Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Proiectul Betania
Media
Ştiri Internaţionale
Din Presa Română
Poşta Redacţiei

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

» Hermeneutica gramatical-istorică [pagina 1]
» Omiletica [pagina 1]
» Prezentarea Omileticii  [pagina 2]
» Declaraţia Chicago privind infailibilitatea biblică [pagina 2]

 

 

Hermeneutica gramatical-istorică

De Gary DeLashmutt şi Dennis McCallum

 

Interpretare gramaticală, istorică şi critică

 

Scopul hermeneuticii biblice este de a descoperi înţelesul dorit de autorul original. În timp ce pot exista mai multe întrebuinţări valide ale unui text, există doar o singură interpretare validă. Sarcina interpretului este de a stabili înţelesul voit al autorului, dacă este posibil, folosind următoarele instrumente.

 

Interpretarea gramaticală

 

Metoda istorico-critică presupune că cuvintele şi expresiile au un înţeles relativ stabil în decursul unor perioade istorice. Ca atare, vom începe prin a lua în considerare ceea ce determinăm ca normal, înţelesul cotidian al cuvintelor, frazelor şi propoziţiilor, în măsura posibilităţilor. Cu alte cuvinte, interpretarea noastră trebuie să corespundă cuvintelor şi gramaticii textului într-un mod rezonabil. Altfel, interpretul ar putea să confere înţelesul după cum vrea, fără un control obiectiv. Biblia ar deveni un fel de horoscop cu zicale vagi, pe care încercăm să îl conectăm la vieţile noastre în orice fel putem.

 

  1. Cea mai mare parte a Bibliei poate fi interpretată lesne prin înţelegerea limbajului (fie cel original, fie tradus) în felul uzual (Ioan 3:36; Fapte 1:11). Cu alte cuvinte, „dacă cuvintele simple au înţeles, nu căuta alt înţeles”.

  2. O lectură cu înţelesuri simple nu trebuie confundată cu o interpretare literală. Trebuie să lăsăm loc figurilor de stil (Marcu 1:5; Luca 22:19).

  3. Dacă un pasaj conţine simboluri sau un anumit gen literar, acestea trebuie indicate în text, fie prin note textuale, ori din cauză că simbolismul este necesar pentru a da înţeles textului. Cele mai multe simboluri sunt explicate chiar de Biblia în sine (Apocalipsa 1:9-20).

 

Interpretarea istorică

 

Interpretarea istorică înseamnă să ţinem seamă, cât mai mult posibil, de fundalul istoric al vremii autorului şi a celor implicaţi. Biblia a fost scrisă pentru oameni obişnuiţi şi este accesibilă oricui. Totuşi, a fost scrisă cu mii de ani în urmă pentru culturi diferite. Ca atare, ca cititori moderni, trebuie să încercăm să readucem un sens general al înţelesului cuvintelor, frazelor şi conceptelor din culturile antice despre care se scrie în Scriptură, îndeosebi culturile ebraică şi greco-romană din primul secol.

 

Nu suntem interesaţi, mai întâi, de întrebarea „Ce înseamnă acest lucru?” ci, în schimb, „Ce însemna pentru cei care l-au scris iniţial?”

 

·         Geneza 15:7-21 – „Împărţirea unui legământ” consfinţea un contract între două părţi. În mod normal era ceva bilateral (ambele părţi luau parte), dar în acest caz a participat doar Dumnezeu.

·         Apocalipsa 2:13,13 – Pergam era centrul în care se închina Aesclepius.

·         1 Corinteni 11:4-6 – Părul tuns era tipic preoteselor-prostituate ale Afroditei; capele rase erau tipice adulterinelor dovedite.

 

Utilizaţi dicţionare biblice sau alte surse pentru a descoperi informaţii despre obiceiuri, bani, geografie etc. Apoi găsiţi-le corespondentele în cultura noastră.

 

·         Bunul samaritean (Luca 10); 2 denari (Marcu 6:37); 55.000 drahme (Faptele 19:19).

·         Învăţătura fariseilor despre relaţia dintre boală şi păcat (Marcu 2; Ioan 9:1)

 

 

Interpretarea critică

 

Interpretarea voastră trebuie să aibă un sens raţional. Dacă interpretarea lasă loc unei contradicţii, atunci nu are rost hermeneutica, odată ce lăsăm loc pentru ca un pasaj să poată spune orice vrem.

 

Şase reguli practice:

 

Aceste reguli vă vor înlesni atingerea unei interpretări critice bune. Unele dintre aceste reguli sunt consecinţa unei perspective înalte asupra scripturii. Cu alte cuvinte, întreaga Biblie este produsul unui singur autor (Dumnezeu), în acelaşi timp fiind şi produsul mai multora (profeţii şi apostolii). Ca atare, nu este iraţional să căutăm un mesaj consistent prin intermediul Bibliei.

 

1.    Interpretarea în lumina contextului pasajului. Urmaţi dezvoltarea ideatică din cartea pe care o citiţi şi fiţi siguri că interpretarea voastră decurge laolaltă cu direcţia generală a argumentului. Schimbările bruşte în subiect sunt neobişnuite. Dacă aveţi în gând dezvoltarea unei cărţi având ca centru un anume subiect, sărind apoi brusc la altul, apoi revenind la primul, atunci interpretarea voastră este aproape cert greşită.

 

      Aveţi în vedere şi contextul mai larg: care Testament? Care autor? Care perioadă de timp? Nu priviţi niciodată un pasaj izolându-l de cele din preajmă. Contextul trebuie apreciat ca fiind cel mai important tip de reper în interpretarea unui pasaj. Contextul obişnuit furnizează tot ce trebuie să ştim pentru a interpreta un pasaj. Trebuie să ne orientăm către alte explicaţii doar atunci când nu găsim o interpretare critică posibilă bazată pe textul respectiv în contextul aferent.

·         Matei 16:28 – referitor la transformare (în contextul pasajului)

·         1 Corinteni 14:34 – se referă la sfărâmare, tăiere (vezi 1 Corinteni 11:5 şi contextul capitolului şi al pasajului)

·         1 Corinteni 3:17 – dezvoltarea ideatică a pasajului limitează interpretarea.

2.    Interpretarea în lumina dezvăluirii progresive (Evrei 1:1,2). În timp ce scopul lui Dumnezeu privind omul nu s-a schimbat niciodată, strategia Sa în împlinirea acestui scop s-a schimbat. El a tratat omul în cadrul diferitor „legăminte” sau planuri. Aşadar, este important să întrebăm „În cadrul cărui plan a fost scris lucrul acesta?”. Aplicarea de bază a pasajului va fi pentru oamenii care lucrează sub prezumţia acestui plan, nu şi altora obligatoriu. Mai poate fi o aplicare secundară pentru oamenii din zona altor planuri bazate pe principiile care au o valabilitate universală. (Observaţi că problemele deosebite de aici sunt legate de ministeriatul lui Hristos înainte de cruce).

·         Poligamia a fost îngăduită (niciodată acceptată) în Vechiul Testament, dar învăţăturile sunt împotriva ei în Noul Testament (1 Timotei 3:2)

·         Teocraţia a fost poruncită în Vechiul Testament, dar guvernarea seculară este afirmată în Noul Testament (Romani 13:1-7; Matei 22:21; 2 Cronici 7:14)

·         Sacrificarea animalelor, legile de alimentaţie, sabaturile, zilele de sărbătoare sfântă, serbările religioase, preoţii şi liturghia au fost toate împlinite prin Hristos şi astfel sunt depăşite (Coloseni 2:16,17; Evrei 8)

·         Maleahi 3:7-12 – În contextul testamentului (vezi Numeri 18:21-24; Deuteronomul 14:22-29).

 

3.    Interpretaţi scriptura în armonie cu altă scriptură. Deoarece Biblia este inspirată de Dumnezeu, ea nu se contrazice. Aşadar, nu interpretaţi niciodată o scriptură într-un mod în care interpretarea se contrazice limpede cu alte scripturi. Mai întâi descoperiţi marja acceptabilă a înţelesului pasajului, apoi alegeţi interpretarea care nu se contrazice cu celelalte scripturi.

·         Faptele 2:38 s-ar putea la fel de bine referi la o renaştere prin botez sau doar să adauge botezul ca fiind un atribut cerut printre cerinţele minime pentru mântuire (de ex. credinţa). Din perspectiva învăţăturii clare despre mântuirea prin slava acordată numai prin credinţă, cea din urmă interpretare este preferabilă.

·         Iacov 2:14-26 – „Îndreptăţit” poate însemna şi „îndreptăţit în faţa oamenilor”

·         1 Ioan 1:9 s-ar putea referi la creştini care obţin iertarea (legiuită) de la Dumnezeu doar dacă continuă să îşi mărturisească păcatele. Dar deoarece aceasta contrazice învăţătura clară a îndreptăţirii şi ocrotirii veşnice, este preferabil să interpretăm acest pasaj fie referindu-ne la non-creştini, fie –poate - la iertarea empirică pentru creştini.

 

4.    Interpretaţi ce nu e clar prin prisma a ceea ce este clar. Scriptura învaţă fiecare adevăr major, esenţial, în mod clar şi repetat. Nu ridicaţi niciodată o doctrină pe baza unui pasaj care nu este limpede.

·         Luca 16:9 este folosit de romano-catolici pentru susţinerea indulgenţelor.

·         1 Corinteni 15:29 menţionează o practică obscură, necunoscută, folosită în Corint. Astăzi, mormonii folosesc acest pasaj pentru a-şi ridica strămoşii răposaţi la un statut mai înalt în viaţa de apoi.

·         1 Ioan 5:16 – „păcatul de moarte” nu este vreodată definit. Nu poţi construi o doctrină a „căderii” pe un astfel de pasaj.

 

5.    Interpretaţi „spiritul” pasajului, nu neapărat „litera” sau sensul literal, în special când textul este în genul literar, predispus către figuri de stil şi declaraţii nuanţate.

·         Proverbe 22:6 – Cartea Proverbelor conţine multe maxime în general, dar nu toate sunt promisiuni absolute. Nu fiecare copil va fi virtuos, dar cei mai mulţi vor fi.

·         Proverbele 15:1 – Nu fiecare cuvânt blând va alunga mânia, dar în cele mai multe cazuri o va face.

·         1 Corinteni 11:1-18 – În unele pasaje ale Noului Testament, interpretarea „literală” contrazice „spiritul” pasajului (conform 1 Corinteni 10:32,33).

 

6.    Interpretaţi sprijinindu-vă pe Sfântul Duh, îngăduindu-i Acestuia să vă înveţe.

Marcaţi A (adevărat) sau F (fals) pentru fiecare dintre cele ce urmează:

·         Proverbe 3:5 – „Nu te bizui pe înţelepciunea ta” înseamnă să evităm a ne apropia de Biblie la un nivel analitic primar.

·         Deoarece Biblia este „vie şi activă”, interpretarea unui pasaj poate să fie diferită pentru persoane diferite.

·         Dacă nu ne apropiem de cuvântul lui Dumnezeu cu o smerenie profundă pentru Dumnezeu şi cu dorinţa de a cunoaşte voinţa Sa pentru vieţile noastre, deseori putem ajunge la o interpretare greşită.

·         Dacă regulile interpretării dau un răspuns anume şi Sfântul Duh arată altul, trebuie să alegem cea din urmă interpretare.

·         Trebuie să ne rugăm, înainte de studiu, pentru ca Dumnezeu să ne facă capabili de a înţelege pasajul.

 

Courtesy of http://www.xenos.org

 

 

Omiletica


Omiletica este ştiinţa care tratează componenţa şi rostirea unei predici sau alt discurs religios. Acesta include toate formele de predicare, şi anume., Predica, omilie, şi instrucţiuni catehetice. Din secolul al XIX-lea, omiletica a luat locul ei, în special în Germania, ca o ramură de teologie pastorală. "Standard Dictionary" defineşte Omiletica, "o ramură a retoricii care tratează componenţa şi rostirea de predici sau omilii". Mulţi diferă faţă de această definiţie, şi susţin că omiletica precum o ştiinţă este distinctă de retorică. Din aceasta, vom fi mai în măsură să judecăm după ce luăm în considerare originea şi istoria omileticii, şi problema va fi observată spre sfârşitul acestui articol. În ceea ce prima formă de predicare a fost în mare parte omilie, cititorului i se face referire la articolul cu privire la aceasta pentru cea mai mare, care va suplimenta ceea ce este aici declarat. Nu mai este nevoie să spun, Cristos însuşi a predicat, şi El a poruncit Apostolilor Săi să facă acest lucru. Predicarea lui a inclus două forme de predică, misionară şi ministerială (la care corespund magisterium şi ministerium al Bisericii), prima la cei necredincioşi, iar cea din urmă către cei care sunt deja în Credinţă. Din cea din urmă avem un exemplu frapant în discursul după Cina cea de Taină, Ioan 14-16. Nu se poate spune că predicarea Lui a luat vre-o forma precisă, rotunjită, în sensul unei predici moderne; Scopul Lui era să semene sămânţa cuvântului, pe care El a risipit-o larg, ca semănătorul din parabolă. Însărcinarea Lui către Apostolii Lui a inclus ambele tipuri. Pentru predicarea dintâi sau cea misionară, vezi Matei 28:19; Marcu 16:15; 3:14, Luca 9:2. Predica lui Sf. Pavel menţionată în Faptele Apostolilor 20:7-11, este un exemplu de al doilea tip de predicare. În aceasta Apostolii au fost susţinuţi de asistenţii care au fost aleşi şi consacraţi pentru un scop, de exemplu, Timotei şi Tit, ca de asemenea, de către cei care au fost favorizaţi cu har. Predica menţionată lui Iustin Martirul "Apologie" (cf. Predica) este un exemplu de predică ministerială, spre deosebire de cea misionară. În predica misionară, Apostolii au fost, de asemenea, asistaţi, dar într-un mod informal, de către laici, care au explicat doctrina creştină la cunoscuţii lor, printre necredincioşii care, în vizitele lor la adunările creştine, trebuie să fi auzit ceva de aceasta, v.g., cf. 1 Corinteni 14:23-24. Acest lucru este valabil în special pentru Iustin Martirul, care, având mantaua filosofului lui, a mers cam pentru acest scop. Predicile pentru cei credincioşi, în erele timpurii au fost dintre cele mai simple de fel, fiind doar expoziţii sau parafrazări din pasajul din Scriptură, care era citit, cuplat cu avântul improvizat al inimii. Aceasta explică de ce există foarte puţin sau nimic despre felul de predici sau omilii aparţinând acelei perioade. De asemenea, aceasta explică declaraţia ciudată făcută de Sozomen (Istoria Bisericii VII.19), şi de Cassiodorus în a lui "Istoria Tripartită", pe care Duchesne (Închinarea Creştină, p. 171, tr. Londra, 1903) aparent o acceptă, că nimeni nu a predicat la Roma. (Sozomen a scris despre timpul lui Papa Xystus III), explicaţia lui Thomassin (Vetus et Nova Eccl. Disciplina, II, lxxxii, 503) din declaraţia lui Sozomen este că nu a existat nici o predică, în sensul unui discurs elaborat sau terminat, înainte de vremea lui Papa Leo - cu excepţia, poate, a adresării cu privire la virginitate de către Papa Liberiu la Marcellina, sora lui Sf. Ambrozie, cu ocazia ei de a lua voalul, care este privit ca un discurs privat. Iar motivul pentru aceasta el îl atribute către stresul de persecuţie. Neander (I, 420, nota), spune despre declaraţia lui Sozomen: "Remarca nu se poate extinde la vremuri mai timpurii, dar să presupunem că a făcut-o, asta a însemnat că predica a fost doar secundară. Sau se poate să fi fost faptul că acest scriitor Estic a fost înşelat prin relatări false din Vest, sau se poate să fi fost că predica în Biserica Vestică nu a ocupat un loc atât de important aşa cum s-a întâmplat în Biserica Greacă ".

Slujba predicării a aparţinut episcopilor, şi preoţii au predicat numai cu permisiunea acestora. Chiar şi cei doi bărbaţi, distinşi, precum Sf. Augustin şi Sf. Gură de Aur au predicat, ca preoţi, doar atunci când au fost autorizaţi de episcopii lor respectivi. Origen ca un laic a expus Scripturile, dar aceasta a fost printr-o permisiune specială. Dar acest lucru este destul de diferit de a spune (aşa cum este declarat de "Chambers’ Encyclopaedia", "Encyclopaedia Metropolitana", "Encyclopaedia Britannica", ediţia mai veche) că preoţii nu aveau de regulă permisiunea să predice, înainte de secolul al cincilea. Acest lucru nu este poate fi apărat în lumina istoriei. De exemplu, Felix, preot şi martir, a propovăduit în secolul al treilea, sub doi episcopi, Maximus şi Quintus. Despre cel din urmă s-a spus că gura lui a avut limba lui Felix (Thomassin, ibid., c. XIII, 505; Paulinus, "Poezii"). Preoţilor, într-adevăr, li s-a interzis să predice în Alexandria, dar aceasta a fost pe seama ereziei Ariane. Un obicei izvorât din acest lucru s-a răspândit spre zona de nord a Africii; dar Valerius, Episcop de Hippo, a rupt acest obicei, şi l-a avut pe Augustin, ca încă un preot, să predice înaintea lui, pentru că el însuşi era în imposibilitatea de a face acest lucru cu uşurinţă în limba Latină - "cum non satis expedite Latino sermone concionari posset". Acest lucru a fost împotriva obiceiului locului, după cum Possidius relatează; dar Valerius a justificat acţiunea lui de către un apel către Est - "in orientalibus ecclesiis id ex more fieri sciens". Chiar şi în timpul interdicţiei din Alexandria, preoţii, după cum ştim de la Socrate şi Sozomen, au interpretat Scripturile în public în Cezareea, în Cappadocia, şi în Cipru, fiind lumânări aprinse în acelaşi timp - accensis lucernis. De îndată ce Biserica a primit libertatea sub Constantin, predicarea s-a dezvoltat foarte mult, cel puţin în forma externă. Apoi, pentru prima dată, dacă probabil, îl exceptăm pe Sf. Cyprian, arta oratoriei a fost aplicată la predicare, mai ales de Sfântul Grigorie de Nazianzus, cel mai înflorit din triumviratul de genii din Cappadocia. El era deja un orator instruit, după cum au fost mulţi dintre ascultătorii lui, şi nu este de mirare, că Bardenhewer (Patrology, p. 290) exprimă aceasta, "el a trebuit să plătească tribut gustului din timpul său, care a cerut un stil înflorit şi bombastic". Dar, în acelaşi timp, el i-a condamnat pe acei predicatori care au folosit elocvenţa şi de pronunţia de la teatru. Predicatorii cei mai notabili ai secolului, Sf. Vasile cel Mare şi cei doi Gregories ("Frunza-de-trifoi din Capadocia"), Sf. Gură de Aur, Ambrozie, Augustin, şi Hilary, au fost toţi oratori observaţi. Din numărul lor, cel mai mare a fost Sf. Gură de Aur, cel mai mare de la Sf. Pavel, el nici nu a fost egalat de atunci. Chiar Gibbon, în timp ce nu-i făcea dreptate, a trebuit să-l laude; şi profesorul său de retorică, Libanius, se spune că ar fi intenţionat pe Ioan ca succesor al său, "dacă creştinii nu l-ar fi luat". Este o greşeală, însă, să ne imaginăm că ei au predicat numai predici oratorice. Dimpotrivă; omiliile lui Sf. Gură de Aur au fost modele de simplitate, şi el frecvent şi-a întrerupt discursul lui pentru a pune întrebări cu scopul de a se asigura că el a fost înţeles, în timp ce Motto-ul lui Sf. Augustin a fost că el s-a smerit pentru ca Hristos să poată fi înălţat. În treacăt ne-am putea referi la o caracteristică ciudată a vremii, aplauzele cu care era întâmpinat predicatorul. Sf. Gură de Aur în special a trebuit face apeluri frecvente la auditoriul său de a păstra tăcerea. Episcopii în mod frecvent au predicat în afara eparhiilor lor, în special în marile oraşe; predicile lustruite au fost, evident, cerute, şi a fost dat un salariu, pentru că citim că doi episcopi Asiatici, Antioh şi Severianus, s-au dus la Constantinopole pentru a predica, fiind mai mult dornici de bani decât de bunăstarea spirituală a ascultătorilor lor (Thomassin, ibid., IX, 504).

După era descrisă aici, predicarea a fost în declin în Vest, în parte din cauza dezintegrării limbii latine (cf. Fenelon, "Dial"., 164), şi în Est, din cauza controverselor pe Arianism, Nestorianism, Eutychianism, Macedonianism, şi alte erezii. Dar totuşi predicarea a fost considerată ca datoria de bază a episcopilor, de exemplu, Cćsarius, Episcop de Arles, i-a însărcinat cu toate afacerile temporale ale diocezei lui pe diaconi, pentru ca el să poată dedica tot timpul pentru citirea Scripturilor, pentru rugăciune şi pentru predicare. Următorul nume mare în predicare este acela al lui Sf. Grigorie cel Mare, în special ca predicator. El a predicat douăzeci de predici, şi a dictat mai mult de douăzeci, pentru că, prin boală şi pierderea vocii, el n-a mai fost în măsură să le predice personal. El a cerut episcopilor foarte puternic să predice, şi, după ce a ţinut sus în faţa lor exemplul Apostolilor, el a ameninţat episcopi din Sardinia, cu următoarele cuvinte: "Si cujus libet Episcopi Paganum rusticum invenire potuero, in Episcopum fortiter vindicabo" (III, ep. XXVI). Un edict a fost emis de Regele Guntram afirmând că asistenţa judecătorilor publici nu trebuie să fie utilizată pentru a aduce auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin teama de pedeapsă, la cei care nu au fost dispuşi să vină prin evlavie. Sinodul din Trullo a stabilit că episcopii ar trebui să propovăduiască în toate zilele, mai ales duminicile, şi, prin acelaşi sinod, episcopii care au predicat în afara diocezei lor au fost reduşi la statutul de preoţi, din cauză că fiind dornici să recolteze recolta altuia, au fost indiferenţi la recoltele lor proprii - " qui alienć messis appetentes essent, suć incuriosi". La Consiliul de Arles, în 813, episcopii au fost puternic îndemnaţi să predice, şi la Consiliul din Mainz, în acelaşi an, s-a stabilit că episcopii ar trebui să predice duminica şi în zilele de sărbătoare, fie ei înşişi (suo marte) fie prin vicarii lor. În al Doilea Consiliu din Reims (813), canoanele XIV, XV, a fost poruncit că episcopii ar trebui să predice omilii şi predici ale Părinţilor, astfel încât toţi să poată înţelege. Şi în al Treilea Consiliu de la Tours (can. XVII), în acelaşi an, episcopilor li s-a ordonat să facă o traducere a predicilor Părinţilor în limba rustică Romană, sau theodesque - limba rustică romană fiind o specie de latină coruptă , sau dialect, înţeles de cei needucaţi (Thomassin, "De Benef.", II, III, L., C. lxxxv, p. 510). Charlemagne şi Louis Piosul au fost la fel de insistenţi cu privire la necesitatea de predicare. Cel dintâi a mers atât de departe încât să numească o zi specială, şi orice episcop care nu a reuşit să predice în catedrală, înainte de acea zi urma să fie destituit. Păstorilor, de asemenea, li s-a ordonat să predice poporului cât mai bine cu putinţă lor; dacă ei ştiau Scripturile, ei urma să le predice; dacă nu, ei trebuiau, cel puţin să-i îndemne pe ascultătorii lor să evite răul şi să facă bine (Al Şaselea Consiliu din Arles , 813, can. x). Homiliarium a lui Charlemagne este tratată în altă parte (a se vedea HOMILIARIUM).

Apoi, ajungem la Evul Mediu. S-a spus frecvent de scriitorii ne-Catolici că a existat puţină predicare sau nici o predicare în acea perioadă. Atât de populară a fost predicarea, şi aşa de profund interesul luate în ea, că predicatorii frecvent au găsit necesar să călătorească noaptea, ca nu cumva plecarea lor să fie împiedicată. Doar într-un tratat de istorie a predicării putea fi realizată justiţia în această perioadă. Cititorului i se face referire la lucrarea lui Digby "Mores Catholici", vol.. II, p.. 158-172, şi la Neale, "
Medićval Sermons". În ceea ce priveşte stilul, acesta era simplu şi maiestuos, care poseda puţin, poate, din aşa-numita elocvenţă precum aceea din prezent înţeleasă, dar multă putere religioasă, cu o simplitate neprelucrată, o dulceaţă şi persuasiune, toate ale sale, şi acestea s-ar compara favorabil cu declamaţie găunoasă a unei mult-lăudate perioade de mai târziu. Unele predici erau în întregime în versuri, şi, în incluziunii lor intense de gândire, ce amintesc unuia de Predica de pe Munte: --

Magna promisimus; majora promissa sunt nobis:

Servemus hćc; adspiremus ad illa.

Voluptas brevis; pśna perpetua.

Modica passio; gloria infinita.

Multorum vocatio; paucorum electio;

Omnium retributio

(Sf. Francisc, aşa cum a fost citat de Digby, op. cit., 159.)

Caracteristicile predicării din acea perioadă ar putea fi rezumată după cum urmează: în primul rând, o utilizare extraordinară a Scripturii, nu o simplă introducere a Textului Sacru ca o acumulare, ci o astfel de utilizare ca vine din îmbrăţişarea cu gândirea proprie predicatorului.
A Aproape că s-ar părea ca şi când mulţi predicatori ştiau Scripturile pe de rost. În unele cazuri, totuşi, această utilizare admirabilă a fost umbrită de o interpretare exagerată mistică, care îşi are originea în Est şi a fost mult apreciată de Evrei. În al doilea rând, puterea din partea predicatorilor de a adapta discursurile lor la nevoile săracilor şi ignoranţilor. În al treilea rând, simplitatea, scopul fiind de a impresiona o singură idee izbitoare. În al patrulea rând, utilizarea de maxime familiare, exemple, şi ilustraţii din viaţă - minţile lor, trebuie să fi fost mult în contact cu natura. Şi, în al cincilea rând, realizarea intensă, care a condus în mod necesar într-un anumit efect dramatic - ei au văzut cu ochii lor, au auzit cu urechile lor, şi trecutul a devenit prezent. Pentru exemple, cititorul este din nou referit la colecţia de " Medićval Sermons" a lui Neale.

Câteva cuvinte cu privire la influenţa filosofiei scolastice. Aceasta a furnizat un magazin aproape inepuizabil de informaţii; a instruit mintea în analiză şi precizie; în timp ce, în acelaşi timp, a furnizat o luciditate de ordine şi o putere de convingere de aranjament, după care ne-am uita în zadar, chiar şi în discursurile măreţe ale lui Gură de Aur. Pe de altă parte, filosofia priveşte omul doar ca o fiinţă intelectuală, fără a considera emoţiile sale, şi face apel numai la partea lui intelectuală. Şi, chiar şi în acest apel, filosofia, în timp ce este precum algebra, vorbind în limba oficială a intelectului, este probabil să aibă lipsuri din punctul de vedere al persuasiunii, în măsura în care, din natura sa, aceasta se îndreaptă spre condensare mai degrabă decât pentru amplificare. Aceasta din urmă este cel mai important lucru în oratorie - "Summa laus eloquentić amplificare rem ornando." Fenelon (Al Doilea Dialog) a descris-o ca portretizare, De Quincey, ca o ţinere a gândului, până când mintea devine învolburată de el; Newman, oferă o analiză cu măiestrie de acesta (Idea of Univ., 1899, p. 280); predicile sale sunt remarcabile pentru această calitate de amplificare precum sunt cele ale lui Bourdaloue pe intelectual, şi cele ale lui Massillon pe partea intelectual-emoţională, de exemplu Predica acestuia din urmă despre Fiul Risipitor. Filosofia, într-adevăr, este necesară pentru oratorie; filosofia singură nu constituie oratorie, şi, dacă este prea unilaterală, poate avea un efect dăunător - "Logica, prin urmare, atât de mult cât este utilă, trebuie să fie referită la acest unic loc cu toate capetele şi subiectele sale bine-formulate, până când ar fi timpul de a deschide palma contractată într-o retorică graţioasă şi ornată" (Milton, "Tractat de Educaţie"). Ceea ce a fost declarat aici se referă la filosofie ca la un sistem, nu pentru filozofi individuali. De-abia este necesar să spun că mulţi scolastici, cum ar fi Sf. Thomas şi Bonaventure, au fost predicatori remarcabili. Este păcat, însă, că Sf. Bonaventure nu a trata un pic mai deplin despre Dilatatio, care constituie a treia parte a operei sale "De Arte Concionandi".

Într-o schiţă, oricât de scurtă, a istoriei predicării, se cere o referinţă la mistici, dar, deoarece predicarea lor nu poate fi explicată fără o expunerea sistemului lor, cititorului i se face referire la un articol despre MISTICISM. Este suficient să spunem aici că tendinţa de misticism este, în principal, opusă cu cea a filozofiei.
Misticismul se îndreaptă spre căldura, filozofia, către răceală - "Rece ca un munte în cortul ei, a stat aşezată în steaua ei filosofia înaltă." Următoarea perioadă de remarcat în istoria predicării este Renaşterea. Această perioadă, de asemenea, este tratată în locul său potrivit. În ceea ce priveşte predicarea, Umanismul a contribuit mai mult la afişarea oratorică decât spre evlavie la amvon. Motto-ul celor două tipuri reprezentative, Reuchlin şi Erasmus, a fost: "Înapoi la Cicero şi Quintilian." Erasmus când a vizitat Roma a exclamat: "Quam mellitas eruditorum hominum confabulationes, quot mundi lumina." Batiffol (Hist.
of the Roman Breviary, p. 230) spune: "Într-o zi de Vinerea Mare, predicând înaintea papei, cel mai faimos orator al Curţii Romane a considerat că el nu ar putea lăuda mai bine Sacrificiul de pe Calvar decât prin a relaţiona devotamentul de sine al lui Decius şi sacrificiul lui Iphigenia." Din fericire, această perioadă nu a durat mult; bunul simt al clericilor s-a răzvrătit împotriva lui, şi revoluţia religioasă care a urmat la scurt timp le-a dat altceva la care să se gândească. În perioada Reformei şi cea post-Reformă, aerul era prea încărcat cu controverse pentru a favoriza predica de înaltă clasă. Consiliul de la Trent a recomandat predicatorilor să se abată de la polemici; acesta de asemenea, (Sess. V, cap. ii) a hotărât că datoria primară de predica a revenit episcopilor, cu excepţia cazului în care ei au fost împiedicaţi de un impediment legitim; şi a poruncit ca aceştia să predice în persoană, în biserica lor, sau, dacă sunt împiedicaţi, prin alţii; şi, în alte biserici, prin pastori sau alţi reprezentanţi.


Numele celebre ale predicatorilor Francezi din perioada clasică a secolului al şaptesprezecelea - potrivit lui Voltaire, probabil, cel mai mare în oratoria amvonului din toate timpurile - sunt pe deplin abordaţi în locul lor corespunzător. Este suficient să se afirme aici că cei mai mari au fost Bossuet, Bourdaloue, şi Massillon; Fenelon, fără pereche, probabil, pentru puritatea de stil, şi-a ars predicile sale. Primul a fost cea mai maiestuos, al doilea, cel mai logic şi mai convingător intelectual; al treilea, cel mai mare cercetător de inimi, cel mai asemenea precum Gură de Aur, şi, luat totul în toate, cel mai mare dintre cei trei. Ni se spune că Voltaire păstrează o copie a lui "Grand Caręme" pe masa lui, alături de "Athalie" din Racine. În această eră, Gură de Aur a fost cel mai mare model pentru imitaţie; dar Gură de Aur a fost orator, nu Gură de Aur predicatorul. Ar fi o greşeală, în ziua de azi să imităm stilul lor, care nu a fost influenţat nu puţin de stimulul nesănătos al instanţei admirate a lui Louis XIV. Stilul lor maiestuos, cu exordiul său măreţ şi peroraţie sa sublimă, a devenit moda în era următoare; dar aceasta a fost un caz de oameni obişnuiţi care încearcă să îmbrace armura, şi să mânuiască arme, de giganţi, sau călăreţul neîndemânatic aventurându-se pe caii lui Ahile. Rezultatul a fost că imitatorii a devenit experţi numai în maniere şi în simulare, şi au scăzut în sentimentalism bolnăvicios şi formalism mecanic. Sensibilele "Dialoguri" de Fenelon, cu toate acestea, au rămas ca o mare verificare, fiind, de fapt, pentru predicare ceea ce adresarea lui Hamlet faţă de jucători a fost de a juca teatru. Din aceste "Dialoguri" Episcopul Dupanloup a spus: "Dacă preceptele lui Fenelon ar fi fost bine înţelese, ei de mult timp ar fi fixat caracterul elocvenţei sacre printre noi." Principiile sănătoase, de asemenea, au fost stabilite de Blaise Gisbert în a lui "
L'Eloquence chrétienne dans l'idée et dans la pratique", de Amadeus Bajocensis în "Paulus Ecclesiastes, seu Eloquentia Christiana", cât şi de Angelis ab Guido în "De Verbi Dei Prćdicatione", care toate au chemat la o revenire la simplitatea stilului Părinţilor.

În această scurtă schiţă istorică observăm numai epoci, şi următoarea importantă este cea a aşa-numitelor conferinţe în Notre-Dame din Paris, în urma Revoluţiei din 1830. Numele cel mai proeminent identificat cu acest nou stil de predicare a fost cel al lui Lacordaire Dominicanul, care, pentru o vreme cu Montalembert, a fost asociat editor cu de Lamennais al "L'Avenir". Acest nou stil de predicare a aruncat forma, diviziunea, şi analiza metodei academice. Puterea lui Lacordaire ca orator a fost dincolo de întrebare, dar conferinţele, aşa cum au ajuns la noi, în timp ce posedă mult merit, sunt o dovadă suplimentară că oratoria este prea evazivă ca să fie încredinţată în paginile unei cărţi. Iezuit Pere de Ravignan a împărtăşit cu nobleţe cu Lacordaire onoarea de a ocupa amvonul de la Notre-Dame. Pentru câţiva ani, alţii capabili dar mai puţin în măsură bărbaţi elocvenţi au urmat, şi stilul semi-religios, semi-filosofic începea să devină obositor, atunci când Monsabré, un discipol al lui Lacordaire, cu o singură lovitură l-a pus deoparte, şi s-a îngrădit pe sine, într-o meşteşugită serie de discursuri, la o explicaţie a Crezului; după care s-a remarcat emfatic, că clopotul nu suna destul de mult, era timpul pentru ca mesa să înceapă (cf. Boyle, "Irish Eccl. Rec.", mai, 1909).


În ceea ce priveşte predicarea din ziua de azi, putem urmări în mod clar influenţa, în multe privinţe, a Scolasticismului, atât în materie cât şi în formă. În materie, o predică poate fi ori morală, dogmatică, istorice, ori liturgică - prin morală şi dogmatică este înţeles că un element va predomină, fără, cu toate acestea, a-l exclude pe celălalt. În ceea ce priveşte forma, un discurs poate fi sau unul formal, sau un set de predici; o omilie (pentru diferite tipuri a se vedea PREDICA), sau o instrucţiune catehetică. În formal, sau set de predici, influenţa Scolasticismului este cel mai izbitor văzută în metoda analitică, care rezultă în diviziuni şi subdiviziuni. Aceasta este metoda secolului XIII-lea, care, cu toate acestea, a avut începuturile sale, din predicile Sf. Bernard şi Anthony. Silogismul care stă la bază, de asemenea, în fiecare predică bine gândită, se datorează Scolasticismului; cât de mult ar trebui să apară aceasta este o întrebare care face parte dintr-un tratat despre omiletică. În ceea ce priveşte discursul catehetic, acesta a fost atât de mult favorizat de Papa Pius X, că ar putea fi considerat drept una dintre caracteristicile predicării, până în ziua de azi. Aceasta este, totuşi, o formă foarte veche de predicare, după cum implică numele (de la kata şi Heche), adică instruirea, care era dată de cuvântul din gură către catehumeni. Ea a fost folosită de Însuşi Hristos, de Sf. Pavel, de Sf. Cyril din Ierusalim, de Sf. Clement şi Origen la Alexandria, de Sf. Augustin, care a scris un tratat special cu privire la aceasta (De catechizandis rudibus), de asemenea, în timpurile mai târzii , prin Gerson, cancelar de la Universitatea din Paris, care a scris "De parvulis ad Christum trahendis"; Clement al XI-lea şi Benedict al XIV-a au dat acesteia toată greutatea autorităţii lor, şi unul dintre cei mai mari dintre toate cateheţii a fost Sf. Charles Borromeo. Totuşi, există pericolul din natura însăşi a subiectului, ca această formă de predicare să devină prea uscată şi pur didactică, o cateheză simplă, sau doctrinism, spre excluderea elementului moral şi a Sfintei Scripturi. În zile recente, predicarea misionară organizată către ne-Catolici a primit un stimul nou. În Statele Unite, în special, această formă de activitate religioasă a înflorit, şi Paveliştii, printre care numele Părintelui Hecker este demn de o menţiune specială, trebuie să fie în principal identificaţi cu trezirea spirituală. Facilităţi speciale sunt oferite la institutul central de organizare pentru formarea profesională a celor care sunt chemaţi să dea instrucţiuni catehetice, şi principiile ne-controversate ale asociaţiei sunt calculate pentru a-i felicita pe toţi cei care caută cu sinceritate adevărul.

Bibliografia dezvoltării istorice a predicării
Practica a precedat teoria. Anumite idei se găsesc în Părinţi, şi acestea au fost colectate de către Paniel în introducerea la lucrarea lui "Gesch. der Christl Beredsamkeit". Primul care a tratat teoria de predicare a fost Sf. Gură de Aur, în lucrarea sa "Despre Preoţie" (peri Hierosynes). În măsura în care aceasta conţine numai reflecţii asupra predicării, a lui Sf. Augustin "De
doctrinâ Christianâ" ar putea fi considerată ca fiind primul manual pe această temă. Aceasta se compune din patru cărţi. Primele trei se ocupă cu colectarea de materiale pentru predică, "modus inveniendi quć intelligenda sunt", iar ultima, cu prezentarea din aceasta, "modus proferendi quć intellecta sunt". El merge la Cicero pentru norme în cea din urmă. El face o distincţie, în care el, evident, îl urmează pe Cicero, între sapientia (înţelepciune) şi eloquentia (cea mai bună expresie a acesteia).

Sapientia, fără eloquentia nu va face nici un bine; nici eloquentia fără sapientia, şi aceasta poate face rău; idealul este sapientia cu eloquentia. El se adaptează a lui Cicero ut doceat, ut delectet, ut flectat, modificându-le în ut veritas pateat, ut placeat, ut moveat; şi stabileşte acestea ca reguli prin care o predică este de a fi judecată. Această lucrare a lui Augustin a fost una clasică în omiletică. În această conexiune ne este amintit de cele trei condiţii pe care Hugh din Sf. Victor (decedat în 1141), în Evul Mediu, le-a prevăzut pentru o predică: că aceasta ar trebui să fie "sfântă, prudentă şi nobilă", pentru care, respectiv, el a cerut sfinţenie, cunoştinţe şi elocvenţă în predicator; şi a lui Fenelon "trebuie să dovedească, trebuie să înfăţişeze, trebuie să impresioneze" (Al Doilea Dialog). Am putea menţiona, de asemenea, lucrarea lui Sf. Augustin "De rudibus catechizandis". Lucrarea Sfântului Grigorie cel Mare, "Liber regulć pastoralis", încă există, dar este inferioară faţă de cea a lui Sf. Augustin; aceasta este mai degrabă un tratat de teologie pastorală decât de omiletică. Avem în baza mărturiei lui Hincmar, că o copie obişnuia să se dea episcopilor, la consacrarea lor. În secolul al nouălea Rabanus Maurus (a murit în 856), Arhiepiscopul de Mainz, a scris un tratat "De institutione clericorum", în care el depinde mult de Sf. Augustin. În secolul XII-lea Guibert, Abbot de Nogent (decedat în 1124), a scris o celebră lucrare despre predicare intitulată "
Quo ordine sermo fieri debet". Această lucrare este unul dintre reperele istorice în predicare. Este plină de instruire judicioase, aceasta recomandă că predica trebuie să fie precedată de rugăciune; se spune că este mai important să se predice despre morală decât de credinţă, că, pentru predicile morale inima omului trebuie să fie studiată, şi că cea mai bună modalitate de a face aceasta (după cum a recomandat Massillon mai târziu), este să se uite în inima lui proprie. Aceasta este mai originală şi mai independentă în comparaţie cu lucrarea lui Rabanus Maurus, care, după cum s-a spus, a atras în mare parte din Sf. Augustin. Lucrarea lui Guibert a fost recomandată de către Papa Alexandru ca fiind un model pentru toţi predicatorii. Sf. Francisc a dat călugărilor săi aceleaşi direcţii după cum sunt conţinute în acest document.

La aceeaşi perioadă aparţine "Summa de arte prćdicatoriâ", de Alain de Lille. El dă o definiţie a predicării: "
Manifesta et publica instructio morum et fidei, informationi hominum deserviens, ex rationum semitâ et auctoritatum fonte proveniens". El pune accent pe explicaţia şi utilizarea Scripturii, şi recomandă predicatorului să insereze verba commotiva. Comentariile lui Cćsarius din Heisterbach (decedat în 1240) au fost colectate de Cruel; predicile lui afişează îndemânare în construcţii şi o putere considerabilă oratorică. Conrad din Brundelsheim (decedat în 1321), ale cărui predici au ajuns la noi sub nume său de familie de "Fratele Sock" (Sermones Fratris Socci), a fost unul dintre cei mai interesanţi predicatori la această vreme în Germania. Humbert de Romans, General al Dominicanilor, în cartea a doua a operei sale, "De eruditione prćdicatorum", afirmă că poate să predea, "un mod de a produce prompt o predică pentru orice set de bărbaţi, şi pentru toată varietatea de circumstanţe" (Neale, "Predici Medievale", Introd., XIX). Linsenmayer, în istoria lui a predicării, oferă informaţii despre Humbert, care a fost un critic sever al predicilor din timpul său. Trithemius citează o lucrare de Albertus Magnus, "De arte prćdicandi", care este pierdută. Sf. Bonaventure a scris "De arte concionandi", în care el tratează de divisio, distinctio, dilatatio, dar se ocupă pe larg numai cu primul. Pretenţia lui Sf. Thomas se bazează în principal pe "Summa", care, desigur, a influenţat în principal predicarea de atunci, atât în materie cât şi în formă. El insistă foarte puternic (III, Q. lxvii, a. 2) cu privire la importanţa predicării, şi spune că ea aparţine în principal episcopilor, şi botezul preoţilor, cei din urmă, el îi consideră ca având locul a şaptezeci de ucenici. Există un tratat intitulat "De arte et vero modo de prćdicandi", atribuit lui, dar este pur şi simplu o compilaţie a ideilor sale despre propovăduire, care a fost făcută de un altul. Henry din Hesse este creditat cu un tratat, "De arte prćdicandi", care probabil, nu i se cuvine. Există o monografie, citată de Hartwig, care este interesantă pentru clasificarea formelor de predică: modus antiquissimus, i. e. postillatio, care este o pură predică exegetică; modus modernus, stilul tematic; modul antiquus, o predică cu privire la textul Biblic, şi modus subalternus, un amestec de omiletică şi predică de text. Jerome Dungersheym a scris un tractat "De modo discendi et docendi ad populum sacra seu de modo prćdicandi" (1513). El tratează în subiectul său trei puncte: predicatorul, predica, ascultătorii. El pune accent pe Scriptură ca fiind cartea predicatorului. Ulrich Surgant a scris un "Manuale Curatorum" (1508), în care el recomandă, de asemenea Scriptura. În prima lui carte, el dă pentru materialul de predicare ordinea de obicei - credenda, facienda, fugienda, timenda, appetenda. Şi el încheie prin a spune: "Congrua materia prćdicationis est Sacra Scriptura." El foloseşte imaginea unui copac accentuarea necesităţii unei structuri organice (Kirchenlex., pp.. 201-202).

În lucrările celor două umaniştilor, Reuchlin (Liber congestorum de arte prćdicandi) şi Erasmus (
Ecclesiastes seu de ratione concionandi), întoarcerea este marcată la Cicero şi Quintilian. O capodoperă cu privire la arta de a predica este "Rhetorica Sacra" (Lisabona, 1576) de Luis de Granada, pentru uzul modern, probabil, un pic mai veche. Lucrarea arată o prindere uşoară a retoricii, fondată pe principiile lui Aristotel, Dimitrie, şi Cicero. El tratează subiectele obişnuite de invenţie, aranjament, stil, şi încredinţare într-o latină uşoară şi lustruită. Din aceeaşi clasă este Didacus Stella în a lui "Liberdemodo concionandi" (1576). Valerio, în Italia, de asemenea, a scris de arta predicării. Apoi ajungem la un alt reper despre predicare, "Instructiones Pastorum" de Sf. Charles Borromeo (1538-84). La cererea lui, Valerio, Episcop din Verona, a scris un tratat sistematic de omiletică intitulat "Rhetorica Ecclesiastica" (1575), în care el arată diferenţa dintre elocvenţa sacră şi cea profană, şi subliniază două obiecte principale ale predicatorului, de a preda şi de a mişca (docere et commovere). Laurentius a Villavicentio, în lucrarea sa "De formandis sacris concionibus" (1565), nu aprobă transferul modurilor antice de a vorbi în predicare. El ar trata adevărurile din Evanghelie potrivit cu 1 Timotei 3:16. El a recomandat, de asemenea, moderaţie în lupta împotriva ereziei. Acelaşi lucru a fost punctul de vedere al lui Sf. Francisc Borgia, a cărui contribuţie la omiletică este mica, dar practica lucrare: "Libellus de ratione concionandi". Claudius Acquaviva, General al Iezuiţilor, a scris, în 1635, "Instructio pro superioribus" (în "Epistolć prćpositorum generalium ad patres et fratres S.J."). Ei au fost în principal ascetici, şi în ei el a reglement formarea spirituală necesară pentru predicator. Carolus Regius, S.J., se ocupă, în "Orator Christianus" (1613), cu întregul domeniu al omileticii în cadrul grupului: "De concionatore"; "De concione"; "De concionantis prudentiâ et industriâ". O mare parte este de găsit în scrierile lui Sf. Vincent de Paul, ale lui Sf. Alfons Liguori, şi în Sf. Francisc de Sales, în special în scrisoarea lui sărbătorită către Monsignor Fremiot, Arhiepiscop de Bourges. Printre Dominicani îl găsim pe Alexandru Natalis cu a lui "Institutio concionantium tripartita" (Paris, 1702). În "Rhetorica ecclesiastica" (1627) a lui Jacobus de Graffiis este conţinut un simpozion ale instrucţiunilor despre predicare de Franciscanul Francis Panigarola, Iezuitul Francis Borgia, şi Carmelitul Johannes a Jesu. "Dialogurile" a lui Fenelon, lucrarea lui Pčre Blaise Gisbert, cea a lui Amadeus Bajocensis şi a lui Guido ab Angelis au fost deja menţionate. În secolul XIX omiletica şi-a luat locul său ca o ramură de teologie pastorală, şi multe manuale au fost scrise cu privire la aceasta, de exemplu, în limba Germană, compendiile după Brand, Laberenz, Zarbl, Fluck, şi Schüch; în Italiană, de Gotti şi Audisio; şi multe în Franceză şi Engleză, dintre care unele sunt citate în bibliografia de la sfârşitul acestui articol.

Întrebarea cu privire la cât de departe ar trebui omiletica să facă uz de retorica profană este adesea ridicată. Unii afirmă caracterul ei independent, şi spun că acesta este independent în origine, în materie şi în scop: în origine, pentru că nu a crescut din retorica profană; în materie, pentru că nu trebuie să trateze cu naturalul, ci cu adevăruri supranaturale clar definite în Revelaţie; şi în scop, pentru că scopul este de a conduce sufletele de a Coopera cu harul Duhului Sfânt. Susţinătorii acestui punct de vedere, de asemenea, indică spre anumite pasaje din Scriptură şi în Părinţi, în special spre cuvintele lui Sf. Pavel (1 Corinteni 2:4): "Şi discursul meu şi predicarea mea nu a fost în cuvintele convingătoare de înţelepciune umană, ci în arătarea Duhului şi a puterii"; de asemenea, în 1 Corinteni 1:17 şi 2:1-2 şi 2 Corinteni 4:2; şi la mărturia lui Cyprian (Ep. ad Donat.), Arnobius (Adv. Nationes), Lactantius (Institutionum divinarum), şi ale lui Sf. Grigorie de Nazianzus, Augustin, Ieronim, şi Gură de Aur. Ultimul-numit spune că marea diferenţa poate fi rezumată în aceasta: că orator urmăreşte gloria personală, predicatorul caută binele practic. Pe de altă parte, predicile lui Sf. Pavel sunt în multe cazuri, pline de oratorie, de exemplu, predica lui de pe Areopag; şi elementul oratoric, în general, intră în mare măsură, în Scriptură. Lactantius, creştinul Cicero, şi-a exprimat regretul că existau aşa puţini predicatori instruiţi (Divine Institutes V.1), şi ştim că Sf. Grigorie de Nazianzus, precum şi Sf. Gură de Aur şi Augustin, au făcut uz de retorică în predicare. Autorul acestui articol crede că nu ar fi loc pentru diferenţă de opinie dacă oratoria ar fi definită nu în funcţie de stilul care prevalează în orice perioadă particulară, ci în funcţie de ceea ce constituie însăşi esenţa ei, şi anume, persuasiunea. Şi el crede că se va fi constatat că Părinţii, în vorbirea împotriva oratoriei în predicare, au avut în vedere stilul fals care a prevalat atunci. De exemplu, Sf. Grigorie de Nazianzus a cenzurat la amvon, utilizarea elocvenţei şi pronunţiei de la teatru, dar cu siguranţă, aceasta nu a fost ca să se opună oratoriei reale. De asemenea, ştim că multe excrescenţe nesănătoase au crescut la acea dată în jurul oratoriei Greceşti, şi probabil, de împotriva acelor imperfecţiuni pe care le-a avut în minte, el a vorbit. Cine, de exemplu, poate citi lucrarea lui Demetrius "Despre Stil", fără a simţi cât de mărunte sunt multele trucuri de discurs şi imaginile care sunt găsite acolo? Multe extravaganţe ca acestea sunt îngăduite, în numele oratoriei, dar adevărata oratorie, ca artă de convingere, nu poate fi niciodată nepotrivită la amvon.

Courtesy of http://www.newadvent.org

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate