văzut pe Paul Baynes, unul dintre foștii învățăcei ai școlii parohiale, ce a devenit succesorul lui Perkins ca lector al Bisericii St. Andrew în anul 1602. Nedorind să aibă încă o persoană ca Perkins, autoritățiile l-au suspendat mai târziu pe Baynes, însă nu înainte ca acesta să fie instrumental în convertirea multor persoane, inclusiv Richard Sibbes, care la rândul său a devenit unul dintre cei mai de succes predicatori ai erei Puritane. Atunci când Sibbes a devenit loctor al Sfintei Treimi, Cambridge, în 1610, mai multe galerii au fost construite pentru a face loc congregației. După 1615 el a fost predicator la Gray Inn, Londra, însă s-a întors în Cambridge, ca Maesltrul la St. Katherine Hall, în 1626 și a combinat aceasta cu postul de la Londra până la moarte, în 1635. Unul dintre preoții din St. Katherin Hall din această perioadă a fost Thomas Goodwin care, între ceremonie, a predicat că această perioadă reflecta asupra marii lucrări a lui Dumnezeu din Cambridge: "Dacă în orice veac sau în orice coastă este sau a existat un val măreț, este acum în Anglia... Iar această evanghelia a făcut acest regat și acest oraș coroana de glorie din mâna lui Dumnezeu; și gloria întregului pământ, după cum este numit și Ierusalimul."

Se întâmplă atunci când cineva se uită la recolta produsă din școala aceasta de predicator din Cambridge că era Puritană se arată ca o perioadă de renaștere. Ne putem opri aici pentru a da unele exemple importante.

William Gouge [1575-1653], stundent la Cambridge pe vremeea lui Perkins, a devenit preot al bisericii călugărilor Negrii, Londra, 1608; aici el a rămas timp de patruzeci și cinci de ani și șase luni. Practica sa generală era de a predica de două ori Duminica și o dată în fiecare Miercuri după-masa într-o biserică aglomerată. Slujbele sale despre Evrei erau mai mult de o mie, o lucrare ce a economisit jumate din timp per capitol până la moartea sa. Despre acest om aflăm că Dumnezeu l-a făcut un om de bază prin Hristos... deaorece mii de oameni au fost convertiți și ghidați de oficiul său. Fiul său, thomas Gouge, l-a urmat, iar după alegerea sa din 1662 a muncit din greu pentru a stabili evanghelia în Principatul Wales.

Samuel Fairclough [1594-1677] a părăsit Cambridge în 1623 pentru Barnardiston, Anglia de Est. Doi ani mai trâziu el s-a mutat în Kedington, la șaptesprezece mile de Cambridge, unde a rămas până la Marea Alungare. Înainte de venirea sa, locul acela era cunoscut pentru profanare și ignoranță, însă el a reușit să schimbe lucrurile într-atât încât o familie din douăzeci profesa credința. Mulți călătoreau din Cambridge pentru a asculta lectura lui Fairclough de Joi, iar acele zile au rămas multă vreme în mințile oamenilor. Biserica Kedington, ne povestește Samuel Clarke, era atât de aglomerată, încât nu se putea intra în ea, decât la anumite ore înainte de începerea slujbei; iar apoi zidurile exterioare erau deobicei acoperite de oameni, care au venit de departe pentru a vedea curtea Bisericii baricardată de cai legați pretutindeni, în timp ce stăpânii lor așteptau lacomi cuvântul vieții din gura sa.

Scene ca aceasta nu erau deloc rare în Anglia de Est a secolului șaptesprezece. Tatăl lui Samuel Fariclough, Lawrence Fairclough, a fost prosper din punct de vedere spiritual pe vremea când era preot în Haverhill, Suffolk, înainte de moartea sa din 1603. Succesorul muncii sale în Haverhill a fost unul dintre cei mai importanți predicatori Puritani și unul a cărui oficiu a fost primit cu o putere despre care încă se vorbea la mijlocul secolului optsprezece. Acesta a fost John Rogers, nepotul lui Richard Rogers din Wethersfield, prin a cărui susținere financiară el a studiat la Emmanuel între anii 1588 și 1592. În 1605 a fost chemat din Haverhill pentru a fi lector în frumoasa vala din Dedham, mai târziu fiind cunoscută în lume prin picturile lui John Constable, însă faimoasă în secolul șaptesprezece din pricina mari puteri spirituale ce se afla în oficiul lui Rogers. "Să mergem la Dedham pentru a lua puțin foc" a devenit o zicală obișnuită printre oamenii din acele vremuri. O persoană ce s-a dus acolo a fost Thomas Goodwin, în timp ce era încă student la Cambridge, iar mulți ani mai târziu când a devenit Dr. Goodwin și Președinte al Colegiului Magdalen, Oxford, el a relatat amintirea sa lui John Howe. Howe a înregistrat-o astfel: "Mi-a spus că în tinerețea sa, atunci când era student la Cambridge și auzind multe despre Rogers din Dedham, Essex, a călătorit din Cambridge la Dedham pentru a-l asculta cum predică lectura zilnică. Iar în acea slujbă a fost martor la o scenă jucată de acesta în care oamenii neglijau Biblia [mă tem că este și mai neglijată în zilele noastre]; el îl interpreta pe Dumnezeu ce li se adresa oamenilor, spunândule: "V-am încredințat Biblia mea; ați întinat-o; se află în casele voastre acoperită de praf. Nu vă pasă deloc de ea. Astfel folosiți voi Biblia mea? Atunci nu o veți mai avea." Iar apoi el ia Biblia și pare că se îndepărtează cu ea din calea lor; însă imediat se întoarce și îi interpretează pe oamenii ce îi vorbesc lui Dumnezeu, căzând în genunchi: "Doamne, orice ne-ar costa, nu ne lua Biblia; omoară-ne copiii, arde-ne casele, distruge-ne bunurile; doar lasă-ne Biblia, doar Biblia să nu ne-o iei." Iar apoi schimbă rolul cu cel al lui Dumnezeu, spunându-le oamenilor: "Astfel spuneți? Atunci vă voi testa în continuare; iar aici este Biblia mea pe care v-o dau vouă, și vă voi urmări cum o veți folosi, dacă o veți iubi mai mult, dacă o veți îndrăgi mai mult, dacă o veți observa mai mult, dacă o veți practica mai des și veți trăi conform ei." Însă prin aceste acțiuni [după cum mi-a spus Doctorul] a pus întreaga congregație într-o stare stranie, nemaivăzând nici o alta astfel. Au început să curgă lacrimi pe obrajii oamenilor; iar el mi-a spus că după ce și-a luat calul, a rămas o vreme în șa bocind ca și ei, înainte să prinde putere să meargă mai departe, astfel de impresia s-a abătut asupra sa, și în general asupra oamenilor, după ce au ascultat o asemenea relatare despre neglijarea Bibliei."

Un alt martor ocular de-al lui John Rogers a fost John Angier care era sub supravegherea sa pentru o perioadă de timp, cât timp își termina pregătirea pentru preoție. Rogers, spune Angier, era o progenitură cu zel și succes în muncile sale preoțești, amintindu-și cum întreaga mulțime din Dedham era deseori cuprinsă de o măreață putere spirituală; într-o asemenea ocazie Rogers a prins cu ambele mâini strâns de amvon și a strigat cumplit pentru a înfățișa suferințele celor blestemați. Într-o altă zi, Rogers oficia o cununie atunci când a predicat despre necesitatea îmbrăcăminții specifice nunții: "Domnul a făcut cuvântul atât de eficace încât nunta a fost transformată cu solemnitate, astfel încât preoții care erau la mariaj să-i poată sfătui pe cei a căror conștință a fost trezită de acea ceremonie."

Atunci când Marea Trezire a început în America în anul 1740, iar criticii săi s-au plâns de semnele exterioare de durere și condamnare ce apăreau în multe congregații, bătrânul Timothy Edwards le-a amintit cât de obișnuit era acest lucru pe vremea lui John Rogers.

Ne vom delecta în continuare cu un exemplu din extraordinara măsură a Duhului Sfânt ce s-a odihnit asupra predicii din Anglia în perioada Puritană. De data aceasta putem cita dintr-un din puținele relatări personale ce au supraviețuit de-alungul a trei sute de ani, Autobiografia lui Richard Baxter.

Baxter s-a născut și și-a petrecut tinerețea în Shropshire, o parte a Angliei puțin influențată atunci de mișcarea Puritană. În copilărie el a auzit cuvântul Puritan doar ca un termen inventat în zona sa, unde sătenii își petreceau Duminica, cu excepția unu răgaz de timp în care era citită rugăciunea, dansând sub un copac mare, nu departe de ușa tatălui său. Cărțile, totuși, nu au ajuns acolo unde nu exista un predicator demn. La vârsta de cinsprezece ani, Baxter s-a trezit și a parcurs lucrarea Resolution a lui Edmund Bunny. O altă carte, obținută de la un negustor ambulant, i-a indus starea de mâhnire: era lucrarea Bruised Reed a lui Richard Sibbes, care a deschis mai mult decât calea spre dragostea lui Dumnezeu pentru el, și i-a dat înțelegerea asupra Misterului Mânuiirii, și cât de mult trebui să-l prețuiască pe Isus Hristos. În aceste noi convingeri el a confirmat și mai mult după ce a împrumutat lucrarea Works a lui William Perkins de la un servitor de-al tatălui său.

Teologia lui Baxter nu a ajuns niciodată la o maturitate scripturală deplină a școlii lui Sibbes și Perkins, parțial, probabil, deoarece nu împărtășea aceleași oportunități ce le-au avut mulți care au studiat la Cambridge în acești ani. Cu toate astea, ca un predicator născut prin conștință, cu o simpatie constantă pentru nevoia de sfințenie personală, Baxter a obținut un loc fruntaș alături de ceilalți Puritani. Cel mai memorabil oficiu al său a fost la Kidderminster, Worcestershire, inițial pentru doi ani înaintea Războiului Civil din anii 1642-6; apoi reluând activitatea la sfârșitul anilor 1640 când pacea a fost din nou readusă, și continuând astfel până în 1660. Privind înapoi asupra schimbării majore pe care a adus-o în Kidderminster, Baxter a scris despre anul 1666: "Când am ajuns prima dată aici, a existat o singură familie pe o stradă ce-l venera pe Dumnezeu și îi chemau Numele, și existau unul străzi în care nu era nicio familie ce făcea astfel; iar asta nu ne-a dat nicio speranță pentru sinceritatea lor legată de profesarea sfințeniei... Iar Dumnezeu a fost binedispus deasemenea pentru a dat multe încurajări în Lecturile care le-am predicat în alte locuri; în Worcester, Cleobury, etc., însă în special în Dudley și Sheffnal; în ultima [fiind primul loc în care am predicat], oamenii au aglomerat biserica mai ceva ca la Londra, cățărându-se la geamuri... astfel am lăsat eu aici, de dragul Mântuitorului meu, un stâlp ca amintire, în numele Său, cel care m-a angajat atât de mult timp pentru o muncă comfortabilă, cu asemenea succes încurajator!"

Baxter continuî sî scrie despre succesul spiritual general ce a marcat perioada, dând la o parte vremea lui Carol II care a atribuit sfințenia veacului trecut pe baza materialismului pe care oamenii îl hrăneau din propria ipocrizie:

"Știu că în aceste vremuri s-ar putea să întâlniți oameni a căror încrederea afirmă că religia a fost pângărită, iar erezia și schisma era singura evlavie; Însă trebuie să previn pe credincioșii din toate timpurile să asculte și să aibă atenție în ce cred... trebuie să port această mărturie credincioasă către acele vremuri, în care din câte știu, cu greu s-a găsit un Predicator demn de laudă, numărul lor fiind foarte mic; luându-și locul unui altuia, cred că este o creștere proporțională a adevăraților credincioși, ignorând ereticii și rebelii sau cei ce ignoră sfaturile bisericești: Însă această creștere în sfințenie nu era peste tot la fel: Deoarece în unele locuri unde preoții erau formali, sau ignoranți, sau slabi și împrudenți, sau neglijenți, parohiile erau la fel de tari ca și înainte. Iar în unele locuri, unde preoții aveau părți excelente, și vieți sfinte, fiind însetați după suflete bune și devotați, timpul și puterea lor erau stabile, abundența lor era convertită într-o sfințenie serioasă. Iar cei de o statură medie, deobicei aveau o măsură medie de succes. Trebuie să adaug la adevărata informație a posterității, că Dumnezeu a binecuvântat atât de bine lucrările preoților săi în mod unanim, astfel încât dacă nu ar fi fost Prelații ce-i trăgeau în jos pe oameni pe o parte și Sectarienii pe alta; împreună cu puțină lene și zgârcenie în multe oficii, spun doar, dacă nu ar fi fost aceste lucruri, Anglia ar fi devenit în scurt timp țara Sfinților, fiind o flacără pentru întreaga lume și un paradis indisputabil al pământului."

Mărturia lui Philip Henry [1631-1696] ar putea deasemenea să fie citată în legătură cu prevalența religiei evanghelice din perioada Federației. Hentry s-a dus la Biserica lui Hristos, Oxford, în 1647, iar în câțiva ani când Thomas Goodwin a devenit Președintele Colegiului Magdalena, iar John Owen, Diacon al Bisericii lui Hristos, Universitatea s-a bucurat de o perioadă de bogăție spirituală a vieții comparabilă cu cea din Cambridge, din anii de început. Printre cei ce au studiat sau predat la Universitate se numărau și Joseph Alleine, John Howe și Stephen Charnock. Mai târziu în secolul șaptesprezece, când spiritualitatea ce acompania Restaurarea și-a făcut treaba, Spectatorul și-a trimis cititorii la povestea despre cum Goodwin a examinat aplicanții la Magdalena nu atât de mult în Latină și Greacă, cât mai degrabă prin starea sufletului lor. Examinarea unui băiat fricos, "crescut de părinți onești, s-a bazat doar pe o scurtă întrebare, și anume, dacă era pregătit să moară." Acest lucru li s-ar părea ridicol cititorilor, însă Matthew Henry a învățat într-un mod diferit la Oxford despre acele zile, de la tăl său:

"El menționa des cu mulțumire față de Dumnezeu, ce mare ajutor și avantaje avea atunci la Universitate, nu doar pentru învățat, ci și pentru religie și evlavie. Sfințenie serioasă era în reputație, și totodată oportunitatea publică pe care o aveau, fiind mulți școlari care obișnuiau să se întâlnească pentru rugăciune, și conferință Creștină, pentru a-și confirma unul altuia ce purtau în inimi de frică și dragoste față de Dumnezeu, și pentru pregătirea lor pentru slujbă în biserica din generația lor. L-am auzit vorbind de metoda prudentă pe care au folosit-o atunci pentru ceremoniile Universitare de ziua Domnului după-masa; care obișnuiau să fie predicate de colegiile vecine în cursul lor; însă, acest lucru neavând prea multe beneficii, Dr. Owen și Dr. Goodwin au ținut acea slujbă în paralel, iar tinerii maeștrii care vroiau să o predice aveau o lectură Joia, special aranjată pentru ei."

Philip Henry și-a petrecut primii opt ani ai preoției sale la Worthenbury în Flintshire, iar apoi în Broad Oak, Flintshire, până când a murit în 1696. În acei ani târzii, marele beneficiu de care Anglia se bucura a devenit tot mai aparent. "Spunea câteodată," scrie fiul său, "că în timpul acelor ani între patruzeci și șaizeci [1640-1660], deși conform relatărilor civile existau mari neînțelegeri, totuși, în ceea ce-l privea pe Dumnezeu și venerarea lui, lucrurile decurgeau bine; existau libertate și reformă, iar o față a sfințeniei era asupra națiunii, deși existau cei care purtau doar o mască. Decretele erau administrat prin putere și puritate; și deși existau multe lucruri lipsă, totuși religia, cel puțin din punct de vedere al profesiei, a învins. Acest lucru, spuse el, îl cunoaștem bine, astfel pot oamenii să spune ce vor ei despre acele vremuri."

Puritanii: 1600-1699

Richard Baxter, John Owen, Blaise Pascal, John Bunyan şi Adunarea Westminster

¨ 1603 Arminius susţine că predestinarea se bazează pe preştiinţă

¨ 1603 James I devine Rege

¨ 1604 Puritanii îl întâlnesc pe James la Curtea din Hampton. Speranţele lor sunt notate

¨ 1609 d. Jacos Arminius

¨ 1610 n. Fratele Lawrence

¨ 1610 Arminienii publică Remostrance ce conţinea 5 articole

¨ 1611 Versiunea Regele James, cea mai influentă traducere a Bibliei.

¨ 1615 n. Puritanul Richard Baxter, autorul cărţii The Reformed Pastor (Pastorul Reformat)

¨ 1616 n. Puritanul John Owen, numit şi Calvin al Angliei

¨ 1618 Cartea The Book of Sports (Cartea Sporturilor) este publicată. Contrazice viziunea Puritană a Sabbath-ului, însă Puritanii sunt forţaţi să o citească.

¨ 1618-1619 Sinodul de la Dort este chemat în Norvegia pentru a le răspunde Arminienilor. Răspunsul formează 5 puncte Calviniste

¨ 1620 Plymouth, Massachusetts – colonie fondată de Puritani

¨ 1623 n. Blaise Pascal

¨ 1623 n. Francis Turretin

¨ 1625 Charles I devine Rege. El este deasemenea înpotriva Puritanilor

¨ 1628 William Laud devine Episcopul Londrei şi continuă opresiunea asupra Puritanilor

¨ 1628 n. Puritanul John Bunyan, autorul cărţii Pilgrim's Progress (Progresul Pelerinului) printre multe alte lucrări de poezie şi proză

¨ 1629 Charles I dizolvă Parlamentul

¨ 1633 The Book of Sports este reactualizată

¨ 1636 Harvard este înfiinţată de către Puritani

¨ 1638 The National Covenant (Legământul Naţional)

¨ 1640 Charles I cheamă Parlamentul. Ei îi reduc din putere

¨ 1643 The Solemn League and Covenant (Liga şi Legământul Solemn)

¨ 1643-1646 Adunarea Westminster

¨ 1646 Armata lui Cromwell îl învinge pe Rege în Bătălia de la Naseby

¨ 1647 George Fox fondează Societatea Religioasă a Prietenilor (Quakers)

¨ 1649 Charles I este executat. Oliver Cromwell devine Lordul Protector

¨ 1650 Fratele Lawrence a devenit călugăr şi a "umblat cu Domnul într-o bucătărie timp de patruzeci de ani" (Great Christian Books, 57) A făcut-o pentru a-l glorifica pe Dumnezeu

¨ 1654 Convertirea lui Pascal. El a început să adune notiţe pentru o Apologetică a Religiei Creştine. A rămas neterminată, însă notiţele sale au fost publicat postum drept Pensees (Gânduri)

¨ 1658 d. Cromwell

¨ 1660 Charles II devine Regele Angliei

¨ 1661-1663 John Eliot publică Biblia în Algonikană, o limbă Nativă Americană. Pe parcursul vieţii el a ajutat deasemenea la ridicarea a cel puţin 14 biserici Native Americane

¨ 1662 d. Pascal

¨ 1662 Noul Act al Uniformităţii, peste două mii de pastori Puritani renunţă sau sunt forţaţi să renunţe

¨ 1675 Lucrarea Pia Desideria a lui Philip Jacob Spener ajută la formarea mişcării pietiste

¨ Edictul de la Nantes este revocat, făcând Protestantismul ilegal din nou în Franţa. Mulţi hunegoţi au emigrat, iar unii au rămas şi s-au întâlnit în secret

¨ 1685 n. J.S.Bach, numit şi al cincelea evanghelist

¨ 1687 d. Turretin. Institutes of Elentic Theology (Instituţile Teologiei Elentice) au fost publicate în următorul an

¨ 1688 William şi Mary preiau tronul. Puritanii sunt liberi să predice şi să-şi stabilească proprile biserici

¨ 1691 d. Fratele Lawrence

n – născut

d – decedat

Tradiţia ca o Unealtă Culturală

Revoluția ca o Realizare

Despre cele mai recente dovezi ale existenței Pelerinilor de la sfârșitul secolului 18 – în anii ce au urmat direct după Revoluție – stabilirea Vechiului Club Colonial și odată cu el sărbătorirea "Zilei Strămoșilor", ne dau un exemplu clar despre cum, încă de la începutri sale ca o națiune oficiale, tendințele naționaliste au folosit trecutul ca o justificare proprie. Vechiul Club Colonial a început în Plymouth ca un club social cu un scop oarecum elitist de a evita "multele dezavantaje și nereguli ce apăreau în tavernele din oraș" (Qtd. In Gill, 15). Ei s-au întâlnit pentru prima dată pe data de 22 decembrie 1769, sărbătorind cu un fel de festin asemănător cu cel de Ziua Recunoștinței, ce s-a încheiat cu un toast care, deși a început cu "bravii și evlavioșii noștrii strămoși", a luat totuși o întorsătură și s-a încheiat cu "o uniune grabnică și puternică dintre Marea Britanie și coloniile sale" (Qtd. In Gill, 152). Această invocare a trecutului și dezvoltarea conștientă a tradiției în memorarea acelui trecut, se pare că nu a fost un apel menit pentru a realiza o glorie viitoare, ci mai degrabă pentru o stabilire conservativă a oamenilor satisfăcuți cu pozițiile lor curente, și fericiți că putea să-și lase amprenta asupra priorităților cultural ca descendenți ai pelerinilor de pe Mayflower.

Însă în timp ce anii au trecut spre separarea finală de Anglia, idea apărută de Ziua Strămoșilor a început să prindă un contur politic. În 1773, locuitorii orașului, pentru care sărbătoarea nu a fost inițial inaugurată (cei care nu-și puteau evidenția linia genealogică înapoi la Mayflower), au început să ceară dreptul de a o moșteni ideologic, pentru a o folosi ca semn de protest împotriva dominației Engleze. Clubul Coloniei Vechi a refuzat să abandoneze controlul cultural asupra situației și asupra locului sacru de la Plymouth Rock, astfel refuzând ca tradiția sa ereditară să fie răspândită, poziția sa social să fie de-legitimizată prin simplu fapt că ar putea devein atât de obișnuită și comună în rândul populației. Au pierdut autoritatea în următorul an, din cauza crizei de lângă Plymouth și de-alungul coloniilor, iar Pelerinii au devenit o parte ideologică liberă. Fii Libertății din Plymouth, pentru a răspândi ascocierile patriotice legate de stâncă, au continuat mutarea acesteia cu intenția de a o transforma într-un symbol al libertății, astfel reînnoind eforturile viguroase față de lupta revoluționară, și pentru a întări dorința oamenilor de a se alătura standardului de independență. (Qtd. In Gill, 153)

Astfel, misiunea a fost de a renaște trecutul religios al Separatismului, și, prin aplicarea sa ca un fapt real, fizic văzut în relicva de la Plymouth Rock, și ca o componentă de neegalat al părții sociale și culturale și astfel, identitatea Americană, pentru a o folosi ca dovadă analogică a justiției separării politice. Simbolul misiunii originale (căutarea unei societăți mai drepte în Noua Lume) devine apoi parte din ce e nou, astfel poate sugera un fel de transcendență între cele două. Plymouth Rock a devenit treptat un loc și o situație – legătura fizică și geografică a unui mit național al orignilor, și sensul comprimat a ceea ce, crescând din el, a devenit întreaga națiune. A fost un sanctuar regional ce a devenit un loc tangibil pentru destinul național, de vreme ce a ajutat la justificarea proiectului naționalizării. Faptul că piatra s-a crăpat atunci când acest lucru a fost încercat, a accentuant și mai mult nevoie de dreptate morlaă pentru planul lor, de vreme ce până și natura însăși a prezis și acceptat o rupere imediată de Anglia.

Însă Pelerinii din Plymouth nu erau singura componentă a moștenirii din Noua Anglie care au contribuit la cauza revoluției. Sacvan Bercovitch, în încercarea de a găsi rolul jeremiadei Puritane după cu s-a dezvoltat distinct de modul public general de îndemnare din Europa, vede folosirea sa de către oratorii și eseiștii pre-revoluționari ca o mobilizare crucială a țării. În profesarea simultană a viitorului ideal și avertizarea împotriva consecințelor devastatoare ale eșecului, s-a propus un ideal social al independenței; i-a provocat pe patrioți să reziste influenței Engleze asemeni unui Babylon modern, și să se apere împotriva facționilor Europene și agenților roiali (Bercovitch, 119). Cuvintele lui Samuel Adams întăresc acest sens de misiune Americană pe care acțiunea patrioților din Plymouth o sugerează, împreună cu uniunea sa a unui sfârșit aproape religios, cu înțelesuri politice. Rferitor la libertate: "fiecare parte din acțiunile lui Dumnezeu justifică gândul... Dumnezeu face munca, însă fără instrumentele sale, cei care sunt angajați sunt denominați ca servitori ai săi... Putem afecta umilitatea refuzând să fim făcuți servitori ai răzbunării Divine, însă servitorul bun va executa dorința maestrului" (Qtd. In Bercovitch, 122). După cum sugerează și Bercovitch, sensul religiei istorice pe care Puritanii au reprezentat-o împreună cu Pelerinii, permite elementelor independenței să se așeze într-o traiectorie morală și spirituală care pentru ei trebuie să urmeze cursul libertății.

Ceea ce pare în Plymouth ca un act de apropriere față de un simbol cultural, și ca un deranj brutal al tradiției ereditare, este văzut că apare doar printr-o voință puternică, o autoritate ce transcendează autoritatea împotriva a tot ceea revoluționarii susțineau. Asta este doar pentru a traduce autoritatea din termeni politici în religioși, către un loc în care înțelesul său se află în abilitatea celor care o interpretează prin rațiunea omenească și în lucrările lumii și istoriei; există pentru a situa baza puterii lumești deasupra modurilor predeterminate ale aristocrației și ereditanismului. Idea de "Strămoși" se dezvoltă deasupra sensului său mai literar pentru a anticipa folosirea "Strămoșilor Pelerini" ce devine mai cunoscută în sărbătorirea Zilei Strămoșilor din anii 1790 (Gill, 154): își are locul într-o lecție mai mare despre genealogia națională, unde "ceea ce strămoșii au început, urmașii lor erau legați de a continua și eventual termina" (Bercovitch, 123). După ce a terminat transportarea unui impuls socio-politic către un nivel de necesitate morală naționalistă, "Strămoșii Pelerini" nu mai erau legați doar de urmașii lor prin linia de sânge, ci erau acum un produs a ceea ce era văzut ca o cale spre libertate – națiunea însăși.

Interpretarea greșită a tratatului Mayflower

Evidențiind faptul că "într-o nouă societate explicația satisfăcătoare a originilor poate fi un ingredient vital în formarea identității naționale", Michael Kammen spune că "debarcarea Strămoșilor Pelerini (prezența mamelor nu era respectată cum trebuia) a devenit o legendă puternică" (Kammen, 63).După cum a fost indicat înainte, Ziua Strămoșilor a devenit o sărbătoare anuală înaintea Revoluției, și după s-a dezvoltat și mai mult din punct de vedere al puterii culturale, generând oportunități pentru vorbitorii ca John Quincy Adams din 1802, pentru a compune un imn și pentru a crea scrieri despre Tratatul Mayflower ce-l prezenta ca o "parte a guvernului" (Gill, 155; Kammen, 64). Iar "în perioada 1830 și 1840", Kammen scrie: "purtătorul de cuvânt pentru Whig Party" ar lăuda "Tratatul Mayflower ca un reper în creșterea ordinii și înțelegerii sociale".

Acest interes în Tratat ca un document cheie al expresiei civice sugera atunci ceea ce John Agresto descrie ca utilizarea și ideea Americană a "constituționalismului": noțiunjea unei legi superioare pentru legile specifice, schimbătoare, mondene și locale; realizarea că "Libertatea" avea nevoie de "limite scrise... pentru exercitarea tuturor puterilor politice"; formularea acestor concepte într-o Constituție supraestimată, care ar putea exprima ceea ce creatorii ei au conceput ca fiind principiile de bază ale națiunii, și care ar proiecta aceste principii în viitor, stabilindu-le ca un fel de fundație morală asupra căreia, în ciuda tuturor detaliilor legale, fiecare cetățean va avea șansa de a răspunde. Pentru Agresto, Tratatul Mayflower reprezenta pentru Americanii Coloniali și cetățeni ai noi republici, o prefigurație a ideii unui "contract social", care este "problema din spatele tuturor organizațiilor politice" și a căror stabilire a limitelor guvernamentale devine garanția primară a drepturilor civile. La suprafață, asta reflectă ceea ce Charles Wentworth Upham a declarat în 1846, cum că Piatra Plymouth era "un punct din care oricare val de avansare și răspândire a libertății Anglo-Saxone și a luminii a început să curgă în America" (Qtd. In Kammen, 64). Asta sugerează că Tratatul Mayflower e un document despre stabilirea conștientă a drepturilor civile, un text produs nu doar pentru ordinea socială, ci ca o proiecție pentru dezvoltarea viitoare a temelor politice ce au fost moștenite din Anglia. Însă Upham s-ar putea să nu fi citit argumentul lui Madison în lucrarea The Federalist, în care scrie că constituția Angliei era doar "o lege stabilită de guvern, care putea fi alterată doar de guvern", și că abilitatea ușoară a Parlamentului de "a introduce un alt mod de alegeri" – printre alte acțiuni - "o alarmă foarte naturală în casele de vot ale guvernului liber, pentru care frecvența alegerilor este piatra de temelie" (Madison, 332). După cum remarcă Agresto: "idea unei Constituții Engelze era o invenție Americană de o magnitudine importantă" (Agresto, 47-48, 53). Constituționalismul American, se pare, nu a fost niciodată prea departe de idea Revoluționară pentru autoritatea de vârf, sau din dorința sa de a construi o autoritate dintr-o tradiție istorică. Iar dacă drumurile treceau sper Dumnezeu sau sper precedentul Englez, se pare că aproape mereu treceau prin Plymouth.

Forța Morală a Noii Republici

Jan C. Dawson argumentează că utilizarea ridicată a Puritanismului ca o ideologie ce explică tradiția, trecutul și bazele Republicii, s-a dezvoltat în termeni Naționali în special ca răspuns față de Revoluția Franceză. O comparație generală dintre Statele Unite și Franța s-a dezvoltat la începutul secolului 19, iar în Statele Unite istoricii și teoriștii politici au încercat să nege o dominație de către Francezi - "acel republicanism era doar compatibil cu infidelitatea". Infidelitatea și "liberarizarea politică" erau întradevăr termenii care ar fi putut să devină egale cu pericolele ce existau pentru mulți gânditori politici Americani, care au văzut "ororile Revoluției Franceze" ca pe o indicație cum că tradiția culturală și socială Americană a aruncat Statele Unite înainte spre cel mai bine realizat model de civilizație și progres moral. În termenii jeremiadei după cum a fost dezvoltată în Revoluția Americană, se poate imagina faptul că pentru mulți Americani ai noii Republici, Franța sugera o imagine oglindă, însă una goală de orice scop moral sau religios, în care Statele Unite trebuie să se apere mereu împotriva rezultatelor nedorite ce s-ar fi putut întoarce împotriva lor. Așadar, în această lumină, scrierile de mai sus ale Tratatului Mayflower ce sublinează ideile ordinii și înțelegerii sociale, au devenit toate mult mai instabile. Însă legăturile specifice ale republicanismului și Creștinismului în termenii unei caracteristici fundamentală a credinței au urmat o folosire a Puritanismului care a originat la un nivel regional cu Plymouth Oration din 1820 a lui Daniel Webster, și care au devenit o problemă națională cu publicarea lucrării History of the United States (1834) a lui George Bancroft (Dawson, 25-26).

Bancroft, după cum scrie Dawson, era un istoric romantic a cărui sens de tradiție Americană a fost filtrată prin experiențele ce au devenit perspectiva crucială a identității Americane – Revoluția. După cum evidențiază Kammen, poveștile despre patrioți și soldați, spuse de scriitori populari ca Parson Weems au creat ceea ce a fost obiectul unei dificultăți – baza principiilor politice – trăsăturile Americane definitive pentru a citi istoria. Aceasta a fost perioada în care religia civilizată a început să înflorească în forma sărbătorilor de 4 Iulie, în timp ce documentul în jurul căruia totul era centrat a luat rolul de "relicvă sacră" (Kammen, 68). Bancroft, văzând Puritanii prin patrioți și libertatea prin Providență, putea astfel să ajungă la concluzia că "problema Puritanilor era superioritatea populară" (Qtd. In Dawson, 27). Mișcarea lui Bancroft a fost cea menționată mai sus, pentru a localiza în termeni istorici "credința ce a legat republicanismul și Creștinismul". Prin asta, el a oferit relatarea sa despre principiile ce "au legat secolele 17 până în 19: ecuația stabilității sociale și politice împreună cu împlinirea legii universale; participarea unui om obișnuit este acea împlinire; iar uniunea Umanității ca o exprimare a dragostei lui Dumnezeu" (Dawson, 27). Bancroft ridica omul obișnuit – partea ideală a democrației și o latură specială a perspectivei Romantice și în înțelegere cu era Jacksoniană - și îl plasează în relație cu Puritanismul ca un standard al sinelui bine intenționat – îmbunătățirea, care, Bancroft sugera, Puritanii o susțineau. Democrația în sine devine atunci legată de Puritani într-un fel de morală organică totalitară. În timp ce individul rămâne pradă eșecurilor și inconsistențelor ce au distrus rasa umană de-alungul istoriei, faptul progresului rasei ca un total nu poate fi ignorat. În timp ce Bancroft dezvoltă argumentul în "The Office of the People in Art, Government, and Religion", el transformă perspectiva mecanică și calculativă întâlnită în Federalist #10, unde Madison propune republica în locul "democrației pure", și republica mare în locul celei mici, ca o cale de "a vindeca relele grupării" (Madison, 75-84). În Bancroft, guvernul popular este văzut ca având o "forță morală" a Puritanismului, astfel încât "Adevărul... se ridică din contradicțiile opinilor personale...", iar concluzia este că "decretele conștinței universale sunt cele mai apropiate de prezența lui Dumnezeu în sufletul uman" (Qtd. In Dawson, 30-31). Astfel, cu o democrație născută din tradiție Puritană, tradiția este la rândul ei o prezență națională, iar națiunea preia un aspect de (pentru afolosi fraza lui Dawson) "consens al conștinței". Circulația moștenită din acest concept face un sens aproape imposibil de negat a unui scop național și progres; utilitatea sa ideologică devine aparentă când cineva își aduce aminte că a devenit populară în timpul primelor șine de tren, ale expansiunii Westward, Războiul Mexican, mutarea pământurilor Americanilor Nativi, etc. Nu că aceste finaluri ar trebui să fie atribuite lui Bancroft sau neapărat pentru alte componente morale – Republica Creștină, sau dintr-un sens de unitate Națională în general; însă când "vocea generală a umanității" este văzută că proclamă "un motiv pur" (Qtd. In Dawson, 31), atunci pentru ca o voce minoritară să se ridice, pentru a menține destulă credibilitate pentru a contribui la "Adevăr", șansele par prea mici.

Excursus: Daniel Webster și Discursul Plymouth

Discursul dat de Daniel Wevster în 1820 ca o parte din bicentenarul de la Plymouth, ne da un aspect interesant oentru multe probelem ridicate de frică. Webstar, ca un senator influent și un retoric puteric și elocvent, a ajutat la repararea reputației sale prin discursuri ca cel dat la Plymouth. Leo Marx l-a examinat, în lucrarea The Machine in the Garden, pe Webster ca o importantă persoană a industieri și progresului tehnologic (în special șinele de tren, care au înflorit în anii 1830). Așadar de vreme ce Webster este un vorbitor articulat al progresului atât pentru moștenire cât și destin al națiunii, și ca esența a identității naționale, se poate spune că este un angajat al jeremiadei Americane pe care Bercovitch o urmează din și de-alungul perioadei Puritanilor. Acest discurs în particular sugerează sensul de "misiune ciudată" pentru America și Americani, ei fiind "aleși nu doar pentru rai cât și ca instrumente ale planului istoric sacru", și mereu (dacă eșuau) erau sub "amenințarea răzbunării divine" (Bercovitch, 7-8). Către sfârșitul orației sale, Webster declară: "Suntem obligați să menținem libertatea publică, și, prin exemplul propriu al sistemelor noastre, să convingem lumea de ordine și lege, religie și moralitate, drepturile conștinței, drepturile persoanei, drepturile proprietăților, fie toate menținute și apărate, într-o manieră perfectă, de către un guvern ales. Dacă eșuăm asta, dezastrul nostru va fi semnalul..." (Webster, 112).

Punctele principale ale acestei misiuni naționale sunt cele care au fost deja atinse și care, după cum a fost evidențiat mai sus, și-au găsit re-exprimarea în lucrarea History of Bancroft. Deci deasemenea în aceast exemplu se poate găsi o reflectare a "orașului pe deal" pe care Pruitanii ca John Winthrop l-au propus ca un gol religios și social al Marii Migrații.

Însă cum ajung Pelerinii la asta – deoarece Pelerinii sunt cei despre carev orbește el - ? Pe de o parte, el declară despre pelerini că, prin qgalitatea lor generală "legaă de proprietate" și "împărțirea lor a pământurilor" de îndată de au ajuns în Noua Lume, ei "au aranjat fiitoarea ramă și formă de guvernare" (Webster, 101). Într-un mod interesant, Webster preia calitățile lor religioase și morale către o înțelegere a Pelerinilor și le schimbă într-o relatare a unei continuități socio-culturale care nu este doar istorică și constituțională, ci și geografică. El declară la începutul discursului că există o sanctitate a locului de comemorare, cum că Plymouth Rock conținea acum "un fel de geniu al locului, ce ne inspiră" (66). În această declarație se pare că există un sens Romantic al sublimului, o apreciare și recunoaștere a transcendenței, până și putere infinită. Webster folosește asta ca o localizare. Webster citește Plymouth ca o analogie la Marathon, un loc de consecință majoră ce devine un simbol al posibilității istorice. Deoarece este atât de condensat, atât de tangibil în spațiul său fizic, este văzut ca un exemplu al apariției lui Dumnezeu în lume – nașterea unei națiuni drepte. El își imaginează cuvintele Pelerinilor în termeni ce sugerează în mod paradoxal o profeție retrospectivă: "dacă Dumnezeu ne face prosperi, vom începe o lucrare ce va dura timp de mulți ani"; el își imaginează propriul moment din prezent ca pe o oportunitate trecută, în "templele adevăratului Dumnezeu... câmpuri și grădini... baza unui comerț prosper... o sută de orașe" (69-70). Această încercare a lui Webster de a atinge trecutul pentru a proiecta o perspectivă prezentă proprie – aceasta fiind printr-o infinitudine de sugestii – îi întărește viziunea cu o calitate infinită a unei reflexii proprii, o cale de a privi în trecut pentru a vedea viitorul ce ar putea fi considerat sublim din punct de vedere istoric.

Un alt aspect despre bicentenar ar trebuie să fie evidențiat în punctul de vedere al lui Kammen, că suggerează unul dintre începuturile unei "tendințe... de contopire" a Pelerinilor cu Puritanii, pentru a-i întregi pe primii cu cei din urmă (Kammen, 64). Astfel, prin invocarea tradiției rezistenței care ar deschide posibilitatea unei revoluții, Webster citează un scriitor Britanic prin afirmația: "oamenii din Massachusetts Bay... erau independenți față de patria mamă printr-un prim act dat..." (Webster, 88). Sau prin discutarea "noii scheme... date în Massachusetts" (91), Webster dezbate faptul că Plymouth nu a primit niciodată așa ceva, că Massachusetts însemna Massachusetts Bay, colonia Puritanilor. Mai mult, în observarea "instituțiilor" pe care Pelerinii le-au stabilit prin civilizația din Noua Lume, el citează "școlile libere" și sublinează cum "strămoșii noștrii au fondat universitatea, iar cu un zel incredibil și perseverență, ei au iubit și au suportat-o" (110). Toate aceste lucruri erau pentru a păstra tema centrală pentru Webster, "o alianță conștientă de excelența de care s-a depărtat" (65) - și aparent a căror excelență era pe plan secundar.

Nu conta faptul că el adera spre un subiect nominal al orației sale - "prima așezare din Noua Anglie". Ceea ce era mai important era așa numitul "geniu al locului", unde Plymouth ar putea fi un moment fondator al locațiilor concentrice, din Massachusetts până în Noua Anglie spre națiune ca un întreg, acest proces fiind într-un fel reversibil, în timp ce calitățiile națiunii, Noua Anglie, și în special cele din Massachusetts se combinau prin "geniul" din Plymouth și idea că Pelerinii se încadrau în asta. Adevărul istoric poate fi neclar în acest caz, deoarece pentru a reprezenta o relatare a originii națiunii, Plymouth trebuie să vie văzut în termenii unei istorici mai transcendente, una care ar putea conține sensul unei sublimități istorice chiar și dacă oferea unele simboluri tangibile ale continuității factuale. Se pare că un caz al teleologicii se sfârșește prin justificarea înețelesurilor istorice, deoarece ce diferență ar trebui momentar să fie comparată cu adevărul locului unde ar trebui să ajungă? Ceea ce a contat în final cel mai mult era faptul că aceste atribute ale unui caracter social care, oricât de bine localizate în istorie, le sugerau lui Webster și celorlalți care începeau să caute tot mai mult o cale de a-și sărbători moștenirea regională și națională, o calitate esențială care ar fi putut apărea pentru prima dată în Noua Anglie, dar era mult mai bine văzută ca Americană.

Antebellum și Războiul Civil American

Spre sfârșitul discursului lui Webster, el transformă chemarea sa a unui progres moral și social într-un îndemn specific: "Cred că este datoria mea, cu această ocazie, să sugerez că pământul nu este în totalitate liber de contaminarea traficului, în care orice sentiment de umanitate trebuie să se revolte pentru totdeauna – mă refer la sclavia Africană" (Webster, 112). După ce a convertit idealul de Pelerin într-o tradiție informativă a republicii morale, Webster a putut apoi să folosească acea tradiție ca bază pentru acțiunea socială, iar prin asta a devenit un precursor pentru rolul primar al tradiției Puritane în anii dinaintea Războiului Civil – aboliționismul. Marea diferență este, bineînțeles, că Webster invocă un sens de umanitate și ordine, deoarece ceea ce el cere este ceva deja condamnat de lege. Pentru aboliționiști, după cum scrie Dawson, a implicat luare doctrinei Calviniste ce spune că păcatul este acțiunea – asta fiind, ignorarea păcatului original ca "sursă a purtării imorale" și o concentrație mai mare asupra vinei create de anumite acțiuni - și convertirea sa într-o imperativă morală a cărei mesaj era: "păcatul nu este aciunea" (Dawson, 41). După cum a declarat George Cheever în "The Curse of God Against Policial Atheism" (1849), pentru a accepta pasiv o lege ce este greșită și nedreaptă înseamnă a "comite o crimă în numele unei legi", și înseamnă a da o sancțiune "afirmației că legea umană este mai presus de cea Divină" (Qtd. In Dawson, 42).

Într-un fel, este o re-apariție a invocării Revoluționare a misiunii Puritane, unde transformarea radicală pe un nivel politic și social devine justificată ca o realizare a unei ordini Dumnezeiești. Însă diferența apare în faptul că proiectul aboliționist era unul negativ – avea ca scop corectarea unui rău existent prin folosirea lui, decât să-l transforme într-un ideal al libertății a cărui repercusiune lumească asupra majorității ar beneficia... Și mai mult, în căutarea unei modalități de a acționa în cadrul unei ordini sociale, Pruitanismul a fost redus la un program politic, și a fost considerat de către oponenții săi ca fiind "o legislație a dreptății" (Dawson, 43). A putut fi folosit și văzut mai puțin ca un sistem de credință religioasă și etici, și mai mult un fel de raționament ideologic al controlului social (48).

Ideea principală era că Puritanii erau mulțumiți, nu doar de Sud, ci și de Catolici și ațtii care aveau habar de ideologia Protestantă. Din ultimul grup, a apărut multă răutate și protest, deobicei exprimat ca o condamnare a fanaticismului tradiției Puritane. Acest fanaticism, a fost argumentat în altă contopire a Pelerinilor și Puritanilor, ce a dat "vasului Mayflower", și altor nave încărcături vii (Qtd. In Dawnson, 54). De la criticii Nordici a luat naștere acuzația că fanaticismul Puritan a rupt Uniunea.

Raspunsul Sudist a fost de a mulțumi tradiția Puritană pe terenul ei, și să ofere o tradiție care să contracareze ceea ce ar fi putut fi citit în termeni istorici-transcendeți similari. Astfel, în perioada dinaintea și în timpul Războiului Civil, Nordul și Sudul puteau fi citite ca un duet al Puritanilor și Cavalerilor. O parte centrală a argumentului era de a face la fel ccum a făcut Samuel Adams cu coloniile legate de Anglia, iar acum cerea ca Sudul să stea ca un instrument al lui Dumnezeu pentru curățarea Nordului (Dawson, 68) – acest lucru implica problema că Nordul s-a îndepărtat prea mult, astfel era considerat corupt. O justificare pentru sclavie susținută de apologiștii Cavalieri, putea fi citită în Biblie. Acest lucru a pornit un conflict direct cu insistența Puritanilor asupra interpretărilor individuale ale Bibliei, care a dus la un fel de cult al sinelui, unde judecata privată era legată de legea morală, și ținută ca un standard pentru restul societății, dând o formă de despotism religios (65). Mai mult, dintr-un punct istoric-racial, Sudul a oferit războiul civil Englez ca o analogie, astfel încât asemeni regelui Norman care a luat tronul Puritan Saxon, la fel și Cavalierii Sudiști s-au dovedit a fi superiori asupra descendednților actuali ai Puritanilor. Astfel, "Puritanii... au descendat din Saxoni, cărora Cavalieri, descendeți ai Normanzilor, au încercat să convertească ortodoxia Creștină încă din timpurile medievale" (70).

Aceste identificatoare erau folositoare pentru ambele părți, antrenând, într-un fel, tradiția împotriva tradiției chiar dacă jumătate din națiune se lupta împotriva celeilalte. Bătălia era relativ familiară, fiind purtată pentru a vedea de partea cui era Dumnezeu. Însă rezultatul războiului nu a dovedit finalul unei lupte ideologice: sensul unui Providențial și încă ordinea morală progresivă ce se ridica din conflagrație ar fi putut fi considerată fără sens, în cel mai bun caz. Ideea unei promisiuni Puritane și împliniri Revoluționare era acum afară din ecuație, iar limbajul scopului moral trecut, simbolizat de Pelerini și Puritani, era tot mai dificil de tradus în termeni prezenți. Bineînțeles, cel puțin Pelerinii au avut mereu umilitatea ca o trăsătură cheie, și deși ținând la asta, pentru aprecierea nu a unei noi ordine sociale glorioase ci pentru faptul supraviețuirii, Statele Unite au insitituit Ziua Recunoștinței ca o sărbătoare națională în 1863.

Știința și Scepticismul în Epoca de Aur

După cum a fost observat de comentatori cel puțin de la Henry Adam încoace, influența crescută pe care știința – în special cea legată de Darwinism – a însemnat pentru societatea Vestică în a doua jumătatea a secolului 19, a însemnat că "o nouă religie a istoriei" (după spusele lui Adam) a ajuns cu unele consecințe, după cum scrie Kammen, "nu doar pentru conștința istorică, ci și pentru percepțiile stabile ale Puritanismului", și pentru "practica filiopietății..." (Kammen, 194). Pentru idea Puritanilor și Pelerinilor împreună, ce a avut ca scop susținerea unui raționament activ pentru o Republică morală, acest lucru însemnând în special că "tradiția deobicei devenea un surogat pentru credință și religie". În unele cazuri, folosirea lor tindea spre asta încă de la Revoluție. Însă de vreme ce istoria însăți a devenit mai profesională ca o disciplină, și a dezvoltat o metodologie a "istoriei ștințifice" (Dawson, 91), elementul de credință, ce a jucat un rol atât de important pentru Bancroft, a fost folosit pentru o examinare riguroasă ce era folosită ca o temă obiectivă. Evoluția explică prezența vieții în termeni ce sugerează o biologie istorică, însă la fel face și studiul evenimentelor trecutului despre istoria biologică, iar credința ce a fost pusă în explicarea planului Providențial vine acum într-o formă ce pare acum ca un cod absolut și stabil. La asta se referea Aadams prin "o religie nouă".

Nepotrivirea credinței pe care istoria ștințifică a adus-o este aparent în lucrarea Englezului Charles Francis Adams Jr. și a fratelui său Brooks, care a stat împotriva "filiopietismului" ca un mod de interpretare istorică, care "presupunea că Puritanismul era o sământă singură ce conținea toate posibilitățile pentru creștere de care dezvoltarea Americană și-a dat seama mai târziu" (97). În loc să încerce cumva să țină o socoteală asupra felului cum noile așezări din Massachusetts au înflorit exponențial într-o democrație liberală, primul pas sper ceea ce Statele Unite vor deveni, amândoi observând ( în special Brooks Adams) timpul lor ca o evoluție din reacția împotriva teocrației Puritaniste. Argumentele Adams erau influente, însă anti-filiopietismul nu era o părere prea importantă în acea perioadă; ca răspuns la cartea lui Brooks intitulată The Emancipation of Massachusetts: The Dream and the Reality, "majoritatea comentariilor nu erau doar critice, dar și ostile", însă mai mult, exista o dezbatere dezlănțuită ce persista timp de decenii (Kammen, 207).

Cît despre memoria populară din acea perioadă, pentru care Ziua Recunoștinței a devenit foarte importantă ca o sărbătoare națională, ideile de Puritan și Pelerin erau împreunate, într-un mod obișnuit ce reflecta criticismul lui Adam. După cum evidențiază și Kammen, într-una dintre sărbătirle de Ziua Tatălui în 1887 a avut loc un carnaval tradițional în Noua Anglie, în timp ce servitorii purtau costume Puritane. Sau, prin dedicarea în 1885 a unei statuete Pelerine de John Quincy, Adams Ward și Geroge William Curtis au simțit nevoia de a avertiza: "nu trebuie să ne gândim la Puritanism ca la o simplă revoltare și sectarism" (Kammen, 208). Însă totuși, când Pelerinii au fost evidențiați de Puritani, ei au fost văzuți în general ca un contrast pentru aceștia. Pelerinii erau încă aceeași proiecție pe care a animat-o Webster cu ajutorul lucrurilor Pruitane bune, aceștia putând încă fi salvați de vidul neincriminator atunci când lucrurile bune nu se mai vedeau. Ei încă erau în Plymouth Rock, și până atunci au fost deja instituiți în Capitol, iar prezența lor putea încă conține imaginea originilor naționale, cu condiția că o persoană cerceta cu atenție problema – însă în același timp nu chiar atât de amănunțit.

Excursus: Henry Cabot Lodge și Tercentenariul Plymouth

Sărbătorirea din 1920 a 300 de ani de la coborârea pe noul pământ în Plymouth a reflectat continuitatea acceptării Pelerinilor ca figuri centrale în memoria publică și instituțională din Statele Unite, și sugera rolul pe care guvernul Federal îl juca – acesta fiind, ca sponsor și apărător al tradiției naționale, Congresul "a donat 400,000$ pentru a susține evenimentul, o acțiune fără precedent" în timp ce stabilea "Comisia Federală Tercentenară" (Kammen, 384). Senatorul Henry Cabot Lodge, care a avut o susținere lungă ca unul dintre cei mai fanatici fani ai istoriei timpurie din Massachusetts, era doar unul dintre motivele care au ajutat la dezvoltarea evenimentului: "printre vorbitorii din Plymouth s-au numărat și președintele Harding, guvernatorul din Massachusets și ambasadorii Danezi și Englezi", în timp ce mulțimea producea un blocaj în trafic ce era considerat cel mai grav întâlnit vreodată în Sud-estul Massachusetts-ului (384).

Probabil cel mai interesant lucru despre discursul lui Lodge este felul în care se exprimă ca o paralelă față de cel al lui Webster, cu o sută de ani înainte. Astfel, Lodge începe cu o examinare a unor momente "decisive" ce par a fi o traducere a sublimului istoric al lui Webster, împreună cu sensul său inspirant al potențialului unui eveniment ce schimbă momentele și dă o nuanță aparte. Însă Lodge indică rolul său ca un apărător al Noi Anglii, deoarece el nu poate lua înderâs măreția câștigurilor Puritane. El trebuie în schimb să testeze dacă apariția Pelerină este "un efect de tip mondial" (Lodge, 197). Între orația sa și cea a lui Webster, puterea potențialului pare a fi în pericol de a fi atașată unui model evoluționar, unde este văzută ca un fel de cod natural și greu de descifrat ce determină toate evenimentele mari și mici. Doar înainte de a spune punctele decisive din istorie, Lodge dezamorsează explicit ceea ce ar putea fi o considerare determinantă a Evoluției, prin termenul "crabul cal" pentru a face o distincție. Acest termen ar fi putut fi – dintr-un punct de vedere asemănător ca în lucrarea Education a lui Henry Adam, pentru care Lodge a scris o prefață cu doar trei ani înainte – o problemă curioasă asupra supraviețuirii celui mai bun, fapt ce poate face o persoană să se îndoiască de valoare morală a marii legi, însă nimeni nu sărbătorește existanța sa deoarece nu a fost nominată, ci doar greu supraviețuită (196-197). Există o diferență între continuitatea supraviețuirii/istoriei pe un pământ, și perioadele intense ale efectului lumii pe altul, astfel cât timp Lodge depune efort să dovedească importanța Pelerinilor, el nu va lăsa nevoia de a dovedi importanța lor să fie confundată cu o nevoie de a dovedi importanță în sine. Distincția este una importantă pentru Lodge, deoarece sugerează o incapacitate de tip științific în vizualizarea anumitor perioade istorice; astfel fiind spus, poate măsura obiceiuri și dezvoltări generale, dar nu și necesitatea acțiunilor mărețe.

Lodge a putut atunci să dea la o parte punctul de vedere istoric neimportant cum că dacă "Miltiades nu ar fi câștigat maratonul, dacă Alexander nu ar fi existat.... dacă Columb nu ar fi ajuns în America, altcineva ar fi făcut toate aceste lucruri, deoarece timpul era potrivit, iar ocazia lor s-ar fi ivit cu siguranță" (200). Nici nu adaugă voința Domnului în acest moment, ci mai degrabă sublinează faptul empiric – actuala acțiune și oamenii care au făcut-o sunt originea noastră. Deoarece Pelerinii (împreună cu stabilirea Jamestown din 1607) sunt defapt începuturile Statelor Unite nu doar ca o putere politică, ci și ca una care a "afectat întregul curs al civilizației vestice, și în mare parte a ajutat la determinare destinului său, care, zdruncinat și încețoșat de cele mai grave războaie, a reușit să supraviețuiască în ziua de astăzi și să-și găsească un echilibru"; din cauza asta, Lodge spune, Pelerinii au reprezentat clar un eveniment decisiv (201).

Pentru a observa cât de amănunțit au conturat Pelerinii identitatea Statelor Unite, Lodge a sugerat că o persoană ar trebui să descopere drumul până la începutul sărbătorii de Ziua Strămoșilor, urmând migrațiile descendenților de pe Mayflower și ai copiilor din Noua Anglia de-alungul continentului, care au crescut numărul aniversărilor coborârii din 1620, ce a fost marcată și sărbătorită cu fiecare an din Atlantic până în Pacific. Acțiunile micii trupe de bărbați și femei au reușit să-i ducă departe.

Și totuși, în ciuda Războiului Mondial a cărui existență a șocat civilizația distrusă de acesta, Lodge nu poate vedea în întregime această continuitate a tradiției Pelerine în termenii "interpretorului trecutului și profetului viitorului," Daniel Webster, a cărui concept de progress absolut politic, moral, spiritual și intelectual ce a indicat credința de bază a majorității secolului 19 (212, 221). Lodge se adresează secolului 20, pentru care faptul progresului este un lucru, iar legea progresului cu totul altul și foarte diferit (221). O persoană putea sărbători fapta istorică prin faptul că demonstrau un progres material și istoric, însă trebuie să avem și grijă de interpretarea unei forțe morale mai presus de fapte.

După cum a răspuns Lodge la eșecul lui Webster de a face distincția între un fapt și legea progresului, la fel a răspuns indirect la eșecul lui Webster de a diferenția Pelerinii de Puritani. Această a doua distincție urmărește calea care a fost așternută până la finalul secolului trecut, deși tonul lui Lodge nu este unul de condamnare. Folosind Tratatul Mayflower, el îi încadrează pe Pelerini ca cei care nu au înființat o democrație, ci mai degrabă o republică: "ceea ce era de o importanță vitală era faptul că alegătorii au decis să-și aleagă singuri lideri și reprezentativi în noul teritoriu neocupat" (240). Este o revendicare uluitoare, de a dizolva existența Americanilor Nativi cu ajutorul cuvântului "neocupat", în special când cel mai important pentru mitul Pelerinilor este tratatul cu Massasoit, care, după cum spune Bradford, a fost compus înainte ca Pelerinii să ajungă. Însă Lodge face revendicarea deoarece caută să sublinieze măreția pelerinilor în termeni moderni, termeni care ar răsuna cu experiența unei asemenea mișcări periculoase ca anarchismul (asasinările politice atribuite persoanelor are au văzut moartea unui Președinte la ca și cea a lui Arhi-Ducele Ferdinand), folosind cuvintele lui Clemenceau: "libertatea este puterea de a disciplina sinele" (241). Într-o perioadă când daunele de care erau capabili oamenii erau extinse peste imaginație,controlarea de sine devenea o virtute a primei ordini. De aceea liderii și reprezentativii aleși erau remarcați pentru o mai mică cerință a libertății. Este motivul pentru care Pelerinii sunt în contrast cu potențialul haos al unui teritoriu neocupat. Este deasemenea și motivul pentru care declară că Pelerinii "au încercat comunismul" iar apoi l-au abandonat – deoarece "dreptul omului la proprietate privată obținută prin moduri oneste era esențial pentru o societate stabilă și civilizată" (241-242). Este controlul de sine acordat de Lodge Pelerinilor, iar asta este în forma "libertății", ce reprezintă America. Între timp o țară ca Rusia încerca doar atunci să experimenteze pentru sine - și prin deducție, a aflat doar mai târziu că este un eșec la fel de mare. Deoarece pentru Lodge, o libertate mai mare trebuie să existe. Puritanii, declară el, "au rezistat timp de jumătate de secol rezultatul inevitabil cu toată energia oamenilor puternici atât în caracter cât și în intelect, care au eșuat la rândul lor"; Pelerinii, pe de altă parte, "au deschis ușa către libertatea conștinței, iar această libertate însemna libertatea gândirii", astfel, "ei au avut un succes nemaipomenit" (245, 246). Cu toate astea, Pelerinii, deși nu erau perfecți, erau toți ceea ce-i făceau pe American să fie Americani.

Prin secolul 20

Tratamentul de mai sus al discursului lui Lodge dă deja foarte multe indicații legate de ideea Pelerinilor și Puritanilor ce s-a dezvoltat în anii 20 și 30, însă alte puncte de vedere ar trebui formate. Pe de o parte, o dispută a crescut, astfel încât, în termeni de tradiție, vechea neînțelegere între Nord și Sud a început cu mult înaintea Războiului Civil, și care s-a răspândit în timpul Reconstrucției, și a fost disputată din nou (Kammen, ch. 12). Lyon G. Tyler, președintele lui William și Mary, era un oponent puternic împotriva a ceea ce el credea că este un excepționașism Nordic; el a avut o problemă cu conceptul de "prim" ce cumva dăacea debarcării din 1620 a Pelerinilor un avantaj asupra stabilirii din 1607 a Jamestown, din Virginia. Și după cum scrie și Kammen: "o problemă unde drepturile aveau prioritate, Tyler a reușit să se evidențieze": în 1931 el "a găsit într-o colecție de hârtii ce aparțineau Virginiei timpurii, localizate în Librăria Publică din New York, un document ce indica că prima Zi a Recunoștinței a avut loc în 1619 la Berkeley Hundred, o plantație lângă cascadele Râului James" (Kammen, 386). Însă cât timp acest lucru ar fi putut ajuta calității naționale în plină creștere, făcând-o tot mai mult un moment general al preluării stock-ului și mai puțin un timp de comemorare a Strămoșilor Pelerini; Tyler nu le-a ignorat în totalitate – sau cel puțin până la un punct în care nu mai păreau serioase.

Pentru Puritani, lucrurile au continuat pe același trend despre care Dawson scrie, și care este observat încă din titlul cărții sale, The Unusable Past, marcând ceea ce Dawson vede ca un abandoment ultim al Puritanilor ca o unealtă ideologică utilă după anul 1930. Titlul său este o referință la Van Wyck Broock (și idea sa de trecut folosibil), a cărui lucrare The Wine of the Puritans (1908) a ajutat la continuarea noii tradiții "anti-Puritane" a lui Brooks și Charles Francis Adams, și inaugurarea unui trend nou al marginalizării Puritanilor în anii 1920 (Kammen, 388). Lucrarea A Book of Prefaces a lui H.L.Mencken (1917) a continuat cauza, văzând Puritanismul ca "tot ce nu este atractiv la cultura Americană, întreținută în timp de evanghelism, moralism din demagogile politice, și furt de bani neîncetat" (Kammen, 390). Tercenariul de la Massachusetts Bay, comparat cu cel de la Plymouth, nu era un loc atât de interesant. Și în timp ce este adevărat că istoricii ca Samuel Eliot Morison și Perry Miller ar începe să întâlnească multe piedici serioase puse împotriva intoleranței, teocrației Puritane, totuși este adevărat că Puritanii au devenit mai puțin accesibili și întradevăr mai puțin "utili". Pe timpul Prohibiției, Puritanii au devenit demoni ai temperanței, pedepsindu-i pe alții cu moralitatea lor greșită – în ciuda a ceea ce Mather a scris: "Băutura este în sine o creatură bună a lui Dumnezeu, și trebuie să fie primită cu mulțumire, însă abuzul băuturii provine de la Satană; vinul este de la Dumnezeu, însă Bețivul este de la Diavol" (Qtd. In Miller, 2).

Așadar la fel, când "Marea Sperietură" din anii 1950 a preluat controlul Statelor Unite, Arthur Miller a tradus Puritanismul într-o metaforă pentru McCarthyism în lucrarea The Crucible, iar Puritanii ar fi văzuți ca actori în "una dintre cele mai stranii și mai proaste capitole din instoria umanității" (A. Miller, 136). În mare parte sunt acum istoricii pentru care Puritanii prezintă un interes sumbru, o pată excesivă a Americii. Puritanii, care au servit asemenea explicație puternică a Statelor Unite ca o Republică morală, era în mare parte răspândiți asupra idealului și credința sa în ordinea Providențială. Cu scopul de a-și aminti de Noua Anglia ca o sursă importantă a tradiției America și a identității Americane, Pelerinii par acum să fie de ajuns.

Ce ne pot învăţa Puritanii?

de Dr. C. Matthew McMahon

Acest articol scurt le este destinat oamenilor laici care doresc să înveţe unele lecţii importante de la pionierii Puritani.

Ceea ce eu consider a fi cea mai importantă lecţie este faptul că laicii de astăzi ar putea învăţa de la Puritani. Le voi răspunde astfel:

Am citit peste 750,000 de pagini din cărţile de teologie, ceremonii şi tratate ale Puritanilor, iar această cantitate de citire nu are un efect mic. Ei mi-au redefinit viaţa, învăţându-mă despre Biblie într-o manieră răsunătoare. Voi continua să citesc până când Dumnezeu va decide să mă ia de pe această lume, deoarece doresc să fiu mai aproape de Hristos, iar ele mă ajută în căutarea mea de a-l cunoaşte mai intim pe Hristos. Admit, sunt un Puritan. Însă ca rezultat că am citit atât de multă literatură din secolul 17, ce am învăţat? Există ceva de valoare despre Puritani? Ce poate să înveţe laicul contemporan despre ei?

Prima lecţie pe care laicul ar putea-o învăţa de la Puritani este zelul extrem pentru Dumnezeu în orice au făcut. Nu contează ce serviciu doreau să facă în biserică, Puritanii erau zeloşi cauzei lor. Laicii tipici ai bisericii secolului 21 trebuie să arunce o privire atentă la cantitatea de zel pe care l-au pierdut  prin bulele lor teologice. Ei au renunţat la misiunile spirituale ale bisericii în favoarea bătrânilor şi diaconilor, în loc să-şi care singuri crucile şi să slujească prin puterea lui Hristos ca un regat de preoţi. Cred că este corect atunci când oamenii declară biserica ca fiind un gigant care doarme. Zelul şi frecvenţa Puritană trebuie să fie recapturate dacă biserica doreşte să fie eficace în misiunea sa de a disciplina şi sluji. Dragostea, bucuria şi dorinţa proaspătă şi reînoită în servirea lui Dumnezeu ar trebui să fie un concept constant. Unde poţi găsi un predicator sau o biserică care spune "zelul tău m-a îngropat?" Unde este cel violent care ia Regatul cu forţa? Unde sunt ferestrele inoportune? Cu asemenea mistere glorioase despre Hristos, unde este zelul şi febra venerării? Cred că este sigur de a spune că biserica de astăzi duce lipsă de zel şi pionieri. Avem nevoie de mai mulţi care să articuleze cu Luther, "Luther împotriva lumii!" Iar acest zel nu trebuie să fie fără minte, sau un zel ce utilizează măsuri nebiblice din cauza unui scop dorit. Nu. Puritanii nu ar disocia niciodată zelul pe care l-au avut pentru Dumnezeu şi Hristos cu soliditatea adevărului Evangheliei. Ei nu ar îndepărta niciodată urmele non-negociabile ale Evangheliei, ce le permit să-l cunoască pe Dumnezeul pentru care sunt zeloşi. Acele adevăruri ale Evangheliei sunt cele ce cauzează zelul şi dispoziţiile violente ale oamenilor sfinţi de a luat rai prin forţă.

În al doilea rând, dacă există vreun cuvânt care se apropie de viziunea Puritană a bisericii, acela este "reformă." Biserica contemporană trebuie să reînveţe sloganul "Mereu Reformăm". Ei sunt împovăraţi din cauză că au neglijat acest lucru. Biserica de astăzi a abandonat această idee a secolului 17. "Reforma" este printre cuvintele neobişnuite din dialectele bisericeşti de astăzi, iar în mintea Puritană, era ideal. Pentru a trimite biserica spre idealul de a fi sanctificat pentru Dumnezeu, trebuie să existe o mişcare constantă spre reformă, nu departe de ea. Evanghelia trebuie să existe în fiecare parte din vieţile noastre şi fiecare faţetă a fiinţei noastre. Evanghelia lui Hristos are trebui să schimbe gândurile noastre în mod constant, şi să transforme minţile noastre în fiecare zi prin sanctificare. Puritanii au persitat cu reformarea fiecărei părţi a vieţii lor ce părea a fi neatentă la cadrul biblic. Munca etică, educaţia, Mariajul, familia, acţiunea socială, doctrina şi biserica erau conformate continuu pe calea pe care au găsit-o ca fiind articulată clar de Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica de astăzi a campurat admiraţia de sine într-o măsură în care atunci când probleme apar, ele sunt ignorate, sau poate neobservate, deoarece biserica şi-a pierdut abilitatea de a observa semnalele de alarmă ce le atrag atenţia; ei şi-au pierdut dorinţa de a separa binele de rău. Fără dorinţa de a fi conformat puterii lui Hristos şi adevărurilor sale, biserica va lenevi mereu în mizerie, având o formă de divinitate, însă negându-i puterea.

În al treilea rând, dacă a existat vreodată un loc de reformă în biserica astăzi, ar avea nevoie de stabilitate şi înţelegere doctrinală. Arminianismul, o doctrină împotriva căreia Puritanii s-au luptat cu vigoare, (de oameni ca William Ames, Jogn Owen, Christopher Love şi Francis Turretin) a distrus biserica profesantă Arminiană în concepţia lor despre Hristos şi doctrinele legate de Duhul Sfânt şi salvare. Arminianismul nu crede într-un Isus biblic drept Hristos portretizat în Biblie – El care singur este Mântuitor, nu prin lucrarea Duhul Sfânt prin regenerarea credinţei, nici prin alegerea cauzei primare a salvării unei persoane, nici prin decrete absolute şi supremaţia lui Dumnezeu şi altele de genul. Acel sistem doctrinal nu are loc pentru două dintre cele cinci Adevăruri Reformaţionale: Sola Christus şi Sola Gratia. În loc să ridice armele împotriva celor ce deţin asemenea doctrine, Arminienii şi biserica Ecumenică au decis să ia punctul de vedere lumes – relativismul. În schimbul acţionării într-o manieră Puritană/divină prin exercizarea disciplinei bisericeşti în această zonă şi corectând doctrinele false, biserica a decis să accepte neînţelegerea – ei vor să fie de acord să fie în dezacord. Ei ar lăsa mai degrabă gangrenei să intre în biserica lui Hristos, decât să stea drepţi şi să se numere printre cei ce luptă pentru adevăr. Ca rezultat al acestui lucru, biserica de astăzi a devenit influenţată de tradiţia Arminiană şi Finney-Wesleyană. Iar acest tip de teologie lasă sfinţii cu puţină asigurare de salvare, iar un Dumnezeu care nu poate salva din şi prin El. Cele cinci puncte ale Calvinismului au fost şterse sau modificate sever, astfel încât oamenii să se simtă mai bine cu ei înşişi în loc să vadă adevărul despre ceea ce sunt şi cum acţiunile lui Dumnezeu se leagă de ei. Departe ca cineva să se simtă prost că e un păcătos. Departe este biserica de ţinerea unei alegeri, munca suverană a lui Dumnezeu văzută prin Biblie. Mai degrabă, biserica se ocupă acum de uşurarea conştiinţei, care înseamnă doar a da o înţelegere falsă despre ei şi despre Dumnezeu. La fel cum Ryken a declarat, Puritanii au pierdut aproape fiecare luptă pe care au purtat-o (într-un sens lumesc), aşadar astăzi, cei ce se ţin de dreptul unei doctrine a teologiei reformei, sunt văzuţi drept înguşti la minte, trăind în trecut. (Vezi cartea lui introductivă, "Wordly Saints.") Biserica trebuie să înveţe de la Puritani despre corectitudinea doctrinală.

Cred că biserica nu a stat ferm împotriva corectitudinii doctrinale, deoarece nu le pasă atât de mult. Ei au devenit Simpli, indiferenţi şi îngâmfaţi, legaţi de o parte a drumului fără nicio frică de pericolul bunăvoinţei. În ziele Puritanilor, atunci când o cauză era mai măreaţă şi mai demnă de apărat, în aceleaşi maniere ca apărarea biblică împotriva Arminianismului şi Romano Catolicismului, existau persecuţii şi judecăţi, deoarece ei susţineau ceea ce credeau că e corect – chiar dacă însemna să se opună Reginei. Însă biserica de astăzi nu ar putea renunţa niciodată la cele două garaje şi piscină pentru câteva doctrine; ceva ce ei ar considera "nesemnificativ."

În al patrulea rând, cred că biserica ar putea învăţa volumele de la Puritani, în materie de spiritualism Creştin; sau după cum a cerut Robert Bolton, calea confortabilă cu Dumnezeu. Din punct de vedere spiritual, Puritanii erau giganţi; noi suntem nişte pitici din punct de vedere spiritual. Mulţi dintre predicatorii de astăzi nu ar putea deveni membrii ai bisericii Puritane deoarece duc lipsă de vigoarea spirituală a oamenilor laici din secolul 17. Idea unei spiritualităţi adevărate s-a pierdut, iar în schimb, ne mulţumim cu o spiritualitate impotentă. Deşi nu putem nega că biserica îi adăposteşte pe cei ce au febra spirituală, biserica ca un întreg şi-a pierdut legătura motivantă pe care o avea cândva cu Dumnezeu. Nu par să exemplifice focul sufletului, pe care predicatorii ca Goodwin şi Manton îl aveau. Cred că este din cauza faptului că "persecuţia" nu este o parte din vocabularul nostru. Puritanii erau persecutaţi pentru credinţa lor, aşadar ei se ţineau de ea cu o frică divină. Însă dacă trăim într-o ţară unde persecuţia nu este la fel de evidentă ca în acele zile, nu ar trebui să aveam un sens de mulţumire mai mare faţă de Dumnezeu, şi astfel să dorim să-l venerăm şi mai mult? Din păcate, mai degrabă avem spiritualitate McDonalds – fast food-urile, bucură-te de ele pentru câteva minute şi apoi condu mai departe aşteptând spiritualitatea. Creştinul obişnuit se roagă 15 minute pe săptămână, inclusiv rugăciunile din timpul mesei! Cititul zilnic din Scriptură este altă atrocitate. Un predicator Baptist a spus: "Dacă fiecare Baptist şi-ar luat biblia şi ar şterge praful de pe ea în acelaşi timp, ar exista atât de mult praf în atmosferă, încât pământul ar avea o încălzire globală pentru următorii cincizeci de ani." Este trist, dar adevărat. Suntem cultura bibliei de un minut. Chiar vrem să fim cunoscuţi prin asta? Nu vom lua armele împreună cu William Gauge, cel care a făcut o obişnuiţă citirea a 15 capitole din Biblie pe zi. Mai degrabă, am face un market pentru o generaţie de consumatori într-un minut, iar rugăciunile împreună cu cartofii stricaţi.

Puritanii s-au devotat din toată inima rugăciunii şi cititului cuvântului. Ei au văzut comuniunea cu Dumnezeu esenţială şi drept o importanţă principală în vieţile lor. Ei erau entuziasmaţi de a şede şi asculta predicatorul în Ziua Domnului, în opoziţie cu membrii bisericii noastre care se uită mereu la ceas ca să vadă dacă nu cumva predicatorul a stat prea mult. Biserica ar trebui să ia aminte de la acei Puritani care au strigat: "De dragul lui Dumnezeu continuă, continuă!" atunci când Chaderton a predicat o ceremonie lungă de 2 ore. Ar putea ascultătorul contemporan să reziste atât de mult? Ar vrea să asculte atât de mult? Aici vedem depărtarea radicală de la o bucurie în Hristos la o rezistenţă a bisericii tradiţionale.

În ultimul rând, simt că biserica ar putea obţine o lecţie colosală de la Puritani în ceea ce priveşte familia. Cât de importantă era familia pentru Richard Baxter? El a susţinut (în faţa bătrânilor săi) ca fiecare familie din congregaţie să fie prezentp în decursul unui an, pentru a vedea cât de puternică le este credinţa şi pentru a se asigura că familia ca unitate îl glorifica pe Hristos după cum trebuia. Puritanii au văzut familia ca pe o frăţie a lui Dumnezeu de acasă. Ei îşi făceau timp zilnic pentru a citi, ruga şi a se devota familiei – iar asta nu includea timpul personal în care îi erau devotaţi lui Dumnezeu. Am devenit prea leneşi în ziua de astăzi. Deseori spunem că dorim să ne creştem copiii cu credinţă. Însă cred că exemplul nostre pentru copiii noştrii poate fi un factor ce decide creşterea lor. Dacă nu există disciplină de sine, ei nu vor fi disciplinaţi. Atunci când sunt tineri, ei ne văd drep o autoritate şi un model demn de urmat. Noi sunt un "Hristos" pe care ei îl văd până când sunt destul de mari pentru a înţelege despre Isus. Dacă drumul nostru nu este sfânt, atunci la fel va fi şi cel al copiilor, deoarece ei mimează tot ce facem. Trebuie să dăm un exemplu pentru ei şi să-I creştem în calea bună şi potrivită prin învăţături şi exemple. Nu putem lăsa totul în seama pastorlui şi învăţătorii şcolii de Duminică (lucru ce s-a întâmplat des). Familiile noastre sunt importante pentru noi, însă eu ştiu puţine familii care sunt devotate împreună într-o casă constantă şi sfântă. Scuza obişnuită este "Nu există destul timp," deşi ei au timp să stea şi să se uite la blestematul de TV. Creşterea copiilor este o muncă grea ce aduce bucurie părintelui Creştin. Însă dacă părintele nu este pregătit pentru munca grea, atunci nu ar trebui să aibă copii.

Dacă ne-am face timp pentru a creşte copii sfinţi, decât atitudinea leneşă spre care îi îndreptăm în ziua de astăzi, cred că generaţia ar avea o şansă de a lupta înapoi în timp spre scopurile şi valorile pe care Puritanii le respectau atât în familia de acasă cât ţi în familia lui Dumnezeu.

Am încredere îm zonele de zel, doctrină, reformă şi familie, iar biserica ar face bine să ia sfaturi de la Puritani. Biserica de astăzi trebuie să recucerească febra religioasă ce a făcut biserica străveche atât de măreaţă. Motivul pentru corectitudinea doctrinală ar îmbunătăţi venerarea, frăţia şi dreptul de a sta cu Dumnezeu. Per total, reforma de la influenţele păgâne ca Liberalismul şi Arminianismul, o mişcare spre adevărata disciplină bisericească, ar întări biserica în rolul ei din slujire. O re-focalizare asupra familiei ce s-ar implica în instruirea esenţială din partea părinţilor şi bisericii, ar îmbunătăţi şansele generaţiilor viitoare ce ar evolua ca o reproducere a ceea ce obişnuia să fie sacru şi sfânt. Puritanii au atâtea sfaturi bune de oferit, încât dacă biserica s-ar opri şi ar asculta, ochii lor ar fi deschişi din somn.

Ce este de făcut? Următorul pas spre o biserică puternică este de a te ruga frecvent. Rugăciunile sfinţilor sunt ca o aromă dulce îl bucură pe Mântuitorul lor. Umilinţa unui spirit ce cerşeşte reînoirea vigorii lui Hristos cu mireasa Sa, este ceea ce avem nevoie cu disperare ca biserica să arate semne de evlavie sfântă şi reformă. Dacă nu ne umilim şi ne rugăm, şi să-I căutăm faţa, şi să ne întoarcem din drumurile noastre rele, El nu ne va auzi niciodată. Doar prin puterea rugăciunii va reuşi biserica mai departe în era neo-puritană.

sus