Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Proiectul Betania
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

horizontal rule

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

 

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

horizontal rule

 

Articolele din acest număr:

 

Monarhianismul [pagina 1]

[click aici...]

Monarhienii [pagina 1]

[click aici...]

INTERVIU PENTRU ANGAJARE FR. NICOLESCU P. [pagina 2]

[click aici...]

Memorialul celor 50 [pagina 2]

[click aici...]

horizontal rule

Monarhianismul

 

Monarhianism (mono - "unul"; arche - "conducere") a fost o greşeală referitoare la natura lui Dumnezeu. Care s-a dezvoltat în secolul al doilea A.D.  S-a născut ca o încercare de a menţine monoteismul şi a respinge triteismul.  Din nefericire, ea contrazice doctrina ortodoxă a Treimii.  Monarhianismul învaţă că există un singur Dumnezeu ca persoană unică:  Tatăl.  Treimea înseamnă că există un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.  Treimea este monoteistă, nu politeistă cum le place unora dintre criticii ei să susţină.  Monarhienii erau împărţiţi în două mari grupări, monarhienii dinamici şi monarhienii modalişti.   


Monarhianismul dinamic spune că Dumnezeu este Tatăl şi acel Isus este doar un om, negând subzistenţa personală a Logosului şi afirmând că Sfântul Duh era o forţă sau o prezenţă a lui Dumnezeu Tatăl.  În prezent, grupările din această categorie sunt Martorii lui Iehova, Christadelfiani şi Unitarieni.  În plus, anumiţi monarhieni dinamici antici mai erau cunoscuţi şi ca Adopţionişti, care spuneau că că Isus a fost testat de Dumnezeu şi după ce a trecut testul şi prin botezul Său, a fost înzestrat cu puteri supranaturale de Dumnezeu şi adoptat ca Fiu.  Învăţătorii antici ai monarhianismului dinamic au fost Theodotian, un tăbăcar din Bizanţ de prin 190 A.D. şi Pavel din Samosata, un episcop de Antiohia din Siria pe la 260 AD. 


Monarhianismul modalist învaţă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt doar modalităţi ale unei singure persoane care este Dumnezeu.  Cu alte cuvinte, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt persoane simultane şi separate, ci transpuneri consecutive ale unei persoane.  Praxeas, un preot din Asia Minor, propovăduia asta în Roma prin anul 200 AD.  Grupările contemporane în această categorie generală sunt grupurile Penticostale ale Unităţii, cunoscute ca Biserica Penticostală Unită şi Biserica Apostolică Unită.  Oricum, modaliştii din prezent susţin că numele lui Dumnezeu este Isus.  Ei pretind şi botezul "în numele lui Isus", nu "în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh" pentru mântuire.

 

Courtesy of http://www.carm.org/

horizontal rule

Monarhienii

Eretici din secolele al doilea şi al treilea. Cuvântul, Monarchiani, a fost prima dată folosit de Tertullian ca apelativ pentru grupul Patripassian (adv. Prax., x) şi a fost folosit din când în când de antici. În timpurile moderne a fost extins asupra grupurilor timpurii de eretici, care se disting ca dinamişti sau adopţionişti, monarhieni – de la monarhienii modalişti, sau patripassieni [sabelieni].

I. DINAMIŞTII SAU ADOPŢIONIŞTII

Toţi creştini care susţin unitatea (monarhia) lui Dumnezeu ca doctrină fundamentală. La   patripassieni principiu de căpătâi era să nege Treimea, iar din acest motiv au fost denumiţi monarhieni. Însă adopţioniştii, ori dinamiştii, nu pretindeau această denumire, pentru că ei nu au început de la monarhia lui Dumnezeu, iar greşeala lor este strict cristologică. O relatare despre ei, totuşi, trebuie oferită aici, pentru că denumirea de monarhieni le-a fost atribuită în ciuda protestelor repetate ale istoricilor dogmei. Dar numele lor antic şi precis era Theodotieni. Fondatorul sectei a fost un tăbăcar din Bizanţ pe nume Theodotus. El a venit la Roma în timpul papei Victor (cca. 190-200) sau mai devreme. El propovăduia (Philosophumena, VII, xxxv) că Isus a fost un om născut dintr-o fecioară conform îndemnului Tatălui, că El a trăit ca oricare om şi a fost foarte pios; că la botezul Său în Iordan, Hristosul s-a coborât asupra Lui în chip de porumbel, iar ca atare minunile (dynameis) nu le putea face până ce Duhul (pe care Theodotus l-a numit Hristos) s-a coborât şi s-a manifestat prin El. Ei nu admit că asta l-a făcut Dumnezeu; dar unii dintre ei spun că El a devenit Dumnezeu după înviere. S-a relatat că Theodotus a fost prins, împreună cu alţii, în Bizanţ, ca şi creştin, şi că l-a tăgăduit pe Hristos, iar ceilalţi din tovărăşia sa au fost martirizaţi; el a fugit la Roma, unde şi-a scornit erezia pentru a-şi scuza decăderea, spunând că el tăgăduia omul, şi nu pe Dumnezeu. Papa Victor l-a excomunicat, iar el şi-a întocmit o sectă, despre care se spune că a absorbit multe studii laice. Hippolytus spune că ei argumentau pe marginea Sfintei Scripturi pe baze de silogism. Euclid, Aristotel şi Theofrastus erau cei pe care îi admirau, iar pe Galen îl adorau de-a dreptul. Probabil ar trebui să bănuim, ca şi Harnack, că Hippolytus ar fi avut puţine obiecţii legate de studiul lui Platon ori a stoicilor, deşi i-au displăcut exegezele lor pur literare, care neglijau sensul alegoric. Ei au corectat şi textul Scripturii, dar versiunile lor diferă, cea a lui Asclepiodotus era diferită de versiunea lui Theodotus, precum şi de cea a lui Hermophilus; iar copiile lui Apolloniades nici măcar nu se potrivesc una cu alta. Inii dintre ei "au negat legea şi proorocii" şi trebuie spus, ei l-au urmat pe Marcion în respingerea Vechiului Testament. Singurul discipol al tăbăcarului despre care ştim ceva mai precis este tizul lui,  Theodotus bancherul (ho trapezites). El a adăugat doctrinei maestrului său opinia că Melchisedech era o putere celestă, un fel de avocat al îngerilor din ceruri, aşa cum Isus Hristos a fost pentru oameni pe pământ (un punct de vedere regăsit printre sectele de mai târziu). (Vezi MELCHISEDECHIENII). Această învăţătură s-a sprijinit, desigur, pe Evrei, vii, 3, şi este respinsă de Sf. Epifanius ca erezie, în "Melchisedechienii", după ce îl atacase şi pe tăbăcar, în "Theodotienii". După ce a aflat de o serie de argumente a ambilor eretici, este probabil că din unele scrieri ale sectei dinainte de Hippolytus, a cărui lucrare pierdută "Sintagmă împotriva tuturor ereziilor" i-a furnizat lui Sf. Epifanius toate informaţiile. După moartea papei Victor, Theodotus, bancherul, şi Asclepiodotus au plănuit să-şi ridice secta din poziţia unei şcoli oarecare, precum cea a gnosticilor, la rangul de Biserică, precum cea a lui Marcion. Printre ei era un anumit duhovnic pe nume Natalius, pe care l-au convins să le fie episcop pentru un salariu de 150 denarii (24 de dolari) pe lună. Natalius a devenit astfel primul antipapă. Dar după ce li s-a alăturat, el a fost frecvent avertizat, în viziuni, de Domnul, care nu voia ca un martir al Său să piară în afara Bisericii. El nu a ţinut seamă de viziuni, de dragul onorurilor şi câştigului, dar în cele din urmă a fost chinuit noaptea de sfinţii îngeri, astfel că dimineaţa, înlăcrimat şi grăbit, s-a îmbrăcat în pânză de sac şi şi-a pus cenuşă în cap în faţa papei Zefirinus şi a căzut în genunchi în faţa clericilor, chiar şi a laicilor, arătându-le urmele loviturilor, iar după unele împotriviri, a fost reprimit în comunitate. Această istorisire este spusă de Eusebius II (VI, xxviii) după lucrarea "Micul labirint" a contemporanului său Hippolytus, lucrare compusă împotriva lui Artemon, un lider ulterior al sectei (probabil cca. 225-30), pe care nu-l menţionase în "Sintagma" sau în  "Philosophumena". Cunoştinţele noastre despre Artemon, ori Artemas, se limitează la  referirile despre el făcute la finalul Consiliului din Antiohia împotriva lui Pavel din Samosata (aproximativ 266-268), unde despre acest eretic s-a spus că l-ar fi urmat pe  Artemon, când de fapt învăţăturile lui Pavel este doar o dezvoltare ceva mai teologică şi studiată a theodotianismului (vezi Pavel din Samosata).

Secta probabil a dispărut pe la mijlocul secolului al treilea, nefiind vreodată foarte numeroasă. Tot ce ştim despre ea provine de la Hippolytus. Lucrarea sa "Sintagma" (cca.205) este apoi rezumată de un pseudo-Tertullian (Praescript., lii) şi de Philastrius, şi dezvoltată apoi de Epifanius (Haer., liv. lv); lucrarea "Micul labirint" (scrisă prin 139-5, citată de Eusebius, V, 28) şi "Philosophumena" încă există. A se vedea şi a sa "Contra Noetum" şi fragmentul "Despre melchisedechieni şi theodotieni şi athingani", publicată de Caspari (Tidskr. für der Evangel. Luth. Kirke, Ny Raekke, VIII, 3, p. 307). Dar aceşti  athingani sunt o sectă de mai târziu, pentru care trebuie studiaţi MEDCHISEDECHIENII. Monarhianismul lui Photinus pare să fi fost înrudit cu cel al theodotienilor. Toate speculaţiile despre originea teoriilor lui Theodotus sunt fanteziste. El nu este legat sub nici o formă de ebioniţi. Secta Alogi a fost uneori categorisită ca monarhieni. Lipsius, în lucrarea sa "Quelenkritik des Epiphanius" îi bănuia că ar fi chiar Filantropi, legat de faptul că ei negau logos-ul, iar Epifanius îl numeşte pe Theodotus un apopasma al acestor  Alogi; însă este doar o presupunere, nefiind dedusă de el din Hippolytus. De fapt, Epifanius ne asigură (Haer. 51) că aceşti Alogi (aceştia fiind Gaius şi partizanii lui) erau ortodocşi ca şi cristologie (vezi MONTANIŞTII).

II. MODALIŞTII

Monarhienii propriu zişi (modaliştii) au exagerat unitatea Tatălui şi a Fiului, făcându-I o singură persoană; astfel că distincţiile în Sfânta Treime sunt energii sau moduri, nu persoane: Dumnezeu Tatăl apare pe pământ ca Fiu; de aici li s-a părut oponenţilor că monarhienii susţineau că Tatăl a suferit şi a murit. În occident ei erau numiţi patripassieni, în timp ce în est erau îndeobşte numiţi sabelieni. Primul care a vizitat Roma a fost probabil Praxeas, care mai înainte fusese în Cartagina, pe la 206-208; aparent, se pare însă că el nu fusese tocmai un eretic, iar argumentele combătute de Tertullian ceva mai târziu în cartea sa "Adversus Praxean" sunt, fără îndoială, a monarhienilor romani (vezi PRAXEAS).

A. Istoric

Noetus (de la care şi termenul Noetieni) era din Smyrna (Epifanius, dintr-o scăpare, spune că din Efes). El se autointitula Moise, iar pe fratele său - Aaron. Când a fost acuzat, în faţa prezbiteriatului de afirmaţia sa cum că Tatăl a suferit, el a negat; dar după ce şi-a făcut câţiva discipoli, a fost interogat iar, apoi alungat din sânul Bisericii. A murit curând după aceea, fără a primi o înhumare creştină. Hippolytus declara batjocoritor că ar fi fost un discipol al lui Heraclitus, asta în contul unirii contrariilor pe care le susţinea când Îl numea pe Dumnezeu deopotrivă vizibil şi invizibil, sensibil şi nepăsător. Un elev al său, Epigonus a venit la Roma. Deoarece nu era menţionat în "Sintagma" lui Hippolytus, care a fost scrisă într-unul din primii cinci ani ai secolului al treilea, era un necunoscut în Roma, ori nu ajunsese încă. Potrivit lui Hippolytus (Philos., IX, 7), Cleomenes, un adept al lui Epigonus, a fost lăsat de papa Zefirinus să înfiinţeze o şcoală, care a înflorit sub aprobarea sa şi cea a lui Callistus. Hagemann ne îndeamnă să concluzionăm că acest  Cleomenes nu a fost noetian deloc, ci că ar fi fost un oponent ortodox al teologiei eronate a lui Hippolytus. Acelaşi scriitor dă cele mai ingenioase şi interesante (însă greu de crezut) motive pentru identificarea lui Praxeas cu Callistus; el dovedeşte că monarhienii  atacaţi în cărţile lui Tertullian "Contra Praxean" şi "Philosophumena" aveau dogme identice, care nu erau neapărat eretice; el neagă că Tertullian ar fi vrut să înţelegem că  Praxeas a venit în Cartagina, şi explică că combatantul nenumit al lui Praxeas ar fi, nu Tertullian însuşi, ci Hippolytus. E drept, e uşor să presupunem că Tertullian şi Hippolytus au înfăţişat strâmb opiniile oponenţilor lor, dar nu se poate dovedi că Cleomenes nu a fost un adept al ereticului Noetus şi că Sabellius nu provenea din şcoala acestuia; mai mult, nu este evident faptul că Tertullian l-ar ataca pe Callistus sub un pseudonim.

Sabellius a devenit curând liderul monarhienilor din Roma, poate chiar înainte de moartea lui Zefirinus (cca. 218). Epiphanius ne spune despre el că şi-ar fi întemeiat opiniile despre Evanghelie conform egiptenilor, iar fragmente din respectiva scriere apocrifă susţin această afirmaţie. Hippolytus spera să-l convertească pe Sabellius la propriile păreri, şi a atribuit eşecul influenţei exercitate de Callistus. Aşa că papa, până la urmă, l-a excomunicat pe Sabellius - cca. 220 ("înspăimântându-mă", spune Hippolytus). Hippolytus îl acuză pe Callistus acum că ar născoci o nouă erezie prin îmbinarea opiniilor lui  Theodotus cu cele ale lui Sabellius, chiar dacă erau amândoi excomunicaţi (a se vedea CALLISTUS I, PAPA). Sabellius se pare că mai era în Roma când Hippolytus a scris Philosophumena (între 230 şi 235). Despre faptele sale anterioare şi ulterioare nu se cunoaşte nimic. Sf. Vasile şi alţii îl numeau ”libianul din Pentapolis”, dar se pare că asta din pricina faptului că Pentapolis colcăia de sabelianism, cum arăta Dionysius din Alexandria, cca. 260. Un număr de montanişti conduşi de Aeschines s-a transformat în  modalişti (dacă Harnack are dreptate numind modalismul ca şi credinţă originală a montaniştilor şi privindu-l pe Aeschines ca fiind conservator). Sabellius (sau, cel puţin, adepţii lui) au amplificat considerabil noetianismul original. Încă mai exista sabelianism în secolul al patrulea. Marcellus din Ancyra a dezvoltat un monarhianism al său, care a fost dus mult mai departe de discipolul său, Photinus. Priscillian a fost un monarhian extrem şi la fel şi Commodian ("Carmen Apol.", 89, 277, 771). "Prologurile monarhiene" despre Evanghelii, care se află în cele mai vechi manuscrise ale Vulgatei (traducerea latină a Bibliei), au fost atribuite de von Dobschütz şi P. Corssen unui autor roman din timpul lui Callistus, însă ele sunt aproape sigur opera lui Priscillian. Beryllus, episcop de  Bostra, este menţionat vag de Eusebius (H. E., VI, 33) că ar fi propovăduit că Mântuitorul  nu avea o preexistenţă distinctă înainte de Întrupare, şi că nu avea o dumnezeire a Lui, ci că dumnezeirea Tatălui locuia în el. Origen a polemizat cu el într-un consiliu şi l-a convins de greşeala sa. Amănuntele disputei i-au fost cunoscute lui Eusebius. Nu este clar însă dacă Beryllus a fost modalist sau dinamist.

B. Teologia

Au fost multe lucruri nesatisfăcătoare în teologia Treimii şi în cristologia scriitorilor ortodocşi ai perioadei pre-niceene. Învăţătura simplă tradiţională era explicată prin idei filozofice, care tindeau să ascundă la fel de bine cum elucidau. Distincţia Fiului de Tată  era exprimată prin aceea că Fiul avea propriile Sale funcţii, aparte de ale Tatălui, în privinţa creării şi păstrării lumii, fiind astfel un Dumnezeu derivat şi secundar. Unitatea Divinităţii era îndeobşte văzută prin referirea la unitatea originii. Se spunea că  Dumnezeu cel din eternitate era singur, cu Cuvântul Său, care era unul cu Sine (ca Raţiune, in vulca cordis, logos endiathetos), înainte ca Cuvântul să fie glăsuit (ex ore Patris, logos prophorikos); sau a fost născut şi a devenit Fiu în scopul creaţiei. Doar alexandrienii au insistat asupra generării Fiului de la începutul eternităţii; însă astfel Unitatea lui Dumnezeu era şi mai puţin manifestată. Scriitorii care au teologizat aşa ceva pot exprima adesea ideea tradiţională de Unitate în Treime, dar aşa ceva se potriveşte cu greu platonismului filozofiei lor. Teologii au apărat, prin urmare, doctrina Logos-ului cu preţul a două fundamentale doctrine ale creştinismului, şi anume Unitatea lui Dumnezeu şi Dumnezeirea lui Hristos. Se pare că ei au despicat Unitatea lui Dumnezeu în două sau chiar în trei, pentru a face din Isus Hristos ceva mai puţin decât supremul Dumnezeu  Tatăl. Acest lucru este eminamente adevărat pentru principalii rivali ai monarhianismului, Tertullian, Hippolytus şi Novatian. (Vezi Newman, "The Causes of Arianism", în "Tracts theol. and eccles.") Monarhianismul a fost un protest împotriva acestei filozofări elevate, care pentru simplitatea credinciosului arăta mai mult a mitologie sau a emanaţie gnostică. Monarhienii susţineau răspicat că Dumnezeu este unul, întreg şi perfect, şi că Isus Hristos este Dumnezeu, întregul şi perfectul Dumnezeu. Asta era corect, chiar aproape necesar, şi de asemenea e lesne să vedem de ce teologi ca Tertullian şi Hippolytus li s-au opus (pentru că protestul lor era tocmai împotriva platonismului pe care aceşti teologi l-au moştenit de la Iustin şi apologeţi), şi este de înţeles în aceeaşi măsură ca apărătorii credinţei să fi întâmpinat cu căldură, la început, întoarcerea monarhiană la simplitatea credinţei, "ne videantur deos dicere, neque rursum negare salvatoris deitatem" ("ca nu cumva să pară că susţin doi Dumnezei ori, pe de altă parte, că Îl neagă pe Mântuitor ca Dumnezeu suprem". - Origen, "Despre Titus", frag. II). Tertullian, opunându-li-se,  afirma că împotriva lui erau neinstruiţii; ei nu puteau înţelege fascinantul cuvânt oikonomia, el fiind convins că astfel a salvat; ei au declarat că el propovăduia doi sau trei  Dumnezei, strigând "Monarchiam tenemus." Astfel, Callistus i-a reproşat lui  Hippolytus, şi nu fără temei, că propovăduia doi Dumnezei.

Deja Sf. Iustin ştia despre creştini care propovăduiau identitatea Tatălui şi a Fiului  ("Apol.", I, 63; "Dial.", cxxviii). La Hermas, ca şi la Theodotus, Fiul şi Sfântul Duh se confundă. Dar îi era rezervată lui Noetus şi şcolii lui negarea categorică a faptului că unitatea lui Dumnezeu cel suprem este compatibilă cu distincţia persoanelor. Se pare că ei priveau Logos-ul ca pe un nume oarecare, sau aptitudine, sau atribut, făcând din Fiu şi Sfântul Duh simple aspecte ale diferitor moduri de existenţă ale Tatălui, subliniind totodată că ei îl identifică pe Hristos cu Dumnezeu. "Dar ce rău fac?" a fost replica lui Noetus către prezbiterii care îl interogau, "sşăvindu-L pe Hristos?" Ei au răspuns: "Şi noi cunoaştem ca adevărat un singur Dumnezeu; îl ştim pe Hristos; ştim că Fiul a suferit aşa cum ar fi suferit El şi a murit aşa cum ar fi murit El, ridicându-se iar într-a treia zi, şi este la dreapta Tatălui, şi va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi; iar ce am învăţat , asta declarăm" (Hippol.; "Contra Noetum", 1). Astfel ei l-au combătut pe Noetus prin tradiţie – Crezul Apostolilor este îndeajuns; deoarece Crezul şi Noul Testament fac, într-adevăr, o distincţie clară a Persoanelor, iar formulele şi rugăciunile tradiţionale erau la fel, fără greşeală. Odată ce sistemul monarhian a fost transpus în limbaj filozofic, nu a mai fost văzut ca fiind vechiul creştinism. S-a folosit şi zeflemeaua; ereticilor li s-a spus că dacă Tatăl şi Fiul ar fi fost într-adevăr identici, atunci nici o tăgadă din partea lor nu ar mai putea evita concluzia că Tatăl a suferit şi a murit, apoi s-a aşezat de-a dreapta propriei persoane. Hippolytus ne spune că papa Zefirinus, pe care l-a zugrăvit ca un om bătrân şi prost, a declarat, la insistenţa lui Callistus: "Cunosc un singur Dumnezeu Isus Hristos, şi în afara Lui, nici un altul care s-a născut şi a suferit"; dar a adăugat: "Nu Tatăl a murit, ci Fiul". Naratorul este un potrivnic nepăsător; însă noi putem vedea de ce bătrânul papă  vedea afirmaţia simplă a lui Sabellius într-o lumină favorabilă. Hippolytus declară că  Callistus a spus că Tatăl a suferit cu Fiul, iar Tertullian spune la fel despre monarhienii pe care îi atacă. Hagemann crede că Callistus-Praxeas a atacat cu precădere doctrina apologeţilor şi a lui Hippolytus şi Tertullian, care desemna pentru Tată atribute precum  nepăsarea şi invizibilitatea şi Îl indicau doar pe Fiu capabil de a deveni simţitor şi vizibil, punând pe seama Lui opera creaţiei, precum şi operaţiunile ad extra. Este adevărat că monarhienii s-au opus acestei tendinţe spre platonic în general, dar nu este evident că ei ar fi susţinut şi că toată lucrarea lui Dumnezeu ad extra este comună celor Trei Persoane de natură divină; ci se pare că ei au spus pur şi simplu că Dumnezeu ca Tată este invizibil şi impasibil, însă devine sensibil şi vizibil ca Fiu. Această explicaţie îi aduce, în mod curios, pe aceeaşi linie cu adversarii lor. Ambele tabere Îl reprezentau pe Dumnezeu ca unul şi unicul în eternitate . Ambele tabere afirmau că naşterea Fiului a fost un demers ulterior; doar Tertullian şi Hippolytus o datează înaintea creaţiei, iar monarhienii probabil că nu înaintea Întrupării. Mai mult decât atât, identificarea Tatălui cu Fiul, susţinută de ei,  nu era favorabilă unui punct de vedere concis despre Întrupare. Tocmai insistenţa asupra  unităţii lui Dumnezeu subliniază şi distanţa dintre Dumnezeu şi om, şi este probabil să fi conchis că uniunea lui Dumnezeu cu omul era o şedere oarecare sau o unire exterioară, după modelul ideii care i-a fost atribuită lui Nestorius. Ei vorbeau de Tată ca "spirit" şi de Fiu ca "carne", nefiind tocmai surprinzător faptul că monarhianismul similar al lui Marcellus trebuie să fi provenit din theodotianismul lui  Photinus.

Este imposibil de ajuns la părerile filozofice ale lui Sabellius. Hagemann gândea că el a pornit de la sistemul stoic la fel de sigur precum adversarii lui au pornit de la cel platonic. Dorner a dat prea mult frâu liber imaginaţiei sale asupra doctrinei lui Sabellius; Harnack este prea fantezist cu privire la originile doctrinei. De fapt, ştim puţin despre el, doar faptul că el a spus că Fiul era Tatăl (la fel şi Novatian, "De. Trin." 12, cum relatează papa Dionysius). Sf. Atanasie ne arată că el a spus că Tatăl este Fiul şi Fiul este Tatăl, într-o singură ipostază, dar cu două nume (ca şi Epifanius): "Deoarece este o împărţire a harurilor, însă acelaşi Duh, astfel că Tatăl este acelaşi, doar că este extins [platynetai] în Fiu şi Duh" (Orat., IV, c. Ar., xxv). Theodoret zice că el vorbea de o ipostază şi o întreită  prosopa, (în greceşte – faţă, mască) în vreme ce Sf. Vasile spune că el admitea de bunăvoie trei prosopa într-o ipostază. Aceasta este întocmai, atât cât cuvintele pot reda, faimoasa formulare a lui Tertullian, "tres personae, una substantia" (trei persoane, o substanţă), dar Sabellius se pare că se referea la "trei moduri sau personaje într-o persoană". Tatăl este Monada în care Fiul este un fel de manifestare: pentru că Tatăl în Sine este tăcut, inactiv (siopon, hanenerletos) şi vorbeşte, creează şi lucrează ca Fiu  (Atan., 1. c., 11). Aici avem iar o paralelă cu învăţătura apologeţilor despre Cuvânt ca Raţiune şi Cuvântul rostit, doar cel din urmă fiind numit Fiu. S-ar părea că diferenţa între  Sabellius şi oponenţii lui stă în principal în insistenţa sa asupra unităţii ipostazei după emanarea Cuvântului ca Fiu. Nu pare prea limpede că el l-ar fi privit pe Fiu ca începând de la Întrupare; conform unui pasaj din Sf. Atanasie referitor la asta, se poate ca el să fi fost de acord cu apologeţii în datarea apariţiei Fiului începând cu actul creativ al lui Dumnezeu. Dar avem prea puţine texte pe care să ne bazăm, şi este foarte incert ca  Sabellius să fi lăsat oarece scrieri. Monarhianismul este în mod frecvent combătut de  Origen. Dionysius din Alexandria a luptat cu sabelianismul în mod destul de imprudent. În secolul al patrulea arienii şi  semi-arienii se pare că se temeau de sabelianism, iar alianţa papei Iulius şi a lui Arhanasius cu Marcellus dă o anumită nuanţă acuzaţiilor împotriva formulărilor niceene, ca deschizătoare de drum pentru sabelianism. Părinţii din secolul al patrulea (ca, de pildă, Sf. Grigore din Nisa, "Contra Sabellium", ed. Mai) par să fi studiat o formă ceva mai dezvoltată decât cea cunoscută de Hippolytus ("Contra Noetum" şi "Philosophumena") şi prin el, de Epifanius: finalizarea creaţiei constă în întoarcerea Logos-ului de la omenescul lui Hristos la Tată, astfel că unitatea originală a Naturii Divine este, până la urmă, doar temporar compromisă, dar în final va fi restabilită, căci Dumnezeu poate fi iar un întreg în întregul Său.

Principalele noastre surse originale pentru monarhianismul timpuriu al tipului modalist sunt Tertullian, "Adversus Praxean", şi Hippolytus, "Contra Noetum" (fragment) şi "Philosophumena". Lucrarea "Contra Noetum" şi pierduta "Sintagma" au fost folosite de  Epifanius, Haer. 57 (Noetienii), dar sursele lui Epifanius Haer. 62 (Sabelienii) sunt nesigure. Referinţele la Origen, Novatian şi părinţii de mai târziu sunt destul de nedesluşite.

Courtesy of http://www.newadvent.org

 

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate