Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

De ce baptiştii nu sunt protestanţi?

horizontal rule

De ce nu suntem protestanți


de Daniel Chamberlin


Broken Arrow, OK

 

Reforma protestantă din sec. 16 a fost o binecuvântare amestecată, și dulce și amară. Baptiștii se bucură de multe adevăruri asociate adesea cu reforma, ca și suveranitatea lui Dumnezeu în toate lucrurile, îndreptățirea doar prin credință și vederi înalte despre închinarea la Dumnezeu. Am beneficiat de multe scrieri uimitoare, din partea autorilor protestanți. Pe de altă parte, unele aspecte ale reformei au fost mereu un ghimpe în coasta baptiștilor. Unele din aceste situații sunt de bază și nu pot fi sacrificate pe altarul unității, pentru a avea legătură cu protestanții de azi.

 

Desigur, aceste situații care nu se negociază nu pot fi tratate aici. Vom încerca doar să menționăm șase zone de diferențe între baptiști și protestanți. Nu dorim să interpretăm greșit protestanții, printr-o imagine grosolană. Nici nu îndrăznim să sugerăm că toți protestanții sunt pierduți – sau că toți baptiștii sunt salvați.

 

  1. Imaginea noastră despre Scripturi. În timp ce majoritatea pretinde că crede în Biblie ca singură regulă de credință și practică, accentul protestanților asupra crezurilor tinde să submineze subtil această poziție. B. B. Warfield a numit Declarația de credință Westminster (WCF de aici înainte) . . . cristalizarea finală a elementelor religiei evanghelice….baptiștii cred că un astfel de limbaj ar trebui folosit doar la descrierea Bibliei. În timp ce baptiștii folosesc confesiuni de credință, ca sumar al adevărului biblic, nu luăm nimic altceva în considerare decât Scriptura, ca standard. Când dezbatem, mai degrabă spunem Cuvântul lui Dumnezeu spune . . ., decât confesiunea mea spune . . . . Nu avem alt crez decât Scriptura.

 

   WCF are cuvinte în cap. 1 care merg prea departe și pentru noi:

 

Sfatul lui Dumnezeu cu privire la toate lucrurile necesare slavei Lui, salvării omului, credinței și vieții, este fie stabilit expres în Scriptură, fie prin consecințe necesar și bune poate fi dedus din Scriptură.

 

Acest a deduce din Scriptură a lăsat ușa deschisă supra-impozării sistemului legământului asupra Scripturii. Apoi, Scriptura este interpretată de legământ și nu legămintele sunt interpretate de Svriptură..

 

   2. Părerea noastră despre legăminte. Prot­estantismul vede doar un legământ, cu diferite administrații. Cum spune Gal. 4:24-26 , . . . acestea Sunt două legăminte: …vedem ceva nou în noul legământ (sau NT).  care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa. (2 Cor. 3:6). Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, (Evrei 9:15).

 

   Deși credem că sfinții din VT erau salvați prin harul lui Dumnezeu, fără fapte, nu egalizăm vechea economie ( național, et­nic, socio-politico-religioasă) cu cea nouă (spirituală, fără distincții naționale sau sociale și fără ambiții politice). În timp ce vedem o continuitate între legământul vechi și cel nou, nu vedem identitate. Sunt diferențe semnificative între VT și NT, deși scopurile harului lui Dumnezeu operează în ambele.

 

   Vedem deci, NT ca un cuvânt final asupra VT și nu invers. Spre deosebire de cei ce cred în legământ și dispensaționaliști, stăm în NT și interpretăm VT în lumina NT.

 

   3. Părerea noastră despre biserică. Protestant­ismul poartă din rădăcinile sale romano catolice o mentalitate sacră. Dacă cineva era membru al societății, trebuia să fie și membru al bisericii. Linia de distincție dintre biserică și stat a devenit confuză, botezul copiilor a apărut. Aceste biserici au devenit compuse intenționat din regenerați și neregenerați. S-au făcut eforturi pentru a se justifica eroarea pe baza ritului VT al circumciziei.

 

   Baptiștii iau poziția NT de membru regenerat al bisericii. Nu este nici un caz în NT de botez al copiilor, nici de botezul necredincioșilor. Suntem recunoscători că unii protestanți onești admit aceasta. Cei care pretind altceva trebuie să susțină din tăcere.

 

   Vedem misiunea bisericii ca în primul rând spirituală, nu socială sau politică. Suntem mai interesați de proclamarea harului salvator decât de harul comun. Suntem peregrini, cetățeni ai Împărăției cerești. Mesajul nostru nu a fost niciodată salvați generația aceasta, ci fiți salvați de această generație (vezi Fapte 2:40).

 

   Mai mult, credința că fiecare biserică este autonomă ne face să respingem toate formele de ierarhie bisericească. În lucrurile spirituale, nu este o curte mai înaltă pe acest pământ decât adunarea locală. Chestiunile majore din bisericile NT erau decise de votul membrilor, nu de comitetul de bătrâni, prezbiteri, sinoade, episcopi sau arhiepiscopi.

 

   Respingem conceptul protestant al unei biserici universale invizibile și ecumenismul ce apare natural din acest concept. Dumnezeu îi cunoaște cu siguranță pe cei care sunt ai Lui și ne vede ca fiind o singură adunare sau biserică până ce toți aleșii lui Dumnezeu vor fi adunați în slavă. Deși fiecare credincios este în familia și în Împărăția lui Dumnezeu, biserica NT este o adunare locală, vizibilă.

 

   4. Părerea noastră despre porunci. Botezul și cina Domnului sunt poruncile simbolice ale lui Hristos, date bisericii, nu indivizilor, familiilor sau societății pe larg Botezul este doar pentru cei credincioși; Cina este doar pentru credincioșii botezați. Deoarece noi nu recunoaștem stropitul copiilor ca fiind botez scriptural, îi îndepărtăm de la masă pe cei care nu au fost scufundați ca și credincioși. Deoarece suntem responsabili doar pentru botezul membrilor noștri și deoarece nu îi putem invita la masă pe cei asupra cărora nu avem autoritatea de a-i disciplina, restricționăm Cina la membrii adunării noastre.

 

   Aceste porunci sunt simbolice și nu salvează ele în sine și nici nu dau har. Dar WCF declară, în fiecare sacrament este o relație spirituală, sau o uniune sacră, între semn și lucrul semnificat; astfel, numele și efectele unuia sunt atribuite celuilalt. În comentariul său la WCF, A. A. Hodge afirmă. . . prin folosirea corectă a semnului, harul semnificat este transmis (p. 329). Hodge spune, sacramentele sunt pentru a aplica credincioșilor beneficiile noului legământ (p. 331). Comentând în legătură cu botezul, WCF spune, . . . prin folosirea corectă a poruncii, harul promis nu este doar oferit, ci expus și dat de Duhul Sfânt….pentru baptiști, acest limbaj este alarmant de similar cu regenerarea prin botez.

 

   5. Părerea noastră despre convertire. În lumina celor de mai sus, trebuie să afirmăm fără echivoc că credem că salvarea este o operațiune directă a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nici un har salvator nu este dat prin mijlocul privilegiilor familiale sau naționale.. Copiii credincioșilor sunt la fel de depravați și pierduți ca și copiii necredincioșilor. Promisiunea din Fapte 2:39 care spune Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce Sunt departe acum, în oricît de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.

 

Dumnezeu salvează individual, nu colectiv. Botezul copiilor și conceptul de copil al legământului obscură adevărul despre regenerare și convertire.

 

   6. Părerea noastră despre istoria biserici. Poate fi o surpriză pentru protestanții contemporani și pentru romano catolici să afle că baptiștii nu își au originea la reformă. Cu cât istoricii vechi, chiar cei opuși principiilor baptiste, au admis aceasta, cu atât tind scriitorii moderni să o ignore, nege sau anuleze. Sunt dovezi puternice care afirmă că bisericile evanghelice, având esența credinței, cunoscute prin diferite nume, au existat în Europa din zilele apostolilor din vechime. Confesiunea Waldensiană din 1120 este un exemplu de credință evanghelică din acele vremuri.

 

   Acești Anabaptiști, numiți astfel de dușmanii lor, erau persecutați de pseudo creștinii oficiali, apostați sub Constantin. Acești oameni erau strămoșii noștri în credință. (desigur, nu ne identificăm cu unele secte eretice, care au fost eronat clasificate cu ele). Mulți au uitat că parte din teologia lui Calvin a luat formă din anabaptiști. Calvin a recunoscut că și el a fost odată Waldensian. (Leonard Verduin, The Anatomy of a Hybrid, p. 199.)

 

   Când a venit reforma, acești anabaptiști au răsuflat ușurați, dar au descoperit repede că protestanții îi puteau persecuta la fel de sever, recurgând la același model al Romei. S-a uitat din istoria americană că primul amendament la Constituție, care garanta libertate religioasă deplină, a luat ființă împotriva dorințelor multor protestanți coloniști. Baptiștii din Virginia, mai ales John Leland, erau responsabili pentru acest amendament.

 

   C.H. Spurgeon a sumarizat bine poziția noastră:

 

Noi credem că aptiștii sunt creștinii originali. Nu ne-am început existența la reformă, am fost reformatori înainte de Luther sau Calvin; nu am venit din biserica Romei, deoarece nu am fost în ea niciodată, dar avem o linie neîntreruptă până la apostoli. Am existat întotdeauna, din zilele lui Hristos și principiile noastre, uneori mascate și uitate, c un râu subteran, au avut întotdeauna aderenți onești și sfinți…(Metropolitan Tabernacle Pul­pit, 1861, p. 225.)

 

. . . noi, cunoscuți printre oameni, în toate vremurile, prin nume diferite, ca Donatiști, Novatiani, Pauliciani, Petrobrussiani, Cathari, Arnoldisti, Hussiți, Waldenseni, Lollardzi, și anabaptiști, am ținut la puritatea bisericii și separarea ei de guvernările omenești. Părinții noștri erau obișnuiți cu greutățile, nu cu ușorul. Ei ne dau nouă, copiii lor, o linie neîntreruptă ce vine de la apostoli legitim, nu din mizeria Romei…. (Ibid., p. 613.)

 

   După 20 de ani Spurgeon a reit­erat,

 

Cu mult timp înainte ca protestanții să fie cunoscuți, acești oribili anabaptiști, numiți astfel pe nedrept, protestau pentru un Domn, o credință, un botez. Imediat ce biserica vizibilă a început să se despartă de evanghelie, acești oameni s-au ridicat , pentru a se ține tare de calea bună și veche….uneori, istoria scrisă rău ar vrea să credem că au murit. Dar suntem aici, binecuvântați și înmulțiți… (Metropolitan Tabernacle Pulpit, 1881, p. 249.)

 

  În concluzie, suntem recunoscători lui Dumnezeu care ne-a arătat aceste lucruri. Mustrăm pe orice baptist care este mândru datorită cunoașterii acestor adevăruri. Dacă Dumnezeu ne-a dat aceste adevăruri, trebuie să le primim cu umilință.

 

   Admitem că nu vorbim pentru toți care se numesc baptiști azi. Uni nu vor fi de acord cu noi, fără îndoială. Putem spune doar că acestea sunt situații în care conștiința noastră este legată și nu putem face compromisuri.

 

[Tratat de Daniel Chamberlin, Pastor, Covenant Baptist Church, Broken Arrow, OK.]

horizontal rule

Origini creștine ca istorie evreiască

 

Annette Yoshiko Reed (Universitatea Pennsylvania)

 

[versiunea nepublicată engleză a articolului englezesc în O nouă perioadă evreiască – cultura evreiască în era seculară

vedere enciclopedică, ed. Y. Yovel, et al., Keter Publishing House, 2007]

 

Unii cititori ar putea fi surprinși să găsească un articol despre originile creștine într-o enciclopedie despre istoria evreiască. Cu jumătate de secol în urmă ar fi fost imposibil în cercurile învățaților. În cercetările trecute cu privire la creștinism, era obișnuit ca Isus și Pavel să fie numiți fondatori ai unei noi religii, care era prin definiție și origini, diferită de iudaism. Consistentă cu învățătura teologică creștină și instituțională a majorității învățaților vechi ai NT, studiile lor adesea luau de bun modelul supersesionist al istoriei: ridicarea creștinismului era văzută ca și restaurarea religiei biblice, care se presupunea a fi coruptă de iudaismul post-biblic. Chestiunile confesionale, apologetice, și istorice erau similar amestecate de partea cealaltă a împărțirii religioase și disciplinare. Ca un ecou la descrierile tradiționale rabinice despre Isus ca fiind magician, evreu apostat și înțelept ratat, istoricii evrei anulau adesea creștinismul ca fiind un mesianism rătăcit ce duce departe de către amestecul neamurilor.

 

Curente recente de cercetare au deschis calea spre o nouă înțelegere a originilor creștine ca parte integrată și integrantă a istoriei evreilor.

 

Dacă Isus Însușii ar trebui numit un învățător înțelept evreu, revoluționar politic sau profet apocaliptic, este un consens tot mai mare al învățaților că mișcarea Isus a fost una din cele mai revitalizante din iudaismul primului secol. Studiile au abordat identitatea evreiască a lui Pavel, care este tradițional considerat fondatorul creștinismului neamurilor și autorul anti-nomianismului creștin. La fel, istoricii au adus lumină nouă cu privire la restul NT, citind aceste texte în termenii continuității mișcării lui Isus, contacte, și conflicte cu alte grupări evreiești. În acest timp, cercetarea originilor creștine a îmbogățit înțelegerea noastră despre istoria evreiască veche.

 

1.Învățătura cu privire la originile creștinismului de la al doilea război mondial

 

Apariția acestor noi abordări a fost predicată, în primul rând în paradigma din cercetarea NT de la al doilea război mondial. Un număr de învățați creștini au răspuns la ororile Holocaustului amestecând imaginea evreilor și a iudaismului cu NT și abordând locul posibil al acestor texte în preistoria anti-semitismului modern. Aceleași decade au văzut stabilirea unor situații noi, instituționale pentru studiul secular al religiei și participarea crescută a învățaților non creștini la cercetarea NT. Împreună, aceste dezvoltări au ajutat la adoptarea unui discurs care este adaptat la trecut și care caută să situeze mai mult NT în contextul său istoric și cultural original, distinct de statutul său curent de scriptură creștină.

 

În același timp, experimentarea noilor modele și abordări de la alte discipline, de la clasici la sociologi, a oferit perspective proaspete cu privire la originea creștină. Afirmațiile NT despre evrei și iudaism au fost citite tot mai mult în termeni de retorică ambivalentă a formării identității comune și dinamica complexă socio-culturală a auto definirii religioase. Ironic, rezultatul a fost o nouă recunoaștere a 2 orientării interioare evreiești cu privire la unele declarații aparent anti evreiești despre farisei, saduchei, scribi și alții.

 

Ultimii 50 de ani au fost marcați de apariția unei noi conștiențe și aprecieri a diversității iudaismului în perioada celui de al doilea Templu (536 BCE–70 CE), catalizat în mare parte de descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă. Recuperarea acestor texte de mult pierdute a ajutat la sublinierea multiplicității bogate a iudaismului pre-rabinic. Ca rezultat, cercetarea iudaismului celui de al doilea Templu a rezultat în dubii cu privire la imaginea tradițională a fariseilor ca lideri de facto ai poporului evreu, înainte de distrugerea Templului. Departe de a fi proto-rabini cu autoritatea ratificată de sprijinul popular, fariseii sunt acum văzuți ca una din multele secte. Împreună cu adoptarea unor abordări mai critice pentru studiul literaturii clasice rabinice, acest nou accent pus pe diversitatea în iudaismul celui de al doilea Templu a subminat mult noțiunea unui iudaism principal care a dus direct la religia rabinilor. În prezent, imaginea noastră despre iudaismul pre-rabinic este ca o tapițerie făcută din fire multe care se intersectează. La fel, povestea ridicării rabinilor la putere este spusă acum în termenii unui proces prelungit, format de competiția din interiorul evreiesc, ca și de criza externă.

 

Ramificațiile acestor păreri se regăsesc în studiul iudaismului, dar efectele cu privire la studiul creștinismului sunt la fel de marcate. În trecut, învățații din istoria evreiască și origini creștine puteau fi complici în afirmarea unui iudaism monolitic din care a ieșit creștinismul și cu care poate face o pauză curată. Dar nu mai este cazul.

 

Recuperarea unui iudaism multiform al celui de al doilea Templu ne-a deschis ochii cu privire la continuarea largă a credinței bazate pe Biblie și practică din care Isus și ucenicii Lui erau parte. În conformitate, întrebări istorice cu privire la trecutul evreiesc al creștinismului a dus treptat la recunoașterea că mișcarea Isus se potrivește surprinzător în iudaismul timpului. Dovezi ale originii creștine sunt cercetate de istorici evrei și arheologi pentru a obține informații cu privire la religie, politică, și cultură pe pământul Israelului în primul secol.

 

2. Isus și iudaismul

 

Sarcina a fost cea mai ușoară și productivă în cazul lui Isus. Gânditorii evrei de la Abraham Geiger au fost interesați de Isus dintr-o perspectivă specifică evreiască.

 

Geiger, Claude Montefiore, și alții au apelat la Isus ca precedent pentru eforturile lor de a reforma iudaismul în sec. 19-20.

 

Aceste abordări evreiești ale lui Isus se bazau pe o distincție clară între Isus din istorie și Hristosul credinței. Primul este un evreu galileean ale cărui acțiuni și învățături în timpul vieții au adus lumina în istoria și cultura evreilor, iar al doilea este Salvatorul a cărui semnificație este legată de susținerea plină de credință în a învierii și statutului Său divin.

 

Cei doi tind să fie inextricabili în scrierile vechi despre Isus, scrise din perspectivă creștină confesională. Odată cu maturarea studiului secular al religiei, distincția dintre cele două a luat formă istorică la creștini și la evrei. Învățații evrei, ca David Flusser, au scris studii despre Isus istoric, în contextul său evreiesc. și în anii recenți, învățații creștini au fost deschiși la ideea unui Isus evreu. De fapt, cărți populare arată tot mai mult vederile lui Geiger, Montefiore, și Flusser cu privire la partea evreiască a lui Mesia creștin.

 

Partea evreiască a lui Isus este dovedită sursele antice. În rapoartele vechi despre viața sa din evangheliile NT, nu găsim nimic care să arate că Isus s-ar f văzut altceva decât eveu. Evangheliile au fost scrise la decade după moartea lui Isus, într-o vreme în care unii membrii ai mișcării lui Isus încercau să se distingă de contemporanii evri. Aceste texte păstrează tradiția despre Isus predicând în sinagogi, vizitând Templul, sărbătorind Paștele,interpretând Biblia ebraică și dezbătând chestiunile halakhice cu fariseii. Mai mult, Isus învață prin pilde care amintesc ca și formă și conținut de meshalim literaturii înțelepciunii evreiești și de Midrash rabinic. Chiar enunțurile lui apocaliptice și mesianice se potrivesc bine cu iudaismul din acea vreme, o vreme de nesiguranță și greutăți când mulți avertizau cu sfârșitul lumii. Găsim aluzii că el ar fi înțeles mesajul lui ca fiind pentru evrei în particular; după Ev. Matei, de exemplu, instruiește pe ucenici să predice numai la oile pierdute ale lui Israel, (10:6).

 

Evreismul lui Isus este evident chiar în predica de pe munte (Mat. 5-7), un set de învățături tradițional văzute de creștini ca semnificând desprinderea lui de iudaism. Totuși, găsim și aici enunțuri pentru a observa întreaga Tora (5:17-20). Astfel de afirmații arată o perspectivă interesantă cu privire la polemicele sale împotriva fariseilor, ridicând posibilitatea ca el și urmașii lui să se fi văzut ca angajați în dezbateri interioare evreiești, asemănătoare argumentelor dintre alte secte din timpul Templului al doilea. Găsim paralele între învățăturile lui și tradiția rabinică de mai târziu. Evangheliile atribuie lui Isus o versiune a regulii de aur (Mat. 7:12) care face o paralelă cu zicerea că Talmudul (b. Shabbat 31a) o atribuie lui Hillel. În tradiția rabinică, versiunea lui Hillel este celebrată ca esența iudaismului. Învățații creștini din vechime au citit versiunea lui Isus ca respingere a presupusului iudaism legalist al vremii, paralela rabinică sugerează că situația trebuie să fi fost mai complexă, și cele două grupuri să fi fost mai asemănătoare decât recunosc.

 

3. Pavel și NT

 

Separându-l pe Isus al istoriei de Hristos al credinței, mulți gânditori evrei au putut îmbrățișa pe Isus ca parte a istoriei iudaismului și ca moștenire.

 

Martin Buber l-a numit frate; Joseph Klausner l-a numit cel mai evreu dintre evrei. Pentru gândirea modernă ca și pentru învățătura contemporană seculară, s-a dovedit mai provocator a-l integra pe Pavel în istoria evreiască. Epistolele lui Pavel ne spun de viziunea lui Hristos cel înviat care a făcut ca fariseul acesta să se schimbe din Saul în Pavel și să se proclame apostol al neamurilor. Deși posibil student al lui Rabban Gamaliel bătrânul (Fapte 22:3), el este primul care a susținut că neamurile pot fi salvate prin credința în Hristos, aparte de Tora (ex. Romani 1-9; Galateni 1-3), inaugurând astfel negarea creștină a cerințelor legii ebraice și respingerea bisericii a alegerii poporului evreu.

 

Deci, cei care îl acceptă pe Isus evreul fac aceasta apelând la presupusa apostazie a lui Pavel, care este considerată catalizatorul desprinderii iudaismului de creștinism. O linie de învățătură recentă a propus că relația lui Pavel cu iudaismul a fost mai pozitivă. Chiar după așa zisa lui convertire, apostolul încă se consideră evreu și fariseu (Gal. 2:15; Filipeni 3:5; Fapte 22:3; 26:4-5). Conform unor învățați ca 4 Lloyd Gaston și John G. Gager, poate menține alegerea evreilor și eficiența Torei pentru ei, formând o cale separată pentru neamuri.

 

Dezbateri ale învățaților despre atitudinea lui Pavel față de Tora au ajutat la deschiderea drumului pentru studiul NT în sensul continuării relației cu iudaismul – sau un loc în interiorul lui. NT se concentrează pe salvarea neamurilor. Conține afirmații polemice despre evrei care ulterior au alimentat forme de anti-semitism. Demonizarea medievală a evreilor , menționată de exemplu de Ioan unde spune că diavolul este tatăl lor (8:44) și referirea din Apocalipsa la sinagoga satanei (2:9; 3:9). La fel, noțiunea vinovăției colective evreiești pentru moartea lui Isus a găsit precedent în povestirea crucificării în EV. Matei, la care mulțimea strigă: sângele Lui să fie peste noi (27:25; 1 Tes. 2:14-16).

 

Studii literare recente ale NT au sugerat că multe din aceste afirmații se referă la grupări specifice de evrei ai vremii, au sensuri diferite citite în context, și au sens în dezbaterile evreiești. La fel, studiile comparative și istorice au arătat că vederile unora din urmașii lui Isus continuă să rezoneze cu dezbaterile interne dintre evrei în timpul Templului al doilea și dincolo de ele. Punctele comune se găsesc în subiecte de la puritate la escatologie, observare halakhică la interpretarea biblică. Unii urmași ai lui Isus aveau chiar simțul unei identități evreiești, abordând devoțiunea față de Hristos și observarea Torei ca mutual benefică, nu mutual exclusivă.

 

Între evanghelii, Matei arată legătura cea mai puternică cu iudaismul; Isus este apărat aici ca Mesia evreu și este un interes persistent în Tora și poporul evreu. Celelalte evanghelii conțin chei despre relația complexă a mișcării lui Isus cu iudaismul: Marcu poate fi citit ca fiind împotriva fundalului reacțiilor evreiești față de distrugerea celui de al doilea templu, în timp ce Luca arată paralele cu literatura evreiască elenistă. Ioan este faimos pentru afirmațiile sale virulente anti-evreiești, dar chiar și aceștia pot reflecta ruperea de comunitatea evreiască din care propriul grup era parte inițial. Cât despre restul NT, identitatea creștină non-evreiască este aparentă în unele texte, ca epistola către evrei. În altele, găsim urme ale auto-definirii evreiești, cum s-a sugerat, de exemplu, prin preocuparea Apocalipsei cu puritatea rituală.

 

Oricare ar fi relația lor precisă cu iudaismul, textele NT rămân surse bogate pentru istoria evreiască. Scrisorile lui Pavel oferă chei interesante despre presupunerile culturale ale evreilor primului secol. În cursul povestirii vieții lui Isus, evangheliile oferă o bogăție de informații despre Israelul primului secol. Cartea Faptelor ne spune multe despre comunitățile Diaspora ale căror sinagogi erau vizitate de primii misionari creștini. Mai mult, în fiecare caz, comparația cu sursele evreiești a adus lumina și pentru originile creștine și pentru iudaism.

 

În decadele de după moartea lui Isus, mișcarea lui Isus s-a desprins de cadrul inițial galileean și iudaic. Credințele și practicile urmașilor săi, fie ei evrei sau neamuri convertite, au continuat să fie influențate de diverse forme de iudaism care înfloreau în Israel și Diaspora. În NT și literatura creștină de început putem discerne primele urme ale unui lung proces prin care unii din urmașii lui Isus se distingeau de alte grupări evreiești și progresiv de iudaism, pe larg. O profundă continuitate 5 cu iudaismul a slujit adesea ca teren de bază pentru aceste inovații și a lăsat, ironic, linii deschise de contact și competiție pentru secolele viitoare.

 

Mulți învățați continuă să studieze iudaismul și creștinismul în izolare, chiar în prima perioadă. Alții văd relația prin ochii polemicilor contemporane și a apologeticii. Cum un număr tot mai mare de istorici se dezvoltă cu privire la părerile despre evreismul lui Isus și explorează valoarea NT pentru cunoștințele noastre despre iudaismul antic, eforturi comparative duc la o imagine mai bogată despre originile creștine și istoria religioasă a evreilor.

 

Lexicon de nume:

 

Hillel bătrânul (1 c. BCE/1c. CE): un înțelept evreu care a trăit la cotitura erei comune; este celebrat ca precursor al rabinilor și multe învățături ale sale sunt păstrate în literatura clasică rabinică.

 

Isus din Nazaret (d. ca. 30): evreul galilean din primul secol considerat de creștini ca Mesia și Fiul lui Dumnezeu; a predicat în timpul vieții evreilor și după executarea sa de către romani, urmașii lui credea că a înviat.

 

Pavel din Tarsus (d. ca. 65): fariseu din primul secol care a ajuns să creadă în Isus ca Mesia; a fondat comunitățile creștine de-a lungul imperiului roman și a scris epistole către aceste comunități, adunate acum în NT.

 

Rabban Gamaliel bătrânul (1 c. CE): nepot al lui Hillel și lider plin de influență în mișcarea rabinică de început; Faptele din NT susțin că era învățătorul lui Pavel.

 

Abraham Geiger (1810–1874): lider al mișcării reformei din sec. 19 în Germania și învățat proeminent la Wissenschaft des Judentums; lucrările lui includeau tratamente revoluționare ale lui Isus în mediul lui evreiesc.

 

Claude Montefiore (1858–1938): teolog evreu modern și învățat biblic care a fost unul din fondatorii iudaismului liberal din Anglia; scrierile lui multe includ lucrări despre Isus și Pavel.

 

Martin Buber (1878–1965): filozof german evreu, teolog și etic și gânditor proeminent Zionist.

 

Joseph Klausner (1874–1958): critic literar, istoric, sionist, ale cărui multe lucrări includ primele studii ale originilor creștinismului scrise în ebraică de un învățat evreu modern.

 

David Flusser (1917-2000): învățat evreu al creștinismului de început, Profesor de religie comparativă la universitatea evreiască din Ierusalim și a scris un număr de cărți influente despre Isus și originea creștinismului.

 

Bibliografie:

 

Charlesworth, J., ed., Jesus’ Jewishness, New York, 1991.

Flusser, D., Yahadut u-mekorot ha-Natsrut: mehkarim u-masot, Tel Aviv, 1979; English

translation by J. Glucker: Jewish Sources in Early Christianity, Tel Aviv, 1989.

Fredriksen, P., and A. Reinhartz, eds., Jesus, Judaism, and Christian Anti-Judaism:

Reading the New Testament after the Holocaust, Louisville, KY, 2002.

Gager, J. G., Reinventing Paul, Oxford, 2000.

Heschel, S., Abraham Geiger and the Jewish Jesus, Chicago, 1998.

horizontal rule

El a mers la sinagogă

 

NT menționează de mai mult de 10 ocazii în care lucrarea lui Isus a avut loc în sinagogă. Evangheliile notează că „Isus mergea prin Galileea, învățând în sinagogă”. Dar cititorul creștin rar înțelege semnificația unei astfel de structuri, aparent comune, dar atât de centrală în lucrarea lui Isus.

 

Sinagoga oferea o platformă potrivită pentru învățăturile lui Isus și ulterior pentru apostolul Pavel. În acest fel, dovedea a fi parte semnificativă din pregătirea de către Dumnezeu a practicilor culturale exacte pentru lucrarea Fiului Său. Dar mai mult, Isus, ucenicii Lui, Pavel, ca și majoritatea urmașilor evrei de la început ai lui Isus, mergeau la sinagogă să se închine. Sinagoga nu era doar un loc un de se propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, ci și o parte importantă a relației poporului evreu cu Dumnezeu. Poate surprinde cretinii moderni care descoperă că multe practici bisericești sunt baze pe obiceiuri ale sinagogii urmate de Isus. Înțelegerea sinagogii și locul ei în viața lui Isus și învățătura este un pas important în auzirea mesajului Lui în contextul cultural în care Dumnezeu a pus-o.

 

ORIGINEA

 

Sunt multe teorii despre originea sinagogii. Termenul grec înseamnă adunare și este folosit în locul termenului ebraic de congregație sau comunitate în Israel. La început, probabil s-a referit la oameni adunați și în timp, a ajuns loc de adunare. Nu se referă niciodată la Templu care era locul locuinței lui Dumnezeu și nu era un loc de adunare pentru comunitate. Numai leviții și preoții puteau intra în Templu. Toți membrii unei comunități evreiești puteau participa la viața de comunitate din sinagogă.

 

Unele tradiții evreiești susțin că erau locuri de adunare pentru studierea Torei în timpul Templului lui Solomon. VT indică că practica rugăciunii, cu sau fără jertfă, care era centrală în sinagogă, începuse deja (Ps. 116:17; Isa. 1:11,15; 1 Sam. 1:10).

 

Începutul adunării poporului în scopul studiului și rugăciunii, închinarea evreiască, pare a fi exilul babilonian după distrugerea primului Templu. Învățații evrei cred promisiunea liniștitoare a lui Ezechiel că Dumnezeu va da un sanctuar (11:16) poporului Său, este o referire la grupurile mici care se adunau în casele lor în timpul exilului pentru a-și aminti legământul lui Dumnezeu, legea și promisiunile de răscumpărare ale profeților. Probabil că acești oameni ai lui Dumnezeu, adunați regulat la studiul Torei, au învățat o lecție grea despre importanța supunerii față de Dumnezeu, se adunau regulat pentru a studia Tora și a preveni păcatele strămoșilor de a nu se repeta. Un grup de experți ai legii și interpretarea ei învățau și studiau în asociații mici și locații umile numite case de studiu. Aceste locuri de studiu și reflectarea nevoii de a fi supus sunt rădăcinile sinagogii, sanctuar ce inspiră supunerea față de Dumnezeu.

 

În ciuda accentului ulterior pus pe rugăciune și studiu în locul de adunare, probabil că atenția principală a primelor adunări de evrei era pe nevoia de a menține identitatea ca popor ce trăia într-o țară străină și păgână. Sinagoga a început ca centru al vieții sociale evreiești este confirmat de faptul că era centrul comunității și în sec.1. Sinagoga era școala, locul de întâlnire, judecătoria, locul de rugăciune. În unele orașe, sinagoga probabil era și hotel pentru călători. Era locul unde grupări mici de studenți evrei erau adunați pentru citirea scripturii și discuții despre Tora și tradiția orală. Aceasta înseamnă că închinarea și studiul, prietenia și celebrarea comunității, chiar guvernarea comunității erau făcute de aceiași oameni în același loc.

 

Pare că biserica primară s-a modelat pe sinagogă și a continuat aceeași practică de viață și închinare împreună ca și comunitate, adesea în case particulare (Fapte 2:42?47). adunarea modernă a urmașilor lui Isus ar face bine să-și amintească de faptul că rădăcinile bisericii sunt într-o comunitate ce trăiește și se închină împreună. Închinarea, rugăciunea era o extensie naturală a vieții comunității.

 

SINAGOGILE DIN TIMPUL LUI ISUS

 

În sec. 1, sinagoga se afla în majoritatea orașelor și satelor din Galileea. Evangheliile menționează specific pe cele din Nazaret (Mat.13:54) și Capernaum (Marcu 1:21). Dovezi arheologice sunt puține despre aceste prime sinagogi, deși ulterior celelalte sinagogi au lăsat mai multe urme. Tipic, erau construite pe punctul cel mai înalt din oraș sau pe o platformă ridicată. Cât timp a stat Templul în Ierusalim, sinagogile nu erau cu fața spre Ierusalim.

 

În unele cazuri, fațada avea trei uși. în interior erau bănci pe trei laturi ale încăperii. Era o platformă mică unde vorbitorii și cititorii stăteau, și probabil o menorah mică (sfeșnic cu șapte brațe), ca cel din Templu. Podeaua era de obicei pământ sau pietre și oamenii simpli stăteau probabil pe ștergare pe jos, în timp ce oamenii importanți stăteau pe bănci de piatră (Mat. 23:6). În sinagogile de mai târziu, mozaice elaborate cu o varietate de design acopereau podeaua, nici una din vremea lui Isus.

 

Era un scaun pentru cititorul Torei, numit Scaunul lui Moise sau Scaunul de onoare, deoarece Tora conținea cuvintele lui Moise, astfel că cititorul lua locul lui Moise (Mat. 23:2). Manuscrisele Tora și scrierile profeților erau păstrate într-un cufăr portabil și aduse la sinagogă pentru închinare sau erau ținute în sinagogă, într-un cabinet al Torei permanent, numit arca sfântă. Afară era o baie rituală, Mikveh pentru curățarea simbolică înainte de intrarea în sinagogă.

 

Bătrânii locului guvernau sinagoga, un fel de democrație. În timp ce membrii adulți ai comunității aparțineau sinagogii, doar adulții bărbați de la 13 ani în sus puteau fi bătrâni. Un îngrijitor local, numit uneori conducător din nefericire, în biblia englezească, numit hazzan, era responsabil cu menținerea construcției și organizarea slujbelor de rugăciune (Marcu 5:22, 35-36, 38; Luca 8:41-49, 13:14). Hazzan era uneori învățătorul școlii sinagogii, mai ales la sate. Anunța venirea sabatului sunând din shofar. Deși hazzan controla slujbele de închinare, liderul de rugăciune, cititorii și chiar pe cel care livra predica , el putea fi orice membru al comunității. Toți erau recunoscuți ca putând oferi cuvântul lui Dumnezeu cum i-a învățat Dumnezeu în umblarea zilnică. În acest fel, comunitatea încuraja chiar pe cei mai tineri membrii să fie participanți activi la viața religioasă. (întâlnirea lui Isus cu învățătorii înțelepți în curtea Templului era neobișnuită, nu doar datorită vârstei lui, ci datorită întrebărilor înțelepte pe care le punea Luca 2:41-47.) hazzan avea grijă de manuscrisele Tora și alte scrieri sacre și le aducea la timp (Luca 4:17-20). Preoții și leviții erau bine veniți la sinagogă, la închinare, dar nu aveau un rol special, doar că numai preoții puteau da binecuvântarea lui Aaron din Tora (Num. 6:24-27) la finalul slujbei.

 

SINAGOGA ȘI SABATUL

 

În timp ce clădirea sinagogii funcționa ca centru al comunității, școală, judecătorie și loc de studiu în timpul săptămânii, în sabat era locul de rugăciune (1). Când primele trei stele se puteau vedea vineri seara, hazzan sufla în shofar și anunța sabatul. Poporul se aduna la apus să mănânce masa de sabat acasă. Mâncarea era deja preparată, deoarece nu era permisă munca în acest timp, în majoritatea tradițiilor.

 

Dimineața următoare, comunitatea e aduna la sinagogă. Slujba începea cu câteva binecuvântări oferit lui Dumnezeu. Congregația recita Shema: auzi Israele: Domnul Dumnezeul tău este singurul (Deut. 6:4). Manuscrisele Torah erau aduse de hazzan și erau citite părți din ele, uneori chiar șapte. Oameni diferiți erau programați să citească o parte săptămânal. Citirea era programată, ca cititorul să nu aibă de ales pasajul.

 

După citirea Torei, o secțiune din profeți, Haphtarah se citea de aceeași persoană sau de altcineva. După citire, o slujbă scurtă era oferită de cititorul Torah sau Haftarah. Orice membru adult al comunității era eligibil să vorbească slujba numită derashah. Slujba era scurtă, Isus a vorbit câteva cuvinte (Luca 4:21). Slujba se sfârșea cu o binecuvântare folosind binecuvântarea Aaronică găsită în Tora (Num. 6:24-26), dacă era prezent un preot.

 

Isus a petrecut mult timp în sinagogi (Mat. 4:23). Învăța în ele (Mat. 13:54), vindeca (Luca 4:33-35; Marcu 3:1?5), dezbătea interpretarea Torei (Ioan 6:28-59). Clar, aparținea comunității sinagogii, deoarece vizita Nazareth, și era programat să citească Haphtarah (Luca 4:16-30) și poate Tora și poate concluziona cu derashah. Este un exemplu remarcabil al pregătirii lui Dumnezeu, deoarece pasajul citit de Isus era exact pasajul folosit pentru explicarea lucrării sale.

 

Creștinii de la început continuau să meargă la sinagogă, cu o nouă interpretare pentru Tora, fiind revelat Mesia (Fapte 13:14).

 

Noua comunitate a lui Isus s-a născut din sinagogă. Credincioșii au devenit adunări, nu indivizi care îl caută singuri pe Dumnezeu. Ne adresăm lui Dumnezeu cu Tatăl nostru, deoarece suntem adunarea Lui. Suntem un trup pentru că suntem făcuți așa de Isus (1 Cor. 12:12-13). În lumea noastră dezbinată, cu egoismul ei, modelul sinagogii, imaginea comunității lui Dumnezeu, prezintă un mesaj atrăgător. Am face bine să înțelegem sinagoga Galileii.

 

ȘCOALA SINAGOGII

 

Băieți și fete mergeau la școală în Galileea deși băieții continuau până la 15 anii dacă avrătau abilități neobișnuite, fetele erau deja măritate la acea vârstă. Studenții probabil mergeau la școala de la sinagogă și erau învățați de hazzan sau de un învățător al Torei. Studiul începea la 5-6 ani, numit bet sefer. Subiectul era Tora, metoda era memorarea. Deoarece învățarea comunității se făcea oral, memorarea tradiției și a cuvintelor lui Dumnezeu era esențială.

 

La început, studenții studiau doar Torah. Mai târziu studiau interpretări orale mai complicate ale Torah. Sesiuni de întrebări și răspunsuri între învățător și student erau adăugate memorării. Studenții mai dăruiți continuau după 12-13 ani în beth midrash (cas studiului). Aici începea procesul intens al înțelegerii și aplicării Torei și a tradiției orale la situații specifice. Cei dăruiți plecau acasă să studieze cu un rabin faimos, să devină ca el, talmid (discipol). Deși discuția lor și studiul avea loc în sinagogă, acești discipoli călătoreau cu rabinul lor, învățând înțelepciune Torei și tradiția orală aplicate la situațiile zilnice întâlnite.

 

Când deveneau adulți, știau Scripturile pe de rost. Dacă cineva recita un pasaj, audiența știa dacă era corect sau nu reprodus. Isus începea cu „este scris…” pentru a păstra cultura, știind că audiența va recunoaște un citat corect.

 

Mishnah (înregistrarea scrisă a tradiției orale a lui Isus) arată că studentul dăruit începe studiul Torei scrise la 5 ani, tradiția orală la 12 ani,, devenea adult religios la 13 ani, și studia aplicarea Torei și tradiția la 15 ani,învăța o meserie la 20 de ani și intra în totala abilitate la 30 de ani. Deși acest lucru s-a scris după Isus, reprezintă practica timpului Lui. Este semnificativ că El a venit la Ierusalim la 12 ani, înțelept, apoi a învățat meserie de la tatăl lui, până a început lucrarea la 30 de ani. Vița Lui a urmat practicile de educație ale poporului. A mers cu siguranță la școala locală din Nazareth și a învățat de la marii rabini. A fost numit Rabbi, ceea ce indică pe cineva care a învățat de la un rabbi. Selecta grupări de studenți care-L urmau, învățând din mers. Peste tot, audiența cunoștea Biblia pe care Isus își baza învățătura.

 

Note

 

1 Creștinii descriu activitatea bisericii de interacțiune formală cu Dumnezeu ca fiind închinare. Evreii descriu aceeași activitate în sinagogi sau în Templu, ca rugăciune. În pilda lui Isus, vameșul și fariseii merg la Templu să se roage (Luca 18:10). Activitatea lor includea rugăciunea, deoarece mersul la Templu pentru rugăciune implica închinarea și jertfele. Templul este numit Casă de rugăciune (Isa. 56:7; Luca 19:46), loc de închinare.

horizontal rule

Cum și-a pierdut biserica rădăcinile ebraice

Promisiunea renașterii: recuperarea rădăcinilor noastre ebraice

 

de Ed Nelson

 

Când am început studiul limbi ebraice și cultura antică la sfârșitul anilor 1960, mișcarea pentru rădăcinile ebraice era aproape necunoscută. Înainte de acest timp, s-au făcut unele lucrări într-o versiune despre rădăcinile ebraice a Bibliei în anii 1950 de A. B. Traina, dar era idiosincratică și predispusă la erori. Recent am obținut Biblia ebraică completă (David Sterns, ed.) și Biblia cu rădăcini ebraice (James Trimm, ed.), ambele semnificativ mai bune decât traducerea lui Traina.

 

În anii ce au urmat mișcării rădăcinilor ebraice, a înviat. Este mai cunoscută azi, cu un momentum mai mare. Sperăm că va duce la renașterea bisericii în înțelegerea de sine , conform revelației biblice a lui Dumnezeu. Ca la orice mișcare a apărut și inconsistența. azi, mișcarea este formată din mai multe grupări și proponenți cu o gamă largă de variații, ciudățenii și excentricități

 

Reflecții personale despre mișcare

 

Mulți sunt ca și mine, proponenți blânzi și obosiți, care doresc renașterea scripturală. Istorică și înțelegerea ebraică a cine suntem cu adevărat în Mesia, în lumina Torei, a profeților și a scrierilor. (Tanakh).

 

Reacții negative. Ca la orice nouă mișcare, apare și comportamentul negativ. Eu mă lupt în inima mea cu privire la unele grupări de tip mesianic și alianțe care par adepții certei unii cu alții, divizându-se și mai rău, unii în opoziție amară și ostilitate deschisă.

 

Citind unele e-mailuri ale unor grupări, obții idea că nimeni nu se împacă. Evident că nu este adevărat.

 

Optimism pentru mișcare. Cearta cu privire la diferențe nu este cazul mișcării pentru rădăcinile ebraice. Mai mulți oameni sunt sinceri recunoscători lui Dumnezeu pentru revelarea cuvântului ș înțelegerea lui, prin Duhul Sfânt, în timp ce studiau rădăcinile ebraice în Mesia.

 

Contribuții ale mișcării. Pentru oamenii ca mine care observă cu atenție binele, răul și urâtul din mișcare, declarăm aprecierea noastră față de această mișcare pentru că ne amintește de rădăcinile noastre istorice, pre-Constantiniene de credință în Mesia Yeshua (Isus). Mișcarea a avut un impact semnificativ asupra unor credincioși dintre neamuri care reconsideră sistemul nostru de credință, inclus încă în filozofia greacă, mai ales în neo-Platonism. La sfârșitul anilor 1960 eram unul dintre puținii care cereau des-elenizarea învățăturilor bisericești, ceva greu de obținut dacă ești născut și crescut cu o imagine Greco-Romană despre toate.

 

Noi suntem recunoscători mișcării pentru că ne amintește neconfortabil că și catolicismul și protestantismul au doctrine periculoase despre teologia înlocuirii. Nu toți credincioșii și cu siguranță nu în cercul meu, dar adesea în învățăturile principale găsim aceste vederi exprimate.

 

Trei ajutoare pe care le-am primit de la această mișcare. Desigur, interesul meu în rădăcinile ebraice nu este să devin evreu sau să mă adaptez la un stil de viață evreiesc. Mi se pare nepractic și ne-necesar pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. M-am născut non-evreu, deși am cercetat arborele genealogic după nume evreiești. Doresc să mă adaptez mai bine la mintea ebraică, în căutarea mutuală de a des-eleniza abordarea scripturală.

 

Trei beneficii cheie, personale, în mișcarea aceasta. Primul, mișcarea este o încurajare de a sprijini pe cei ca mine care trăiesc în Isus, Mesia Yeshua. Este foarte evident în cetățenia pe care o avem în împărăția lui Dumnezeu, știind că înseamnă altoirea la Israel prin credința în Mesia. Un prim interes în mișcare este câștigarea și posedarea unei concentrări limpede și practice asupra împărăției în umblarea noastră zilnică (halakah).

 

Doi, mișcarea oferă ajutor mare pentru mai buna înțelegere a contextului potrivit al Torei pentru viața de azi. Am o zicere pentru neamurile sceptice: „pentru rezultate mai bune, urmează Tora”. Clar, sunt aberații serioase în unele învățături care observă Tora, ca în Ierusalim, Galatia și Roma în primul secol. Trebuie să fim conștienți de acestea când când vedem sau auzim , ochii noștri să perceapă și urechile să înțeleagă. Dar cunoscându-l pe Isus ca Tora vie ajută la calitatea vieții.

 

Trei, mișcarea aceasta ajută la mai buna interpretare a Bibliei, folosind metode hermeneutice antice din timpul primilor ucenici ai lui Mesia, mai ales primii apostoli (shlichim). Este adevărat că mulți din mișcare nu au hermeneutica pentru a interpreta Scriptura corect și consistent, deși informațiile sunt disponibile pentru descoperirea și folosirea hermeneuticii biblice ebraice comune primului secol. (vezi articolul, Hermeneutics of the First Century)

 

O convingere puternică este că Scriptura trebuie interpretată azi, conform cu sensul ei ebraic din timpul când a fost scrisă, respectând cultura și folosind metoda hermeneutică folosită la vremea când a fost dată.

 

Folosind astfel de metode hermeneutice, o atenție deosebită trebuie dată deplinătății Scripturii în Mesia Yeshua (Isus) învățat de primii apostoli. În acestă lumină, aplicațiile de viață se pot extrage în timpurile noastre moderne, consistent cu contextul biblic și plinătatea Torei, a profeților și scrierile în Mesia Isus.

 

Separat de moștenirea noastră spirituală. Adesea sunt întrebat „cum ne-am îndepărtat așa de mult de rădăcinile ebraice de credință în Mesia?” întrebarea era aceeași cu a mea din anii 1960. Desigur, am găsit în timp multe răspunsuri demne la această întrebare.

 

Voi încerca pe scurt să răspund, cu riscul de a generaliza specificul, ce a dus la despărțirea dintre creștinismul evreiesc și creștinismul neamurilor. Înainte de a privi specific la această despărțire, ar trebui luat în considerare cultura ebraică antică și istoria marii uniuni.

 

Bogăția rădăcinilor ebraice.

 

Biblia ne face să studiem bogăția rădăcinilor noastre ebraice de credință în Mesia. Cei care doresc să interpreteze Scriptura corect învață curând că Biblia este o carte scrisă în contextul culturii Semitice. Cultura vestică nu poate interpreta , este o greșeală.

 

Biblia este ebraică în instruirea despre împărăția lui Dumnezeu. Biblia nu este doar de cultură semitică, este o carte ebraică. Conceptele antice ebraice și evreiești sunt pervaziv. Este vorba de împărăția lui Dumnezeu și legămintele făcute de Dumnezeu cu poporul Lui în mediul ebraic, cu privire la pământul dat de Dumnezeu evreilor. Este vorba despre închinare înaintea Singurului Dumnezeu al lui Israel, Domnul universului și conformarea la căile Lui în vederea ebraică.

 

Legămintele ebraice sunt reînnoite în Mesia. Pentru cei dintre noi care suntem neamuri, este important să știm că toate legămintele date de Dumnezeu lui Israel sunt reînnoite în Mesia Isus pentru cei care îl urmează, evrei sau neamuri – totul în context ebraic. A interpreta Scripturile într-un mod ce nesocotește conceptele ebraice aduce probleme. Când permitem conceptelor neamurilor să invadeze textul, inevitabil schimbă înțelegerea și rezultă în erori.

 

Limbajul evreilor antici este ebraica. Puțini scriitori ai Bibliei au scris în greacă despre neamuri. Majoritatea cărților NT au fost scrise în ebraică inițial sau aramaică. Toate cărțile NT au fost scrise cu o vedere semitică bazată pe limbajul și revelația lui Dumnezeu pentru poporul evreu. Când scriitorii biblici au sris sub inspirația Duhului Sfânt, tot ce au scris era din gândirea lor evreiască.

 

În spatele limbajului grec al NT, cum a venit la noi între sec. 2-5, sunt idei ebraice și sensuri ebraice. Dacă Dumnezeu a ales pe Israel ca popor, a ales și cultura ebraică, conceptele, limbajul pentru a transmite limbajul. Când înțelegem aceasta, căutarea sensului original ne duce mai aproape de sinagoga evreiască, mai mult decât centrul de renaștere al neamurilor. Ne duce mai aproape de vederea evreiască a revelației lui Dumnezeu în istorie decât filozofia greacă bazată pe înțelepciune omenească.

 

Învățarea din rădăcinile ebraice. Unii oameni vor ca noi să anulăm rădăcinile ebraice și să interpretăm Biblia din punct de vedere grec. Ei spun că VT este irelevant în lumina NT, eșuând să amintească că diviziunea dintre VT și NT este arbitrară și nu era în mintea scriitorilor NT.

 

știați că ideea de a separa Biblia în VT și NT s-a făcut cu 130 de ani după moartea și învierea lui Isus? și teologii neamurilor sunt cei care au făcut distincția, nu credincioșii evrei.

 

Dar înainte de a fi o divizare, chiar în separarea Bibliei, era o Mare Uniune.

 

Marea uniune

 

Cercetând istoria bisericii pentru a înțelege mai bine rădăcinile credinței, înainte de a vorbi despre divizare, vine uniunea prima.

 

Rădăcinile credinței creștine sunt adânci în bogăția pământului ebraic. Iudaismul și creștinismul erau inseparabile în sec. 1 până în sec. 2. Urmașii lui Isus erau înțeleși ca o sectă în întregul iudaism. Neamurile care au devenit credincioși în Isus Hristos au fost altoiți în turma iudaismului și au aceeași rădăcină și pământ.

 

Deoarece suntem așa de departe de rădăcinile evreiești cu biserica modernă, conceptul că neamurile primului secol au fost aduse sub umbrela iudaismului antic când profesau credința în Domnul este străin. Dar așa era.

 

Pot neamurile să fie acceptate în biserică? Aceasta era întrebarea arzătoare a conciliului bisericii din Ierusalim din Fapte 15. Azi întrebăm opusul: pot evreii să fie acceptați în biserică? Ce revers.

 

Credincioșii evrei în Mesia au văzut o schimbare dramatică în neamurile care acceptau mesajul lui Mesia și se pocăiau de păcate. Întrebarea logică se ridică cu privire la distanța până la care credincioșii neamurilor pot veni sub halachah evreiască (umblarea zilnică în legea Torei) ca oameni ai credinței în Isus Hristos. Devin ei observatori ai Torei ca evreii credincioși?

 

Termeni de admitere a neamurilor. Răspunsul dat era că credincioșii dintre neamuri trebuiau să: (1) se abțină de la mâncarea întinată de idoli; (2) de la imoralitate sexuală; (3) carne de animale moarte; și (4) de la a bea sânge (Fapte 15:20). Unii susțin că nu aceasta era totul. Să luăm acum Scriptura în sensul ei clar.

 

Ce pare la o primă privire o soluție nouă, nu este. Apostolii și bătrânii, după ce căutau înțelepciune de la Dumnezeu, se întorceau la o soluție veche folosită de sinedriul evreiesc pentru introducerea neamurilor în iudaism. În Talmud aceleași patru cerințe identice sunt enumerate pentru introducerea neamurilor în iudaism. Aceste patru principii erau deja la locul lor în sec. 1 (cf. Sanhedrin74a).

 

Ne ajută să înțelegem că întrebarea mai fusese pusă în iudaism înainte ca liderii bisericii să vadă problema. Doi, arată respectul pe care liderii bisericii îl aveau pentru tradițiile istorice evreiești cu privire la admiterea neamurilor în iudaism. Trei, arată că deși disprețuiau neamurile necurate, recunoșteau că neamurile credincioase erau curate prin credința în Mesia și parte a împărăției lui Dumnezeu în părtășie cu credincioșii evrei.

 

Dar această uniune nu a fost lungă. În iudaism a început o divizare, odată cu apariția unei laturi iudaice puternice și consolidate – iudaismul rabinic. În A.D. 135 biserica a pierdut conducerea evreiască. Au avut o altă atitudine față de uniune.

 

Marea diviziune

 

O sinopsă scurtă despre cum a apărut marea divizare între iudaism și creștinism ne va ajuta să vedem de ce așa multe subiecte biblice sunt greșit înțelese și aplicate azi, în biserică.

 

Până la câțiva ani după distrugerea Templului în A.D. 70, iudaismul a rămas divers ca culturalitate și religie, având multe secte. Fariseii, Saducheii, Ebioniții, Esenienii, irodianii, zeloții, creștinii evrei (notzarim) și alți evrei, erau considerați a fi un singur popor sub umbrela iudaismului.

 

După colapsul Templului, multe grupări și fracțiuni evreiești au dispărut cu trecerea timpului. Creștinii evrei (notzarim) și fariseii erau între cei cu convingeri adânci, elasticitate și supraviețuire în timpurile schimbătoare.

 

Ridicarea și standardizarea iudaismului rabinic. Iudaismul s-a consolidat sub conducerea rabinilor în tradiția fariseilor. Luptând pentru conducere, preoții și alți lideri au pierdut treptat locul autoritar. Noua față a iudaismului în A.D. 90 a devenit cunoscută ca iudaism rabinic și rămâne forma clasică de iudaism azi.

 

Devreme, înțelepții evrei căutau să standardizeze iudaismul. Misiunea lor era să țină Tora în forma ei scrisă și orală și să păstreze etnicitatea evreilor. Efectul era micșorarea mărimii umbrelei antice ce acoperea evreii. Alte secte evreiești erau obligate să se conformeze sau să riște să fie date afară din sinagogă ca eretici (minim). Unii dispăreau pur și simplu.

 

Urmașii lui Isus din Nazareth, compatibili cu fariseii în ceea ce privește doctrinele cardinale, nu erau de acord cu privire la o chestiune vitală: identitatea lui Mesia și relația lui cu Israel.

 

Excluderea credincioșilor în Isus. Într-un proces lung, liderii rabinici adunau sprijinul și denunțau urmașii lui Mesia Yeshua (Isus) ca eretici (minim). Ei căutau să convingă credincioșii evrei în Isus să se conformeze la puritatea etnică și să țină Tora scrisă și orală. Dacă refuzau, curtea de justiție (Bet Din) avea puterea să curețe sinagoga de prezența lor în 30 de zile, sau mai rar, să excomunice.

 

Nu este clar dacă aveau loc și excomunicări. Dovezile sunt puține și supuse interpretării. Auto-excluderea era calea luată de credincioșii în Isus.

 

Ce trebuie ținut minte este că această separare ce se dezvoltă încet era în iudaism, nu în afara sa. Creștinii evrei are (notzrim) erau evrei în mintea lor și în mintea rabinilor. Creștinii evrei se țineau de iudaismul strămoșilor lor. Rabinii înțelegeau aceasta. Mult timp, iudaismul rabinic nu considera creștinii evrei ca fiind non-evrei, cum spun azi rabinii moderni.

 

Cu liderii rabinii care purtau mantia iudaismului în ultimele două decade ale sec. 1, a apărut o religie îngustă, exclusivă. Iudaismul antic cu abilitatea sa unică de a îmbrățișa vederile divergente dincolo de învățăturile rabinilor s-a erodat. Iudaismul rabinic era definit mai îngust, rafinat, distinctiv și exclusiv. Strângea legătura asupra altor secte evreiești. Mulți evrei în afara credincioșilor în Isus au devenit excluși din sinagoga normativă, prin auto-excludere, păstrându-și identitatea evreiască.

 

Spărtura se mărește. Într-o serie de evenimente ce au dus la separarea bisericii de rădăcinile ei evreiești, este decisivă în sec. 2. Era lovitura finală în divizarea creștinismului de iudaismul rabinic.

 

Revolta din primul secol (A.D. 66-73) a lăsat Ierusalimul pustiu și Templul distrus. Dar romanii cuceritori au lăsat evreii să rămână în Ierusalim liberi de anumite legi contrare iudaismului.

 

A doua revoltă evreiască eșuată (A.D. 132-135) a rezultat în alungarea evreilor din Ierusalim timp de 100 de ani, inclusiv creștinii evrei. Ce a cauzat a doua revoltă nu este clar, dar a fost o serie de zvonuri și acțiuni care au lăsat evreii fără alegeri se spunea că împăratul Hadrian a plănuit să reconstruiască Templul. Guvernatorul roman al Iudeii, Tinneius Rufus, era intolerant și provoca pe evrei. Eliminarea legii circumciziei de către guvernator era motivul final pentru care evreii au luat armele împotriva Romei.

 

Simon, cunoscut ca Bar Kochba, a condus revolta. În dorința lui de a uni evreii în jurul cauzei libertății, a făcut o greșeală teribilă care a rupt unitatea. A susținut că el era Mesia. Rabbi Akiba, unul din cei mai respectați învățați ai vremii a sprijinit susținerea acestuia.

 

În timp ce interdicția circumciziei era intolerabilă pentru evrei, susținerea lui Bar Kochba de a fi Mesia era intolerabilă pentru evreii creștini care erau mai puțini. Erau prinși între două poziții. Fie sprijineau moștenirea națională sub un fals Mesia sau abandonau cauza și se supuneau adevăratului Mesia Isus. Au refuzat să-l urmeze pe Bar Kochba, abandonând cauza națională.

 

Acuzațiile de trădare rămâneau în iudaismul rabinic după înfrângerea devastatoare. Ruptura era finală. Încercările de a repara ruptura erau inutile.

 

Botezul în numele lui Platon.

Până la a doua revoltă evreiască, biserica era condusă de la Ierusalim de o succesiune de 15 lideri evrei. Remarcabil, toți erau rude evreiești ale Domnului Isus.

 

După ce revolta s-a sfârșit în A.D. 135, s-a terminat și conducerea evreilor în biserică. Numai neamurile puteau rămâne în Ierusalim. Biserica a suferit schimbări radicale. Creștinii neamuri au înlocuit pe liderii evrei ai bisericii.

 

Pentru prima dată, biserica era sub călăuzirea non-evreilor. Baza evreiască din Ierusalim dispăruse. Era o vreme de destabilizare ce producea antagonisme jenante împotriva evreilor, de către neamurile creștine.

 

Retorica anti-evreiască începe. Cei ce au propus retorica anti-evreiască era ereticul Marcion de la jumătatea sec. 2, care a încercat să îndepărteze toate cărțile Bibliei ce nu sprijineau vederile lui, inclusiv VT, deși nu era numit încă așa. A vrut să îndepărteze pe așa numitul Dumnezeu al evreilor.

 

Alții ca Iustin Martirul, un filozof convertit dintre neamuri a îmbrățișat învățăturile VT și ale lui Isus și ale apostolilor. A primit bine excomunicarea lui Marcion în A.D. 144. În opinia sa, erezia lui Marcion era cea mai mare amenințare la creștinism. Dar a căzut în altă cursă. Interpreta Biblia cu filozofia greacă, nu cu conceptele ebraice.

 

Folosirea filozofiei pentru interpretarea Scripturii, făcea ca el să schimbe cuvântul lui Dumnezeu pentru a-și prezenta opiniile. Unul din argumentele sale are încă ecou în biserică azi, că Dumnezeu a judecat evreii, alungându-i din pământul lor pentru că l-au ucis pe Mesia. A raționat că neamurile erau moștenitorii noi și legitimi ai împărăției lui Dumnezeu și mesajului salvării. Este o soluție în alb și negru care se potrivea bine cu filozofia greacă.

 

Alți credincioși dintre neamuri s-au ridicat să stabilizeze biserica ca și instituție, dar cu o atitudine aversă față de evrei. Giganții teologi ai vremii - Cyprian, Hippolytus, Irenaeus și Tertullian – nu au corectat aceasta. O apărau.

 

Paradigma ce a început în A.D. 135 de la o biserică condusă de evrei la o biserică condusă de neamuri a sfârșit la sfârșitul sec. 2. Biserica ce a început sec. 2 era diferită la sfârșitul aceluiași secol. Era condusă de neamuri, formată de neamuri și hrănită cu laptele filozofiei grecești.

 

Creștinismul lui Constantine, al neamurilor.

 

La începutul sec. 4, după o persecuție groaznică a liderilor bisericii, împăratul roman Constantin a îmbrățișat și legalizat biserica. Era anti-evreu înainte a de a fi creștin. Mintea lui împotriva evreilor nu s-a convertit niciodată. A făcut ca învățații și liderii să curețe biserica de rămășițele conceptelor evreiești și de practicile evreiești. A fost dat un edict în acest sens.

 

Sub edictul lui Constantine, biserica s-a schimbat de la rădăcinile ei evreiești, inclusiv vederea biblică a jertfelor. Trebuie să înțelegem istoria bisericii care a schimbat învățătura biblică. Neînțelegerea acestei schimbări cataclismice distorsionează vederea noastră biblică despre adevărul biblic.

 

Folosirea calendarului evreiesc de a marca sabatul și festivalurile evreiești a luat sfârșit. Scripturile erau traduse conform cu calendarul roman.

 

Totul în biserică, de la arhitectură, la calendar s-a schimbat prin filtrul lui Platon. Viața bisericii a fost reinterpretată ca să se conformeze cu vederile lui Platon.

 

Ioan Botezătorul sau Pavel nu ar recunoaște biserica în forma ei nouă. Platon devenise proto-Hristos. Învățătura istorică era remodelată după filozof. Oponenții creștini ai botezului bisericii erau exilați sau omorâți.

 

Epoca neagră nu s-a terminat. Epoca neo-Platon era oficial conformă cu mintea greacă de la reforma lui Constantin asupra bisericii. Filozofia lui Platon a devenit modelul de interpretare biblică înlocuind metodele de interpretare de la Moise date bisericii.

 

Epoca neagră a început și consecințele se simțeau în societate.

 

Renașterea europeană a sec. 16 numită finalul epocii negre, a fost exagerată. Rațiunea, literatura și știința au primit o lovitură severă asupra status quo, dar nu fatală.

 

Reforma protestantă din sec. 16 condusă de europeni ca Martin Luther și John Calvin a înnoit oarecum învățăturile cardinale ale bisericii antice, dar a eșuat în a restaura rădăcinile evreiești. Anti-semitismul era în biserică și reformatorii nu erau diferiți. influența neo-Platonismului a primit o lovitură dar nu a fost eliminată.

 

Neo-Platonismul este mahmureala continuă a epocii negre. Filozofia ei este mult în biserică în doctrină, practici, arhitectură, artă. Influența epocii negre continuă în acest sens până în sec. 21 și va continua până va fi dezrădăcinată filozofia la interpretarea scripturii, predicării, învățăturii și credinței. Recuperarea rădăcinilor ebraice antice în Sfânta Scriptură este esențială.

 

Renașterea de azi sau recuperarea rădăcinilor ebraice.

 

Azi, o renaștere ușoară este în biserică pentru recuperarea rădăcinii ebraice a creștinismului și detronarea filozofiei lui Platon ca lumină călăuzitoare de interpretare a Scripturii. Este slabă, dar fără precedent în ultimele 18 secole.

 

Sperăm că ne apropiem de finalul unei perioade ca un tunel lung de neglijare a originii evreiești. Semne sănătoase de schimbare apar pe mai multe fronturi. Dar tristul adevăr este că biserica sec. 21 are multe de recuperat la modul de cunoaștere a lui Isus ca Mesia evreu care salvează lumea de păcate.

 

Cercetarea și studiul terenului evreiesc și a originii credinței noastre este important pentru renaștere. Rezultatele sunt slabe și subiecte ale criticii. Multe din practicile și învățăturile noastre creștine trebuie explorate în lumina rădăcinilor ebraice de credință.

 

Până curând cercetarea originii evreiești a credinței nu era la dispoziția creștinului de rând. Acum avem multe cărți și articole care fac cercetări. Nu este imaginea perfectă și avem un drum lung de mers.

 

Chiar învățații evrei cei mai străluciți dintre creștini, datorită secolelor de presupuneri vestice, eșuează în a găsi originea propriilor lor idei culturale, arătând aceeași tendință ca alții.

 

Trebuie să abordăm des-elenizarea vederilor noastre despre Cuvântul lui Dumnezeu și biserica lui Isus Hristos cu smerenie.

 

Dorința mea este descoperirea originii ebraice a credinței noastre mesianice, nu cu toporul, ci cu spada, pentru a ști mai bine pe Isus. Dacă găsesc un instrument mai blând de probă a originii fără a cauza divizarea între neamurile credincioase, o voi face.

horizontal rule

De ce baptiştii nu sunt protestanţi

 

de Dr. Vernon C. Lyons

 

 Oamenii sunt, de obicei, așezați într-una din cele trei grupe religioase. Dacă nu ești evreu sau romano catolic, automat ești protestant. În consecință, baptiștii sunt numiți protestanți. Dar nu acestea sunt faptele. Baptiștii nu au fost niciodată protestanți.

 

Reforma protestantă este datată din 31 oct. 1517, când Martin Luther a pus cele 95 de teze pe ușa bisericii Castle din Wittenburg, Germania. Dar aceasta era unul dintr-o serie de acte ce au dus la ruptura de Roma.

 

Un eveniment foarte important, dar neobservat, este A doua Dietă sau Conciliu din Speier, 25 aprilie 1529. Acesta era un conciliu romano catolic, cu scopul de a lua măsuri împotriva Turcilor și de a verifica progresul luteranilor și a altora care nu cooperau cu Papa. Anumiți prinți luterani au apărut înaintea acestui Conciliu romano catolic, cu un protest formal scris împotriva acelor chestiuni în care Dieta era contrară credinței creștine, așa cum o înțelegeau ei. Acest protest era semnat Electorul John de Saxonia, Margrave George de Brandenburg, Ducii Ernest și Francis de Braunschweig-Luneburg, Landgrave Philip de Hesse, Prințul Wolfgang de Anhalt și reprezentanții a 14 orașe imperiale. Protestul trebuia să îi protejeze de deciziile Conciliului. Era o măsură defensivă. Istoricul bisericesc, Philip Schaaf, face afirmația "De la acest protest și apel, luteranii au fost numiți protestanți." (Istoria bisericii creștine, Volum. VII, p.692). Aceleași fapte sunt declarate de enciclopedia catolică (Volumul Xll, p.495).

 

Acești lideri luterani și câțiva reformați, care au făcut acest apel și protest la faimoasa Dietă de la Speier vorbeau în numele lor și nu al baptiștilor, despre care ei înșiși au spus în declarația scrisă "toți anabaptiștii și persoanele rebotezate, bărbați sau femei, maturi, vor fi judecați și aduși de la viață la moarte, prin foc, sabie sau altceva, așa cum beneficiază persoanelor, fără proces anterior făcut de judecători spirituali." Baptiștii nu au fost parte a acestui protest și deci, nu pot purta numele d protestanți. Iată trei motive pentru care baptiștii nu sunt protestanți.

 

Istoric, baptiștii nu sunt protestanți

 

Protestanții datează din sec. 16.Ei sunt luterani, reformați și alții care au fost romano catolici și au părăsit credința romano catolică pentru a începe denominația lor. Baptiștii nu au părăsit niciodată biserica romano catolică, ca și Luther, Calvin și Zwingli. Nu au plecat pentru că nu au fost acolo niciodată. Nu și-au început existența în timpul reformei, ci sute de ani înainte de reformă.

 

Baptiștii au fără efort o succesiune istorică până în epoca Apesties. Singura lor susținere este că la fiecare vârstă a istoriei bisericii, au fost grupări care au avut aceleași doctrine ca baptiștii de azi. Aceste grupări pot sau nu să fi fost conectate și au avut diferite nume. Erau Montanists (150 A.D.), Novatians (240 A.D.), Donatists (305 A.D.), Albigenses (1022 A.D.), Waldensians (1170 A.D.), și numele de anabaptiști a apărut înainte de reforma protestantă. Datele istorice complete resping ideea că a fost doar un grup religios – romano catolic – până la Martin Luther. Cine susține aceasta, nu are toate datele.

 

Vreau să prezint mărturia non-baptistă înaintea poporului baptist. Cardinalul Hosius (1504-1579) a fost prelat Romano Catolic, care a investigat grupările non catolice și le-a supresat. A fost desemnat de Papa Paul IV ca unul din cei trei președinți papali ai faimosului Conciliu de la Trent. Hosius a făcut munca cu vigoare, contra reformei. Dacă cineva din vremurile post-reformă cunoștea doctrinele și istoria grupărilor non-catolice, era Hosius. Cardinalul Hosius spune, "Dacă baptiștii nu ar fi fost prigoniți și omorâți în ultimii 1200 de ani, ar fi mai mulți ca număr decât reformații." (Letters Apud Opera, pp.112, 113). Observați că acest învățat catolic a vorbit de persecuția baptiștilor, pe care îi distingea de reformați, și că îi datează cu 1200 de ani înainte de reforma protestantă.

 

Este evident că baptiștii nu erau protestanți deoarece u fost persecutați de reformatorii protestanți și urmașii lor. Mii și-au pierdut bunurile, pământurile și viețile în aceste persecuții. Konred Grebel a murit în închisoare în 1526. Felix Manz a fost înecat de autorități la Zurich în 1527. Liderul baptist Baithauser Hubmaier a fost ars de viu la Viena în martie 10, 1528. După 3 zile, soția lui a fost înecată în Dunăre, cu o piatră de gât. Faptele atestă istoric că baptiștii nu au fost protestanți.

 

Doctrinar, baptiștii nu sunt protestanți

 

Punctul de vedere că baptiștii au teren doctrinar comun cu grupările protestante nu este corect. Sunt șase diferențe.

 

1.            Baptiștii cred cu toată inima că Cuvântul lui Dumnezeu este de ajuns pentru credință și practică. Citim "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, să învețe..." (II Timot. 3:16). Diferite denominațiuni protestante au crezui, catechisme și standarde doctrinale. Baptiștii se țin doar de Biblie.

 

A.           Baptiștii cred că Hristos și doar El este Capul bisericii, cum spune Scriptura, " Hristos este capul Bisericii," (Efes. 5:23). Nici un om nu conduce bisericile baptiste. Baptiștii nu au o denominațiune în sensul de organizație care controlează congregațiile locale. Biserica locală este autonomă și răspunde înaintea lui Hristos, care este Capul. O biserică baptistă nu are conducere pământească, chiar dacă are părtășie cu congregații de credință asemănătoare. Conducerea ei este în Cer.

 

B.           Baptiștii cred din inimă într-o biserică liberă într-un stat liber. Hristos ne-a învățat că statul și biserica sunt separate, când a spus, "Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21 ). Baptiștii s-au opus uniunii dintre stat și bisericăși cred că un stat controlat de biserică este o scuză patetică pentru creștinism și este departe de Scriptură. Toți reformatorii protestanți și-au legat bisericile de stat de urmași.

 

C.           Baptiștii cred în răspunderea personală înaintea lui Dumnezeu "Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu." (Romani 14:12). Un preot nu poate răspunde pentru tine, o biserică nu poate răspunde pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Părinții duhovnicești nu pot răspunde pentru tine. Nimeni nu e salvat pentru credința părinților sau pentru că are o religie. Va da socoteală pentru sine, înaintea lui Dumnezeu. Protestanții nu țin această doctrină scripturală.

 

D.           Baptiștii au botezul credincioșilor. Reformatorii protestanți nu susțin învățătura aceasta biblică. În Scriptură, credința și pocăința au precedat botezul. În ziua Cincizecimii, Petru a spus poporului "Pocăiți-vă și fiți botezați (Fapte 2:38). Aceasta înseamnă că nu este u botez al copiilor deoarece copiii nu se pot pocăi. Necredincioșii nu trebuie botezați. Reformatorii urmau Roma în învățătura ei despre botez. Baptiștii s-au ținut de doctrina lui Hristos și a apostolilor.

 

E.            Baptiștii, pe baza Scripturii, au ținut la membrii regenerați în biserică; anume oameni care au o credință în Hristos reală. În biserica apostolică, doar cei care primeau Cuvântul lui Dumnezeu și se pocăiau de păcate, erau botezați și primiți membrii în biserică (Fapte 2:41). Nu erau membrii automați sau formali în bisericile apostolice sau baptiste de azi.

 

Din aceste puncte este clar că baptiștii nu sunt protestanți.

 

Baptiștii nu sunt protestanți, practic

 

Niște observații simple arată că baptiștii diferă radical de protestanți.

 

Grupările protestante au ca fondatori, oamenii, având și numele unui om. Luteranii îl au pe Luther. Reformații, pe Calvin. Prezbiterienii, pe John Knox. Metodiștii, pe John Wesley. Dar baptiștii? Iată o întrebare istorică ce necesită investigare. Este posibil să găsim un om care stă la baza bisericilor baptiste. Să privim la Petru, Ioan, Iacov și Pavel.

 

Suntem diferiți de protestanți, ca loc de naștere. Luteranii vin din Germania, Reformații din Elveția și Olanda, Prezbiterienii din Scoția, Episcopalii din Anglia, dar baptiștii ar trebui să vină din Palestina.

 

Mai mult, crezul baptist nu este Confesiunea Augsburg, Canoanele de la Dort, sau Westminster, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Deci este imposibil de identificat cu protestanții.

 

Baptiștii nu au fost legați de protestanți și de biserica romano catolică. În anii dinainte și după Reformă, au păstrat identitatea și au fost credincioși Scripturii. Baptiștii adevărați se țin de învățătura lui Hristos și a apostolilor. Deoarece pentru aceste doctrine date de Dumnezeu, ei au murit. Hanz Denk, baptist din sec. 16, a spus, "Credința înseamnă supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu, fie în viață, fie în moarte.

 

În Rottenburg în timpul Reformei, erau 900 de executori ai baptiștilor în mai puțin de 10 ani. Aceste morți erau vicioase și crude. Pedeapsa pentru un credincios baptist, Michael Sateler:

"Michael Sateler va fi dat călăului, care îl va duce las locul execuției și îi va tăia limba; îl va pune într-un car și îl va biciui de două ori; apoi îl va aduce la poarta cetății și îl va tortura, la fel.”

 

Astfel a murit Sateler în Rottenburg în 21 mai 1527. Soția lui și alte femei au fost înecate și altor bărbați li s-a tăiat capul.

 

Baptiștii nu sunt protestanți, dar se țin tenace de preceptele originale și practicile lui Hristos și a apostolilor. Baptiștii cred Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritatea suficientă în toate situațiile. Baptiștii resping tradițiile religioase omenești și practicile care au originea din vremea apostolilor.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate