Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Anabaptiştii

horizontal rule

Declaraţie împotriva Anabaptiştilor

 

Pentru a opri acuzaţiile pentru greşelile lor, fals pretinse a fi o confirmare a Împuternicirii împărăteşti a Regelui Isus, aşa cum o numesc ei

 

Răspunsuri scurte şi depline la toate declaraţiile lor şi o dovedire limpede că Doctrina anabaptistă este potrivnică slavei lui Dumnezeu, cinstirii lui Hristos şi a Bisericii Lui, potrivnică Legământului slavei şi potrivnică cuvântului lui Dumnezeu şi a privilegiilor Bisericii date lor prin făgăduială. Şi de asemenea împotriva Ligii Solemne şi a Legământului celor trei regate.

 

Ca răspuns la o carte a lui Francis Cornwall, prezentată în Camera Comunelor vinerea trecută, carte pentru care el răspunde.

 

Efeseni 4:4,5 Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.

Romani 16:17,18 Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători.

___________________________________________

Bun de tipar, Ja. Cranford

Tipărit în Londra pentru R.W. 1644

 

 

DECLARAŢIE ÎMPOTRIVA ANABAPTIŞTILOR

 

Pentru a opri acuzaţiile pentru greşelile lor, fals pretinse a fi o confirmare a Împuternicirii împărăteşti a Regelui Isus, aşa cum o numesc ei

 

Nu voi irosi nici mult timp, nici multă hârtie în a răspunde unui caz atât de limpede; voi lăsa deoparte împrejurările şi voi reţine doar ceea ce dumneata, jupâne Francis Cornwall ai spus în numele vostru şi voi răspunde scurt şi pe deplin.

 

I. Dumneata susţii aşa: că ceea ce Dumnezeu a unit, nici un om să nu despartă; însă credinţa şi botezul (sau mai nimerit spus, scufundarea în apă) Dumnezeu le-a pus împreună, ca atare credinţa şi botezul (sau scufundarea, aşa cum s-a spus în original) nici un om nu ar trebui să le despartă.

 

 În mare este adevărat, domnia ta, dar asta nu îţi foloseşte la nimic, căci îţi voi dovedi că amănuntele şi argumentarea dumitale sunt deopotrivă false.

 

1. Faptul că Dumnezeu nu a împreunat inseparabil credinţa şi botezul laolaltă este foarte evident şi există destule dovezi pentru asta, Apostolii au fost trimişi să înveţe şi să boteze toate naţiile, Mat. 28:19, dar mulţi s-au rătăcit apoi şi au pierit în necredinţă. Şi dimpotrivă, mulţi au ajuns în rai fără a fi botezaţi vreodată, Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus, Gal. 3:26. Şi chiar dacă un om va fi botezat, totuşi doar acela care crede nu va fi osândit, Marcu 16:16. Nu toţi creştinii sunt sfinţi şi fără de îndoială că au fost mulţi sfinţi care nu au fost vreodată creştinaţi.

 

2. Aşa că acum vezi că asta nu îţi confirmă argumentul, ba mai mult, chiar prin acest argument nimeni nu ar trebui să fie botezat până ce nu ar fi capabil de a scoate draci şi de a glăsuii în limbi necunoscute, pentru că acelea sunt semne pe care Hristos le-a declarat că trebuie să le ia în seamă cei care cred, Marcu 16:17. Şi dacă unii cârtesc şi spun că făptuirea de miracole a încetat, eu atunci aş putea foarte bine să le răspund că a contenit şi discernerea duhurilor de către oameni şi aflarea celor credincioşi dintre necredincioşi.

   

Mai apoi, dumneata pomeneşti de decretul Papei Inocenţiu al III-lea şi de decretul lui Grigore, Lib.3, Tit.42 C3 din Rezumatul doctorului Willet, scris de dânsul pentru a dovedi legiuirea botezului copiilor, aidoma circumciziunii pruncilor în Legea iudaică, pe care dumneata o condamni şi o numeşti Doctrina Antihristului.

  

Dă-mi însă voie să îţi spun că doctorul Willet a făcut şi mărturii mai bune decât aceasta, chiar în aceeaşi lucrare; şi anume că pruncii credincioşilor vor fi botezaţi. 1) Deoarece ei aparţin Legământului, aşa cum este scris, Geneza 17:7. „Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.” 2) Deoarece ei sunt numiţi sfinţi, 1 Cor. 7:14 Şi apoi 3) Pentru că ei sunt izbăviţi prin sângele lui Hristos, care a murit pentru toţi copiii lui Dumnezeu, Ioan 11:52 Şi lor li se va cuveni Împărăţia lui Dumnezeu, Marcu 10:4 şi 4) În fine, este dovedit prin faptele făcute de Apostoli, care au botezat familii întregi, cu toate fiinţele care le alcătuiau, Faptele 16:33; iar pruncii aparţin de familie, iarăşi la asta se pune şi mărturia diferitor oameni învăţaţi, pe lângă cele pomenite, precum Augstin, Lib.5 – Cont. Pelag. Hypognostic, Grigorie Nazianzenul, Orat. 3, in fanct. Lavae. Mărturia Helvetică, sect.14, pag. 397, Mărturia din Boemia, pag. 399, iar în Mărturia Engleză, articolul 9, pagina 402. Nu, pruncii nu ar trebui lăsaţi deoparte (la botez), căci ei aparţin poporului lui Dumnezeu.

 

Acum despre Legământ, în privinţa peceţii tăierii împrejur şi a botezului, tu şi ceilalţi de-ai tăi credeţi greşit despre aceste lucruri de căpătâi, deoarece Legământul a fost făcut cu Avraam, pentru care tăierea împrejur a trupului era o pecete a cărnii trupeşti: şi este un Legământ nepieritor. Gen. 17:13, iar tăierea împrejur a fost dată deoparte pentru că Hristos Însuşi a venit (cu slava lui Dumnezeu ca pecete a Sa lăuntrică, aşa cum crede Calvin) şi s-a rânduit pentru totdeauna botezul; Chrisostom, hom.39, în Geneza.

  

Însă legat de protestul domniei tale, spui că te împotriveşti botezului copiilor; şi motivul de căpătâi este că a fost rânduială de la Dumnezeu să se facă tăierea împrejur. Gen. 17:11 şi de exemplu, Gen. 24:4. Dar nici rânduială, nici exemplu nu este în Scriptură pentru botezul pruncilor.

Ca să îţi răspund mai întâi la asta, am să îţi arăt un precept din Scriptură unde deopotrivă cei fragezi şi cei bătrâni trebuie botezaţi, iar acest precept este Faptele, 2:38,39. „"Pocăiţi-vă", le-a zis Petru, "şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru."” Şi în cele ce spui despre scufundare sau stropire, nu are vreo însemnătate, pentru că există oricum elementul extern, care este apa, Faptele 10:47. Şi mai este o pildă pentru aceasta, Faptele 2. La începuturile Bisericii, s-au alăturat Bisericii trei mii de suflete care au primit botezul ca pecete trupească, versetul 41, şi toţi cei cu credinţă erau laolaltă şi aveau toate de obşte, versetul 44, aşa cum le spusese Apostolul, că făgăduiala le va fi făcută lor şi copiilor lor, versetul 39, aşa încât noi trebuie să cugetăm că pruncilor le-au fost date aceleaşi privilegii ca şi lor.

 

Al doilea motiv al dumitale este că a existat o zi prevăzută pentru tăierea împrejur, a opta zi, Geneza 17:12, dar nu s-a numit o zi pentru cufundare (sau stropirea cu apă).

 

La care eu răspund aşa: că versetul pe care îl pomeneşti domnia ta, Geneza 17:12, este o poruncă, aceea că „La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur”, nu că această poruncă să fie îndeplinită într-a opta zi; căci „tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur”, aşa cum spune la Iosua 5:5, deoarece atunci când situaţia cere, tăierea împrejur trebuie lăsată deoparte, aşa cum şi prăznuirea Paştelui poate fi făcută şi în situaţii de restrişte, Numeri 9:10.

   

Şi mai spui dumneata, în al treilea rând, că exista o pedepsire pentru cei de parte bărbătească netăiaţi împrejur, Geneza 17:14, însă nu şi pentru cei ce nu au fost botezaţi, deoarece Alegerea, şi nu botezul, l-a izbăvit pe copil, Rom. 9:11,12.

    

La care eu îţi răspund; că acea a opta zi despre care se spune apare numai în Septuagint, nu este şi în ebraică; iar pentru restul, cuvintele sunt Qui non circumciderit, acela care nu circumcide. Aşa spune originalul, Calde Paraphrast, Junius, care arăta că trebuie să înţelegem că este vorba despre adulti, adică adulţi, cei cu ani în spate, nu despre prunci. Cât despre pedeapsă, care este? Unii pricep că este pedeapsa trupească, alţii că este scurtarea zilelor, alţii că este excomunicarea; şi în fine, unii înţeleg ca fiind alungarea din rândul poporului lui Dumnezeu şi din întovărăşirea cu sfinţii, ca atare, pentru a fi dispreţuit Porunca de tăiere împrejur de la Dumnezeu. Şi aşa Părinţii iudeilor, lăsându-i pe vinovaţi fără de credinţă şi de tihna conştiinţei şi de botezare, Evrei 12:22, că acela care încalcă Legea lui Moise, va muri fără de îndurare – şi ce pedeapsă amară va merita, cel ce a nesocotit Porunca lui Dumnezeu, fie de botez sau alta, care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit sângele Legământului ca pe un lucru spurcat şi a dispreţuit Duhul Slavei? Am să îţi zic că atunci când ţii seamă de botez, să iei în considerare şi asta: pruncii, dacă nu sunt botezaţi (aşa cum înainte era cu cei netăiaţi împrejur), aceea este vina părinţilor de a nu fi botezat, nu a copiilor, căci pruncul este la voia lor, aşa cum apare şi în exemplul cu Moise, pe care Domnul voia să îl pedepsească, ci nu pe copil, pentru nesocotirea celor sfinte, Exod 4:24.

   

II. Să purcedem: dumneata susţii aşa: ceea ce nu ţine de credinţă este un păcat pentru Biserică. Însă botezarea pruncilor credincioşilor (după cum era datina) nu ţine de credinţă. Ergo a fin.

   

Acum, despre chestiunea pe care o ridici (aşa cum este datina şi acum) puteai să ne fi spus la ce împrejurări te gândeşti: nu mă îndoiesc că pare a avea ceva superstiţios în ea, aşa precum era toiagul de botez, un obicei acum aproape dat uitării; şi alte ceremonii împotriva cărora se pot ridica excepţiuni; însă îţi voi dovedi că botezarea copiilor credincioşilor ţine de credinţă, ca să răspund argumentului dumitale; şi asta se poate vedea din Faptele 19, acolo unde Pavel le spune discipolilor pe care i-a aflat în Efes: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.” Faptele apostolilor, 19:4. Aceasta a fost o poruncă pe care el le-a dat-o, iar când ei au fost botezaţi, erau foarte ignoranţi, dat fiind că nu ştiau dacă se află cu ei Duhul Sfânt sau ba, versetul 2, chiar dacă mai apoi Pavel şi-a pus mâinile pe dânşii, pentru a glăsui că au fost botezaţi în Numele Domnului Isus, iar ei au primit Sfântul Duh, versetul 6. Şi copiii părinţilor credincioşi sunt curăţaţi astfel, şi făcuţi seminţie sfântă, 1 Cor. 7:14, cu drept de a fi botezaţi prin urmare după Porunca lui Dumnezeu, Faptele 16:33.

  

Dar ca să răspund la raţiunile dumitale, aşa cum le numeşti, care sunt foarte nesocotite altminteri, o voi face după cum urmează şi foarte pe scurt.

 

1. Dumneata spui că botezul pruncilor credincioşilor îi duce la o stare de har şi iertare a păcatelor înainte de vreme, în timp ce propria ta mărturisire este împotrivă-ţi şi dovedeşte că botezul nu a avut o astfel de prerogativă, fiindcă este o Alegere a lui Dumnezeu, după voia şi slava Sa încă dinainte de facerea lumii, ceea ce duce la o stare de har, care se manifesta şi le-a fost dată unora încă înainte de botez, Faptele 6:36,37 iar altora după botez, Faptele 19:4. Botezul fiind singura pecete trupească a Bisericii, iar slava Duhului lui Dumnezeu pecetea lăuntrică, aşa cum a fost şi înainte de dovedire.

 

2. Aceasta îi face membri neîndoielnici ai Congregaţiei, este drept, iar acele versete pomenite, 1 Petru 2:9, Romani 1:6,7 şi 1 Corinteni 1:2 nu îndepărtează pe soţul necredincios de soţia credincioasă, nici pe soţiile necredincioase de soţii credincioşi, nici pe copii de cele sfinte; pentru că dacă ar fi fost aşa, acei copii ar fi fost cu prihană, într-adevăr; însă acum ei sunt neprihăniţi, sfinţi 1 Corinteni 7:14.

 

3 şi 4. La al treilea raţionament al domniei tale s-a răspuns la început, deoarece botezul este doar o pecete trupească; şi a patra dumitale judecată este cât se poate de absurdă: pentru că din partea mea nu sunt îndoieli că se va purta de grijă celor liberi, cu cugetul curat, atâta vreme cât cuvântul lui Dumnezeu va dăinui şi veghea; cel ce nu va asculta porunca, va fi potrivnic poruncii lui Pavel; şi acolo unde stăpânirile lăsate de Dumnezeu dau porunci potrivit cuvântului lui Dumnezeu, sunt sigur că aşa este credinţa lui Pavel, iar a te împotrivi unei aşa stăpâniri înseamnă să te împotriveşti Poruncii lui Dumnezeu, Romani 13:1,2.

 

5. Următoarei dumitale judecăţi i s-a răspuns prin cele ce au fost mai înainte spuse: şi anume că Legământul de slavă este pecetea lăuntrică pentru Alesul lui Dumnezeu. Botezul este pecetea trupească, vădită de Biserică, ale cărei membri nu sunt toţi aleşi şi nici nu vor fi toţi mântuiţi; deoarece mulţi se abat de la cale şi iau în derâdere numele lui Hristos, Evrei 6:6. Dar cei care au căpătat pecetea lăuntrică, care sunt botezaţi întru Hristos, fie ei evrei sau din neamuri, robi sau slobozi, ei sunt moştenitorii raiului, potrivit făgăduielii, Galateni 3:27,28,29.

 

6, 7 şi 8. Pentru următorul raţionament al dumitale, nu este deloc cum spuneai; pentru că nimeni nu este atât de nechibzuit încât să creadă că harul este dat prin naştere, ci prin renaştere; nici nu înseamnă că toţi cei botezaţi sunt mântuiţi, contrariul fiind deja dovedit. Şi Dumnezeu este capabil să dea pruncilor darul credinţei, îndeajuns de mult cât să îi facă dornici de a urca în rai atunci când mor, deopotrivă bărbaţi şi femei. Prin urmare, Hristos ne spune că Împărăţia cerurilor este a celor ca ei, Matei 19:14.

 

9, 10. Judecăţile acestea sunt dovedite false; vezi bine că găselniţa dumitale nu înseamnă nimic, ci eu am găsit nesocotinţa dumitale în aceste pretenţii; am dovedit şi că botezarea pruncilor nu este împotriva Legământului lui Hristos, şi că la fel şi membrii bisericii, odată supuşi botezului, sunt aidoma.

 

11,12,13,14. Următoarea dumitale judecată este leit ca cea de a şasea, iar a douăsprezecea ca a zecea, astfel că voi trece la cea de a treisprezecea judecată, acolo unde dumneata tragi false concluzii: fie la început, cum că toate fiinţele botezate sunt mântuite, fie mai apoi, că unii care au primit harul, pot apoi să rătăcească de la calea cea dreaptă, şi apoi când spui că botezul nu dăruieşte har, aşa cum am dovedit deja, asta fiind al patrusprezecelea dumitale raţionament.

 

15. Când spui că botezarea pruncilor este potrivnică misiei regeşti şi profetice a lui Hristos în credinţă şi poruncă, iar ca să dovedeşti asta, pomeneşti Matei 16:15, pentru a-ţi întări spusele; cum că Hristos a cerut ca fiecare fiinţă botezată să fie un credincios. Eu îţi răspund că este drept că Hristos aşa cere şi că în faţa lui Dumnezeu necredincioşii nu au dreptul la acele haruri, şi nici ele nu au rost asupra lor fiind necredincioşi, dar asta din pricină că oamenii nu pot distinge credincioşii de necredincioşi, aşa cum scrie la Matei 28.

 

19. Isus şi-a trimis Apostolii şi le-a grăit: mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile, sau aşa cum ai pomenit dumneata, au glăsuit discipolilor între neamuri sau au făcut învăţăcei; şi cum se putea face asta? Botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Ei bine, şi când s-a înfăptuit asta, ce trebuia făcut? Să fie învăţaţi, iar acum vezi bine că nu este vreo nepotrivire în această ordine.

 

III. În cele ce urmează, dumneata susţii aşa: acea consecinţă sprijinită de tradiţiile oamenilor este nimicitoare la adresa Legământului Naţional al Angliei şi Scoţiei, consfinţit printr-o Hotărâre a Parlamentului. Însă botezul pruncilor este, prin urmare, nimicitor pentru Legământul Naţiunii.

   

Dat fiind că ai abuzat de Scriptură prin tălmăcirea dumitale potrivnică oamenilor chibzuiţi; pentru că mergi către siluirea Legământului celor trei Regate. 1)mai întâi că Legământul ne îndeamnă la a ne alătura scoţienilor în privinţa botezării pruncilor, ceea ce nu ai făcut; 2)Ne leagă să ne alăturăm în reformarea a ceea ce se cuvine în privinţa botezului, iar dumneata iei porunca anapoda. 3)Ne leagă să alungăm schisma şi orice este potrivnic doctrinei rânduite, aşa cum ai de gând dumneata. 4)Eşti legat să păstrezi libertăţile Regatului; dar ai lepăda sfântul har şi ai pierde acele privilegii pe care Hristos le-a dăruit pentru oameni. 5)Eşti legat să recunoşti că astfel de lucruri sunt unelte netrebnice, împiedicând reformarea religiei sau iscând separare, şi să le aduci la judecată publică pentru a primi pedeapsa cuvenită, aşa cum şi dumneata eşti o astfel de unealtă. 6). Eşti legat să chemi la muncă pentru tihna Regatului, iar dumneata purcezi la a o tulbura şi la a da prilej oamenilor cumsecade, care doresc libertatea cugetului prin lucruri legiuite să fie rău învăţaţi de dumneata; aşa că acolo unde dumneata ar trebui să îi ajuţi, eşti o pacoste şi o ruşine; şi mai bine priveşte-te pe sine cu luare aminte şi judecă-te potrivit Scripturii şi Legământului şi cântăreşte-te iar şi iar, până ce vei afla ce trebuie făcut sub un aşa Legământ pentru a fi plăcut Atotputernicului Dumnezeu, judele tuturor inimilor, protestând la ceea ce ai făcut, cu dorinţa curată de a face astfel, deoarece vei răspunde în acea zi măreaţă când vor fi scoase la iveală tainele tuturor sufletelor; ah, cât de primejdios lucru este să faci alipire sau dezlipire în sânul Bisericii lui Hristos, când lucrarea ei este menită pentru ziditori preaînţelepţi, şi să te rogi la Dumnezeu iar, şi iar, cât se poate de umil, căutând întărire de la Domnul prin Sfântul Său Duh, ca să se facă toate cele întru slava Lui şi pentru a le binecuvânta oamenilor gândul şi fapta, astfel încât să le dăruiască izbăvire şi siguranţă acestor oameni, şi tărie pentru celelalte Biserici Creştine, primejduite sau subjugate de Tirania antihristică, pentru a se alătura celorlalţi sau a fi sub Frăţie şi Legământ, spre slava lui Dumnezeu, spre mărirea Împărăţiei lui Isus Hristos şi pacea şi tihna împărăţiilor creştine şi a obştii.

horizontal rule

Hosius despre anabaptişti
de Stephen M. duBarry, 2009

      Istoricii baptişti au menţionat adesea mărturia defavorabilă a lui Stanislaus Hosius privind anabaptiştii. Hosius a fost un romano-catolic polonez care a devenit prinţ-episcop de Warmia în 1551, a ajuns cardinal în 1561 şi a fost unul dintre cei cinci legaţi papali care au prezidat în cea de a treia perioadă a Conciliului de la Trent, între anii 1561 şi 1563.1 Rangul lui înalt şi reputaţia ilustră printre catolici în perioada Reformei dau remarcilor sale despre anabaptişti, deşi ostile, o greutate deosebită în perspectiva istoriei baptiste.

      Un citat tipic legat de istoria baptiştilor se află într-o scrisoare către redacţie, publicată în revista Baptist Magazine din 1826:

„Este binecunoscut faptul că aceşti oameni buni (baptiştii străini) au fost în trecut persecutaţi cât se poate de aspru şi barbar; şi poate că nu va fi intolerabil pentru cititorii noştri să vadă câteva momente ale suferinţelor lor, momente pe care le-am selectat din "Istoria Reformei a lui Brandt"; şi pe care le voi prefaţa cu cuvintele cardinalului Hosius, unul dintre prezidenţii papali la Conciliul de la Trent, care a spus astfel despre ei: "Dacă adevărul în religie ar fi fost judecat după lipsa de preget şi abnegaţia pe care un om din orice sectă o arată în suferinţă, atunci opinia şi convingerile nici unei alte secte nu ar fi mai veridice sau sigure decât cele ale anabaptiştilor; pentru că nimeni în cele o mie şi două sute de ani care au trecut nu a fost pedepsit mai cumplit şi nu s-a arătat mai pregătit şi bucuros să fie prigonit şi chiar să se ofere fără preget celor mai crude osânde şi pedepse decât aceşti oameni."” 2

     Abraham Booth citează părerea lui Hosius despre faptul că waldensienii (adepţii ai curentului lui Peter Waldo, nota trad.) erau anabaptişti, în cartea sa din 1829 Pćdobaptism Examined (Studiul botezării copiilor):

„Voi adăuga aici următoarea mărturisire a cardinalului Hosius, care a fost preşedinte în Conciliul de la Trent. "Anabaptiştii sunt o sectă periculoasă; din felul celor care pare să fi fost şi Frăţia Waldensiană. Privitor la cele ce se spun, se pare că nu cu mult timp în urmă ei rebotezau oamenii; cu toate că unii dintre ei, în cele din urmă, aşa cum mărturisesc în apologia lor, au încetat să repete botezul. Sigur este totuşi că în multe privinţe ei îi încuviinţau pe anabaptişti . . . Însă erezia lor nici măcar nu este un lucru nou; deoarece ea exista şi pe vremea lui Augustin."”3

     Un alt pasaj este dat de Edward Bean Underhill, în lucrarea lui Struggles and Triumphs of Religious Liberty (Lupta şi izbânzile libertăţii religioase), publicată prima dată în 1851:

Să lăsăm un catolic să răspundă, pe preşedintele faimosului Conciliu din Trent. "Dacă te uiţi la abnegaţia lor în suferirea persecuţiilor, anabaptiştii trec înaintea tuturor altor eretici. Dacă vei privi la numărul lor, vei vedea că prin mulţime ei ar fi roit deasupra tuturor celorlalţi, dacă nu ar fi fost aspru năpăstuiţi şi prigoniţi de sabia necruţătoare a persecuţiei. Dacă îţi arunci privirea pe manifestările exterioare ale cucerniciei, atât luteranii cât şi zuinglienii [adepţii lui Huldrych Zwingli şi a doctrinei sale emanată după „A Doua Mărturisire Helvetică”, nota trad.] trebuie să le recunoască întâietatea.”

"Dacă vei fi mişcat de cuvântul înălţător al lui Dumnezeu, să ştii că ei nu vor fi mai puţin temerari decât Calvin într-ale predicii, iar doctrina lor trebuie să stea mai presus de toată măreţia lumească, să fie de nebiruit de vreo putere lumească, pentru că nu este cuvântul lor, ci cuvântul Dumnezeului cel viu. Şi ei nu vorbesc mai puţin răspicat nici decât Luther, căci prin doctrina lor, care înseamnă cuvântul lui Dumnezeu, ei îi vor judeca pe îngeri. Şi cu siguranţă, cei ce au scris împotriva acestei erezii, fie ei catolici sau eretici [reformişti], au avut putinţa de a o răsturna nu atât prin mărturia din scripturi, cât prin autoritatea bisericească."4

Aceste citate sunt luate toate din opera în limba latină a lui Hosius - "Verae, christianae catholicaeque doctrinae solida propugnatio," publicată prima oară la Koln în 1558.5 Prima secţiune a cărţii, intitulată "De origine haeresium nostri temporis" ("Începutul ereziilor din vremea noastră"), expune discursul său despre anabaptişti. O traducere în limba engleză a lui  Richard Shacklock  a "De origine haeresium nostri temporis" a fost publicată în 1565, sub titlul  "The Hatchet of Heresies (Securea ereziilor)."6 În timp ce unele citate date de autori baptişti par să provină din traducerea originalului în latină al lui Hosius, multe sunt luate din traducerea făcută de Shacklock. Următoarea anexă ne oferă întregul text al discuţiei lui Hosius despre anabaptişti aşa cum este tradus în "The Hatchet of Heresies."

Anexă: Textul lui Hosius despre anabaptişti


     Urmează două dintre pasajele principale în care Stanislaus Hosius discută despre anabaptişti în "De origine haeresium nostri temporis," în prima secţiune a cărţii sale din 1558, "Verae, christianae catholicaeque doctrinae solida propugnatio." Textul este luat din traducerea lui Richard Shacklock din 1565, intitulată "The Hatchet of Heresies (Securea ereziilor)." Ortografia arhaică a fost modernizată.

     Hosius îi descrie mai întâi pe luterani şi zuinglieni. El continuă mai apoi:

Ai putea crede că aceste două secte ar fi singurele ale lor, ceea ce în lumea noastră mizeră aruncă îndoieli asupră-le privind numele şi autoritatea Evangheliei. Dar eşti amăgit dacă crezi aşa ceva. Pentru că pe lângă acestea, există o a treia sectă, încă mai primejdioasă, anume pentru că ea îi botează a doua oară pe cei care s-au botezat cum se cuvine între catolici, iar ea este denumită secta anabaptiştilor: din soiul acelor frăţii precum sunt waldensienii, căci şi aceştia se pare că practicau rebotezarea, cu toate că unii dintre aceştia, aşa cum declară în apologia lor, s-au lepădat de obiceiul celui de-al doilea botez: la fel de adevărat este, precum este Dumnezeu, că ei încuviinţează cu anabaptiştii în multe privinţe. Care anabaptişti, aşa cum a scris Antonius Corvinus în ale sale „Dialoguri”, provin în principal din secta lui Zwinglius, aidoma viclenilor ahei care s-au coborât din calul de lemn, cel băgat prin înşelăciune în Troia. Dar dacă cineva va cerceta această problemă mai în adâncime, cu toate că ei [anabaptiştii] ar avea aceeaşi părere cu zuinglienii privind Sfinţenia de la altar, va găsi că ei şi-au supt anabaptismul de la ugerul lui Luther, că l-au aflat în cărţile lui Luther. Un anume Balthasar Pacimontanus, este acela care pare să fi sădit sămânţa sectei întâia oară şi a izbândit, prin aceea că Luther era de partea lui: aşa cum însuşi Luther a mărturisit într-o carte pe care a scris-o către doi preoţi parohi, privind anabaptismul. Bucer a mărturisit şi el faptul că Evanghelia anabaptiştilor provine din doctrina lui Luther, adică din Saxonia. La vremea în care Luther le scria waldensienilor, printre alte spuse, el a găsit o mare vinovăţie în aceea că ei îşi botezau pruncii, în nădejdea că ei vor căpăta negreşit credinţă atunci când vor ajunge la etatea discernământului. Aşijderea el a spus că este mai bine să nu fie botezaţi deloc pruncii, decât să fie botezaţi fără de credinţă: deoarece sacramentele nici nu ar trebui, nici nu pot fi căpătate fără de credinţă. Iar de primeşti vreun sacrament fără de credinţă, îl vei primi întru propria ta osândă teribilă. Împotriva doctrinei voastre (spunea el) noi punem cuvintele lui Hristos: Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit. De aici au găsit anabaptiştii prilej pentru erezia lor. Fiindcă odată ce părerea lui Luther pare să fie împotriva oricărei judecăţi despre acest fapt, aşa cum este cu adevărat, adică în faptul că pruncii au credinţa lor, ei au găsit de cuviinţă că este o cale mai sigură să îi lase nebotezaţi şi să nu îi creştineze până în clipa în care nu vor crede prin discernământ, pentru că – spun ei, abia acest lucru avea temei pe cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt pe care să îl rostească cu glas tare, să îl susţină pentru totdeauna şi prin care cuvânt să fie biruitori asupra porţilor iadului, care nu vor putea să mai învingă de-a pururi. Dintre ei, un anume Menno Phrisius, care pare să îi fi întrecut pe mulţi în învăţătură, a spus aşa în această privinţă: Fără îndoială, Tată ceresc, nu voi fi amăgit în această privinţă prin cuvântul Tău: l-am crezut şi l-am primit prin Sfântul Duh, ca pe cuvânt al adevărului. Şi ce mai vreau să spun: ştiu fără tăgadă şi cu siguranţă că prin această învăţătură a mea, care este cuvântul lui Dumnezeu, în ziua dreptei judecăţi eu voi judeca nu doar prinţi şi domnitori, nu doar lumea, ci şi pe îngerii înşişi.

Şi astfel şi-a lăudat el cu măreţie învăţătura sa, ca şi când ar fi fost cuvântul lui Dumnezeu, cu nu mai puţină încredere şi cutezanţă decât a făcut Luther cu doctrina sa. Cu toate că Luther a glăsuit vehement împotriva acestei secte, aşa cum a făcut şi împotriva sectei sacramentarienilor [sectă care nega transsubstanţierea catolică, printre altele, nota trad.], şi scriind două cărţi către doi prelaţi, aşa cum am pomenit mai înainte, printre altele a spus următoarele: De vreme ce anabaptiştii spun că nu găsim vreun rând în scriptură care să arate că pruncii au credinţă sau că ar trebui să fie botezaţi, încuviinţăm într-adevăr că nu poate fi dovedit prin nici o scriptură care să fi spus limpede şi făţiş astfel de cuvinte:că trebuie să vă botezaţi pruncii pentru că ei au credinţă; iar dacă vreun om ne poate arăta în scripturi aşa un text, trebuie să îi dăm locul cuvenit şi să îi recunoaştem izbânda, pentru că noi nu am putut găsi asta în toată Biblia. Însă creştinii cumsecade şi cu chibzuinţă nu cer de la noi astfel de lucruri: aşa ceva este o apucătură a celor care iscă gâlceavă şi a încăpăţânaţilor care vor să treacă drept înţelepţi. Însă cu toate balivernele lor despre Biblie şi cuvântările despre scriptură, nu au sprijinire în această scriptură, căci ea spune să îi botezi pe cei care au etatea discernământului, dar nu spune să îi botezi pe prunci şi pe cei prea fragezi. Iar şi iar, prin tradiţia Apostolilor mereu păstrată în biserica lui Dumnezeu, el a propovăduit că pruncii trebuie botezaţi, cu toate că nici o scriptură nu dă vreo astfel de poruncă. Şi ca şi mai înainte, în apărarea Sacramentelor de la altar, aşa şi acum în sprijinirea botezării pruncilor, el a pus temei îndeosebi pe autoritatea bisericii: autoritate care nu ne va îngădui să îi stăm în cale (de teamă că îi vom arăta că greşeşte) la fel de mult precum ne-a cerut el scriptura în dovedirea oricărui lucru neîncuviinţat şi neîngăduit în şi de către biserică de atâţia ani.

Prin urmare, asta ar fi o a treia învăţătură, mult mai otrăvită decât celelalte două. Dat fiind că nu numai că îndepărtează trăsătura sacrificiului în Mesă şi ierarhia preoţimii la luterani şi neagă prezenţa adevărată a lui Hristos în sacramentele de la altar, precum fac zuinglienii, ci are şi multe alte idei, deopotrivă blasfematoare şi înclinate spre răzvrătire. Pentru că interzice misia publică a cuvântului lui Dumnezeu, spunând că Hristos nu a luat fire omenească asupra Sa prin binecuvântata Fecioară, această învăţătură a renăscut greşeala chiliaştilor [adepţi ai unei forme de doctrină a milenialismului, nota trad.], a dispreţuit legiuirea şi a aţâţat oamenii să nu asculte de lege. Prin urmare, pe oriunde a apărut această sectă, ea a iscat mari frământări şi răzvrătiri. Astfel de pilde aflăm în multe oraşe din Germania, îndeosebi în oraşul Munster. Deoarece când luteranul Henry Dorpius, şi cel ce şi-a tradus istoria din limba germană în latină, zuinglianul John Sleidane, au scris într-ale lor Cronici, cu mai bine de douăzeci şi patru de ani în urmă, atunci şi acolo s-au ivit prima oară predicatori care să le cuvânteze oamenilor în loc de Evanghelia lui Hristos, doctrina lui Luther, pe care preoţii catolici ne-au învăţat să nu o ascultăm cu nici un chip; Bernard Rothman cu ai săi acoliţi, cărora Philip, conte de Hessia le-a înmânat mai departe învăţătura lui Luther, au făcut ceea ce toţi ereticii obişnuiesc să facă: au ales şi numit pe anumiţi cărturari de seamă ai credinţei catolice, i-au provocat pe aceşti catolici să li se alăture în dispută: şi în faţa unui magistrat mirean, pe care ei l-au numit să le fie jude, au făgăduit în faţa acestui jude să dovedească că doctrina sprijinită de catolici este mincinoasă şi greşită. Încă când preoţii catolici au refuzat să dezbată cu ei, preoţii au plecat din oraş, după care li s-a interzis să îşi mai înfăptuiască misia de a predica cuvântul lui Dumnezeu acolo. După plecarea catolicilor, înainte ca să treacă un an de zile, anabaptiştii au început chiar în acel oraş să îşi sădească sămânţa învăţăturii lor, sub numele de Evanghelie a lui Hristos. Şi atunci când s-au provocat unul pe altul să ia parte într-o dispută, în aceleaşi împrejurări care le fuseseră oferite catolicilor, adică cum că totul trebuia să fie pe potriva Canonului scripturii: luaţi aminte, Bernard Rothman, trâmbiţaşul de căpătâi din toată urbea Evangheliei lui Luther, cel ce îi provocase pe catolici să vină la dispută cu puţin timp înainte, nu a primit la rându-i acum aceste condiţii. Şi aşa se face că luteranii, care nu cu multă vreme mai înainte îi izgoniseră pe catolici din oraşul lor, temându-se la rândul lor să îi întâlnească în dispută pe anabaptişti, au fost şi ei alungaţi repede din acelaşi oraş. Nu e de mirare însă că au păţit aşa. Pentru că şi senatorii au fost smulşi din jilţurile lor de juzi, bisericile au fost năruite şi arse; şi oricine nu era părtaş cu anabaptiştii, a fost alungat cu sila din oraş. Cât despre  Bernard Rothman, Henry Roles şi Godfry Stralen, alungaţi afară din Hessia, pentru că din creştini au ajuns a fi luterani, iar din luterani au devenit anabaptişti, ţinând cu dinţii şi unghiile de Evanghelia anabaptiştilor, ne-au dat pilda adevărului prin faptă, aşa cum ni se arată el în Scriptură: că omului netrebnic care s-a nărăvit în păcat, nu i-a mai păsat de faptele sale. Deoarece dacă un om s-a lepădat o dată de religia creştină, fără a ţine seamă de secta spre care s-a îndreptat, nu a făcut decât batjocura de a ţopăii de la o erezie la alta.

Şi această sectă a anabaptiştilor este împărţită în multe tabere. Deoarece ei nu încuviinţează cu toţii în ideile de căpătâi ale doctrinei lor. În anumite oraşe ale Germaniei, unii alergau aproape despuiaţi, ca şi cum ar fi avut vreun tăune în pantaloni, îndemnând oamenii la pocăinţă, căutând a găsi o cale pentru a-i face pe oameni să plece urechea la cuvintele lor. Însă această erezie nu a început de ieri sau de alaltăieri, pentru că ea îşi făcea de cap şi pe vremea Sfântului Augustin. Şi aidoma ca în cazul celorlalte erezii, şi aceasta a fost de la început împărţită în mai multe tabere. Pentru că unii s-au numit donatişti, alţii rogatişti, alţii maximianişti, alţii circensişti, cu toţii provenind din secta donatiştilor (fiindcă numele acestora era mai renumit decât ale celorlalţi) dincolo de unitatea şi frăţia bisericii catolice: alţii s-au numit circumcellieni, nefiind altfel decât locuitorii Munsterului din zilele noastre, i-au întrecut pe toţi în nelegiuire, aşa cum a consemnat Sfântul Augustin pe alocuri, ca şi Possidonius, cel care a scris o carte despre viaţa Sfântului Augustin, mărturisind acelaşi lucru. Iar azi, această hidră nu are mai puţine coarne sau capete decât avea pe vremea sfântului Augustin. Pentru că unii vor fi fost numiţi munsterieni, [locuitori ai oraşului Munster], alţii Orantes, cum ar veni adică „oameni ai rugii”, alţii Silentes, adică cei care păstrau mereu tăcere, alţii Somniantes, adică adormiţii, unii Pueris similes, adică copii sau copilăroşi, Synceri, adică neprihăniţii, Impeccabiles a Baptismo, adică cei ce nu mai păcătuiesc după botez, Liberi, adică cei liberi, Binderlians, Sabbataries, Maderans, Hoffmanites şi alţii care s-au ivit în urma lor, ca Circumcisi: şi este destul să spunem că adamiţii aparţineau de anabaptişti. Unii cărturari atribuie paternitatea anabaptismului mai degrabă lui Thomas Muntzer, decât lui Balthasar. Care Muntzer, acum mai bine de treizeci şi doi de ani, a stârnit o răzmeriţă între ţăranii din Turingia: faptă pentru care, când a fost pedepsit după merit, înainte de a i se tăia capul, se spune că s-a căit şi a plâns pentru a-i fi îmbiat astfel pe oameni: mai mult, s-a lepădat de toate greşelile lui şi a mărturisit vinovăţia sa după obiceiul catolic, primind cinstita cuminecătură şi sfântul sânge al lui Hristos fără tăgadă. Însă un anume Philip, care a scris istorisirea vieţii lui, nu a pomenit despre faptul că el i-ar fi îndemnat pe oameni să îi reboteze pe cei care fuseseră o dată botezaţi. Această sectă a anabaptiştilor, sunt sigur, este o sectă veninoasă şi dezgustătoare, chiar dacă şi celelalte sunt aidoma. Şi cu toate acestea, cei care au îmbrăţişat această sectă cred cu fermitate şi sunt statornici ca şi luteranii sau zuinglienii, că păcatele le vor fi iertate în numele lui Hristos, că vor fi plăcuţi lui Dumnezeu şi că vor moşteni Împărăţia Cerurilor; şi sunt încredinţaţi că cei din seminţia lor, care le vor urma, vor crede fără putinţă de tăgadă aceleaşi lucruri.”

     Hosius nu încuviinţează aici să îl contrazică pe Luther în privinţa mântuirii prin credinţă. Se întoarce apoi la vechea idee:

„Chiar dacă anabaptiştii sunt mai mişei decât luteranii sau zuinglienii, ei nu sunt mai prejos în cutezanţă decât ceilalţi şi se conving pe sine cu neostoită tărie, că în numele lui Hristos păcatele lor vor fi iertate, că vor fi plăcuţi în faţa lui Dumnezeu, că ei vor moşteni Împărăţia cerului. Şi cu asta ei se fălesc nu numai prin vorbă, ci o declară şi prin faptă. Fiindcă ei sunt cu mult mai pregătiţi decât luteranii sau zuinglienii, deopotrivă, să îndure moartea, să rabde cele mai crude pedepse pentru mărturisirea credinţei lor. Pentru că ei se îndreaptă spre tot soiul de întâmplări îngrozitoare cu nu mai puţină cutezanţă decât dacă ar merge la ospeţe şi banchete; pentru că dacă unul din acei oameni ar aduce un argument, fie el adevăr sau din doctrina lor, fie din convingerea lor că sunt plăcuţi de către Dumnezeu, te-ar putea lesne aduce la gândul în care crede el, că nu mai există vreo altă sectă cu o credinţă atât de adevărată sau atât de plăcută în faţa lui Dumnezeu. Însă adevărul este acela, aşa cum l-a glăsuit Sfântul Pavel, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dar nu va avea parte de iubire acela ce destramă unirea. Aşa cum a spus şi Sfântul Ciprian, chiar dacă ei au fost ucişi mărturisind numele lui Hristos, tot nu pot spăla cu  sângele lor această murdărie: păcatul zâzaniei băgat atât de adânc, încât nu poate fi curăţat, nici măcar prin moarte nu poate fi îndepărtat. Acela ce nu este în rândul bisericii nu poate fi martir, nu poate căpăta Împărăţia cerească, căci a uitat că ea va stăpâni cu împărăţia cerului. Hristos ne-a dăruit pacea, ne-a poruncit să ne înţelegem şi să gândim în armonie: El ne-a lăsat datoria de a păstra legăturile iubirii şi înţelegerii neatinse şi nepătate. Nu se poate jertfi ca martir acela care nu a păstrat iubirea frăţească. Binecuvântaţi fie cei ce îndură nedreptatea, a spus Hristos, însă a adăugat, că pentru o cauză vrednică. De aceea Sfântul Augustin a spus, ca să fie martiri cu adevărat, trebuie să sufere nedreptatea în numele cauzei dreptăţii, nu şi aceia care îndură din pricina fărădelegii şi a împărţirii netrebnice a unităţii creştine. Însuşi Domnul nostru a fost răstignit cu hoţii, însă aidoma aceleiaşi patimi care i-a unit, aşa şi cauze diferite i-au despărţit: pedeapsa ticălosului poate fi asemănătoare, însă cauza martirilor nu este. Şi cauza este aceea ce îi face pe martiri, nu pedeapsa, aşa cum repeta Sfântul Augustin în dese rânduri şi locuri, pentru a ne învăţa. Aşijderea nu are rost în ceea ce Calvin a făcut lăudându-se pe el şi pe ai lui pentru cauza lor, iar în această privinţă el i-a crezut ca fiind mai presus de luterani, fiind ei mai dornici şi pregătiţi să îndure tot felul de pedepse. Căci de ar fi aşa, ca omul cel mai pregătit să îndure pedeapsa şi moartea pentru credinţa sectei sale, astfel credinţa fiindu-i judecată ca cea mai desăvârşită şi mai sigură, nu ar exista credinţă mai adevărată şi mai sigură ca aceea a anabaptiştilor, văzând că nici acum şi nici în vremea aceasta de o mie şi două sute de ani nu a fost careva mai crunt pedepsit sau nu a primit pedeapsa cu mai multă dârzenie, abnegaţie şi bucurie, sau nu s-a oferit nimeni morţii de bunăvoie cu mai multă nepăsare, niciodată atât de îngrozitor şi crunt. Însă pe vremea Sfântului Augustin, aşa cum chiar el a spus, a existat în unii o dorinţă monstruoasă de a pieri. Pentru că în vremuri în care închinarea la idoli încă se mai petrecea, el a scris că mulţimi mari de donatişti au venit la ritualurile păgânilor, putând fi ucişi de acei idolatri. Şi a mai istorisit el despre unii dintre aceia care se îmbulzeau printre oştenii în armuri care treceau, cu gândul şi dorinţa că ar putea fi trecuţi prin sabie de ei: şi îi ameninţau cu tăieturi groaznice, până ce îşi vor găsi pieirea negreşit. O vreme donatiştii i-au silit pe juzi, făcând lucruri sălbatice, să poruncească la călăi şi străjeri să îi ucidă, într-atât încât se spune că unul dintre aceştia l-a batjocorit în aşa hal pe un judecător, încât el a poruncit ca ei să fie legaţi şi duşi de acolo, pentru a fi supuşi pieirii şi executaţi; doar aşa a putut el scăpa de furia lor şi a pus capăt vărsărilor de sânge şi stricăciunilor; mai apoi, ei s-au apucat ca într-un joc de Floralii (obicei roman al lunii mai, nota trad.) să se arunce cu capul în jos de pe stânci înalte, să se înece şi să îşi dea foc. Asemenea eretici temerari şi smintiţi nu au fost doar în vremea Sfântului Augustin. Pentru că acum patru sute de ani, pe vremea în care a vieţuit Sfântul Bernard, erau nişte anabaptişti nu mai puţin risipitori cu vieţile lor decât fuseseră donatiştii, unii (spune el) minunându-se că anabaptiştii aceia erau nu numai răbdători când erau duşi la moarte, ci păreau de-a dreptul veseli şi senini. Dar această uluială stârnită de ei nu mirosea a bine, căci puterea diavolului şade nu numai asupra trupurilor oamenilor, ci şi asupra inimilor lor, el având această posedare numai prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Este cumva un lucru mai măreţ ca un om să îşi curme viaţa, decât să îndure de bunăvoie să fie chinuit de altul? Experienţa ne-a învăţat că diavolul a avut atâta putere asupra multora, încât ei s-au înecat şi s-au spânzurat. Ca pildă: Iuda s-a spânzurat fără îndoială la îndemnul diavolului. Şi pentru toate acestea, eu gândesc că este un lucru mai uluitor că pe el l-a răbdat inima să-şi vândă stăpânul, decât să se spânzure. Prin urmare, nu prea este asemănare între neclintirea martirilor şi încăpăţânarea acestor eretici. Fiindcă în unii exista evlavia, iar în alţii neînduplecarea inimii, faţă în faţă cu moartea. Nici anabaptiştii din zilele noastre nu s-au abătut de la calea înaintaşilor lor, nu au fost nici mai puţin pregătiţi şi bucuroşi în îndurarea a tot felul de morţi în numele credinţei lor, aşa după cum unul dintre martorii oculari, Justus Menius a lăsat scris despre aceste lucruri, în acea carte în care el se împotriveşte ereziilor lor. Astfel că iar şi iar, încă de la începuturi, erezia anabaptiştilor a prins a fi aceea a unui spirit foarte încins, adeseori atât de încins încât ardea, căci dogoarea ei nu a fost răcorită sau stinsă. Nu aşijderea au stat lucrurile cu sacramentarienii, sectă a cărei întemeietor şi căpetenie a fost Berengarius, cu vreo cinci veacuri în urmă, această sectă mergând până într-acolo încât discipolii lui îşi ofereau vieţile cu mare voioşie la tot felul de întâmplări şi aventuri, iar noi aflăm cum chiar însuşi marele Doctor [marele Doctor – Sf. Augustin, nota trad.] în două rânduri s-a lepădat şi a condamnat această greşeală a lui [Berengarius], nu la mult timp după aceea acesta fiind cuprins de o boală necruţătoare şi, zăcând pe patul de moarte, atunci când hârca i s-a arătat, el în mod uimitor a arătat păreri de rău că a dus atât de mulţi oameni înspre o aşa de mare smintire; şi s-a consemnat că el a şoptit aceste vorbe: Of, Dumnezeul meu, astăzi mi te arăţi fie întru mântuirea mea, aşa cum nădăjduiesc prin căinţa mea, fie întru osândirea mea cruntă, aşa cum mă tem, din pricina celor pe care i-am amăgit cu învăţătura mea parşivă, prin cei pe care nu îi mai pot întoarce la calea dreaptă a adevăratului Sacrament: astfel glăsuia John Gerson, scriind o lucrare împotriva lui Romantius de Rosa. Ei au început toate acestea în vremea noastră,  fălindu-se cu martirii lor şi preamărindu-i, deopotrivă pentru numărul lor mare şi pentru lăudarea suferinţei şi răbdării lor în pedepsele căpătate, în care anabaptiştii din vechime au fost neîntrecuţi; iar aceştia din zilele noastre merg până într-acolo încât spun că dacă ar face o martirologie a confraţilor lor, ar putea să îi întreacă în mulţime pe sacramentarieni. Aşa că nu trebuie să ne gândim că Calvin s-a fălit cu încredinţarea învăţăturilor sale, deoarece adevărul din ele i-a făcut pe oameni să nu se teamă nici de moarte cruntă, nici de tronul judecăţii lui Dumnezeu. Aidoma, nu face nici cât un pai faptul că el s-a mândrit cu persecuţiile suferite de ei, şi nici că şi-a numit turma nişte oi neştiutoare, duse la tăiere. Deoarece anabaptiştii glăsuiesc mai făloşi şi mai răspicat toate aceste lucruri, aşa cum au făcut-o şi cu mulţi ani în urmă, înainte ca cineva să audă pomenindu-se de sacramentarieni. Cel care va citi epistola lui Petilian, pe care sfântul Augustin l-a respins, va vedea cât de multe plângeri a făcut el pentru persecutarea confraţilor lui; cum i-a numit pe preoţii catolici drept casapi setoşi de sânge, cum i-a învinovăţit de asprime pe împăraţi, căci s-au purtat atât de crud cu mieii lui nevinovaţi, pe care i-a slăvit că vor căpăta şi câştiga raiul prin pedepsele îndurate şi sângele vărsat;să citească şi epistolele lui Gaudentius, împotriva căruia Sfântul Augustin a scris două cărţi, căci va afla acolo cum aceşti discipoli se bucurau că au suferit pentru Hristos de la asupritorii lor, că întru alinarea enoriaşilor lor au întrebuinţat vorbele lui Hristos şi ale Sfântului Pavel: binecuvântaţi cei ce îndură nedreptatea. Cei care trăiesc cu evlavie întru Isus Hristos, vor suferi nedreptatea. Dar trebuie amintit ceea ce a spus Sfântul Augustin: Dacă mereu ar fi de laudă să înduri persecuţia, nu s-ar mai pomeni că pentru o cauză vrednică. Aşijderea: dacă mereu asupritorul ar avea vinovăţie, nu s-ar mai pomeni asta în sfintele scripturi, „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici”. Ca atare, uneori cel care suferă nu este om vrednic, iar cel ce asupreşte este vrednic. Însă fără îndoială, oamenii de rea-credinţă  i-au persecutat întotdeauna pe cei buni, iar cei buni i-au asuprit pe cei ticăloşi. Unii, provocând suferinţa prin rană, alţii căutând tihna prin pedepsire. Unii cu sălbăticie, alţii cu prevedere: unii făcând loc ciumei lor malefice, ceilalţi dedicându-se în întregime binefacerii. Fiindcă aceluia care a omorât, nu îi pasă cum a făcut-o: însă cel care a tămăduit, a luat aminte la ce a făptuit: căci unul a hăcuit şi a căsăpit, dar celălalt a tăiat numai părţile rele şi putrede. Netrebnicii i-au ucis pe prooroci, iar proorocii i-au omorât pe ticăloşi: evreii L-au chinuit pe Hristos, iar Hristos i-a chinuit pe evrei. Oamenii i-au lăsat pe apostoli sub puterea şi autoritatea omului, iar apostolii i-au lăsat pe oameni în puterea şi înrobirea diavolului. Toate aceste lucruri trebuie luate în seamă, dar cu luare aminte în a vedea care s-au străduit spre adevăr, care spre nedreptate, care au fost rânduite pentru a aduce suferinţă şi făţărnicie, care au fost menite întru îndreptare şi alinare. Aşadar, nu asemuirea pedepsirii i-a făcut pe martiri ceea ce erau: pentru că un nelegiuit mişel poate fi pedepsit precum un martir, însă pentru o cu totul altă pricină. Trei au fost răstigniţi pe cruce, unul ca Mântuitor, al doilea ca cel ce va fi fost mântuit, ultimul ca osândit. Prin urmare, acela ce s-a depărtat de biserică şi a mers la eretici şi schismatici,  chiar dacă apoi este omorât pentru numele lui Hristos, fiind în afara hotarelor bisericii şi despărţit de milosârdie, acela nu poate să fie încoronat după ce a pierit; căci spunea Sfântul Ciprian: Ei nu pot rămâne laolaltă cu Dumnezeu, aceia ce nu trăiesc în armonie în biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor fi aruncaţi pradă focului şi arşi, chiar dacă vor fi spintecaţi în bucăţi şi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi o coroană a credinţei, ci o pedeapsă pentru necredinţă. Acela nu va fi un sfârşit de cinste al virtuţii religioase, ci o nimicire în deznădejde. Un astfel de om poate fi omorât, dar el nu poate fi încoronat. Aşadar, ei nu au dreptul de a pretinde asupră-le gloria martirilor, fiind atât de departe şi de potrivnici spiritului martirilor, nu aceia care nu au tăgăduit suferinţa morţii pentru schisma diavolească. Aşa se face că acum aveţi trei Evanghelii, iar ele nu se încuviinţează deloc una pe cealaltă. Dacă iei seamă la abnegaţia lor în a suferi persecuţiile, anabaptiştii îi întrec cu mult pe ceilalţi eretici. Dacă ţii seamă de numărul lor, prin mulţimea lor ar sta deasupra celorlalţi, dacă nu ar fi fost aşa de aspru năpăstuiţi şi spintecaţi de sabia persecuţiei. Dacă priveşti la evlavia lor făţişă, luteranii şi zuinglienii deopotrivă se întrec în  dăruire. Dacă eşti mişcat sufleteşte de cuvintele măreţe ale lui Dumnezeu, nici cele ale lui Calvin nu sunt mai prejos în predici, cum că învăţătura lor trebuie să şadă deasupra celorlalte cinstiri ale lumii, trebuie să fie nebiruite de vreo putere, fiindcă nu este cuvântul lor, ci cuvântul Dumnezeului celui viu. Şi nici nu vor glăsui mai puţin răspicat decât Luther, faptul că învăţătura lor este cuvântul lui Dumnezeu, iar cu ea îi vor judeca şi pe îngeri. Şi fără îndoială, cei mulţi care au scris vreodată împotriva acestei erezii, fie că au fost catolici sau eretici, au avut putinţa să o biruie nu atât prin mărturia scripturilor, cât prin autoritatea Bisericii. (fol. 44v-49v)

____________

Note de subsol

1 Ott, Michael. "Stanislaus Hosius." The Catholic Encyclopedia, Vol. 7. New York: Robert Appleton Company, 1910.
2 Theognis. "Sufferings of the Dutch Baptists in the Sixteenth Century." The Baptist Magazine. Vol. 18. London: Wightman and Cramp, 1826. p. 278.
3 Booth, Abraham. "Pćdobaptism Examined." Vol. 2. London: Ebenezer Palmer, 1829. p. 284.
4 Underhill, Edward B. "Struggles and Triumphs of Religious Liberty." New York: Sheldon, Blakeman & Co. 1858. p. 88-89.

horizontal rule

Huldrich Zwingli (1484-1531), Reforma elveţiană şi anabaptiştii

A. Reforma şi Zwingli

1. Viaţa lui Zwingli

Zwingli a fost născut într-o familie bogată, la numai şapte săptămâni după naşterea lui Luther, pe 1 ianuarie, în Wildhaus, Toggenburg, în partea răsăriteană a Elveţiei. El şi-a început studiile în Viena (1500-1502) şi mai târziu a studiat la Universitatea din Basel, acolo unde a obţinut titlurile de bacalaureat în arte (1504) şi maestru în arte (1506) (Luther şi le-a obţinut în 1502, respectiv 1505).

Zwingli a fost foarte mult influenţat de tradiţia umanistă a lui Erasmus (un om cu care Luther s-a angajat într-o amarnică luptă teologică).

Erasmus a fost responsabil de faptul că Zwingli s-a îndreptat spre studierea textului original al Scripturii. Pasiunea lui Zwingli pentru Cuvânt, dincolo de speculaţiile medievale ale tradiţiei scolastice, se datorează în mare măsură influenţei lui Erasmus. Prietenia lor, însă, a avut viaţă scurtă, dat fiind că Zwingli a îmbrăţişat teologia protestantă, care l-a întors împotriva umanistului catolic.

Zwingli şi-a sărbătorit prima liturghie ca preot pe 29 septembrie 1506. El a devenit pastor în Glarus, rămânând acolo între anii 1506-1516. Despre această perioadă el scria:

“Cu toate că eram tânăr, datoriile ecleziastice mi-au inspirat mai mult teamă decât bucurie, pentru că ştiam, şi am rămas convins că va trebui să dau socoteală pentru sângele mielului, care va pieri ca urmare a nepăsării mele.”

Deşi din punct de vedere militar el se împotrivea militarismului, a servit ca şi capelan atunci când recruţi din rândul enoriaşilor lui au plecat în Italia, în serviciul papilor Iulius al II-lea şi Leo al X-lea. De altfel, a şi fost ucis în timp ce slujea ca şi capelan în vremea războiului civil, la Cappel.

2. Zwingli şi Reforma în Zurich

Zwingli a servit ca pastor în Einsiedeln, între anii 1516 şi 1518, acolo el vorbind împotriva abuzului făcut prin indulgenţe (Bernhardin Samson, un călugăr franciscan din Milano, l-a numit “Tetzel din Elveţia” şi l-a provocat pe Zwingli prima dată în august, 1518). Unii au sugerat faptul că reforma a început de fapt acolo, cu Zwingli, în mai mare măsură decât în Wittenberg, cu Luther. Convertirea lui Zwingli din 1519 a fost influenţată deopotrivă de faptul că a scăpat miraculos de ciumă şi de lecturarea lucrărilor de la începuturi ale lui Luther.

Când s-a iscat reforma în Zurich? Unii au indicat spre aşa numita “Afacere a cârnaţilor”. În timpul postului Paştelui din 1522, Zwingli se afla acasă la Christoph Froschauer, un tipograf care lucra la o nouă ediţie a epistolelor lui Pavel. Froschauer a hotărât să îi servească cu cârnaţi pe muncitorii lui istoviţi şi flămânzi. “Această încălcare publică a postului Paştelui a batjocorit deopotrivă pietatea medievală şi autoritatea ecleziastică publică. Consiliul orăşenesc din Zurich l-a arestat pe Froschauer, nu şi pe Zwingli, care nu s-a atins de carne” (Lindberg, 169). Mai târziu, Zwingli a ţinut o predică intitulată “Despre alegerea şi neîngrădirea merindelor” (23 martie, 1522), un mesaj aproape sigur influenţat de pamfletul lui Luther, “Despre neîngrădirea omului creştin”. În predică, Zwingli a argumentat că creştinii erau liberi de a posti sau a nu posti. Deşi aparent inofensivă în sine, chestiunea a iscat o dezbatere publică privind tradiţiile medievale catolice şi autoritatea bisericii în relaţia cu libertatea individului credincios.

Un alt factor care a grăbit reforma în Zurich a fost practica lui Zwingli în ceea ce priveşte predica retorică. El nu a mai ţinut seamă de calendarul bisericesc catolic şi, pe 1 ianuarie 1519, a început să predice verset cu verset din Evanghelia lui Matei. În următorii câţiva ani, el a expus Noul Testament şi a trezit în oameni aprecierea adevărurilor simple despre mântuirea numai prin slavă, căpătată numai prin credinţă. Cu alte cuvinte, prin această practică, stindardul “sola scriptura” a înlocuit autoritatea bisericii romano-catolice.

A devenit curând evident faptul că provocarea catolicismului medieval avea să fie răspândită în mod public. Consiliul din Zurich a convocat câteva evenimente publice, dispute în care să se dezbată această problemă, ca pregătire la cele 67 de Articole sau Concluzii publicate de Zwingli. Ele semănau cu cele 95 de teze ale lui Luther, dar le întreceau pe acestea în ceea ce priveşte profunzimea teologică.

Prima dezbatere a avut loc pe 29 ianuarie 1523 (au asistat 600 de oameni), a doua pe 26 octombrie 1523. Cea din urmă, care a atras o mulţime de 900 de oameni, s-a centrat mai mult pe închinarea la moaşte şi pe liturghie. Pledoaria susţinută făcută de Zwingli Scripturii a câştigat în acea zi. O a treia dezbatere a avut loc în 20 ianuarie 1524, cu rezultate similare. Reforma din Zurich a fost completată în 1525, când liturghia (mesa) romano-catolică a fost abolită. Mişcarea a fost confirmată şi în Berna, în 1528, apoi în Basel în anul 1529.

Se pare că în tinereţe Zwingli s-a luptat cu ispitele sexuale. Chiar el recunoaşte că a încălcat în câteva rânduri jurământul de castitate şi vorbeşte adesea despre ruşinea care i-a umbrit astfel viaţa. De fapt, hirotonirea sa în biserica din Zurich, în 1519, a fost pusă sub semnul întrebării pe temeiul zvonurilor care spuneau că a sedus-o pe fiica unui cetăţean influent. Când a ieşit la iveală chestiunea, s-a dovedit că “domniţa” sedusese mulţi bărbaţi din Zurich, printre ei şi pe Zwingli. Acuzaţia de imoralitate a fost până la urmă dată uitării, când s-a descoperit că singurul rival la post al lui Zwingli a avut câteva amante, făţiş, precum şi şase copii din nelegitimi. Zwingli însuşi a trăit cu o văduvă, Anna Reinhart, căsătorindu-se în cele din urmă cu dânsa în 1524, cu puţin timp înaintea naşterii copilului lor.

Zwingli a murit în timpul luptei cu forţele catolice, în bătălia de la Cappel din anul 1531. După ce a fost rănit, el a fost recunoscut de catolici şi omorât imediat. Trupul său a fost rupt în patru (pedeapsa pentru trădători) şi apoi bucăţile arse pe bălegar, astfel încât să nu mai rămână nimic care să le dea idei altor protestanţi.

3. Teologia lui Zwingli

Zwingli a fost, neîndoielnic, dependent de Luther în multe aspecte ale gândirii acestuia de la începuturi. În 1540 Calvin îi scria lui Farel în legătură cu Luther şi Zwingli: „Dacă sunt comparaţi unul cu celălalt, vei afla tu însuţi cât de mult excelează Luther.” Zwingli a încercat să îşi sublinieze independenţa de Luther:

„De ce nu mă numiţi pavelian, odată ce predic aidoma Sfântului Pavel… Nu vreau să fiu etichetat ca luteran de către papistaşi, fiindcă nu Luther este cel care m-a învăţat doctrina lui Hristos, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Luther Îl predică pe Hristos, face acelaşi lucru ca şi mine. Ca atare, nu voi purta vreun alt nume decât pe cel al stăpânului meu, Isus Hristos, al cărui oştean sunt.”

Şi apoi:

„Nu sunt pregătit să port numele lui Luther, pentru că am căpătat puţine de la dânsul. Ce am aflat din scrierile lui se află, în general, în Cuvântul lui Dumnezeu.”

Zwingli a împărtăşit aceleaşi păreri cu Luther şi Calvin atât în privinţa suficienţei şi autorităţii unice a Scripturii, cât şi în privinţa suveranităţii lui Dumnezeu în mântuire (alegerea divină). În cartea lui, Despre Providenţă, Zwingli a scris despre controlul providenţial exhaustiv al lui Dumnezeu asupra întregii vieţi, atât asupra binelui cât şi a răului. El a pledat pentru abolirea imagisticii şi accesoriilor catolicismului medieval, temându-se că ele servesc mai degrabă ca obstacole în calea simplităţii credinţei în Hristos.

B. Reforma şi anabaptiştii

Printre cei implicaţi în reforma din Zurich, au existat unii care au crezut că eforturile de purificare a bisericii se derulează prea lent. Ei au făcut îndemnuri la o ruptură mai radicală de Roma şi de societate ca întreg. Au insistat ca adulţii care au fost botezaţi când erau copii, să fie rebotezaţi; de aici numele de anabaptişti (deşi trebuie să menţionăm că ei înşişi au repudiat această etichetare; din punctul lor de vedre, botezul pruncilor era doar o simplă scăldare, nu un botez adevărat, deoarece copiii sunt incapabili de credinţă şi căinţă [condiţii pentru botezul creştin]; astfel, nu poţi reboteza pe cineva cu adevărat, odată ce acela nu a fost botezat cu adevărat mai întâi).

1. Anabaptiştii în Elveţia

Conducătorul lor aici a fost Conrad Grebel (1498-1526), un discipol al lui Zwingli încă de la începuturi. La o întrunire, Grebel l-a rebotezat pe George Blaurock (1491-1529), care la rândul lui a rebotezat un grup de adulţi. Zwingli a încercat să îi convingă de greşeala rebotezării, atât în dezbatere privată, cât şi publică (17 ianuarie 1525). Ca urmare a încă două dispute publice, magistratura a luat o decizie împotriva anabaptiştilor şi i-a ameninţat cu expulzarea din oraş, dacă nu vor practica exclusiv botezul infantil.

Anabaptiştii au refuzat şi au protestat pe străzile din Zurich. Grebel, Blaurocj şi Felix Manz (1498-1527) au fost arestaţi şi acuzaţi de învăţături revoluţionare. Autorităţile civile au introdus pedeapsa cu moartea prin înecare („Cel ce scufunda, va fi scufundat!”), o parodie crudă a doctrinei anabaptiste (într-adevăr, înecul a fost denumit ca fiind al treilea botez). Şase execuţii s-au petrecut în Zurich între 1527 şi 1532. Manz a fost primul dat pieirii: a fost aruncat, legat de mâini şi de picioare, în râul Limmat, pe 5 ianuarie 1527. El a devenit astfel primul martir „protestant” ucis de mâna altor protestanţi. Grebel a murit în închisoare, iar Blaurock a fost biciuit pe străzile din Zurich, înainte de a fi alungat. În primii 10 ani ai istoriei lor, peste 5.000 de anabaptişti au fost executaţi numai în Elveţia. Pe la 1535, mişcarea era cu totul dispărută aici.

2. Anabaptismul în Germania

Ei au dus-o doar puţin mai bine în Germania. Erau conduşi de Balthasar Hubmaier (1481-1528), care a fost ars pe rug la Viena, pe 19 martie 1528. Soţia lui a fost înecată în Dunăre de către biserica romano-catolică. Înainte de a muri, însă, Hubmaier a dus mişcarea în Moravia, unde în decursul timpului, ea s-a transformat în Mişcarea hutterită, a cărei lider a fost anabaptistul Jacob Hutter (m. 1536).

Înainte de convertirea sa la protestantism, Hubmaier era unul dintre cei mai renumiţi lideri romano-catolici. El a format o congregaţie în Waldshut, lângă Zurich, prin botezul a 300 de adulţi, folosind o găleată de ţinut laptele (mulţi anabaptişti au practicat botezul prin stropire cu apă, în loc de imersiune). Hubmaier a fost de partea lui Erasmus şi împotriva lui Luther şi Augustin în chestiunea liberului arbitru, însă de partea lui Zwingli şi împotriva lui Luther în problema Cinei cea de taină a Domnului.

Cea mai dăunătoare pată pe reputaţia anabaptistă vine dintr-un incident petrecut în Munster, landul Westfalia (lângă graniţa olandeză), în Germania. Melchior Hofmann, student al lui Luther în tinereţe, credea că Hristos se va întoarce în anul 1533 în Strasbourg, oraş destinat să devină Noul Ierusalim. Conducătorii Strasbourgului l-au răsplătit pe Hofmann cu temniţa (în care a murit, în 1543). Hofmann a fost succedat de Jan Matthyszoon, care s-a autodeclarat a fi Enoh, despre care Hofmann spusese că va apărea imediat după întoarcerea lui Hristos. Matthyszoon a proclamat faptul că Munsterul, nu Strasbourgul, avea să fie Noul Ierusalim, mutându-se acolo cu mii de adepţi ai lui. Oraşul a fost organizat într-o manieră de tip comunist şi a fost repede asediat de soldaţi, aparţinând deopotrivă bisericilor romano-catolică şi luterană. Matthyszoon a fost omorât în luptă, în aprilie 1543, iar locul i-a fost luat de John de Leyden. Acesta a împins mişcarea către Vechiul Testament, introducând poligamia; şi-a făcut el însuşi un harem şi a numit 12 înţelepţi care să conducă cele 12 triburi ale „Noului Israel”. Pe 24 iunie 1535, asediul a luat sfârşit în cele din urmă, iar oraşul a fost capturat şi conducătorii anabaptişti torturaţi şi executaţi. Trupurile lor mutilate au fost atârnate de clopotniţa bisericii St. Lambert. Incidentul a evocat condamnările venite deopotrivă din partea liderilor romano-catolici şi a celor protestanţi.

Introducerea poligamiei de către John de Leyden a fost motivată de mai mult decât de convingeri biblice! El făcuse o pasiune pentru tânăra văduvă a lui Matthyszoon şi se gândea că, însurându-se cu dânsa, îşi va justifica şi mai mult pretenţia la conducerea mişcării. Mai exista în oraş şi un număr disproporţionat de femei, faţă de bărbaţi, din cauza victimelor războiului. Poligamia „oferea astfel nu doar mijloacele necesare creşterii populaţiei în vederea întoarcerii lui Hristos… ci şi mijloacele pentru a subjuga toate femeile autorităţii bărbăteşti” (Lindberg, 223). Aşa cum era de aşteptat, nu toate femeile au răspuns favorabil. Acelea care s-au opus, au fost întemniţate. Însuşi John i-a tăiat capul şi a călcat în picioare trupul uneia dintre soţiile lui, în piaţa publică. Răzvrătitele aveau un sfârşit rapid! Şi dacă adăugăm la toate acestea faptul că John în persoană s-a autointitulat şi încoronat ca „rege al îndreptăţirii” şi „stăpânitor al noului Sion”, similitudinile cu David Koresh (Waco şi ramura davidienilor) au devenit înspăimântător de vizibile.

3. Anabaptiştii în Olanda

Sub conducerea lui Menno Simons (1496-1561), care a părăsit preoţia romano-catolică în 1536, excesele şi fanatismul mişcării a fost evitat în Germania şi Elveţia. Ei au adoptat denumirea de Frăţie (pentru a ocoli denumirea stigmatizantă de „anabaptişti”), iar după moartea lui Simons, au fost cunoscuţi drept „menoniţi”. Ei au continuat să sublinieze pacifismul şi separarea bisericii de stat în cel mai strict înţeles posibil. Li s-a acordat libertatea religioasă în anul 1676.

Una dintre doctrinele pentru care a devenit Simons cunoscut ţine de hristologie şi de firea omenească a lui Hristos. Dorind să păzească omenescul lui Isus de orice pată a păcatului, Simons a argumentat că firea omenească a lui Isus a fost o creaţie a lui Dumnezeu Tatăl, în rai, fiind plasată în Maria de către Sfântul Duh, astfel Isus intrând pe această lume fără a lua ceva substanţial de la Maria. (Olson, 427)

Trebuie pusă următoarea întrebare: de ce a existat o opoziţie aşa de vehementă şi violentă împotriva anabaptiştilor? Răspunsul se regăseşte în desluşirea concepţiei medievale a lui Zwingli privind relaţionarea dintre biserică şi stat.

Zwingli (ca şi Luther şi Calvin) au perceput oraşul Zurich ca pe un stat creştin, o societate creştină unică şi unificată, în care biserica şi statul păstrează o relaţie reciprocă de încredere şi sprijin. Biserica era ca o prelungire a comunităţii locale. Aşa cum explică Thompson, „implicită în menirea ei era continuitatea practicii catolice de botezare infantilă, deoarece calea de bază prin care o atare societate se perpetuează pe sine este prin botezarea fiecărui prunc care vine pe lume, în cadrul ei. Când anabaptiştii au strâmbat din nas cu perspectiva lui Zwingli legată de un corpus Christianum, când ei au cerut imediata distrugere a Mesei catolice, când au ameninţat ordinea şi stabilitatea unui astfel de stat creştin (462), anabaptiştii au fost priviţi apoi ca o ameninţare la stabilitatea ordinii sociale şi mai puţin ca eretici teologici.

Anabaptiştii au conceput biserica ca fiind cu totul distinctă de stat. Membrii trupului lui Hristos nu sunt suprapuşi societăţii ca întreg, statului sau măcar bisericii istorice. Trupul lui Hristos este o întrunire a unui grup de credincioşi, grup a cărui insignă este botezul. Asta s-a întâmplat cu anabaptiştii, „toţi cei care se dedicau serios standardelor religioase ale Noului Testament, se vor plasa înafara societăţii, nu în ea, se vor plasa înafara bisericii istorice, nu în ea, se vor reuni în mici comunităţi de cucernici, în rămăşiţe mici de oameni vrednici, admiterea făcându-se exclusiv prin botezul conştient al credincioşilor adevăraţi, ceea ce însemna inevitabil adulţi, nu copii.” Aceasta era într-adevăr o concepţie zguduitoare, care mergea foarte departe. (463)

Zwingli însuşi a văzut două ameninţări principale venind din partea anabaptiştilor:

(1) Zwingli credea că reuşita reformei depindea de sprijinul guvernamental. Doar prin protecţie reciprocă ar fi putut biserica şi statul să supravieţuiască. Când anabaptiştii au repudiat obligaţiile normale ale cetăţeniei, cum ar fi depunerea jurămintelor publice, plătirea birurilor către stat şi serviciul militar (cei mai mulţi fiind pacifişti), au fost văzuţi ca revoluţionari sociali şi civici care ameninţau stabilitatea socială, iar astfel şi pe cea a bisericii.

(2) Anabaptiştii păreau să întoarcă propria armă a lui Zwingli împotriva lui: Scripturile. Urmând sfatul lui de a studia ei înşişi Biblia, nu au putut găsi vreo garanţie pentru botezarea pruncilor sau pentru uniunea dintre biserică şi stat. Felul în care au înţeles ei Predica de pe Munte i-a dus la implementarea acestor principii, literalmente fără ezitare. „Zwingli, ca şi Luther, a trăit un şoc văzând că proprii lui adepţi înţeleg foarte diferit textul biblic pe care el se căznise atât de mult să li-l lămurească” (Lindberg, 203). Nu mai este nevoie să spunem că exact asta spune biserica romano-catolică că se va petrece dacă mirenii de rând vor avea Biblia în propria lor limbă şi pe înţelesul lor!

Unii preferă să nu vorbească despre anabaptişti în condiţiile localizării lor geografice, ci după categorisirea teologică. Astfel, sunt identificate trei grupări: (1) Anabaptiştii revoluţionari, care au depus eforturi pentru înfiinţarea unei teocraţii a Vechiului Testament. Aceştia, bineînţeles, ar fi anabaptiştii cei mai radicali, reuniţi în Munster. (2) Anabaptiştii contemplatori, care au reliefat lumea lăuntrică şi au tins către misticism. John Denck, un anti-trinitarian, a fost căpetenia lor cea mai de vază. (3) Anabaptiştii evanghelici, printre ei numărându-se Hubmaier, Grebel şi Blaurock, care subliniau simplitatea vieţii, supunerea strictă la învăţăturile etice ale lui Isus, pacifismul şi separarea rigidă de lume.

4. Teologia anabaptistă

Este dificil să vorbeşti despre teologia anabaptistă, deoarece ei au rezistat oricărei tentaţii de a formula vreo doctrină sau declaraţii ale crezurilor. Totuşi, câţiva dintre ei au trăit îndeajuns cât să scrie tratate consistente despre teologie! Oricum, există câteva trăsături distincte, demne de atenţie:

Doctrina celor Două Lumi – de temelie pentru anabaptişti era ideea  unui dualism fără compromisuri sau opoziţia între valorile lumeşti şi comunitatea credincioşilor. Separaţia absolută era esenţială. Traiul în comun, laolaltă cu refuzul de a se alinia la vreo mişcare naţională sau a organelor statului, caracterizau existenţa anabaptistă. [Populaţia Amish contemporană este un exemplu de încercare a susţinerii acestei concepţii chiar în ziua de azi.]

Soteriologia – anabaptiştii erau semi-pelagieni în perspectiva lor asupra păcatului originar şi a liberului arbitru. Ei au spus puţine despre lucrarea de mântuire a lui Hristos şi multe despre obligaţia cuiva de a merge supus pe calea cucerniciei pe care El o reliefase. Aşa cum am menţionat mai înainte, Hubmaier şi Simons, poate gânditorii cei mai de căpătâi din rândul anabaptiştilor, s-au opus riguros ideii augustiniene expuse de Luther, Zwingli şi Calvin. Mântuirea era văzută mai degrabă ca o chestiune de grup, decât individuală.

Un autor anabaptist explică astfel:

„În catolicism, credinciosului i se oferă, ca singură cale eficientă către Dumnezeu şi mântuire, o biserică intermediară, instituţională, care este rezervorul slavei dumnezeieşti şi prin preoţii ei hirotonisiţi care oferă sacramente. În protestantism, acest intermediar a fost înlăturat radical. Fiecare credincios stă individual într-o relaţie directă, nemijlocită cu Dumnezeul lui, căutând şi găsind izbăvirea prin credinţă… În anabaptism, în fine, răspunsul este o combinaţie a unei relaţionări verticale cu una orizontală. Aici teza acceptată este aceea că omul nu poate ajunge la Dumnezeu decât împreună cu fratele lui. Cu alte cuvinte, confratele… constituie elementul esenţial al mântuirii personale a cuiva” (Friedman, 80-81).

În plus, ei negau doctrina legitimă a îndreptăţirii prin credinţă şi tindeau să identifice îndreptăţirea cu sanctificarea, în care iubirea şi puterea lui Dumnezeu din noi are un rol central. „O perspectivă legitimă asupra slavei, în care păcătosul este iertat şi îndreptăţit fără a merita, este pur şi simplu inacceptabilă pentru credinţa existenţială a anabaptiştilor” (Friedman, 91).

Ecleziologia – nu există aşa ceva, un lucru precum biserica nevăzută. Biserica este întotdeauna vizibilă şi distinctă de restul lumii. Abordarea în comun a vieţii bisericeşti se regăseşte în Faptele Apostolilor, 2-4, acolo a fost subliniată. Nu exista vreo distincţie între cler şi mireni.

Olson face un rezumat al anabaptismului astfel:

„Teologia anabaptistă poate fi rezumată spunând că a fost o încercare a reformatorilor protestanţi radicali de a completa Reforma protestantă readucând în prim-plan creştinismul erei apostolice. Ea a fost în mod radical anti-constantiniană în perspectiva asupra bisericii şi a relaţiilor ei cu mai-marii laici. A fost în mod radical anti-augustiniană în perspectiva asupra mântuirii şi a vieţii creştine. Anabaptiştii subliniau decizia personală, conştientă a pocăinţei şi a credinţei, a traiului evlavios ca discipoli ai lui Hristos, excluzând orice idee a mântuirii ca dar împărţit prin sacramente. Ei au extins interpretarea simbolică a lui Zwingli privind Cina cea de taină a Domnului şi la botez, insistând asupra ideii că, odată ce pruncii nu se pot căii sau crede în evanghelie, botezul trebuie dat numai celor ce se căiesc după ce au ajuns la vârsta discernământului”. (428)

Addendum:

Confesiunea Schleitheim

Confesiunea Schleitheim s-a ivit în cadrul unui miting al Frăţiei Elveţiene, pe 24 februarie 1527. Autorul ei principal a fost Michael Sattler, care a fost ars pe rug pentru vederile sale, la doar trei luni mai târziu. Punctul principal al confesiunii nu este teologia în sine, ci practicile distincte ale anabaptiştilor, îndeosebi opinia lor privind sacramentele şi relaţia credinciosului cu statul. Aici sunt câteva pasaje semnificative.

„Botezul le va fi dat tuturor celor care au învăţat pocăinţa şi învrednicirea traiului, celor care cred cu adevărat că păcatele le sunt alungate de Hristos şi tuturor celor care cred în învierea lui Isus Hristos şi vor să fie îngropaţi cu El în moarte, pentru ca să poată fi înviaţi cu El, precum şi tuturor celor care ne cer acest lucru [botezul] şi îl cer pentru ei înşişi. Aici nu intră botezul pruncilor, cea mai mare şi de căpătâi mârşăvie a papei.

De aici vom afla că tot ce nu este unit cu Dumnezeul nostru şi cu Hristos nu poate fi altceva decât o mârşăvie, de care trebuie să ne ferim şi să fugim. Prin asta se înţelege toate lucrările şi slujbele bisericeşti papistaşe şi antipapale, întrunirile şi mersul la biserică, crâşmele, afacerile civile, angajamentele făcute în necredinţă şi alte lucruri de acest fel, care sunt puse la mare preţ între cele lumeşti şi se petrec într-o potrivnicie vădită cu porunca lui Dumnezeu, dar în armonie cu tot ce este nemernicie în această lume.”

O mare parte a confesiunii este legată de întrebarea dacă un creştin ar trebui sau nu să evite legea civilă şi protecţia militară. Confesiune interzice vehement ca un credincios să ridice armele împotriva ticăloşiei, fie ca părtaş al forţei militare sau în poliţia locală. Un creştin nu se poate implica nici în curţile de judecată civile, nici nu poate sluji ca magistrat sau judecător în vreo astfel de instituţie. Iar în această privinţă, iată motivarea:

„În fine, se va observa că nu se cuvine ca un creştin să slujească ca magistrat, din următoarele cauze: magistratura guvernamentală este rânduită pentru trup, dar creştinii sunt rânduiţi întru Duh; casele şi locuinţele lor rămân în această lume, dar creştinii sunt în rai; cetăţenia lor este în această lume, dar cetăţenia creştinească este a raiului; armele luptei şi războiului lor sunt trupeşti şi doar împotriva cărnii, însă armele creştinilor sunt duhovniceşti, împotriva redutei diavolului.”

Ultima parte a confesiunii este o lămurire detaliată privind motivele pentru care creştinii nu ar trebui să depună jurăminte de vreun fel, fie de felul celor legate de relaţii personale sau expresii ale loialităţii faţă de stat, sau într-o curte de judecată.

horizontal rule

Radicalii Reformei

În ultimii ani s-a scris mult despre "aripa stângă a Reformei" sau " Reforma Radicală." Aceşti termeni se referă la acei indivizi şi la acele grupuri care au respins deopotrivă tradiţia romano-catolică şi alternativele protestante la ea, în numele a ceea ce ei considerau a fi adevăratul creştinism sau creştinismul apostolic. Ca rezultat, ei au fost persecutaţi şi de catolici, şi de protestanţi, iar ideile şi vieţile lor au fost atacate fără preget, adesea fără a se cunoaşte cum se cuvine convingerile pentru care luptau. Atacurile din partea oponenţilor lor au avut amploare mare, în vreme ce declaraţiile lor despre sine au fost fie ignorate, fie înăbuşite, astfel încât timp de atâtea secole puţine informaţii au fost viabile. Doar în ultimele decenii s-a restabilit cumva echilibrul balanţei, prin munca erudiţilor care au descoperit documentele şi subiectele importante ale acestora, pentru o apreciere obiectivă. Acum este limpede că importanţa radicalilor a fost mare, iar Reforma nu poate fi concepută fără dânşii.

Pentru o bună desluşire, termenul „protestant” nu se va folosi acestor grupări, fiind păstrat pentru adepţii lui Luther, Calvin, Zwingli şi ai altor fondatori de biserici care au primit sancţiuni oficiale într-o ţară sau alta. O caracteristică a radicalilor este văzută de unii scolastici ca fiind un element distinctiv esenţial, anume aceea a negării oricărei legături cu statul. Pentru celelalte trăsături, este dificil să găsim o definiţie generală, din pricina variaţiunilor mari din cadrul mişcării. Vom întrebuinţa clasificarea clasică, care împarte aripa stângă în trei curente principale: anabaptişti, spiritualişti şi raţionalişti evanghelici.

ANABAPTIŞTII

Cuvântul „anabaptişti” înseamnă literal „rebotezători”, fiind uzitat de inamicii contemporani ai radicalilor şi de generaţiile următoare, pentru a descrie întreaga mişcare de aripă stângă. Este un termen nefericit ales şi ambiguu, din câteva motive. Vorbind într-un sens strict, nici una dintre grupările religioase ale perioadei Reformei nu au crezut în rebotezare; multe au pledat pentru botezul adulţilor, sau botezul credinciosului, cu convingerea că botezul infantil nu era valid. Acestea, prin urmare, afirmau că botezul adevărat nu era o rebotezare, ci singura. Mai mult, deşi botezul credinciosului era important pentru aceşti oameni, el nu era punctul central al credinţei lor şi ar fi o inexactitate să îi denumim după acest aspect. A fost convenabil pentru inamicii lor să îi numească „rebotezători”, deoarece acest lucru îi făcea mai lesne supuşi persecuţiilor sub Codul lui Justinian, folosit iniţial împotriva donatiştilor, acest cod numind ofense capitale rebotezarea sau tăgăduirea Treimii.

Originea caracteristicilor distinctive ale anabaptiştilor este încă un subiect dezbătut. Unii erudiţi pun accentul pe doctrina lor legată de biserică. Spre deosebire de catolici şi principalele grupări protestante, care credeau în bisericile teritoriale strâns legate de stat, anabaptiştii au crezut într-o adunare voluntară a credincioşilor ca biserică. Într-o biserică teritorială, calitatea de membru era obligatorie pentru toate persoanele care vieţuiau în zona în care se afla biserica, iar autorităţile civile cooperau cu biserica în impunerea disciplinei ecleziastice. Pentru anabaptişti, biserica era un organism al sfinţilor, membrii ei erau voluntari, iar disciplina era administrată de biserică. Cea mai severă pedeapsă a acestei discipline era interdicţia, în care membrul bisericesc care a greşit avea să fie complet rupt de legături şi contacte cu cei credincioşi şi dezaprobat de ei la modul absolut.

În ruperea lor de lume, multe grupuri anabaptiste au refuzat să servească în slujbe de magistrat sau soldat, iar alţii au refuzat să plătească taxele de război, cu toate că în celelalte privinţe ei aveau convingerea că trebuie să fie supuşi. Oricum, ei au negat orice drept al statului de a interfera în afacerile interne ale bisericii. Ei se credeau a fi continuatorii tiparului lăsat de apostoli şi priveau spre contemporanii lor cu o anume aroganţă spirituală, foarte siguri că adevărul era păstrat doar în convingerile şi preceptele lor. Au existat şi o mulţime de certuri şi conflicte între grupările anabaptiste. Convingerea lor privind separaţia bisericii de stat a dus, în mod firesc, la ideea toleranţei religioase, iar unii dintre liderii lor au vorbit elocvent în apărarea acestui principiu, însă alţii au afişat puţină toleranţă pentru cei care nu erau de acord cu dânşii.

Unii erudiţi moderni, îndeosebi cei a căror afiliaţie religioasă îi face descendenţi spirituali ai anabaptiştilor, văd esenţa anabaptismului în ideea de discipol. Cu certitudine, aceasta a fost una dintre ideile lor principale; ei au interpretat literalmente principiile din Biblie, inclusiv îndemnul de a merge prin lume pentru a propovădui Evanghelia.

Contemporanii ostili lor, inclusiv Luther, i-au văzut pe anabaptişti ca pe nişte revoluţionari violenţi, cu sorgintea în oameni precum Müntzer, Carlstadt şi "profeţii din Zwickau." Tulburările pricinuite de Revolta Ţărănească şi, ulterior, cele din Mnster (care vor fi discutate mai încolo) păreau să confirme aceste suspiciuni, cărora le-a fost mai apoi dată o formă literară în scrierile lui Bullinger, succesor al lui Zwingli din Zurich. Unii cercetători moderni acceptă faptul că au existat într-adevăr forme de violenţă din aceste surse, în primele zile ale mişcării.

Alţii reliefează caracterul paşnic al celor mai mulţi anabaptişti, atribuindu-le originea în evenimentele din interiorul şi din jurul oraşului Zurich. Printre primii adepţi ai lui Zwingli din acest oraş au fost oameni care au simţit că, pe măsură ce timpul trecea, reformistul le trădează aşteptările prin dorinţa lui de a se supune autorităţilor civile în chestiunile de religie şi prin acceptarea ideii de biserică de stat. A Doua Dispută din Zurich, din octombrie 1523, a ajutat la luarea unei decizii, iar în vara următoare exista în Zurich o tabără care îi era potrivnică.

Cel dintâi lider al ei a fost Conrad Grebel, denumit "întâiul anabaptist." Provenea dintr-o familie din mica nobilime, cea care forma o parte din oligarhia stăpânitoare din Zurich, el fiind un om cu educaţie universitară, cu profil umanist. Pentru o vreme el a fost prieten apropiat al lui Zwingli, prin a cărui influenţă a trăit un soi de convertire în anul 1522, ajungând la o perspectivă mai serioasă asupra religiei. Treptat Grebel şi ceilalţi deveneau tot mai dezamăgiţi de ceea ce considerau ei a fi abandonul lui Zwingli faţă de principiile evanghelice, fiind chiar denunţaţi la un moment dat, de la amvon, de către Zwingli şi alţi prelaţi din Zurich. Chestiunea de căpătâi între radicali, care au ajuns să fie numiţi Frăţia Elveţiană şi Zwingli, laolaltă cu autorităţile civile care îl sprijineau, era botezul. Grebel şi cei care l-au urmat i-au amintit lui Zwingli că odată respingea şi el botezul infantil, afirmând că şi-au extras ideile chiar din cea a lui.

În ianuarie 1525, o dispută publică a avut loc în Zurich, cu Zwingli şi colegul său, Bullinger înfruntându-i pe Grebel şi prietenii lui, Felix Manz, Wilhelm Reublin şi Georg Cajacob, numit Blaurock. Deşi radicalii şi-au apărat convingerile cu mare elocvenţă, negând că botezul infantil s-ar regăsi în vreo secţiune din Scriptură, consiliul orăşenesc a decis în favoarea lui Zwingli şi a botezului copiilor.

Întâlnirile Frăţiei au fost interzise, iar părinţilor li s-a ordonat să îşi boteze copiii în opt zile, dacă nu o făcuseră până atunci, sub sancţiunea expulzării din oraş. Răspunsul a venit pe 21 ianuarie, atunci când Grebel, un mirean, l-a botezat pe Blaurock, preot hirotonit. Până în zilele noastre Frăţia s-a opus botezului infantil; acum ei au mers şi mai departe, cu un pas de fidelitate faţă de idee, introducând botezarea adulţilor. 21 ianuarie 1525 a marcat începutul unei mişcări care a adăugat o nouă dimensiune elanului religios al perioadei respective şi un nou element în istoria creştinismului.

Mişcarea s-a răspândit rapid. Frăţia a început evanghelizarea teritoriilor învecinate cu real succes, convertind şi botezând mulţi oameni. În luna octombrie, Grebel, Manz şi Blaurock au fost toţi arestaţi. După o altă dispută, în care l-au înfruntat iarăşi pe Zwingli, au fost conferiţi judecăţii. Aici Zwingli a cuvântat împotriva lor, aducându-le acuzaţii bazate pe rapoarte cu provenienţă de mâna a doua şi a treia, fără temeiuri faptice. Ei se opuneau tuturor guvernărilor civile, credeau că toate lucrurile trebuie folosite la comun şi afirmau că cei care au căpătat botezul nu putea păcătui. El a mai raportat, după nişte vorbe auzite, o remarcă a lui Blaurock care părea să sancţioneze rezistenţa cu arma în mână.

Cu toate că acuzaţii s-au apărat cu elocvenţă în faţa acestor acuzaţii de comunism şi revoluţionarism, au fost cu toţii condamnaţi la închisoare, în 18 noiembrie, dându-li-se doar pâine şi apă. Pe durata iernii au fost întemniţaţi şi alţi anabaptişti în Zurich, inclusiv Hubmaier, despre care vom spune mai multe ceva mai încolo. Mişcarea a continuat şi a crescut, însă, un nou proces de judecată s-a ţinut în martie 1526, ducând la întemniţarea pe viaţă a celor trei lideri şi a altor paisprezece oameni, inclusiv şase femei. În data de 7 martie, consiliul a emis un decret împotriva rebotezării; pedeapsa pentru nesupunere era moartea prin înecare. Două săptămâni mai târziu, prizonierii au scăpat. Cei trei lideri au apucat-o pe căi separate, propovăduindu-şi însă credinţa. Politica lui Zwingli faţă de anabaptişti a continuat să se înăsprească; în noiembrie, consiliul a decretat pedeapsa cu moarte pentru oricine ar fi ascultat un anabaptist predicând.

În luna decembrie, Manz şi Blaurock au fost prinşi şi judecaţi. Blaurock, care nu era cetăţean al oraşului Zurich, a fost biciuit şi alungat. Manz a fost executat prin înecare, pe 5 ianuarie 1527, devenind astfel primul martir anabaptist. Grebel deja murise, se pare că de ciumă, prin august 1526.

Printre alţi anabaptişti aflaţi în Zurich în acea perioadă era şi Balthasar Hubmaier (m. 1528). El obţinuse diploma de doctor în teologie la Universitatea din Ingolstadt, unde avusese o carieră meritorie. Mai apoi avea să fie predicator prim în catedrala din Regensburg (Ratisbon). Acolo a avut un rol de conducere într-o mişcare antisemită, mişcare care a dus la expulzarea evreilor din urbe în anul 1519. Din 1522 el a abandonat biserica romană. A venit în Zurich şi acolo a expus opinii radicale precum cele ale lui Grebel. A părăsit oraşul după disputa din 1523, fiind supus hărţuirilor din partea autorităţilor imperiale, din pricina convingerilor sale. În 1524 el a scris un mic tom, intitulat Despre eretici şi cei care îi ard pe rug. Este una dintre primele pledoarii în favoarea toleranţei religioase. Dacă ereticii nu pot fi întorşi din greşeala lor prin mijloacele Scripturii, argumenta el, atunci ar trebui lăsaţi în sminteala lor. Inchizitorii care condamnă eretici la ardere pe rug sunt cei mai mari eretici dintre toţi. A arde eretici înseamnă în aparenţă a-L sluji pe Hristos, dar în realitate este o negare a Lui.

Din anul 1525 Hubmaier, locuind acum în Waldshut, a devenit anabaptist, acceptând rebotezarea pentru el şi începând să îi reboteze şi pe alţii. S-a implicat în controversa în care pleda pentru botezarea credinciosului, în timp ce Zwingli argumenta că anabaptiştii tindeau să strice rânduiala stabilită. Mai târziu în decursul anului 1525, trupele austriece au ocupat oraşul Waldshut din cauza convingerilor religioase radicale care se înrădăcinaseră aici, iar Hubmaier a fugit în Zurich, acolo fiind însă repede arestat. Torturat fiind, s-a dezis de opiniile sale, un lucru pe care ulterior avea să îl regrete amarnic. Alungat din oraş, s-a refugiat în cele din urmă în Moravia pentru o vreme. În Moravia, regiune a coroanei de Boemia, nobilii se bucurau de un decret de independenţă şi i-au putut proteja pe radicalii religioşi de pe proprietăţile lor. Unii dintre ei au fost convertiţi de Hubmaier, el fiind capabil să lucreze fără oprelişti în oraşul vecin, Nikolsburg. Se pare că în decurs de şase ani, mii de oameni au fost rebotezaţi.

În interiorul comunităţii însă, a avut loc o scindare. Hubmaier era mai conservator decât alţi lideri, îndeosebi Hans Hut, care fusese puternic influenţat de ideile radicale ale lui Thomas Müntzer. Hubmaier credea că statul era o rânduială a lui Dumnezeu, preconizând şi posibilitatea existenţei magistratului creştin, el sancţionând doar pedeapsa capitală şi războaiele. Grupul mai radical dorea o comunitate a bunurilor şi a negat că creştinii ar putea folosi sabia pentru autoapărare, că ar putea servi ca magistraţi sau că ar trebui să plătească taxe. Hut, ca mulţi dintre anabaptişti, trăia într-o atmosferă escatologică: el se aştepta la venirea iminentă a lui Hristos, despre care spunea că a fost prezisă pentru Rusaliile anului 1528. El credea în viziuni şi vise, ca purtătoare ale revelaţiilor divine. Vorbea cu un entuziasm nestăpânit, care i-a convins pe mulţi; înainte de venirea în Moravia, avusese un real succes în conducerea comunităţii anabaptiste din Augsburg. Era misia lui, afirma el, să vestească îndepărtarea celor fără Dumnezeu de către cei vrednici. În Moravia însă, i s-a opus cu succes Hubmaier, care avea sprijinul nobililor locali, iar Hut a fost întemniţat.

Hut a reuşit să scape şi s-a dus la Viena. În Austria el a predicat cu mare succes. În 1527, în timp ce lua parte la aşa numitul Sinod al Martirilor anabaptiştilor din Augsburg, el a fost arestat, torturat şi conferit judecăţii. Înainte ca judecata să se fi încheiat, a murit, accidental sau în tentativa de a evada. Trupul său a fost ars pe rug.

Atitudinea favorabilă a lui Hubmaier faţă de guvernarea civilă nu l-a scăpat de soartă pe care le-o pregătise această stăpânire civilă anabaptiştilor. În 1526 Ferdinand, fratele regelui Carol al V-lea, a devenit margraf de Moravia, atunci când a fost uns ca rege al Boemiei. El s-a pornit rapid pe zdrobirea anabaptiştilor. Hubmaier şi soţia sa au fost întemniţaţi şi judecaţi. De această dată a rezistat torturii şi a fost ars pe rug în Viena, pe 10 martie 1528. Trei zile mai târziu, soţia sa, de a cărei loialitate conjugală şi principială el nu se îndoise vreodată, a fost aruncată în Dunăre, cu o piatră legată în jurul gâtului.

În Nikolsburg a continuat conflictul dintre facţiunile lui Hubmaier şi Hut, asta până ce seniorul din zonă i-a cerut taberei radicale să îi părăsească ţinutul. S-au mutat la Austerlitz, la vreo 30 de mile spre nord, acolo fiind bine primiţi de nobilii locali; s-au şi stabilit acolo, în 1528. Acest grup din Austerlitz ocupă o poziţie de mare însemnătate istorică, deoarece a fost prima grupare anabaptistă care a format o societate complet comunitară. Urmând exemplul apostolilor şi a bisericii de la începuturi, ei practicau punerea la comun a bunurilor, acestea fiind administrate de oficiali aleşi. Acest fel de comunism a fost pe deplin stabilit începând cu 1529, anul în care a sosit şi Jacob Hutter, a cărui influenţă în rândul lor a fost atât de profundă, încât ei i-au purtat numele şi au fost cunoscuţi de atunci ca hutteriţi.

Hutter era un tirolez care deprinsese meşteşugul de pălărier, de unde şi-a luat şi numele (cuvântul german pentru pălărie este „Hut”). A ajuns conducătorul anabaptiştilor tirolezi şi, pentru a scăpa de persecuţii, a organizat o migraţiune a adepţilor lui către un loc de mai mare siguranţă, în Moravia. El a rămas în Tirol, dar a fost chemat în Moravia pentru a domoli conflictele pricinuite de sosirea noilor veniţi, lucru care agravase discordia care deja era endemică printre anabaptiştii moravieni. Convins de misiunea sa divină de a conduce grupările moraviene, el a reuşit să se afirme până la urmă în poziţia de conducere. A crezut şi că anabaptiştii săi erau adevărata biserică, lucru pe care l-a indus şi celor care îl urmau, biserică dincolo de care nu exista mântuire.

Ferdinand I şi-a continuat eforturile pentru suprimarea anabaptiştilor, astfel că în 1535 ei erau alungaţi din Moravia. Nu aveau unde să se ducă şi au îndurat mari dificultăţi, ca rătăcitori fără de casă. Aceasta era soarta obişnuită a anabaptiştilor din acea perioadă. Hutter, îndemnat de ai săi să caute ceva pentru propria sa siguranţă, s-a întors în Tirol. El credea că suferinţa era inevitabilă pentru cei aleşi şi că acest lucru îi va duce până la urmă la triumf. Prins de autorităţile austriece, el a îndurat cu stoicism şi fermitate tortura. Pe 25 februarie 1536, a fost trimis la moarte prin ardere.

Persecuţia nu a reuşit să înfrângă spiritul hutteriţilor sau să le distrugă organizarea. În 1536 au decis să se împartă în grupuri mici şi să îşi caute locuinţe şi slujbe. Nobilii, care fuseseră refractari în a-i expulza cu un an înainte, au fost bucuroşi să îi primească înapoi, fiind însă atenţi să evite o sfidare făţişă a legii. Frăţia a putut astfel să îşi reclădească vechile comunităţi, să înfiinţeze altele noi şi să organizeze un misionariat sistematic şi eficient, cel mai bun din Europa acelei vremi. Misionarii au fost persecutaţi fără milă; patru cincimi din numărul lor au fost executate. Comunităţile moraviene au fost supuse unei alte perioade de persecuţii crunte începând cu 1547, până la moartea lui Ferdinand din 1564. A urmat apoi o perioadă în care au fost lăsaţi în pace, fiind capabili să îşi desfăşoare activităţile de prozelitism, care adesea erau acompaniate de mândrie şi intoleranţă de sine, dar şi de siguranţă pe sine. Unul din motivele acestei atitudini era numărul mare de secte diferite care s-a dezvoltat în jurul lor în Moravia; conform unui călător veneţian care a trecut prin zonă, erau treisprezece sau paisprezece secte diferite numai în regiunea Austerlitz.

Până şi în cadrul grupării hutterite au existat disensiuni şi lipsă de bună înţelegere. Predicatorii erau dominatori şi exclusivişti; membrii erau în mod constant în conflict unii cu ceilalţi; iar uzul interdicţiei, o trăsătură a comunităţilor anabaptiste, era dus până la extrem printre hutteriţi, membrilor excluşi refuzându-li-se până şi puţină hrană şi băutură. Nu mai puţin adevărat este însă că prosperitatea hutteriţilor şi gradul de toleranţă de care dispuneau s-au dovedit foarte atractive pentru alţi radicali religioşi, care i-au vizitat şi au încercat să se unească cu dânşii. Aici se includ greci, italieni şi poloni.

În 1572 hutteriţii au atins apogeul succesului şi prosperităţii, având cam trei mii de adulţi botezaţi şi o economie înfloritoare. În acel an lucrurile s-au schimbat, atunci când protectorul lor, seniorul Liechtenstein a murit fără a avea urmaşi. În 1576, statul i-a vândut domeniile unui membru al unei familii catolice devotate, care a luat măsuri energice împotriva ereticilor în şi în jurul oraşului Nikolsburg. Faptele sale au fost duse până la sfârşit în secolul al XVII-lea, prin eforturile concertate ale ordinului iezuit şi guvernului austriac. Mii de oameni au murit în timpul persecuţiilor; potrivit unui cronicar, au fost hăcuiţi pe masa de tortură, arşi, perpeliţi în foc, puşi la cazne cu fier înroşit, închişi în case cărora li se dădea foc, spânzuraţi în copaci, spintecaţi cu sabia, înecaţi, înfometaţi în închisoare şi aşa mai departe. Au fost siliţi să trăiască în peşteri şi văgăuni, în păduri, în zone sterpe şi caverne. Până la urmă au fost stârpiţi în Moravia, dar au continuat să existe în alte ţări, inclusiv în Statele Unite.

Trebuie menţionat ceva despre organizarea socială şi economică a acestui comunism hutterit. Motivaţia ei nu a fost una economică, ci religioasă. Bunurile la comun erau văzute ca o expresie a înfrăţirii, a iubirii frăţeşti. Doar dacă toate bunurile erau deţinute în comun se putea înlătura egoismul şi se putea obţine o asemuire cu Hristos. Organizarea hutterită era orice, numai nu individualistă. Comunitatea celor credincioşi era adevărata biserică, dincolo de care nimeni nu putea căpăta izbăvirea, iar fiecare individ al comunităţii datora o supunere totală. Unitatea de bază în comunităţile lor era „gospodăria”, care în mod normal era alcătuită din câteva sute de persoane care trăiau într-o clădire, sub diriguirea unui membru conducător, cunoscut sub denumirea de "gospodar". Toţi membrii mâncau într-o sală de mese la comun; grădiniţele, saloanele pentru bolnavi şi şcolile erau şi ele îngrijite în comun. Dincolo de efecte personale precum îmbrăcămintea şi lenjeria de pat, nu existau posesiuni individuale. Căsătoria cu o persoană din afară rezulta în expulzarea din comunitate; iar tinerele erau uneori obligate să încheie căsătorii care nu erau deloc pe placul lor.

Căpetenia întregii comunităţi hutterite era cel cunoscut sub numele de episcop şef. Sub el se situau "prelaţii Cuvântului" sau înţelepţii, apoi "prelaţii trebuinţelor" sau diaconii. Predicatorii erau aleşi de întreaga comunitate şi aveau multă autoritate. Astfel, Frăţia Hutterită prezenta una dintre cele mai bine organizate comunităţi religioase ale vremii. Dacă nu a înflorit către un model de dragoste frăţească, a atins neîndoielnic o culme de prosperitate economică. Hutteriţii culegeau cele mai mari recolte din regiune, aveau cei mai buni cai. Meşteşugarii lor erau şi ei cât se poate de destoinici.

Anabaptiştii erau oameni cu obiceiuri paşnice, care nu erau interesaţi de răsturnarea violentă a instituţiilor existente. Faptul că au fost consideraţi periculoşi a fost rezultatul, în parte, a doctrinelor lor religioase neortodoxe, doctrine privite ca fiind subversive într-o epocă a uniunii strânse dintre stat şi biserică, iar pe de altă parte din cauza activităţilor unor oameni ca Andreas Carlstadt, Thomas Müntzer şi Melchior Hofmann, precum şi a evenimentelor tragice dintre 1534 şi 1535 din Munster, evenimente care par să fi format părerea celorlalţi despre dânşii.

Andreas Bodenstein von Carlstadt era un vechi coleg din facultate al lui Luther, la Universitatea din Wittenberg, şi a ajuns unul dintre adepţii lui Luther. Totuşi el s-a dus repede dincolo de liderul său în privinţa radicalismului opiniilor, fiind alungat din Saxonia în 1524. Când locuia în Rothenburg, el s-a implicat în Răscoala Ţărănească, fiind întemniţat, dar a scăpat şi a găsit refugiu împreună cu Luther, care şi-a primit generos vechiul adversar în propria casă pentru o vreme, făcându-i posibilă şederea în vecinătatea oraşului Wittenberg din 1525 până în 1529. În ultimii săi ani, Carlstadt a devenit mai conservator. Şi-a sfârşit zilele ca profesor de teologie la Basel, unde ciuma i-a venit de hac în anul 1541.

Vederile sale radicale au avut parte de influenţe. El a fost primul care să declare public o opinie pur simbolică despre împărtăşanie, cum că pâinea şi vinul erau doar nişte simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos şi că Hristos nu era prezent în împărtăşanie. Atât botezul, cât şi sfânta cuminecătură erau nişte ritualuri complet inutile. El a refuzat să boteze copiii şi se pare că ar fi suspendat slujba de împărtăşanie în timp ce era încă preot în Saxonia. A mers astfel chiar mai departe de poziţia anabaptiştilor, deoarece ei credeau încă în aceste rituri, deşi nu în forma lor tradiţională. Opiniile sale despre sfânta împărtăşanie ar fi putut fi influenţate de Zwingli, iar el pare să fi avut un anumit impact asupra umaniştilor şi artiştilor; în 1519 el i-a dedicat o carte lui Albrecht Dürer.

Un personaj mai formidabil a fost Thomas Müntzer, pe care l-au studiat mult în ultimii ani erudiţii occidentali, precum şi comuniştii. Încă de pe vremea lui Friedrich Engels, comuniştii au făcut din el un erou. Müntzer însă, nu era interesat în primul rând de lupta de clasă, ci de religie. Era un om învăţat, cu diplomă în teologie şi cunoştinţe de greacă şi ebraică. Ca preot în oraşul saxon Zwickau, a început să ţină predici care deveneau din ce în ce mai radicale. A devenit asociat cu profeţii din Zwickau, cei care credeau în revelaţii directe de la Sfântul Duh, negau botezul infantil şi priveau izbânda turcilor ca pe antihrist, după care urma să vină Împărăţia milenară. Müntzer a crezut că acest mileniu va fi prefaţat printr-o revoltă sângeroasă a aleşilor, care îi vor măcelări pe cei fără de Dumnezeu.

A început să îşi îndrepte predicile exclusiv către cei săraci şi să îşi pună nădejdea de restaurare a adevărului în oamenii de rând. Discursul lui era atât de incendiar, încât a fost expulzat din Zwickau şi ulterior din Praga. Ca şi Carlstadt, el fusese cândva adeptul lui Luther, mai apoi însă a respins preceptele acestuia. În oraşul saxon Allstedt, unde a ajuns pastor în 1523, el a atras de partea lui un număr mare de adepţi dintre cei provenind din clasele inferioare şi a organizat "Liga Aleşilor" pentru a duce până la final Reforma, urmând să aştepte imediat sosirea mileniului promis. Ca rezultat al conducerii lui, o capelă învecinată a fost distrusă de adepţii săi, în martie 1524. Müntzer nu a ezitat să predice despre iminenta distrugere sângeroasă a celor fără frica lui Dumnezeu, în prezenţa fratelui şi a nepotului lui Frederick cel Înţelept (ambii aveau să fie electori ai Saxoniei), urmându-i să treacă la conducerea acestei lucrări pioase. Aici se pare că el i-a identificat pe cei fără de Dumnezeu în persoana pastorilor luterani şi poate chiar în însuşi Luther. Mai apoi s-a întors împotriva prinţilor, prezicând decăderea lor în viitorul apropiat. Atunci când principii, în mod firesc alarmaţi şi avertizaţi de către Luther, au încercat să îi restricţioneze activităţile revoluţionare, el a replicat prin pamflete, atacându-i în scris deopotrivă pe principi şi pe Luther. Prinţii, scria el, trebuie daţi jos şi conducerea trebuie preluată de cei nevoiaşi, care erau conduşi de Dumnezeu şi Îl slujeau. Profetul lor era, bineînţeles, chiar Müntzer. În august  1524, el a fugit din Allstedt, încălcându-şi promisiunea de a nu părăsi oraşul.

După ce a hoinărit o vreme, predicând şi fiind alungat mereu, cariera sa a ajuns pe culmi şi s-a sfârşit cu Răscoala Ţărănească. El şi-a atras adepţi dintre ţăranii turingieni, pe care i-a îndemnat să grăbească triumful celor cucernici printr-o violenţă neostoită. În luna aprilie a anului 1525, el a luat parte la un raid care a distrus mănăstiri de călugări şi de maici. În aceeaşi lună a scris o epistolă în care se vedea pofta de sânge, trimisă adepţilor lui din Allstedt: "Pe ei, pe ei, cât încă arde focul! Nu lăsaţi săbiile să zacă!" În Frankenhausen era o oaste de opt mii de ţărani, aceştia cerându-i lui Müntzer să îi conducă. El a făcut-o, încrezător că mânia Atotputernicului îi va nimici pe duşmani. Ţăranii nu erau instruiţi, nu erau echipaţi cum se cuvine şi nici nu aveau o conducere militară destoinică. Au înfrunta armata unor prinţi, condusă de Philip de Hesse, oaste bine antrenată, bine echipată şi condusă după regulile artei militare. Ţăranilor li s-a oferit şansa de a pleca fără a li se face vreun rău, dacă îl abandonau pe Müntzer, însă Müntzer le-a făgăduit că Dumnezeu îi va ocroti şi le va aduce izbânda. Prinţii, neprimind vreun răspuns la ofertă,  au trecut la atac. Ţăranii au fost răzleţiţi şi înfrânţi. Aceasta a fost bătălia de la Frankenhausen (15 mai 1525). Müntzer nu a mai trăit mult; a fost găsit ascunzându-se într-o pivniţă şi, după ce a fost torturat, a fost decapitat pe 27 mai. Înainte de moarte, el s-a dezis de convingeri şi a luat sfânta împărtăşanie conform ritului catolic.

Un alt profet aţâţător, cu veleităţi escatologice, a fost Melchior Hofmann, un blănar şvab, care a început tot ca adept al lui Luther, despărţindu-se mai apoi de el. Ca predicator ambulant, el a reuşit un adevărat record de expulzări. A fost alungat din teritoriile Cavalerilor Teutoni şi din cele ale regilor Suediei şi Danemarcei; altă dată a trebuit să îşi ia tălpăşiţa din oraşul Lubeck pentru a scăpa cu viaţă. A devenit anabaptist în Strasbourg, în anul 1530, având ulterior mare succes în Olanda, unde şi-a câştigat un mare număr de adepţi fanatici. În 1531, zece dintre adepţii lui au fost decapitaţi la Haga. Hofmann a petrecut o bună bucată de vreme şi în Strasbourg, oraş care era convins că va fi scena sosirii Împărăţiei lui Hristos. Mai întâi va fi acolo o măcelărire îngrozitoare a necredincioşilor, iar cei credincioşi vor izbândi. Hristos va apărea, întâmpinat de 144.000 de izbăviţi, cei pomeniţi în capitolul al paisprezecelea al Apocalipsei, cu Hofmann ca şi căpetenie. În luna mai 1533, în Strasbourg, Hofmann a provocat intenţionat propria sa arestare. A rămas în închisoare, continuând să prezică asediul şi sosirea Domnului, până la moartea sa din 1543.

Hofmann se vedea ca un Enoh sau Ilie, adică un martor uns pentru A Doua Venire. Spre deosebire de Carlstadt şi Müntzer, nu a fost un om cu înclinaţii spre studiu, dar credea că inspiraţia de la Sfântul Duh îi ţinea loc de educaţie şi că învăţătura din cărţi era doar un obstacol. Învăţăturile sale despre sfârşitul iminent al lumii, viziunile, visele şi revelaţiile sale, profeţiile, toate au avut un efect puternic şi neliniştitor asupra atmosferei încărcate şi saturate religios din acea vreme, îndeosebi în rândul celor săraci, mereu pregătiţi să caute în viitor şi în lucruri supranaturale ceva compensatoriu pentru greutăţile lor zilnice. Deşi a pledat pentru supunerea necondiţionată faţă de guvernarea civilă, care oricum nu avea să dureze prea mult, odată ce lumea se îndrepta iute spre sfârşit, rezultatul inevitabil al faptelor sale au fost violenţa şi tulburările. Contemporanii lui au văzut o legătură între faptele lui din Olanda şi evenimentele tragice din Münster. Printre cei convertiţi de dânsul a fost Jan Matthys, brutar din Haarlem,care ulterior avea să devină lider al mişcării din Münster. Între anii 1528 şi 1536, Ţările de Jos au îndurat războiul, foametea, inundaţiile şi ciuma, intensificându-se aici atmosfera escatologică induse de preceptele lui Hofmann. În Amsterdam, unii dintre acoliţii lui au provocat tulburări în anii 1534 şi 1535; punctul culminant a survenit atunci când o ceată de patruzeci de inşi a încercat să pună stăpânire pe primăria urbei, luând-o cu asalt. Unii melchioriţi, aşa cum erau numiţi adepţii lui Hofmann, s-au rupt de gruparea extremistă, însă prin aceşti extremişti se făceau recrutări în vederea Noului Ierusalim din Münster.

În oraşul episcopal Münster din landul Westfalia, Reforma a fost introdusă în forma ei luterană, în 1532 şi 1533, sub conducerea unui preot pe nume Bernhard Rothmann. Curând, el a adoptat o poziţie radicală, scindând astfel tabăra reformată. Poziţia sa a fost întărită de o infuzie de melchioriţi veniţi din Olanda. Mulţi dintre aceşti nou veniţi erau săraci, iar împreună cu clasa nevoiaşă a oraşului, au fost atraşi de ideile comuniste pe care Rothmann începuse să le accentueze. Creştinii adevăraţi, pretindea el, trebuie să emuleze atmosfera din biserica primară şi să ţină toate bunurile la comun. În primele zile ale anului 1534, el era figura dominantă din viaţa religioasă a oraşului. În acel moment au apărut doi adepţi ai lui Matthys, rebotezându-i pe Rothmann şi pe mulţi alţii. În câteva zile, peste o mie patru sute de oameni au fost rebotezaţi.

Apogeul evenimentelor din Mnster a început odată cu sosirea lui Matthys şi a unuia dintre discipolii lui, Jan Beukelszoon, ştiut ca John de Leyden. Curând, aceştia erau liderii anabaptiştilor şi printr-o răzvrătire înarmată, ei au reuşit să pună mâna pe oraş şi să expulzeze toţi luteranii şi catolicii care refuzaseră să se alăture mişcării lor. La începutul lui 1534, expulzările se şi terminaseră. Se desfăşuraseră pe o vreme rea, rece, fără a se ţine seamă în vreun fel de bătrâni, bolnavi, femei sau copii. Cei alungaţi au fost nevoiţi să îşi părăsească casele şi bunurile, fiind reduşi la statutul de cerşetori. Matthys şi-a exprimat dorinţa de a-i ucide pe cei fără de Dumnezeu, însă a fost oprit de la pasul acesta atât de draconic.

Episcopul din Munster, ajutat deopotrivă de stăpânirea catolică şi cea protestantă, inclusiv de Philip de Hesse, au asediat oraşul. În acest timp anabaptiştii din Olanda au dat năvală în Noul Ierusalim. În aceste condiţii, Matthys şi-a afirmat teocraţia, bazându-se pe comunism şi teroare. Toţi cetăţenii trebuiau să renunţe la banii lor; mâncarea şi locuinţele deveneau proprietate publica, iar uşile caselor trebuiau ţinute neîncuiate tot timpul. Cei care obiectau, erau suprimaţi; când un fierar a vorbit împotriva lui, Matthys a adunat populaţia şi, în prezenţa oamenilor, l-a ucis cu mâna lui. Şi alţii au fost executaţi sau întemniţaţi. Au fost interzise toate cărţile, cu excepţia Bibliei; toate celelalte trebuiau predate autorităţilor, pentru a fi arse. Între timp, în zonele învecinate, din cauza atracţiei pe care o exercita oraşul Munster, guvernele s-au alarmat şi au luat măsuri riguroase împotriva anabaptiştilor, omorând un număr mare dintre ei.

În Duminica Paştelui, pe 4 aprilie, Matthys a primit o poruncă dumnezeiască, aşa credea el, aceea de a conduce o ambuscadă, cu numai câţiva oameni, împotriva asediatorilor. Era convins că Dumnezeu va oferi victoria micului său grup înarmat. În acea luptă el a fost omorât, iar conducerea i-a revenit lui John de Leyden. Acest om fusese copil din flori, un perdant în afaceri, având doar o spoială de educaţie, era însă chipeş şi elocvent, ştiind cum să îşi asigure o poziţie dominantă asupra minţii oamenilor. El a pus în aplicare o schimbare profundă în constituţie, alergând despuiat prin oraş, cu frenezie; au urmat trei zile în care a stat în extaz, timp în care nu a scos un cuvânt. A anunţat apoi că Domnul i-a revelat necesitatea sfârşirii fostului sistem de guvernământ, făcut prin fapte ale oamenilor, înlocuindu-l cu unul care provenea de la Dumnezeu. În capul noului guvernământ s-a numit pe sine, asistat de un organism format din doisprezece oameni numiţi de el, cunoscuţi ca „înţelepţi” sau „juzi ai Triburilor lui Israel”. În septembrie, el s-a încoronat ca rege, anunţând că avea să conducă nu doar oraşul Munster, ci lumea întreagă.

Noul guvern deţinea puterea asupra tuturor afacerilor orăşeneşti şi asupra vieţii cetăţenilor. Meşteşugarii erau siliţi să lucreze fără a fi plătiţi. Pedeapsa cu moartea avea să fie impusă în cazul unui mare număr de lucruri ofensatorii, incluzând aici minciuna, calomnia, avariţia, scandalul, nesupunerea copiilor faţă de părinţi şi a soţiilor faţă de soţi, adulterul, blasfemia, plângerile mincinoase şi comportamentul de nesupunere faţă de noua stăpânire. Cea mai radicală schimbare a fost poligamia, care a întâmpinat la început multă rezistenţă şi chiar o revoltă înarmată, care l-a trimis pe John la închisoare o vreme. În final, el a câştigat şi i-a executat pe rebelii care s-au opus poligamiei. Toate persoanele ajunse la vârsta căsătoriei trebuiau să se căsătorească. Un motiv al poligamiei era numărul mare de femei din oraş, depăşind cu mult numărul bărbaţilor, multe femei fiind abandonate acolo de soţii exilaţi. Mulţi bărbaţi au căpătat mai multe neveste; unul din cei mai entuziaşti a fost chiar John, care avea nu mai puţin de cincisprezece. Unele femei au fost executate pentru refuzul de a se supune noilor legi; unele soţii mai vechi au fost sortite morţii pentru a se fi certat cu soţiile noi ale bărbaţilor lor. Până la urmă, a fost îngăduit divorţul, iar mariajul putea fi întrerupt, astfel că se putea face orice, după bunul plac. Acest lucru a dus la promiscuitate sexuală, un lucru foarte diferit de morala strictă a anabaptiştilor obişnuiţi.

John a căzut în capcanele statutului de monarh, incluzând aici îmbrăcămintea splendidă, curtea de două sute de persoane, coroană, sceptru şi glob, acestea semnificând domnia lui peste întregul pământ. A schimbat numele porţilor şi străzilor oraşului, precum şi pe cele ale zilelor săptămânii, pentru a celebra începutul unei noi ere pentru omenire. Toate acestea pe spinarea maselor, care trebuiau în continuare să se supună confiscării proprietăţilor; casele le erau scotocite, iar multe dintre veşminte şi lenjeriile de pat le erau luate. John a găsit nimerit să îşi pună o gardă de corp înarmată, alcătuită nu din localnici, ci din emigranţi care veniseră fără nimic în Munster, fiind în întregime dependenţi de dânsul.

Episcopul nu stătuse cu mâinile în sân. La începutul lui ianuarie 1535, oraşul a fost complet înconjurat de forţele asediatoare, iar foametea a izbucnit în interiorul lui. Populaţia disperată mânca animale, încălţăminte şi leşuri de morţi. Regele şi curtea sa se pare că aveau alimente din belşug tot timpul. Teroarea s-a înteţit, în efortul de a-i supune pe cei care ridicau glasul. Când înfometarea a ajuns la culme şi generală, John a permis plecarea celor care doreau să plece. Acest lucru nu le-a pus capăt suferinţelor; bărbaţii cu trupuri slăbite au fost omorâţi de trupele de asediu; iar femeilor, copiilor şi bătrânilor nu li s-a îngăduit să treacă printre linii şi au flămânzit în continuare. În cele din urmă, episcopul i-a executat pe unii dintre supravieţuitori şi pe ceilalţi i-a trimis în diferite părţi ale diocezei sale.

Asediatorii au oferit o amnistie locuitorilor oraşului, dacă îl vor preda pe John şi curtea sa, însă teroarea nemiloasă a lui John a împiedicat acest lucru. Până la urmă, oraşul a fost trădat de doi bărbaţi care au fugit la inamic şi au arătat pe unde să atace. În noaptea de 24 iunie, Munsterul a căzut, după o luptă cruntă. Supravieţuitorii au primit oferta de a fi lăsaţi să trăiască, însă au fost masacraţi imediat ce au lăsat armele din mâini. Toţi anabaptiştii de frunte au fost ucişi. John de Leyden şi o mână de oameni de încredere ai lui au fost puşi în lanţuri, timp de câteva luni, fiind expuşi în public. Pe 22 ianuarie 1536, au fost torturaţi până la moarte, cu fierul înroşit, în oraşul Munster. Trupurile le-au fost puse în cuşti de fier şi suspendate de turnul uneia dintre biserici. Munsterul a devenit iarăşi oraş catolic, iar fortificaţiile sale au fost distruse.

Deşi au mai existat câteva manifestări de acest gen, faza violentă a anabaptismului s-a estompat după aceste evenimente dramatice din Munster. Însă întreaga mişcare avea să sufere povara teribilă a asocierii, în conştiinţa publică, cu evenimentele întâmplate acolo. Faptul că ea a supravieţuit s-a datorat, în mare măsură, faptelor lui Menno Simons (1496-1561). Ca preot în  Frisia de Vest, el era într-o poziţie favorabilă pentru a învăţa din excesele celor din Munster, precum şi a confraţilor lor din Olanda. Cele mai vechi dintre scrierile lui constituie un atac la adresa lui John de Leyden, pe care Menno îl identifică cu Antihristul. Între timp, totuşi, el a ajuns să respingă unele dintre doctrinele catolice de căpătâi, iar în 1536 a renunţat de bunăvoie la preoţie. După un timp, în acelaşi an, el a fost rebotezat.

Curând după aceea, şi-a început munca de a strânge, întări şi ridica la loc comunităţile anabaptiste răzleţite. Din 1536 până în 1543, el a acţionat în Olanda, iar drept mărturie a succesului său stau recompensele oferite pentru arestarea sa şi faptul că Carol al V-lea a emis un edict împotriva lui, în 1542. Din anul 1543 şi până la moartea sa, în 1561, domeniul lui de activitate a fost nordul Germaniei. Poziţia sa a fost aceea de şef peste un număr de episcopi, fiecare dintre aceştia fiind însărcinat cu un anumit teritoriu. Acest lucru s-a întâmplat, în mare, ca rezultat al activităţilor lui, iar prin ele mişcarea din Olanda şi nordul Germaniei nu a fost nici distrusă de inamicii ei, nici năpădită de apucăturile fanatice.

Menno a întâmpinat şi opoziţie în rândul anabaptiştilor, prin asprimea crescândă în privinţa interdicţiei, lucru care însemna, aşa cum am văzut, forma anabaptistă de excomunicare şi era însoţită de "ocolire" sau evitarea membrilor excomunicaţi. La o conferinţă din Strasbourg, în anul 1557, întrunire la care erau reprezentate mai multe ţări, Menno şi colegii lui nordici au fost îndemnaţi să fie mai puţin aspri în această privinţă. În locul domolirii, ei şi-au excomunicat oponenţii. În opinia lui, interdicţia şi ocolirea erau aplicabile fiecărei fiinţe umane, chiar şi în cazul relaţiilor dintre soţ şi soţie sau dintre părinţi şi copii. Totuşi, chiar dacă ideile lui erau respinse de mulţi anabaptişti, Menno este considerat cel mai mare lider al lor şi asta se vede şi din faptul că ei sunt cunoscuţi sub denumirea de menoniţi.

SPIRITUALIŞTII

Termenul „spiritualism”, folosit în legătură cu radicaliştii din Reformă, se referă la un tip de religie care minimalizează importanţa formelor exterioare şi organizarea exterioară, micşorând astfel chiar şi autoritatea cuvântului scris al Scripturii. El subliniază religia lăuntrică, iluminarea prin Duh, prin mărturia Cuvântului lăuntric. În termeni generali, spiritualismul se poate regăsi în multe locuri ale perioadei reformiste; erau tendinţe spiritualiste chiar şi la Luther, cu toate că el nu simpatiza deloc cu spiritualiştii. Prin natura conduitei lor, spiritualiştii nu erau întemeietori de biserici sau ai vreunei mişcări organizate, totuşi unii dintre ei au avut o influenţă mare. Carlstadt şi Müntzer pot fi numiţi spiritualişti, însă majoritatea lor poate fi numită paşnică, mai curând decât violentă. Unul dintre cei mai importanţi a fost Caspar Schwenckfeld (1489-1561).

Nobil şi moşier silezian înstărit, el a fost adept al lui Luther o vreme, însă în timp opiniile sale au ajuns divergente de cele ale marelui reformist. Spre deosebire de Luther, el credea că omul justificat prin credinţă nu mai este un păcătos, dar va respecta poruncile lui Dumnezeu pentru a obţine sfinţenia; el era deranjat de absenţa traiului fără renaştere printre discipolii lui Luther. A ajuns să renunţe şi la doctrina prezenţei lui Hristos în pâinea şi vinul Sfintei Împărtăşanii, adoptând o interpretare pur spirituală, cea în care Hristos hrăneşte duhovniceşte sufletul, nu fizic, şi numai sufletul celor care Îl urmează cu adevărat. Luther, în ce îl priveşte, l-a tratat pe Schwenckfeld cu o bădărănie neobişnuită. Schwenckfeld a minimalizat şi importanţa ritualului exterior al botezului, deşi el era diferit de anabaptişti; spre deosebire de ei, el nu tăgăduia botezul cu apă care era făcut în copilărie şi nu accepta botezul credinciosului (adult).

Când Ferdinand a devenit rege al Boemiei şi Ungariei, în 1526, domeniile lui includeau şi Silezia. El a fost mai ostil convingerilor lui Schwenckfeld decât celor ale lui Luther. În 1529 Schwenckfeld a plecat de bunăvoie în exil, fiind tot restul vieţii un hoinar fără de casă, trăind pe ici, pe dincolo şi înfruntând pericolul în mod constant. Totuşi, soarta sa  fost de departe mai bună decât cea a multora dintre ceilalţi radicali; avea prieteni puternici, care i-au făcut favoruri şi i-au acordat ospitalitate. Era implicat în mod frecvent în controverse, una dintre cele mai notabile fiind cea cu Pilgram Marpeck, un lider anabaptist care dorea să îi unească pe anabaptişti şi să contracareze tendinţa lor de a trece de partea lui Schwenckfeld. Schwenckfeld a obiectat la ceea ce el considera a fi o preocupare excesivă a anabaptiştilor faţă de lucrurile exterioare; de asemenea, el situa Vechiul Testament mult mai presus decât o făceau aceştia. În timp ce Marpeck susţinea că creştinii trebuie să fie supuşi statului, însă fără a sluji vreunei autorităţi laice sau a se înarma, Schwenckfeld avea o atitudine mult mai pozitivă faţă de autoritatea civilă. El simţea că autoritatea magistratului era una creştină şi că statul ar trebui să ia măsuri pozitive în domeniile carităţii, educaţiei şi faptelor sociale. Într-o gamă mare de probleme, diferenţele dintre poziţia anabaptistă şi cea a lui Schwenckfeld erau clare.

Schwenckfeld s-a angajat şi într-o polemică cu luteranii. Philip Melanchthon însuşi a luat conducerea în întocmirea unui document care să îl atace pe Luther. Principala diferenţă dintre poziţia lui Schwenckfeld şi cea a lui Luther este că, în timp ce Luther nu găsea în om vreun strop de neprihănire şi justificare, Schwenckfeld credea că omul, prin Hristos, poate fi transformat şi readus în stadiul iniţial, nemuritor şi dumnezeit. Omul nou putea înţelege Cuvântul, atât Cuvântul primar, care înseamnă revelaţia lăuntrică, cât şi pe cel secundar, Cuvântul Bibliei, care putea fi priceput numai de cel care mai întâi a înţeles Cuvântul interior. Pentru Schwenckfeld, biserica era una spirituală şi invizibilă, existând prin timp şi spaţiu şi legată prin credinţă, sub conducerea lui Hristos. Ca atare, el nu se regăsea în nici una dintre bisericile existente şi nici nu avea dorinţa de a întemeia încă una.

Alt important spiritualist a fost Sebastian Franck (1499-1542). Un om bine educat, el a fost hirotonisit ca preot, însă la scurt timp a devenit membru al clerului luteran. Din 1530 s-a mutat către o poziţie spiritualistă şi a părăsit biserica luterană. În primele sale scrieri, el s-a referit la noile secte ale luteranilor, zuinglienilor şi anabaptiştilor, declarând că orice spiritualist va nega toate formele exteriorizate. Biserica exteriorizată, vizibilă, potrivit lui, va merge în Rai după moartea Apostolilor, aşa că timp de o mie patru sute de ani nu a existat vreo adevărată biserică sau sacrament. Adevărul lăuntric însă a rămas şi a fost primit de cei credincioşi de la Duh. Toate lucrurile exterioare ale bisericii trebuiau lăsate deoparte şi nu mai trebuiau luate în seamă. El avea o concepţie vastă despre natura adevăratei biserici, declarând că existau mulţi creştini care nu auziseră vreodată de Hristos, printre aceştia fiind, de pildă, păgâni şi turci.

El îl încuviinţa pe Servetus în privinţa Treimii, asta însemnând că nega doctrina ortodoxă. Aidoma lui Schwenckfeld, el credea că Biblia nu poate fi înţeleasă decât de cei care sunt învăţaţi chiar de Dumnezeu şi a dat avertismente împotriva unei bizuiri prea mari pe cuvântul literal al Scripturii. A minimalizat importanţa comentariilor şi polemicilor teologice, declarând că Cele 10 Porunci şi Crezul Apostolilor conţineau suficientă doctrină pentru creştinii cucernici. Chiar a subliniat ceea ce el a considerat contradicţii în Biblii. Opiniile sale au întâmpinat o opoziţie atât de puternică, încât a fost obligat să ducă viaţa hoinară a radicaliştilor religioşi, până ce s-a refugiat, în cele din urmă, în Basel, unde şi-a petrecut ultimii ani în tihnă, căsătorindu-se cu o femeie care venea cu o zestre frumuşică. În 1540, o adunare a teologilor în Schmalkalden, printre ei aflându-se Melanchthon şi Bucer, i-a condamnat pe Franck, Schwenckfeld şi pe anabaptişti, accentuând importanţa bisericii rânduite şi pe cea a Cuvântului.

Una dintre numeroasele scrieri ale lui Franck a fost o traducere a cărţii lui Agrippa von Nettesheim despre vanitatea ştiinţelor. Franck a împărtăşit opiniile lui Agrippa despre  nesiguranţa cunoaşterii umane şi asta l-a dus către o poziţie mai tolerantă decât cea obişnuită în vremea lui. Odată ce întreaga cunoaştere este fără rost, conform ideilor lui, greşeala şi adevărul sunt distribuite în mod egal printre creştini şi necreştini, ortodocşi şi eretici. El afirmă că a învăţat mai multe de la Platon, Plotinus şi Hermes Trismegistus, decât de la Moise.

Schwenckfeld şi Franck sunt singurii doi oameni cunoscuţi care pot fi numiţi spiritualişti în secolul al şaisprezecelea. Influenţa lor, chiar prin natura intrinsecă a convingerilor lor, este imposibil de măsurat; cu toate acestea, ea a fost mare. Ideea unei religii lăuntrice, fără rugi formale şi ritualuri îndeplinite, a avut un farmec puternic faţă de oamenii care erau indiferenţi sau dezgustaţi de dogmatism şi bigotism, lucruri manifestate uneori de bisericile oficiale. Deşi persoanele care etalau puncte de vedere atât de radicale erau trataţi ca nişte nelegiuiţi de către autorităţile acelor zile, influenţa lor tacită, lucrând ca şi cum ar fi fost sub evenimentele de suprafaţă, a continuat să ofere multor oameni o interpretare mai satisfăcătoare a traiului creştin decât putuseră găsi în altă parte. Tradiţia creştină şi poate că şi supravieţuirea creştinismului, le datorează mult. Posibil ca ei să ilustreze ideea lui Paul Tillich, care a spus că "... cei care în istorie par slabi, la sfârşit modelează istoria."(10)

RAŢIONALIŞTII EVANGHELICI

În unele privinţe, cei mai radicali şi cutezători dintre dizidenţii perioadei Reformei au fost acei oameni cunoscuţi acum drept raţionalişti evanghelici. Ei respingeau deopotrivă sfintele taine ale protestanţilor şi catolicilor, credeau în raţiune ca sursă a adevărului religios şi se deosebeau prin respingerea doctrinei Treimii. Ei aveau în comun caracteristici ale anabaptiştilor şi spiritualiştilor; se pare că negau botezul infantil şi minimalizau tradiţiile exteriorizate. Ca şi anabaptiştii, dar spre deosebire de spiritualişti, ei credeau în formarea de grupări ale credincioşilor cu gândire asemănătoare. Au apărut îndeobşte din sudul Europei, adesea din Italia, iar într-un anume fel se poate spune că ei reprezintă spiritul Renaşterii aplicat la religie; cutezanţa gândirii lor în faţa tradiţiei rânduite, încrederea avută în raţiune şi sorgintea italiană fac acest lucru cel puţin plauzibil. Michael Servetus şi Sebastian Castellio, despre care s-a vorbit cu alt prilej în această carte (vezi capitolul 14), erau printre numele cele mai importante ale lor. Aici vom evidenţia doi oameni: Lelio Sozzini şi nepotul lui, Fausto Sozzini.

Lelio Sozzini (latinizat ca Laelius Socinus, 1525-1562) era membru al unei distinse familii de legiuitori din Siena. Studierea Bibliei l-a făcut să ajungă protestant, încă de foarte tânăr, fiind atras încă de la început de elementele cele mai radicale ale mişcării. Aceste tendinţe erau încurajate, fără doar şi poate, de şederea sa în Elveţia, un refugiu preferat de radicalii religioşi din Italia pe care el a avut prilejul să îi întâlnească, precum şi de lungile sale călătorii. În Polonia, unul din locurile vizitate, doctrina Treimii începuse deja să fie pusă la îndoială. Avea obiceiul să îi prezinte pe Calvin şi ceilalţi prin întrebări despre doctrinele teologice ambigue, iar Calvin l-a sfătuit să îşi ţină în frâu curiozitatea. El l-a criticat pe Calvin pentru executarea lui Servetus, a cărui moarte i-a îndreptat lui Lelio atenţia spre doctrina Treimii. Deşi ortodoxia îi era pusă sub semnul întrebării, el a reuşit să trăiască în Zurich fără a avea probleme serioase, până la sfârşitul vieţii.

Nepotul lui, Fausto, care l-a vizitat adesea, după moartea unchiului său i-a moştenit hârtiile şi cărţile. Fausto Sozzini (latinizat ca Faustus Socinus, 1539-1604) este o figură majoră în istoria Reformei. Sienez precum unchiul său, el a trăit în Italia, Franţa şi Elveţia, înainte de a se muta, în anul 1579, în Polonia, care avea să fie centrul activităţilor lui. Înainte de acest moment, părerile lui teologice radicale începuseră deja să se dezvolte. El insista pe faptul că în Biblie nu exista nimic care să contravină raţiunii, ca atare trebuia emisă o interpretare raţionalistă a Scripturii.  A refuzat să adere la doctrina tradiţională a celor două naturi ale lui Hristos. Părerea sa era că, în timp ce s-a aflat pe pământ, El a fost pur uman; după înviere însă, Dumnezeu a împărtăşit cu El puterea şi l-a făcut, deşi era om, adevărat Dumnezeu. Omul este muritor prin firea lui, potrivit lui Fausto; şi Hristos, fiind în întregime om, era de asemenea muritor. Hristos nu a oferit satisfacţie pentru păcatul omenesc; a-i face pe nevinovaţi să sufere era un lucru nedemn de Dumnezeu. În loc să sublinieze moartea lui Isus pe cruce, el a pus accent pe învierea şi înălţarea Sa; în locul mâniei lui Dumnezeu, el a subliniat iubirea milostivă a Lui.

Când Fausto a ajuns în Polonia, a venit într-o ţară care ocupa o poziţie singulară în istoria Reformei. Deşi condusă de regi catolici, ea a oferit refugiu dizidenţilor religioşi din toată Europa. Această situaţie neobişnuită a fost posibilă în mare măsură particularităţilor constituţiei polone. Monarhia era slabă; din 1572, ea era electivă. Nobilimea aveau multă putere, iar membrii erau capabili să ofere protecţie pe domeniile lor reformiştilor religioşi şi radicalilor, cei ale căror idei le erau pe plac. Condiţiile au devenit chiar mai favorabile în timpul domniei regelui Sigismund al II-lea (1548-1572). El era un catolic care refuza să prigonească disidenţii religioşi, iar în limbajul întrebuinţat în acele vremuri, el a declarat că nu va încerca să forţeze conştiinţa nimănui, deoarece nu era menirea sa să trâmbiţeze ce ar trebui oamenii să creadă şi ce nu. În 1555, Dieta poloneză, organismul reprezentativ naţional, a permis ca fiecare nobil să introducă pe domeniile sale orice formă de închinare doreşte. Cam în acelaşi timp, a fost organizată o biserică reformată, puternic calvinistă. Când Polonia şi Lituania au fost unite prin Unirea de la Lublin, în 1569, ideile reformiste şi radicale s-au răspândit în Lituania.

Când Dieta s-a reunit în anul 1573, pentru a alege un succesor al lui Sigismund, membrii catolici au fost în favoarea candidaturii lui Henry Anjou, fratele regelui Franţei. Pentru a domoli temerile iscate în rândul protestanţilor de cunoscuta legătură a lui Henry cu masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu, din anul precedent, catolicii au încuviinţat o "Confederaţie a Varşoviei ", o garanţie a libertăţii religioase a tuturor sectelor, ceea ce a făcut ca Polonia să fie unică în Europa acelor vremuri. Henry a fost ales rege şi a trebuit să abdice, cu destulă şovăială, printr-o declaraţie. Când a renunţat la tronul polon, în 1574, pentru a deveni rege al Franţei, succesorul lui, Ştefan Bathory (1575-1586) a trebuit să păstreze aceleaşi circumstanţe. Deşi catolic, a păstrat în timpul domniei sale o politică a toleranţei.

În interiorul Bisericii Reformate poloneze s-a iscat o schismă atunci când unii membri, începând cu 1550, au început să nege doctrina Treimii. Aceşti membri s-au desprins oficial de biserică în anul 1563 şi şi-au întrunit primul sinod în 1565. Noua lor organizaţie era cunoscută ca Biserica Reformată Minoră a Poloniei. A fost cea dintâi biserică antitrinitariană organizată a Europei. I s-au opus deopotrivă catolicii şi protestanţii ceva mai ortodocşi, fiind scindată apoi chiar în interiorul ei. Deşi toţi membrii respingeau doctrinele ortodoxe ale botezului şi Treimii, ei nu cădeau de acord cu nici un chip ce precepte să accepte în locul acestora.

A mai existat un conflict în sânul noii biserici, privind relaţia dintre creştini şi lumea laică. Membrii acestei biserici nu puteau cădea la un acord privind chestiunile deţinerii de proprietăţi, a serviciului militar, a plătirii de taxe în scopuri militare sau în deţinerea de funcţii publice. Gruparea mai extremă, crezând în separarea completă de stat şi de viaţa civilă, afirma că este greşit că un creştin să facă aceste lucruri. Deoarece el nu trebuie să se împotrivească răului, creştinului îi este oprit până şi să apeleze la lege pentru remedierea unor nedreptăţi suferite, spuneau ei. El trebuie să se resemneze cu pierderea a orice îi este luat de vreun potrivnic şi să se supună oricărui cotropitor, chiar şi turcilor.

Aceste poziţii extreme au atras cel mai mult pe cei care aveau cel mai puţin de pierdut de pe urma lor, adică săracii şi refugiaţii străini, chiar dacă şi unii nobili au aderat la aceste convingeri, eliberându-şi şerbii şi renunţând la folosirea săbiei. Centrul principal al celor care susţineau această poziţie era comunitatea din Rakow, întemeiată în 1569, într-un efort de desprindere de lume şi de creare a unei societăţi ideale. Împotriva poziţiilor extremiste susţinute de racovieni stăteau mulţi nobili şi alţi membri ai Bisericii Reformate Minore. Pentru dânşii, autoritatea civilă era rânduită de Dumnezeu; un creştin poate avea o funcţie publică, chiar şi cea de rege; poate deţine proprietăţi; poate avea şerbi; şi poate pune mâna pe arme în apărarea ţării sale, a bunurilor sale şi a vieţilor şi bunăstării familiei sale şi a sa. Nu era greşit să te bucuri de a te fi născut nobil sau să te adresezi legii pentru îndreptarea unor nedreptăţi.

Aceste controverse au luat amploare când Fausto Sozzini a ajuns în Polonia, în 1579. El a cerut să fie primit în Biserica Reformată Minoră în anul care urma, însă a fost refuzat. Exista un număr de diferenţe între el şi biserică, cea mai importantă fiind practica bisericii de a boteza prin scufundare, practică negată de dânsul. El argumenta că botezul cu apă, şi cu atât mai mult rebotezarea, nu erau necesare creştinilor. Principala opoziţie faţă de el venea de la comunitatea anabaptistă Rakow, care obiecta împotriva spiritului său raţionalist şi, după părerea lor, lumesc. El nu a devenit niciodată membru al bisericii cu care a fost atât de îndeaproape asociat. Ulterior, deşi nu în Polonia, biserica avea să fie numită sociniană, după numele lui.

Cu toate acestea, racovienii i-au cerut să îi apere prin scrierile despre ideile lor privind societatea şi statul, la vremea aceea fiind atacate. El a făcut asta într-un mod mult mai moderat decât se obişnuia, încercând să înlăture acuzaţiile cum că aceste opinii ar fi subversive pentru ordinea publică. Ca atare, el a făcut multe concesii autorităţii civile: un creştin poate avea o slujbă publică, dacă nu varsă sânge; poate merge chiar şi la război, dacă nu răneşte pe nimeni; şi îşi poate căuta dreptate la curtea de judecată, dacă nu cere pedepsirea părţii care i-a adus daune. În ciuda acestor idei conciliatoare şi a altora, el s-a lovit de mânia regelui şi a fost nevoit să se ascundă o vreme.

În decursul anilor, ideile extremiste ale racovienilor s-au estompat, iar părerea dominantă în biserică a ajuns să garanteze dreptul şi îndatorirea creştinului de a primi şi a participa la activităţile statului şi societăţii. Fausto însuşi s-a apropiat de această convingere mai mult. El a influenţat mult generaţia tânără, care obiecta la stricteţea celor mai în vârstă, iar în speranţa obţinerii unor răspunsuri şi eliminarea îndoielilor, Fausto a ajuns să îşi modifice deseori propriile opinii. Oricum, el a refuzat întotdeauna sancţionarea sub pedeapsa capitală pentru creştini, indiferent de circumstanţe. Pedeapsa cu moartea pentru criminali este interzisă, deoarece ea îi privează de şansa de a se pocăi şi astfel şi de câştigarea vieţii veşnice. (Tradus în termeni mai laici, această afirmaţie nu este departe de cea a lui Albert Camus privind pedeapsa capitală, aşa cum le exprima acesta în lucrarea „Reflecţii despre ghilotină”.) Pe de altă parte, dacă cineva omoară un om accidental, în timp ce se apără, acesta este un păcat, însă unul mai lesne de iertat. Şi nimeni nu ar trebui să îşi bată soţia, atât timp cât nu este sigur că acest lucru o va face să se îndrepte în comportament.

Influenţei lui Fausto i s-a dat credit pentru purificarea bisericii de fostul ei aspect extremist. Celebrul Catehism Racovian din anul 1605 ne arată plenitudinea schimbării. Fausto a început să lucreze la acest lucru în 1603, însă a murit în 1604, înainte de a termina, alţii ducând lucrul la bun sfârşit. El sancţiona, cu prevederea corespunzătoare pentru respectarea legii lui Hristos, deţinerea de slujbe la stat, depunerea de jurăminte, acţionarea în instanţe de judecată şi interesele necuvenite. În această perioadă, moderaţia crescândă a mişcării a întărit-o, până la stadiul în care a început să aibă propagandă în ţările străine. În secolul al şaptesprezecelea, Frăţia Poloneză, aşa cum au ajuns să fie numiţi, a întreprins călătorii misionare în multe regiuni, ajungând în apus până în Anglia şi făcând convertiţi. În 1658, membrii Bisericii Poloneze Minore au fost alungaţi din ţară de către Dietă, iar în anul 1660 au plecat. Influenţa lor a continuat şi este vie şi astăzi în grupările unitariene din diferite ţări, inclusiv Anglia şi Statele Unite.

CONCLUZIE

Unul dintre cele mai neplăcute aspecte ale Reformei este persecuţia brutală care a fost aplicată pretutindeni radicaliştilor religioşi. Suferinţa la care au fost supuşi aceşti oameni, în esenţă paşnici şi vrednici, este incomensurabilă. S-a spus deseori că această persecuţie a fost pricinuită de atitudinea lor faţă de societate, guvernământ şi serviciul militar, respingerea obligaţiilor sociale părând să fie o ameninţare mare la ordinea rânduită şi fiind întâmpinată de un efort neprecupeţit de a-i extermina. Fără îndoială, se pot spune multe din această perspectivă; societatea va riposta în mod firesc, uneori cu o furie panicardă la aparentele ameninţări la stabilitatea ei. Însă nu trebuie să ne gândim că motivaţiile religioase date pentru aceste persecuţii au fost simple pretexte. Bisericile erau mai puternice decât sunt actualmente, iar problema mântuirii mai importantă; cei ale căror convingeri erau disonante ortodoxiei timpului acela puteau foarte bine să pună sub semnul întrebării şi destinul privind viaţa veşnică al celor care nu erau de acord cu dânşii, iar suprimarea opiniilor radicalilor putea fi, în esenţă, suprimarea propriilor tale îndoieli.

Din fericire, persecuţia nu a reuşit să reducă la tăcere totalmente vocile radicalilor, iar ei au trăit şi au adus contribuţii inestimabile la societatea şi religia modernă. Ideea unei biserici bazate pe voluntariat, separată pe cât posibil de stat; ideea unei religii a spiritului, neconstrânsă prin formă, crez sau ritual; şi ideea aplicării gândirii raţionale în chestiunile religioase, lucruri fără de care am fi mai săraci. Intensitatea persecuţiilor ne face să realizăm largul impact pe care ideile radicale l-au avut; ar fi interesant să ştim de ce atât de mulţi oameni s-au convertit acestor idei, dacă erau liberi să o facă. După toate dovezile, numărul lor a fost cu adevărat impresionant.

horizontal rule

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate