Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

horizontal rule

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

 

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

horizontal rule

În acest număr:

 

Definiţia Gnosticismului [pagina 1]
De ce Biblia Baptista este Diferita? - de Caius Obeada [pagina 2]

horizontal rule

Definiţia Gnosticismului

 

Doctrina mântuirii prin cunoştinţă. Această definiţie, bazată pe etimologia cuvântului (gnosis „cunoştinţă”, gnostikos, „binele în cunoaştere”), este corectă atât cât merge de departe, dar dă doar una, deşi probabil cea predominantă, dintre caracteristicile sistemelor Gnostice de gândire. În timp ce iudaismul şi creştinismul, şi aproape toate sistemele păgâne, susţin că sufletul îşi atinge finalul său potrivit prin ascultarea minţii şi voinţei faţă de Puterea Supremă, cum ar fi, credinţa şi faptele, este deosebit de specific pentru Gnosticism că acesta pune mântuirea sufletului doar în posesia unei cvasi-intuitive cunoştinţe a tainelor universului şi a formulei magice indicative a acestei cunoştinţe. Gnosticii erau „oamenii care ştiau”, şi cunoştinţa lor odată i-a făcut o clasă superioară de fiinţe, a căror statut prezent şi viitor era esenţial diferit de acela al celor care, pentru orice motiv, nu ştiau. O definiţie mai completă şi una istorică a Gnosticismului ar fi:

 

Un nume colectiv pentru un mare număr de secte foarte variate şi panteist-idealiste, care au înflorit o perioadă înainte de Era Creştină până în secolul cinci, şi care, în timp ce împrumută frazeologia şi unele dintre poruncile principalelor religii ale vremii, şi în special ale creştinismului, a susţinut că materia este o deteriorare a duhului, şi întregul univers o depravare a Divinităţii, şi învăţa că finalul tuturor fiinţelor este învingerea grosolăniei materiei şi întoarcerea către Spiritul-Părinte, a cărui întoarcere ei susţineau că este inaugurată şi facilitată prin apariţia unui anumit Mântuitor trimis de Dumnezeu.

 

Oricât de nesatisfăcătoare ar fi această definiţie, obscuritatea, multitudinea şi sălbatica confuzie de sisteme Gnostice cu greu va permite o altă definiţie. Mai mult, mulţi cărturari ar susţine că fiecare încercare de a da o descriere generică sectelor Gnostice este o muncă pierdută.

 

ORIGINEA

 

Începuturile Gnosticismului au fost multă vreme o chestiune de controversă şi încă sunt în mare parte un subiect de cercetare. Cu cât sunt studiate mai mult aceste origini, cu atât mai departe ele par să se retragă în trecut. Întrucât mai înainte Gnosticismul a fost considerat în mare parte o corupere a creştinismului, acum se pare clar că primele urme ale sistemelor Gnostice pot fi deosebite cu câteva secole înainte de Era Creştină. Originea sa estică a fost deja susţinută de Gieseler şi Neander; F. Ch. Bauer (1831) şi Lassen (1858) au căutat să dovedească relaţia sa cu religiile din India; Lipsius (1860) a indicat spre Siria şi Fenicia ca fiind căminul său, şi Hilgenfeld (1884) prin acesta s-a conectat cu Mazdeismul târziu. Joel (1880), Weingarten (1881), Koffmane (1881), Anrich (1894), şi Wobbermin (1896) au căutat să explice ridicarea Gnosticismului prin influenţa filozofiei greci platonice şi a misterelor greceşti, în timp ce Harnack l-a descris ca o „acută elenizare a creştinismului”. Totuşi, pentru ultimii douăzeci şi cinci de ani, tendinţa cărturarilor s-a mutat constant spre a dovedi originile pre-creştine orientale ale Gnosticismului. La al Cincilea Congres al Orientaliştilor (Berlin, 1882) Kessler a adus legătura dintre Gnosis şi religia Babiloniană. Totuşi, după acest nume din urmă, el nu s-a referit doar la religia originală din Babilonia, ci la religia sincretică care a apărut după cucerirea Cirului. Aceeaşi idee este adusă în al săi „Mani” şapte ani mai târziu. În acelaşi an F.W. Brandt a publicat a lui „Mandiäische Religion.” Această religie Mandaeană este formă atât de inconfundabilă de Gnosticism încât se pare dincolo de orice îndoială că Gnosticismul a existat independent de aceasta, şi anterior lui, creştinismului. În ani mai recenţi (1897) Wilhelm Anz a subliniat similaritatea apropiată între astrologia Babiloniană şi teoriile Gnostice despre Hebdomad şi Ogdoad. Deşi în multe exemple speculaţii despre Babilonienele Astrallehre au mers dincolo de cărturarii cumpătaţi, totuşi în acest exemplu specific deducţiile făcute de Anz par solide şi de încredere. Cercetările din aceeaşi direcţie au fost continuate şi introduse la o scară mai largă de W. Bousset, în 1907, şi conduse spre rezultate descoperite cu grijă. În 1898 s-a făcut încercarea de M. Friedländer de a urmări Gnosticismul în iudaismul pre-creştin. Opinia lui că termenul rabinic Minnim nu îi denumea pe creştini, după cum se credea în general, ci Gnosticilor Antinomiani, nu a găsit acceptare universală. De fapt, E. Schürer a adus suficiente dovezi pentru a arăta că Minnim este exact echivalentul dialectic Armaean pentru ethne. Cu toate acestea, eseul lui Friedländer îşi păstrează valoarea lui în urmărirea tendinţelor puternic antinomiane cu coloratură Gnostică pe teritoriu evreiesc. Nu puţini cărturari au lucrat ca să găsească sursa teoriilor Gnostice pe sol elenistic şi, specific, Alexandrin. În 1880 Joel a căutat să dovedească că germenul tuturor teoriilor Gnostice era de găsit în Plato. Deşi aceasta poate fi eliminată ca o exagerare, o anumită influenţă greacă asupra naşterii, dar în special asupra creşterii Gnosticismului, nu poate fi negată. În literatura Trismegistică, aşa cum este punctat de Reitzenstein (Poimandres, 1904), găsim că acesta este ciudat de înrudit cu Gnosticismul. Originea sa egipteană a fost apărată de E. Amélineau, în 1887, şi ilustrată de A. Dietrich, în 1891 (Abraxas Studien) şi 1903 (Mithrasliturgie). Relaţia filozofiei lui Plotinus cu Gnosticismul a fost descoperită de C. Schmidt în 1901. Faptul că gândul Alexandrin a avut o parte cel puţin în dezvoltarea Gnosticismului creştin este clar din faptul că volumul literaturii Gnostice pe care o posedăm vine la noi din surse egiptene (coptice). Faptul că această parte nu a fost una predominantă, totuşi, recunoscută de O. Gruppe în a lui "Griechische Mythologie und Religionsgeschichte" (1902). Este adevărat că misterele greci, după cum G. Anrich a indicat în 1894, a avut mult în comun cu Gnosticismul ezoteric; dar rămâne următoarea întrebare, în cât de departe aceste taine greceşti, după cum sunt cunoscute nouă, au fost produsul autentic al gândului grec, şi nu mult mai degrabă datorită influenţei covârşitoare a orientalismului.

 

Deşi originile Gnosticismului sunt încă în mare parte învelite în obscuritate, atât de multă lumină a fost revărsată pe problemă de muncile combinate ale multor cărturari încât este posibil să dăm următoarea soluţie tentativă: Deşi Gnosticismul ar putea părea la prima vedere doar un simplu sincretism aiurit al aproape tuturor sistemelor religioase din antichitate, acesta are în realitate un adânc principiu-rădăcină, care asimilat în fiecare sol care este necesar pentru viaţa şi creşterea lui; acest principiu este pesimism filozofic şi religios. Este adevărat, Gnosticii şi-au împrumutat terminologia lor aproape în întregime din religiile existente, dar ei doar au folosit-o pentru a ilustra măreaţa lor idee a răului esenţial al acestei existenţe din prezent şi datoria de a scăpa de aceasta prin ajutorul farmecelor magice şi a unui Mântuitor super-uman. Orice au împrumutat ei, acest pesimism ei nu l-au împrumutat - nu din gândirea greacă, care a fost o recunoaştere bucuroasă şi un omagiu faţă de frumosul şi nobilul din această lume, cu o desconsiderare studiată a elementului tristeţii; nu din gândirea egipteană, care nu a permis speculaţiilor sale elaborate cu grijă despre răsplată şi judecată în tărâmul de jos pentru a arunca o tristeţe asupra acestei existenţe prezente, ci a considerat universul creat sau evoluat sub înţelepciunea prezidată de Thoth; nu din gândirea iraniană, care susţinea că deţine supremaţia absolută a lui Ahura Mazda şi doar permiteau lui Ahriman o parte subordonată în creaţie, sau mai degrabă o contra-creaţie, a lumii; nu din gândirea indiană Brahminică, care era panteism pur şi simplu, sau Dumnezeu locuind înăuntru, nici identificat cu, universul, mai degrabă Universul existând ca fiind în contradicţie cu Dumnezeu; nu, în final, din gândirea semitică, căci religiile semitice erau ciudat de reticente faţă de soarta sufletului după moarte, şi vedeau toată înţelepciunea practică în adorarea lui Baal, Marduk, sau Assur, sau Hadad, ca ei să poată trăi mult pe acest pământ. Acest pesimism rostit, deplângând existenţa întregului univers ca o corupţie şi o calamitate, cu o fierbinte dorinţă de a fi eliberat de trupul acestei morţi şi o speranţă nebună că, dacă noi doar am şti, am putea prin câteva cuvinte mistice să dezlegăm vrăjile blestemate ale acestei existenţe - aceasta este fundaţia întregii gândiri Gnostice. Aceasta are acelaşi sol-părinte ca budismul; dar budismul este etic, el se străduieşte să îşi obţină finalul pentru stingerea tuturor dorinţelor; Gnosticismul este pseudo-intelectual, şi se încrede exclusiv în cunoştinţa magică. Mai mult, Gnosticismul, plasat în alte împrejurimi istorice, s-a dezvoltat de la început pe ale direcţii decât budismul.

 

Când Cir a intrat în Babilon în 539 î.Cr., s-au întâlnit două măreţe luminii de gândire şi a început, atât cât cunoaştem noi, sincretismul în religie. Gândirea iraniană a început să se amestece cu civilizaţia antică a Babilonului. Ideea marii lupte între rău şi bine, veşnic continuând în acest univers, este ideea părinte a Mazdeismului, sau dualismul iranian. Acesta, şi existenţa imaginată a nenumăratelor duhuri, îngeri şi deve intermediare, ca fiind convingerea care a biruit mulţumirea Semitismului. Pe de altă parte, încrederea de nezguduit, în astrologie, persuasiunea că sistemul planetar a avut o influenţă fatalistă asupra afacerilor acestei luminii, s-a ţinut pe picioare pe terenul din Haldea.

 

Măreţia celor şapte - Luna, Mercur, Venus, Marte, Soarele, Jupiter şi Saturn - sacrul Hebdomad, simbolizat de milenii de turnurile teatrale din Babilonia, rămân nediminuate. Într-adevăr, ei au încetat să mai fie adorate ca zeităţi, dar ei au rămas archontes şi dynameis, conducătorii şi puterile a căror forţă aproape irezistibilă a fost ameninţate de om. Practic, ei au fost schimbaţi din zei în deve, sau duhuri rele. Religiile invadatorilor şi a celor invadaţi au făcut un compromis: credinţa astrală din Babilon era adevărată, dar dincolo de Hebodomad a fost lumina infinită în Ogdoad, şi fiecare suflet uman a trebuit să treacă de influenţa adversă a zeului sau a zeilor din Hebdomad înainte ca acesta să poată să se ridice spre singurul Dumnezeu bun de dincolo. Această ridicare a sufletului prin sferele planetare spre cerul de dincolo (o idee necunoscută chiar pentru speculaţiile antice Babiloniene) a început să fie conceput ca o luptă cu puterile adverse, şi a devenit prima şi predominanta idee din Gnosticism. Al doilea mare component al gândirii Gnostice este magia, în mod potrivit numită astfel, adică, puterea ex opere operato de nume, sunete, gesturi şi acţiuni ciudate, după cum de asemenea amestecul elementelor pentru a produce efecte total disproporţionate faţă de cauză. Aceste formule magice, care au provocat râs şi dezgust pentru cei din exterior, nu sunt o corupţie târzie şi accidentală, ci o parte esenţială de Gnosticism, pentru că ele se găsesc în toate formele de Gnosticism creştin şi tot astfel în Mandaeism. Nici o gnoză nu a fost în esenţă completă fără cunoştinţa formulelor, care, odată pronunţate, erau nimicirea puterilor ostile mai înalte. Magia este păcatul original al Gnosticismului, nici nu este dificil să ghicim de unde este moştenit. Într-o anumită măsură aceasta s-a format în parte din fiecare religie păgână, în special tainele antice, totuşi miile de table magice dezgropate în Asiria şi Babilonia ne arată unde era de găsit cea mai mare creştere a magiei. Mai mult, termenii şi numele din cel mai timpuriu Gnosticism poartă o similaritate inconfundabilă faţă de sunetele şi cuvintele semitice. Gnosticismul a ajuns timpuriu în contact cu iudaismul, şi acesta trădează o cunoştinţă a Vechiului Testament, dacă doar să o respingă sau să împrumute câteva nume din acesta. Considerând coloniile evreieşti puternice, bine-organizate şi înalt culturalizate din valea Eufratului, acest contact timpuriu cu iudaismul este perfect natural. Probabil ideea Gnostică a Răscumpărătorului nu este legată cu speranţele Mesianice Evreieşti. Dar din prima concepţie Gnostică a unui Mântuitor este mai mult super-uman decât cea a iudaismului popular; al lor Manda d’Haye, sau Soter, este cumva o manifestare imediată a Divinităţii, un Rege al Luminii, un Ćon (Aion), şi o emanaţie a Dumnezeului bun. Când Gnosticismul a intrat în contact cu creştinismul, care trebuie să se fi întâmplat aproape imediat la apariţia lui, Gnosticismul s-a aruncat cu o ciudată rapiditate în formele de gândire creştine, a împrumutat nomenclatura sa, l-a recunoscut pe Isus ca Mântuitor al lumii, a simulat sacramentele lui, a pretins că fie o revelaţie ezoterică a lui Cristos şi a Apostolilor Lui, au inundat lumea cu Evangheliile apocrife, şi Fapte, şi Apocalipse, pentru a-şi dovedi pretenţia sa. În timp ce creştinismul a crescut în şi în afara Imperiului Roman, Gnosticismul s-a răspândit ca o ciupercă la rădăcina sa, şi a pretins să fie singura formă adevărată de creştinism, nepotrivită, într-adevăr, pentru mulţimea vulgară, ci pusă de o parte pentru cei dăruiţi şi aleşi. Astfel rangul a fost creşterea sa otrăvitoare încât a părut un pericol din efectul său cu totul înăbuşitor al creştinismului, şi cei mai timpurii Părinţi şi-au dedicat energiile lor pentru a-l dezrădăcina. Deşi în realitate spiritul Gnosticismului este în întregime străin faţă de cel al creştinismului, atunci a părut pentru cei creduli doar o modificare sau un rafinament al acestuia. Când a fost domiciliat pe pământ grec, Gnosticismul, puţin schimbându-şi terminologia sa barbară şi semitică şi dând numele sale greci „emanatons” şi „syzygies”, suna cumva ca neo-Platonismul, deşi acesta a fost puternic respins de Plotinus. În Egipt închinarea naţională şi-a lăsat urma mai mult asupra practicii Gnostice decât asupra teoriilor sale.

 

În tratarea originilor Gnosticismului, cineva ar putea fi ispitit să menţioneze Manichaeismul, ca un număr de idei Gnostice au părut să fie împrumutate din Manichaeism, unde ele sunt evident acasă. Aceasta, totuşi, cu greu ar fi corect. Manichaeismul, conectat istoric cu Mani, fondatorul său, nu ar fi putut apărea mult mai devreme decât anul 250 d.Cr., când Gnosticismul era deja în declin rapid. Totuşi, Manichaeismul, în multe dintre elementele sale datează cu mult înaintea celui care este acceptat în mod comun ca fiind fondatorul său; dar atunci acesta este o dezvoltare paralelă cu gnoza, mai degrabă decât una din sursele sale. Uneori Manichaeismul este chiar clasat ca o formă de Gnosticism şi desemnat Gnoză Parsee, ca deosebit de Gnoza Siriană şi Egipteană. Această clasificare, totuşi, ignoră faptul că cele două sisteme, deşi ele au în comun doctrina răului din materie, pornesc din principii diferite, Manichaeismul din dualism, în timp ce Gnosticismul, ca un panteism idealist, continuă din concepţia materiei ca o deteriorare graduală a Divinităţii.

 

DOCTRINE

 

Datorită numărului mare şi a divergenţei teoriilor Gnostice, o expoziţie detaliată în acest articol ar fi nesatisfăcătoare şi confuză şi până într-un anumit grad chiar falsă, de vreme ce Gnosticismul niciodată nu a posedat un nucleu al unei doctrine stabile, de orice fel de depositum fidei în jurul unui număr variat de dezvoltări şi erezii sau secte care ar putea fi grupate; cel mult a avut câteva idei conducătoare, care sunt mai mult sau mai puţin urmăribile în diferite şcoli. Mai mult, o idee corectă a doctrinelor Gnostice poate fi obţinută din articolele despre lideri şi faze ale gândirii Gnostice (de exemplu, BASILIDES; VALENTINUS; MARCION; DOCETAE; DEMIURGE). Aici vom indica doar câteva faze principale de gândire, care pot fi considerate ca fiind chei şi care, deşi nu se potrivesc cu toate sistemele, vor deschide majoritatea tainelor gnozei.

 

(a) Cosmogonia

 

Gnosticismul este un Panteism puţin deghizat. La început a fost Adâncul; Plinătatea Fiinţei; Ne-fiinţa Dumnezeu; Primul Părinte, Monad, Omul; Prima Sursă, Dumnezeul necunoscut (Bythos pleroma, ouk on theos, propator, monas, anthropos, proarche, hagnostos theos), sau prin orice alt nume prin care ar putea fi numit. Acest nedefinit infinit Ceva, au gândit că i se pot adresa prin titlul Dumnezeul Bun, dar, precum Tad al Brahmei hinduşilor, „Marele Necunoscut” al gândirii moderne. Totuşi, Dumnezeul Necunoscut, a fost la început o spiritualitate pură; materia încă nu exista. Această sursă a tuturor fiinţelor face să emane (proballei) din sine un număr de forţe spirituale pure. În diferitele sisteme, aceste emanaţii sunt numite diferit, clasificate, şi descrise, dar teoria emanaţiei în sine este comună de asemenea tuturor formelor de Gnosticism. În Gnoza Basilidiană ei sunt numiţi fii (uiotetes), în Valentinianism ei formează perechi antitetice sau „syzygies” (syzygoi); Adâncul şi Tăcerea produc Mintea şi Adevărul; acestea produc Raţiunea şi Viaţa, acestea din nou Omul şi Statul (ekklesia). Potrivit lui Marcus, ei sunt numere şi sunete. Acestea sunt rădăcinile primare ale Ćonilor. Cu ierarhii de fertilitate tulburătoare de Ćoni sunt astfel produse, uneori până la numărul de treizeci. Aceşti Ćoni aparţin lumii pur ideale, lucrul în sine, inteligibile, sau super-sensibile; ei sunt imateriali, ei sunt idei întruchipate. Împreună cu sursa din care ei emană formează pleroma. Tranziţia de la imaterial la material, de la noumenal la sensibil, este înfăptuită printr-o deficienţă; potrivit altora este pasiunea femeii Ćon Sophia; potrivit altora, este marele păcat al Marelui Archon, sau Ćon-Creatorul Universului. Finalul întregii Gnoze este metanoia, sau pocăinţa, nimicirea păcatului existenţei materiale şi întorcerea la Pleroma.

 

(b) Mitul Sophia

 

În mai marele număr al sistemelor Gnostice, un rol important este jucat de Ćonul Înţelepciunea - Sophia sau Archamoth. Într-un anumit sens ea pare să reprezinte principiul feminin suprem, după cum de exemplu în sistemul Ptolemaic, în care mama celor şapte ceruri este numită Achamoth, în sistemul Valentinian, în care el se numeşte Sophia, Înţelepciunea de sus, este deosebită de el kato Sophia, sau Archamoth, prima fiind principiul feminin al lumii lucrurilor în sine, şi în sistemul Archotian, unde găsim o „Graţioasă Mamă” (el este măsurat he photeine), şi în care dincolo de cerurile Archonilor el este măsurat panton şi spre deosebire de Barbelognosis, în care femeia Barbelos este corespondentul Tatălui Necunoscut, care de asemenea apare printre Ophiţii descrişi de Irineu (Adv. Haeres., III, vii, 4). Mai mult, rugăciunea Eucharistică din Faptele lui Thomas (capitolul 1) pare să se adreseze acestui principiu feminin suprem. Sugestia lui W. Bouset, că Sophia Gnostică nu este nimic altceva decât o deghizare pentru Dea Syra, marea zeiţă Istar, sau Astartea, pare vrednică de consideraţie. Pe de altă parte, Ćon Sophia de obicei joacă un alt rol; ea este he Prouneikos sau „Cea Voluptoasă”, odată o zeiţă virgină, care prin căderea ei din puritatea originală este cauza lumii materiale păcătoase. Una dintre cele mai timpurii forme ale acestui mit este găsită în Gnoza Siminiană, în care Simon, Puterea cea Mare, o găseşte pe Helena, care în timpul celor zece ani când a fost o prostituată în Tir, dar care este ennoia lui Simon, sau înţelegerea lui, şi pe care ucenicii săi au adorat-o sub forma lui Atena, zeiţa înţelepciunii. Potrivit sistemului lui Valentinus, după cum este descris de Hippolytus (Cartea VI, xxv-xxvi), Sophia este cea mai tânără dintre cei douăzeci şi opt de ćoni. Observând multitudinea de ćoni şi puterea de a-i naşte, ea se grăbeşte înapoi în adâncimile Tatălui, şi încearcă să-l întreacă prin producerea de descendenţi fără raport sexual conjugal, dar numai proiectează un avort, o substanţă fără formă. Din această cauză ea este alungată afară din Pleroma. Potrivit sistemului Valentinian aşa cum este descris de Irineu (op. Cit., I) şi Tertulian (Adv. Valent., ix), Sophia naşte o pasiune pentru însuşi Primul Părinte, sau mai degrabă, sub pretextul dragostei ea caută să-l cunoască, pe Cel Imposibil de Cunoscut, şi să înţeleagă măreţia lui. Ea ar fi trebuit să sufere consecinţa cutezanţei ei prin dizolvarea finală în imensitatea Tatălui, dacă n-ar fi fost Spiritul Graniţei. Potrivit lui Pistis Sophia (capitolul xxix) Sophia, fiica lui Barbelos, a locuit iniţial în cel mai înalt cer, sau al treisprezecelea, dar ea este sedusă de demonul Authades prin intermediul unei raze de lumină, pe care ea a greşit-o crezând că este o emanaţie de la Primul Tată. Authades a momit-o astfel în Haosul de sub cei doisprezece Ćoni, unde ea a fost închisă de puterile rele. Potrivit acestor idei, materia este roada păcatului lui Sophia; acesta, totuşi, a fost doar o dezvoltare Valentiniană; în speculaţiile mai vechi existenţa materiei este presupusă tacit ca fost veşnică cu Pleroma, şi prin păcatul ei Sophia cade din ţinutul luminii în Haos sau în ţinutul întunericului. Totuşi, acest dualism original, a fost învins de spiritul predominant al Gnosticismului, panteistic emanaţionist. Mitul Sophia este cu desăvârşire absent din sistemele Basilidiane şi cele înrudite. Se sugerează, cu o mare verosimilitate, că mitul egiptean al lui Isis a fost sursa originală a „înţelepciunii inferioare” Gnostice. În multe sisteme această Kato Sophia este clar deghizată din Înţelepciunea Superioară menţionată mai sus; cum ar fi, de exemplu, în formula magică pentru morţi menţionată de Irineu (op. cit., I, xxi, 5), în care răposatul trebuie să se adreseze astfel archonilor ostili: „Sunt un vas mai preţios decât femeia care v-a funcţie. Dacă mama voastră ignoră sursa de unde provine, eu însumi ştiu, şi cunosc de unde sunt eu şi invoc pe incoruptibila Sophia, care este în Tatăl, mama mamei voastre, care nu are nici tată nici soţ. Un bărbat-femeie, născut dintr-o femeie, te-a făcut, fără a o cunoaşte pe mama ei, ci doar gândindu-se ea singură. Dar eu o invoc pe mama ei.” Aceasta este de acord cu sistemul descris amănunţit de Irineu (op. cit., I, iv-v), unde Sophia Achamoth, sau Înţelepciunea Inferioară, fiica Înţelepciunii Superioare, devine mama Demiurgului; ea fiind Ogdoad, fiul ei Hebdomad, ei formează un corespondent al cerescului Ogdoad în Pleromata. Aceasta este în mod evident o încercare stângace de a topi într-unul două sisteme radical diferite, cel Basilidian şi cel Valentinian; ignoranţa Marelui Archon, care este ideea centrală a Basilidianilor, este transferat aici lui Sophia, şi sistemul hibrid se sfârşeşte într-o confuzie tulburătoare.

 

(c) Soteriologia

 

Mântuirea Gnostică nu este doar o răscumpărare individuală a fiecărui suflet uman; este un proces cosmic. Aceasta este întoarcerea tuturor lucrurilor la ceea ce au fost înainte ca fisura în sfera Ćonilor să aducă materia în existenţă şi a închis o anumită parte din Lumina Divină în răul Hyle (Hyle). Această eliberare a scânteilor este procesul mântuirii; când toată lumina a părăsit Hyle, acesta va fi ars, distrus, sau va fi un fel de iad veşnic pentru Hylicoi. În Basilidianism a Treia Filiaţie este captivă în materie, şi este salvată gradat, acum că, cunoştinţa existenţei sale a fost adusă la primul Archon şi apoi la al Doilea Archon, la fiecare prin Fiul său respectiv; şi vestea a fost răspândită de la un capăt la celălalt al Hebdomad de către Isus fiul Mariei, care a murit pentru a răscumpăra a Treia Filiaţie. În Valentianism procesul este extraordinar de elaborat. Când această lume a fost formată din Sophia ca o consecinţă a păcatului ei, Nous şi Aletheia, doi Ćoni, prin porunca Tatălui, a produs doi noi Ćoni, Cristos şi Duhul Sfânt; aceştia restaurează ordinea în Pleroma, şi în consecinţă toţi Ćonii împreună produc un nou Ćon, Isus Logos, Soter, sau Cristos, pe care ei îl oferă Tatălui. Cristos, Fiul lui Nous şi Aletheia, are milă de substanţa nereuşită născută din Sophia şi îi dă esenţă şi formă. După care Sophia încearcă să se ridice din nou la Tatăl, dar în zadar. Acum Ćonul Isus-Soter este trimis ca al doilea Mântuitor, el se uneşte pe sine cu omul Isus, fiul lui Maria, la botezul său, şi devine Mântuitorul oamenilor. Omul este o creatură a Demiurgului, un compus din suflet, trup şi duh. Mântuirea lui constă în întoarcerea pneuma sau spiritului său în Pleroma; sau dacă el este doar un psihicist, nu un Gnostic deplin, sufletul lui (psyche) se va întoarce la Achamoth. Nu există nici o înviere a trupului. (Pentru mai multe detalii şi diferenţe vezi VALENTINUS.)

 

În Marcionism, cea mai dualistă fază a Gnosticismului, mântuirea consta în posesia cunoştinţei Dumnezeului Bun şi respingerea Demiurgului. Dumnezeul Bun s-a arătat pe sine în Isus şi a apărut ca om în Iudea; pentru a-l cunoaşte, şi a deveni pe deplin liber de jugul Creatorului Lumii sau Dumnezeul din Vechiul Testament, este sfârşitul întregii mântuiri. De aceea, Mântuitorul Gnostic, este cu totul diferit de cel creştin. Pentru că Mântuitorul Gnostic nu mântuieşte. Gnosticismului îi lipseşte ideea de ispăşire. Nu există nici un păcat care să fie ispăşit, cu excepţia că ignoranţa este acel păcat. Şi în nici un sens rasa umană nu beneficiază de un Mântuitor prin suferinţele lui suplinitoare. În final, el nu afectează imediat şi activ pe nici un suflet uman individual prin puterea harului sau să-l atragă spre Dumnezeu. El a fost un învăţător, el a adus odată în lume adevărul, singurul care poate mântui. După cum o flacără aprinde petrolul, tot astfel lumina Mântuitorului aprinde sufletele predispuse care se mişcă în jos pe râul timpului. Despre un Mântuitor care cu dragoste umană şi Divină caută păcătoşii ca să-i mântuiască, Gnosticismul nu ştie nimic.

 

Mântuitorul Gnostic nu are o natură umană, el este un ćon, nu un om; el doar a părut a fi un om, după cum cei trei Îngeri care l-au vizitat pe Avraam au părut a fi oameni. (Pentru o expoziţie detaliată vezi DOCETAE.) Ćon Soter este adus în cea mai ciudată relaţie cu Sophia: în unele sisteme el este fratele ei, în altele fiul ei, în altele din nou soţul ei. El este uneori identificat cu Cristos, uneori cu Isus; uneori Cristos şi Isus sunt acelaşi ćon, uneori ei sunt diferiţi; uneori Cristos şi Duhul Sfânt sunt identificaţi. Gnosticismul a făcut ce a putut mai bine pentru a utiliza conceptul creştin de Duhul Sfânt, dar niciodată nu a reuşit pe deplin. Ea l-a făcut pe Horos, sau Methorion Pneuma (Horos, Metherion Pneuma), Spiritul Graniţei, Mirosul Dulce al Filiaţiei a Doua, un tovarăş ćon cu Cristos, etc., etc. În unele sisteme el este lăsat afară cu totul.

 

(d) Escatologia

 

Este meritul cărturarilor recenţi că au dovedit că escatologia Gnostică, constând în lupta sufletului cu archeonii ostili în încercarea lui de a ajunge la Pleroma, este simpla ridicare a sufletului, în astrologia babiloniană, prin tărâmul celor şapte planete spre Anu. Origen (Contra Celsum, VI, xxxi), referindu-se la sistemul Ophitic, ne dă numele celor şapte archoni ca Jaldabaoth, Jao, Sabaoth, Adonaios, Astaphaios, Ailoaios, şi Oraios, şi ne spune că Jaldabaoth este planeta Saturn. Astaphaios este dincolo de orice îndoială planeta Venus, după cum există bijuterii Gnostice cu o figură feminină şi legenda ASTAPHE, a cărei nume este folosit şi în vrăjile magice ca numele unei zeiţe. În sistemul Mandaean Adonaios reprezintă Soarele. Mai mult, Sf. Irineu ne spune: „Sanctam Hebdomadem VII stellas, quas dictunt planetas, esse volunt.” De aceea, este sigur să luăm cele şapte nume Gnostice de mai sus ca desemnând cele şapte stele, apoi considerate planete,

 

Jaldabaoth (Copilul lui Haos? - Saturn, numit „faţă de Leu”, leontoeides) este cel mai depărtat, şi de aceea conducătorul şef, şi mai departe Demiurgul prin excelenţă.

Jao (Iao, probabil de la Jahu, Jahveh, dar posibil de asemenea de la strigătul magic iao în taine) este Jupiter.

Sabaoth (titlul din Vechiul Testament - Dumnezeul Oştirilor) a fost înţeles greşit; „al oştilor” a fost crezut a fi un nume propriu, de aici Jupiter Sabbas (Jahve Sabaoth) a fost Marte.

Astaphaios (luat din tablele magice) a fost Venus.

Adonaios (de la termenul evreiesc pentru „Domnul”, folosit despre Dumnezeu; Adonis al sirienilor reprezintă soarele de Iarnă în tragedia cosmică a lui Tamuz) era Soarele.

Ailoaios, sau uneori Ailoein (Elohim, Dumnezeu), Mercur.

Oraios (Jaroah? sau lumină?), Luna.

 

În forma elenizată a Gnosticismului fie toţi fie câteva dintre aceste nume sunt înlocuite de vicii personificate. Authadia (Authades), sau Îndrăzneală, este descrierea evidentă a lui Jaldabaoth, Demiurgul îndrăzneţ, care are faţa unui leu ca Archon Authadia. Din Archeonii Kakia, Zelos, Phthonos, Errinnys, Epithymia, cel din urmă reprezintă evident Venus. Numărul şapte este obţinut prin punerea unui proarchon sau şef archon la cap. Faptul că aceste nume sunt doar o deghizare pentru Sancta Hebdomas este clar, pentru că Sophia, mama lor, reţine numele lui Ogdoas, Octonatio. Ocazional cineva se întâlneşte cu Archon Esaldaios, care este evident El Shaddai din Biblie, şi el este descris ca Archonul „numărul patru” (harithmo tetartos) şi trebuie să reprezinte Soarele. În sistemul Gnosticilor menţionat de Epiphanius găsim, ca Şapte Archoni, Iao, Saklas, Seth, David, Eloiein, Elilaios, şi Jaldabaoth (sau nr. 6 Jaldaboath, nr. 7 Sabaoth). Dintre aceştia, Saklas este demonul şef al Manichaeismului; Elilaios este probabil legat cu En-lil, Bel din Nippur, zeul antic din Babilonia. În aceasta, ca în mai multe alte sisteme, urmele celor şapte planete au fost ascunse, dar cu greu au fost cu totul şterşi. Ceea ce a tins să şteargă cel mai mult distincţia înşeptită a fost identificarea lui Dumnezeu a evreilor, Dătătorul Legii, cu Jaldabaoth şi denumirea lui ca Creatorul Lumii, în timp ce anterior cele şapte planete împreună au condus lumea. Totuşi, această confuzie, a fost sugerată chiar de faptul că cel puţin cinci dintre cei şapte archoni au purtat nume din Vechiul Testament pentru Dumnezeu - El Shaddai, Adonai, Elohim, Jehovah, Sabaoth.

 

(e) Doctrina Omului Preistoric

 

Speculaţiile cu privire la Omul Preistoric (Protanthropos, Adam) ocupă un loc proeminent în mai multe sisteme Gnostice. Potrivit lui Irineu (I, xxix, 3) Ćon Autogenes emit adevăratul şi perfectul Anthrôpos, de asemenea numit Adamas; el are un ajutor, „Cunoştinţa Perfectă”, şi primeşte o forţă irezistibilă, pentru ca toate lucrurile să se odihnească în el. Alţii spun (Irineu, I, xxx) că există o lumină binecuvântată şi nepieritoare şi nesfârşită în puterea lui Bythos; acesta este Tatăl tuturor lucrurilor care este invocat ca Primul Om, care, cu a lui Ennśa, emite „Fiul Omului”, sau Euteranthrôpos. Potrivit lui Valentinus, Adam a fost creat în numele lui Anthrôpos uimeşte demonii prin frica de omul pre-existent (tou proontos anthropou). În syzygiile Valentiniane şi în sistemul marcosian întâlnim al patrulea (original al treilea) loc Anthrôpos şi Ecclesia. În Pistis Sophia Ćonul Jeu este numit Primul Om, el este supraveghetorul Luminii, mesagerul Primului Precept, şi constituie forţele Heimarmene. În Cărţile despre Jeu acest „măreţ Om” este Împăratul comorii Uşoare, el este înscăunat mai presus de toate lucrurile şi este scopul tuturor sufletelor. Potrivit Naassenilor, Protanthropos este primul element; fiinţa fundamentală înaintea deosebirii sale în indivizi. „Fiul Omului” este aceeaşi fiinţă după ce a fost individualizat în lucrurile existente şi astfel s-a scufundat în materie. De aceea, Anthrôpos-ul Gnostic, sau Adamas, după cum este uneori numit, este un element cosmogonic, mintea pură deosebită de materie, mintea concepută substanţial ca emanând de la Dumnezeu şi încă neîntunecată prin contactul cu materia. Această minte este considerată ca raţiunea umanităţii, sau umanitatea în sine, ca o idee personificată, o categorie fără trup, raţiunea umană născută ca Sufletul-Lumii. Această speculaţie despre Anthrôpos este dezvoltată complet în Manichaeism, unde, de fapt, ea este baza întregului sistem. Dumnezeu, în pericolul puterii întunericului, creează cu ajutorul Duhului, cele cinci luminii, cele doisprezece elemente, şi Omul Veşnic, şi îl face pe el să se lupte cu întunericul. Dar acest Om este cumva învins de rău şi absorbit de întuneric. Universul prezent este în durerile eliberării Omului captiv de puterile întunericului. În Predicile Clementine Anthrôpos-ul cosmogonic este amestecat ciudat cu figura istorică a primului om, Adam. Adam „a fost profetul adevărat, pătrunzând în toate erele, şi grăbindu-se să se odihnească”; „Cristos-ul, care a fost de la început şi este mereu, care a fost veşnic prezent în fiecare generaţie într-o manieră ascunsă într-adevăr, totuşi mereu prezent”. De fapt, pentru a folosi un limbaj modernist, Adam a fost Divinitatea universală în lume şi mereu manifestându-se pe sine faţă de conştiinţa celor aleşi. Aceeaşi idee, cumva modificată, apare în literatura ermetică, în special „Poimandres”. Ea este prelucrată cu grijă de Philo, şi face o deosebire ingenioasă între fiinţa umană creată prima „după imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu” şi figurile istorice ale lui Adam şi Eva create după aceea. Adam kat eikona este: „Ideea, Genul, Caracterul, aparţinând lumii, al Înţelegerii, fără trup, nici bărbătesc nici femeiesc; el este Începutul, Numele lui Dumnezeu, Logosul, nemuritorul, nepieritorul” (De opif. mund., 134-148; De conf. ling.,146). Aceste idei în literatura din Talmudism, Philonism, Gnosticism, şi Trismegistic, toate vin dintr-o sursă, dezvoltarea târzie Mazdeană a Gayomarthians, sau închinătorul faţă de Super-Omul.

 

(f) Barbelo

 

Figura Gnostică, apărând într-un număr de sisteme, Nicolaiţii, „Gnosticii” din Epifanius, Setianii, sistemul „Evangelium Mariae” şi cei din Irineu, I, xxix, 2 sq., rămâne într-o anumită măsură o enigmă. Numele barbelo, barbeloth, barthenos nu a fost explicat cu siguranţă. În orice caz ea reprezintă principiul feminin suprem, este de fapt cea mai înaltă Divinitate în aspectul său feminin. Barbelo are majoritatea funcţiilor unei Sophia după cum este descris mai sus. Atât de proeminent a fost locul ei printre unii dintre Gnostici încât unele şcoli au fost denumite ca Barbeliotae, Barbelo închinători ai Barbelognostici. Ea este probabil nimeni alta decât Lumina-Fecioară a lui Pistis Sophia, thygater tou fotografii sau simplu Fecioara, parthenos. În Epifanius (Haer., xxvi, 1) şi Philastrius (Haer., xxxiii) Parthenos (Barbelos) pare identic cu Noria, care joacă un rol măreţ ca soţie fie a lui Noe fie a lui Set. Sugestia, că Noria este „Fecioara”, parthenos, Istar, Atena, Înţelepciunea, Sophia, sau Archamoth, pare vrednică de consideraţie.

 

Rituri

 

Noi nu suntem atât de bine informaţi despre partea practică şi ritualică a Gnosticismului după cum suntem cu privire la partea sa doctrinală şi teoretică. Totuşi, relatarea lui Irineu despre Marcosiani, relatarea lui Hippolytus despre Elcesaites, porţiunile liturgice din „Acta Thomae”, unele pasaje din Pseudo-Clementine, şi mai presus de toată literatura Coptică Gnostică şi Mandaeană ne oferă cel puţin o anumită pătrundere în practicile liturgice.

 

(a) Botezul

 

Toate sectele Gnostice aveau acest rit într-un anumit fel; în Mandaeism botezul zilnic este una dintre marile practici ale sistemului. Formula folosită de creştinii Gnostici pare să fi variat foarte mult faţă de cea plăcută lui Cristos. Marcosianii au spus: „În [eis] numele Tatălui necunoscut al tuturor, în [eis] Adevăr, Mama tuturor, în el, care a venit jos pe Isus [eis ton katelthonta eis Iesoun]”. Elcesaites au spus: „În [en] numele marelui şi înaltului Dumnezeu şi în numele Fiului său, marele Rege”. În Irineu (I, xxi, 3) găsim formula: „În numele care a fost ascuns de orice divinitate şi domnie şi adevăr, care [nume] Isus Nazarineanul l-a pus în regiunile luminii” şi multe alte formule, care erau uneori pronunţate în ebraică sau aramaică. Mandaeanii au spus: „Numele Vieţii şi numele Manda d’Haye este numit peste tine”. În legătură cu Botezul Sphragis era de o mare importanţă; în ceea ce consta sigiliul sau semnul cu care ei au fost marcaţi nu este uşor de spus. Exista de asemenea tradiţia unui nume fie prin rostire fie prin înmânarea unei table cu un cuvânt mistic pe ea.

 

(b) Confirmarea

 

Ungerea candidatului cu mir, sau alifie parfumată, este un rit Gnostic care umbreşte importanţa botezului. În „Acta Thomae”, astfel susţin unii cărturari, s-a înlocuit pe deplin botezul, şi a fost singurul sacrament al iniţierii. Totuşi aceasta nu este încă dovedit. Marcosianii au mers atât de departe încât să respingă botezul creştin şi să înlocuiască cu un amestec de ulei şi apă pe care ei îl turnau peste capul candidatului. Prin confirmare Gnosticii nu intenţionau atât de mult încât să dea Duhul Sfânt ca un sigiliu al candidaţilor împotriva atacurilor archonilor, sau să îi îndepărteze prin mirosul dulce care este mai presus de toate lucrurile (tes uter ta hola euodias). Balsamul era cumva presupus a fi curgând din Pomul Vieţii, şi acest pom era din nou legat mistic cu Crucea; pentru că mirul este în „Acta Thomae” numit „misterul ascuns în care Crucea ni se arată”.

 

(c) Împărtăşania

 

Este remarcabil că se cunoaşte atât de puţin despre substitutul Gnostic pentru Împărtăşanie. Într-un număr de pasaje citim despre frângerea pâinii, dar în ce consta aceasta nu este uşor să determinăm. Folosirea sării în acest ritual pare să fi fost importantă (Clem., Hom. xiv), pentru că citim clar cum sfântul Petru a frânt pâinea Împărtăşaniei şi „punând sare pe ea, mai întâi a dat-o mamei şi apoi nouă”. Există mai departe o mare asemănare, deşi fără siguranţă, că Împărtăşania la care se face referire în „Acta Thomae” era doar o frângere a pâinii fără folosirea potirului. Acest punct este puternic contrazis, dar contrarul cu greu poate fi dovedit. Este dincolo de îndoială că Gnosticii adesea substituiau vinul cu apă (Acta Thomae, Botezul lui Mygdonia, capitolul cxxi). Ce formulă de consacrare era folosită nu ştim, dar pâinea era cu siguranţă semnată cu Crucea. Trebuie să fie notat că Gnosticii numeau Împărtăşania prin termeni creştini de jertfă - prosphora, „jertfă”, Thysia (II bk. of Jeű, 45). În Cărţile Coptice (Pistis Sophia, 142; II Jeű, 45-47) găsim o lungă descriere a unor ceremonii aparent ale Împărtăşaniei făcute de Isus Însuşi. În acestea focul şi tămâia, două ploşti, şi de asemenea două potire, unul cu apă, celălalt cu vin, şi sunt folosite mlădiţe. Cristos îi încoronează pe Apostoli cu coroane de măsline, îl imploră pe Melhisedec să vină şi să schimbe vinul în apă pentru botez, pune ierburi în gurile şi mâinile Apostolilor. Dacă aceste acţiuni într-un anumit sens reflectă ritualul Gnosticismului, sau sunt doar imaginaţii ale autorului, nu se poate hotărî. De asemenea se pare că Gnosticii au folosit uleiul sacramental pentru vindecarea bolnavilor, şi chiar morţii erau unşi de ei pentru a fi predaţi în mod sigur şi invizibil în tranzitul lor prin domeniile archonilor.

 

(d) Nymphôn

 

Ei aveau un sacrament Gnostic special al camerei miresei (nymphon) în care, prin anumite acţiuni simbolice, sufletele lor erau căsătorite cu îngerii din Pleroma. Detaliile ritualurilor lor nu sunt încă cunoscute. Tertulian fără îndoială au făcut aluzie la ei în cuvintele „Eleusinia fecerunt lenocinia”.

 

(e) Vocalele magice

 

O proeminenţă extraordinară este dată rostirii vocalelor: alfa, epsilon, eta, iota, omicron, upsilon, omega. Se presupune că Mântuitorul şi ucenicii Lui în mijlocul propoziţiile lor au izbucnit în trăncăneală interminabilă doar de vocale; vrăjile magice au venit jos la noi constând din optzeci de vocale; pe amulete de şapte vocale, repetate potrivit tuturor felurilor de artificii, formează o inscripţie foarte obişnuită. În timpul ultimilor ani aceste vocale Gnostice, atât timp un mister, au fost obiectul unui studiu atent al lui Ruelle, Poirée, şi Leclercq, şi se poate considera dovedit că fiecare vocală reprezintă una din cele şapte planete, sau archoni; că cele şapte împreună reprezintă Universul, dar fără consoane ele reprezintă Idealul şi Infinitul care nu este încă închis şi limitat de materie; că ele reprezintă o scară muzicală, probabil ca tonul Gregorian 1 re-re, sau d, e, f, g, a, b, c, şi multe foi Gnostice de vocale sunt de fapt o partitură de muzică. Dar cercetarea acestui subiect doar a început. Printre Gnostici, Ophiţilor le plăcea să îşi reprezinte speculaţiile lor cosmogonice prin diagrame, cercuri în cercuri, pătrate, şi linii paralele, şi alte figuri matematice combinate, cu nume scrise în ele. Cât de mult au fost folosite aceste diagrame sacre ca simboluri în liturghia lor, nu ştim.

 

ŞCOLILE DE GNOSTICISM

 

Gnosticismul nu avea nici o autoritate centrală nici pentru doctrină nici pentru disciplină; considerat ca întreg nu a avut nici o organizare similară cu organizaţia vastă a Bisericii Catolice. Acesta a fost doar o largă conglomerare de secte, din care Marcionismul singur a încercat într-un anumit fel să rivalizeze constituţia Bisericii, şi chiar Marcionismul nu a avut nici o unitate. Nici o altă clasificare a acestor secte nu este posibilă decât potrivită cu tendinţa principală de gândire. De aceea putem distinge Gnostici: (a) Sirieni sau Semitici; (b) Elenistici sau Alexandrini; (c) dualişti; (d) antinomieni.

 

(a) Şcoala Siriană

 

Această şcoală reprezintă cea mai veche fază de Gnosticism, deoarece Asia de Vest a fost locul de naştere al mişcării. Se poate spune că Dositheus, Simon Magus, Menander, Cerinthus, Cerdo, Saturninus Iustin, Bardesanites, Sevrians, Ebionites, Encratites, Ophites, Naassenes, Gnosticii „faptelor lui Thomas”, Setianii, Peratae, Cainiţii aparţin acestei şcoli. Elementele cele mai fantastice şi genealogii elaborate şi syzygies de ćoni ale Gnozei târzii încă sunt absente în aceste sisteme. Terminologia este cumva o formă barbară de Semitic; Egiptul este numele simbolic pentru ţinutul sclaviei sufletului. Opoziţia dintre Dumnezeul bun şi Creatorul Lumii nu este veşnică sau cosmogonică, deşi există o opoziţie etică puternică faţă de Iehova Dumnezeul Evreilor. El este ultimul dintre cei şapte îngeri care au stilizat această lume din materia etern pre-existentă. Îngerii demiurgi, încercând să creeze omul, au creat doar un vierme mizerabil, căruia Dumnezeul Bun, totuşi, i-a dat scânteia vieţii divine. Regula Dumnezeului evreilor trebuie să treacă, pentru că Dumnezeul bun ne cheamă în slujba lui directă prin Cristos Fiul său. Noi ascultăm Divinitatea Supremă prin abţinerea de la mâncărurilor de carne şi de la căsătorie, şi prin ducerea unei vieţi ascetice. Astfel a fost sistemul lui Saturninus din Antioh, care a învăţat în timpul domniei lui Hadrian (c. 120 d.Cr.). Naassenes (de la Nahas, cuvântul ebraic pentru şarpe) erau închinători la şarpe ca un simbol de înţelepciune, pe care Dumnezeul evreilor au încercat să-l ascundă de oameni. Ophiţii (ophianoi, de la ophis, şarpe), care, când a fost transplantat pe sol Alexandrin, a furnizat ideile principale din Valentinianism, a devenit una dintre cele mai răspândite secte de Gnosticism. Deşi nu erau strict închinători la şarpe, ei recunoşteau şarpele ca simbol al emancipării supreme, Achamoth sau Înţelepciunea Divină. Ei erau stilizaţi Gnostici prin excelenţă. Setianii au văzut în Set părintele tuturor oamenilor spirituali (pneumatikoi); în Cain şi Abel părintele oamenilor psihici (psychikoi) şi hylici (hylikoi). Potrivit lui Peratae există o trinitate a Tatălui, Fiului, şi Hyle (Materia). Fiul este Şarpele Cosmic care a eliberat-o pe Eva din puterea conducerii lui Hyle. Universul pe care l-au simbolizat ei printr-un triunghi împrejmuit într-un cerc. Numărul trei este cheia tuturor misterelor. Există trei principii supreme: cel ne-generat, cel din sine generat, cel generat. Există trei logoi, din zei; Mântuitorul are o natură întreită, un trup întreit, o putere întreită, etc. Ei sunt numiţi Peretae (peran) pentru că ei au „traversat” din Egipt, prin Marea Roşie a generaţiei. Ei sunt evreii adevăraţi, de fapt (cuvântul vine din înţelesul ebraic „a traversa”). Peratae au fost întemeiaţi de Euphrates şi Celbes (Acembes?) şi Ademes. se spune despre acest Euphrates, a cărui nume este probabil legat de numele Peratae în sine, că el este fondatorul Ophiţilor menţionaţi de Celsus cam în 175 d.Cr. Cainiţii au fost numiţi aşa pentru că ei l-au venerat pe Cain, şi Esau, şi Sodomiţii, şi Core, şi Iuda, pentru că ei toţi au rezistat Dumnezeului evreilor.

 

(b) Şcoala Elenistă sau Alexandrină

 

Aceste sisteme au fost mai abstracte, şi filozofice, şi în sine consistente decât cele Siriene. Nomenclatura Semitică a fost aproape în întregime înlocuite prin nume greci. Problema cosmogonică a întrecut toate proporţiile, partea etică a fost mai puţin proeminentă, ascetismul mai puţin strict silit. Cei doi mari gânditori ai acestei şcoli au fost Basilides şi Valentinus. Deşi născut în Antioh, în Siria, Basilides a întemeiat şcoala lui în Alexandria (c. 130 d.Cr.), şi a fost urmat de fiul său Isidorus. Sistemul său a fost cel mai consistent şi mai sobru emanaţionism pe care l-a produs vre-odată Gnosticismul. Şcoala lui nu s-a răspândit niciodată atât de mult precum următoarea a fi menţionată, dar în Spania ea a supravieţuit timp de mai multe secole. Valentinus, care a învăţat la început în Alexandria şi apoi în Roma (c. 160 d.Cr.), a elaborat un sistem de dualitate sexuală în procesul emanaţiei; o serie lungă de perechi de bărbaţi şi femei de idei personificate este folosită pentru a fi un pod peste distanţa de la Dumnezeul necunoscut spre această lume prezentă. Sistemul său este mai mult confundat decât Basilidianismul, în special deoarece el este tulburat prin intruziunea figurii sau figurilor lui Sophia în procesul cosmogonic. Fiind Ophitism în mască egipteană, acesta poate pretinde a fi adevăratul reprezentant al spiritului Gnostic. Reducerea la absurd a acestor speculaţii nestrunite poate fi văzută în Pistis Sophia, care este lumina fecioarelor, paralemptores, sfere, Heimarmene, treisprezece ćoni, comori de lumină, regate ale interiorului, regate ale dreptei şi ale stângii, Jaldabaoth, Adamas, Mihail, Gabriel, Cristos, Mântuitorul, şi tainele fără număr vârtejul din trecut şi se întorc ca vrăjitoarele într-un dans. Impresia creată asupra aceluiaşi cititor poate fi descrisă potrivit doar în cuvintele lui „Jabberwocky”: „gyre şi gimble şi wabe”. Învăţăm de la Hippolytus (Adv. Haer. IV, xxxv), Tertulian (Adv. Valent., iv) şi Clemens Alex. (titlul Exc. Ex Theod.) că există două şcoli principale de Valentinianism, cea Italiană şi cea Anatoliană sau Asiatică. În şcoala italiană erau învăţători notabili: Secundus, care a împărţit Ogdoad din Pleroma în două sferturi, Dreapta şi Stânga; Epiphanes, care a descris aceste sferturi ca Monotes, Henotes, Monas, şi To Hen; şi posibil Colorbasus, dacă nu cumva numele lui este o citire greşită a lui Kol Arba „Toţi Patru”. Dar cei mai importanţi erau Ptolemy şi Heracleon. Ptolemy este în special cunoscut ca faimos prin scrisoarea lui către Flora, o domnişoară nobilă care i-a scris lui ca Prom Prezbiter (Texte u. Unters., N.S., XIII, Anal. z. alt. Gesch. d. Chr.) pentru a explica înţelesul Vechiului Testament. Acest Ptolemy a împărţit numele şi numerele ćonilor în substanţe personificate în afara divinităţii, după cum relatează Tertulian. El a fost dedicat studiilor Biblice, şi a fost un om cu o imaginaţie nestrunită. Clemens Alex. (Strom., IV, ix, 73) îl numeşte pe Heracleon cel mai remarcabil învăţător al şcolii Valentiniene. Origen dedică o mare parte din comentariul său cu privire la Sf. Ioan pentru a lupta împotriva comentariului lui Heracleon despre acelaşi Evanghelist. Heracleon a numit sursa tuturor fiinţelor ca fiind Anthrôpos, în loc de Bythos, şi a respins nemurirea sufletului - însemnând, probabil, doar elementul psihic. El aparent a stat mai aproape de Biserica Catolică decât Ptolemy şi a fost un om cu o judecată mai bună. Tertulian menţionează alte două nume (Valent., iv), Theotimus şi (De Carne Christ, xvii) Alexander. Şcoala Anatoliană a avut un învăţător proeminent Axionixus (Tertull., Adv. Valent., iv; Hipp., Adv. Haer., VI, 30), care îşi avea colegiul său la Antioh cam în anul 220 d.Cr., „cel mai credincios ucenic al maestrului”. Theodotus ne este cunoscut doar din fragmentul din scrierile lui păstrate de Clement din Alexandria. Marcus, sistemul Vrăjitorului, o speculaţie amănunţită cu cifruri şi numere, este dat de Irineu (I, 11-12) şi de asemenea de Hippolytus (VI, 42). Relatarea lui Irineu despre Marcus a fost respinsă de Marcosiani, dar Hippolytus afirmă că ei au făcut astfel fără motiv. Marcus a fost probabil un egiptean şi un contemporan al lui Irineu. Un sistem asemănător cu cel al Marcosianilor a fost alcătuit de Monimus arabul, căruia Hippolytus îi dedică capitolele de la 5 la 8 al Cărţii VIII, şi care este menţionat doar de Theodoret alături de el. Hippolytus este corect în numirea acestor două imitaţii Gnostice mai degrabă al lui Pitagora decât al creştinilor. Potrivit Epistolelor lui Julian Apostatul, colegiul Valentinan a existat în Asia Mică până în vremea lui (d. 363).

 

(c) Şcoala Dualistă

 

Un anumit dualism a fost într-adevăr congenital în Gnosticism, dar totuşi rar a învins acesta tendinţa principală a Gnosticismului, şi anume Panteismul. Totuşi, aceasta a fost cu siguranţă cazul în sistemul lui Marcion, care a distins între Dumnezeul din Noul Testament şi Dumnezeul din Vechiul Testament, ca între două principii veşnice, primul fiind Bun, agathos; al doilea doar diakaios, sau drept; totuşi chiar Marcion nu a dus acest sistem la consecinţele sale finale. El poate fi mai degrabă considerat ca un înainte mergător al lui Mani decât un pur Gnostic. Trei dintre ucenicii lui, Potitus, Basilicus, şi Lucanus, sunt menţionaţi de Eusebiu ca fiind fideli faţă de dualismul maestrului lor (H.E., V, xiii), dar Apelles, ucenicul său principal, deşi el a mers mai departe decât stăpânul său în respingerea Scripturilor Vechiului Testament, s-a întors la monoteism prin considerarea faptului că profeţiile din Vechiul Testament nu sunt un zeu, ci un înger rău. Pe de altă parte, Syneros şi Prepon, de asemenea ucenicii săi, au postulat trei principii diferite. Un fel de dualism diferit a fost învăţat de Hermogenes la începutul secolului doi la Carthage. Oponentul Dumnezeului bun nu a fost Dumnezeul evreilor, ci Materia Veşnică, sursa tuturor relelor. Acest Gnostic a fost combătut de Theophilus din Antioh şi de Tertulian.

 

(d) Şcoala Antinomiană

 

Deoarece o lege morală dată de Dumnezeul evreilor, şi opoziţia faţă de Dumnezeul evreilor era o datorie, călcarea legii morale ca să ofenseze darea ei era considerată o obligaţie solemnă. O astfel de sectă, numită Nicolaiţi, a existat în vremuri apostolice, principiul lor, potrivit lui Origen, era parachresthai te sarki. Carpocrates, pe care Tertulian (De animâ, xxxv) îl numeşte vrăjitor şi adulter, a fost un contemporan al lui Basilides. Cineva putea scăpa de puterile cosmice doar prin descărcarea de obligaţiile sale faţă de acestea printr-un comportament ruşinos. A desconsidera toate legile şi a se scufunda pe sine în Monad prin amintirea pre-existenţei cuiva în Unitatea Cosmică - astfel era Gnoza lui Carpocrates. Fiul său Epiphanius a urmat doctrina tatălui său atât de aproape încât el a murit ca o consecinţă a păcatelor lui la vârsta de şaptesprezece ani. Viziunile antinomiane au fost mai departe susţinute de Prodiciani şi Antitactae. Un exemplu nu mai mult înspăimântător de imoralitate nebună poate fi găsit doar în cel menţionat, Pistis Sophia, practicat de unii Gnostici. Sfântul Iustin (Apol., I, xxvi), Irineu (I, xxv, 3) şi Eusebiu (H.E., IV, vii) clarifică faptul că, „reputaţia acestor oameni a adus infamie asupra întregii rase de creştini”.

 

LITERATURA

 

Gnosticii au dezvoltat o activitate literară uluitoare, care a produs o cantitate de scrieri care a depăşit cu mult producţia literară Catolică. Ei au fost cei mai prolifici în sfera ficţiunii, fiind sigur să spunem că trei pătrimi din romanele creştine timpurii despre Cristos şi ucenicii Lui au emanat din cercuri Gnostice. În afară de aceste romane - adesea crude şi greoaie - ei aveau ceea ce pot fi numite tratate „theosofice” şi revelaţii ale unui caracter mistic mai înalt. Acestea sunt cel mai bine descrise ca un strigăt stupefiant de bombasticism din când în când întrerupte de câteva cuvinte de sublimitate reală. Traine remarcă cu dreptate: „Oricine citeşte învăţăturile Gnosticilor respiră într-o atmosferă de febră şi are fantezia că se află într-un spital, printre pacienţi în delir, care sunt pierduţi în privirea îndelungată a gândirii lor fertile şi care îşi fixează ochii lor lucitori pe spaţiul gol” (Essais de crit. et d'histoire, Paris, 1904). De aceea, literatura Gnostică posedă puţină sau nici o valoare intrinsecă, oricât de mare este valoarea ei pentru istorie şi psihologie. Este de o importanţă fără egal în studiul împrejurimilor în care a apărut prima dată creştinismul. Cantitatea mare a acesteia din nefericire nu mai există. Cu excepţia unor traduceri coptice şi câteva versiuni corectate sau Siriene Catolicizate, avem doar un număr de fragmente din ceea ce odată trebuie să fi format o librărie mare. Majoritatea acestei literaturi se va găsi catalogată sub numele autorilor Gnostici în articolele BASILIDES; BARDESANES; CERINTHUS; MARCION; SIMON MAGUS; PTOLEMY; VALENTINUS. Vom enumera în următoarele paragrafe doar lucrările Gnostice anonime şi astfel de scrieri nu sunt atribuite nici unuia dintre autorii de mai sus.

 

Nicolaiţii posedau „câteva cărţi sub numele de Jaldabaoth”, o carte numită „Nôria” (soţia mistică a lui Noe), profeţia lui Barcabbas, care era un prezicător printre Basilidieni, o „Evanghelie a Desăvârşirii”, şi un fel de apocalipsă numită „Evanghelia lui Eva” (Epiph., Adv. Haer., xxv, xxvi; Philastr., 33). Ophiţii aveau „mii” de apocrife, aşa cum ne spune Epiphanius; printre acestea el menţionează în special: „Întrebări despre Maria, mare şi mică” (unele dintre aceste întrebări există probabil în Pistis Sophia); de asemenea multe cărţi sub numele „Set”, „Revelaţiile lui Adam”, Evanghelii Apocrife atribuite apostolilor; o Apocalipsă a lui Elias, şi o carte numită „Genna Marias”. Dintre aceste scrieri unele revelaţii ale lui Adam şi Set, opt la număr, există probabil într-o traducere armenă, publicată în colecţia Mechitaristă a apocrifelor Vechiului Testament (Veneţia, 1896). Vezi Preuschen "Die apocryph. Gnost. Adamschr." (Giessen, 1900). Cainiţii aveau o „Evanghelie a lui Iuda”, o „Ridicare a lui Pavel” (anabatikon Paulou) şi altă carte, despre care nu ştim titlul, dar care, potrivit lui Epiphanius, a fost plină de răutate. Prodicians, potrivit lui Clem. Alex., aveau apocrife sub numele Zoroaster (Strom., I, xv, 69). Antinomianii aveau un apocrifon „plin de insolenţă şi răutate” (Strom., III, iv, 29; Origen, "In Matth,", xxviii). Naassenii aveau o carte din care Hippolytus citează pe larg, dar căreia nu îi ştim titlul. Aceasta conţinea un comentariu asupra textelor Bibliei, imnuri şi Psalmi. Peratae aveau o carte similară. Setianii aveau „Parafrazarea lui Set”, constând în şapte cărţi, explicatorii ale sistemului lor, o carte numită, sau „Străinii”, o „Apocalipsa lui Adam”, o carte atribuită lui Moise, şi alţii. Archontianii aveau o carte mică şi una mare intitulată "Simfonia"; aceasta posibil există în a lui Pitra „Analecta Sacra” (Paris, 1888). Gnosticii atacaţi de Plotinus aveau apocrifa atribuită lui Zoroaster, Zostrian, Nichotheus, Allogenes (Cartea Setiană „Allogeneis”?), şi alţii.

 

În plus faţă de aceste scrieri următoarele apocrife au evident paternitate Gnostică:

 

„Evanghelia celor Doisprezece” - Aceasta este prima la care face referire Origen (Hom. I, în Luca), este identică cu Evanghelia Ebioniţilor, şi de asemenea este numită „Evanghelia după Matei”, deoarece în ea Cristos se referă la Sf. Matei la persoana a doua, şi autorul vorbeşte despre ceilalţi Apostoli şi el însuşi ca „noi”. Această Evanghelie a fost scrisă înainte de anul 200 d.Cr., şi nu are nici o legătură cu aşa numita Evrei Sf. Matei sau Evanghelia după Evrei.

„Evanghelia după Egipteni”, adică ţara creştină Egipt, nu Alexandrinii. Aceasta a fost scrisă cam în anul 150 d.Cr. şi se face referire la ea de Clem. Alex. (Strom., III, ix, 63; xiii, 93) şi Origen (Hom. I, în Luca), şi a fost folosită mult în cercurile non-catolice. Există doar mici fragmente în Clem. Alex. (Strom. and Excerp. ex Theod.). Unii oameni s-au referit la Oxyrhynchus „Logia” şi la papirusul Coptic de la Strasburg ca fiind această Evanghelie, dar aceasta este doar o simplă presupunere.

„Evanghelia lui Petru”, scrisă cam în anul 140 d.Cr. în Antioh (vezi DOCETAE). O altă Evanghelie Petrină, vezi descrierea despre Ahmin Codex.

O „Evanghelie a lui Matthias” scrisă cam în anul 125 d.Cr., folosită în cercuri Basilidiane (vezi BASILIDES).

O „Evanghelie a lui Filip” şi o „Evanghelie a lui Toma”. Potrivit lui Pistis Sophia, cei trei Apostoli Matei [citeşte Matthias], Toma, şi Filip au primit o însărcinare Divină de a relata toate revelaţiile lui Cristos după Învierea Lui. Evanghelia lui Toma trebuie să fi fost de o mărime considerabilă (1300 linii); parte din ea, într-o recesie epurată, este posibil existentă în o data populară, dar vulgară şi nebunească, „Poveşti despre Copilăria Domnului Nostru prin Toma, un filozof Israelit”, dintre care două greci, după cum există o versiune latină, una siriană, şi una slavonă.

„Faptele lui Petru” (Praxis Petrou), scrisă cam în anul 165 d.Cr. Mari fragmente din această lucrare au fost păstrate nouă în original în greacă şi de asemenea într-o traducere latină sub titlul de „Martirajul Sfântului Apostol Petru”, la care traducerea în latină adaugă, „a Lino episcopo conscriptum”. Porţiuni mai mari ale acestui apocrifon sunt traduse în aşa numita „Actus Petri cum Simone”, şi tot astfel în versiunile Sahidică şi Slavonă, Arabă, şi Etiopiană. Aceste fragmente au fost adunate de Lipsius şi Bonnet în „Acta apostolorum apocr.” (Leipzig, 1891), I. Deşi aceste revizuiri ale „Faptelor lui Petru” au fost cumva Catolicizate, caracterul lor Gnostic este inconfundabil, şi ele sunt de valoare pentru simbolismul Gnostic.

 

Strâns legate de „Faptele lui Petru” sunt „Faptele lui Andrei” şi „Faptele lui Ioan”, acestea trei au probabil acelaşi autor, un anumit Leucius Charinus şi au fost scrise înainte de anul 200 d.Cr. Ele au venit la noi într-o serie de revizuiri Catolice şi în diferite versiuni. Pentru Faptele lui Andrei, vezi Bonnet, „Acta”, ca mai sus (1898), II, 1, pp. 1-127; pentru "Faptele lui Ioan", ibid., pp. 151-216. Pentru a găsi forma primitivă Gnostică în tulburătoarea varietate şi multitudine de fragmente şi modificări este încă o sarcină pentru cărturari.

 

De o supremă importanţă pentru înţelegerea Gnosticismului sunt „Faptele lui Toma”, deoarece ele au fost păstrate în întregimea lor şi conţin cel mai timpuriu ritual, poem şi speculaţie Gnostică. Ele există în două revizuiri, cea greacă şi cea siriană. Se pare cel mai probabil, deşi nu este sigur, că originalul a fost sirian; se sugerează că ele au fost scrise cam în anul 232 d.Cr., când au fost duse moaştele lui Sf. Toma în Edessa. Cele mai valoroase sunt cele două rugăciuni de Consacrare, „Oda Înţelepciunii” şi „Imnul Sufletului”, care sunt inserate în naraţiunea siriană, şi care lipsesc în Faptele Greci, deşi există textele greci independente ale acestor pasaje (versiunea siriană cu traducerea în engleză de W. Wright, "Apocr. Acts of the Apost.", London, 1871). „Imnul Sufletului” a fost tradus de multe ori în engleză, în special, de A. Bevan, „Texte şi Studii", Cambridge 1897; cf. F. Burkitt în „Jurnal de Studii Teologice” (Oxford, 1900). Cea mai completă ediţie a Faptelor Greceşti este a lui M. Bonnet în „Acta”, ca mai sus, II, 2 (Leipzig, 1903; vezi BARDESANES). Fapte, deşi scrisă în slujba Gnosticismului, şi plină de cele mai ciudate aventuri, nu sunt în întregime fără un trecut istoric.

 

Există un număr de alte apocrife în care cărturarii au pretins că găsesc urme ale autorităţii Gnostice, dar aceste urme sunt în mare parte vagi şi nesatisfăcătoare. În legătură cu aceste apocrife Gnostice fără îndoială trebuie să menţionăm Predicile Pseudo-Clementine. Este adevărat că acestea sunt mai deseori clasate sub literatura iudaistă decât cea strict Gnostică, dar afinitatea lor faţă de speculaţiile Gnostice este cel puţin o primă privire atât de aproape şi legătura lor cu Cartea lui Elxai (cf. ELCESAITES) atât de general recunoscute încât nu pot fi omise într-o listă de scrieri Gnostice. Dacă teoria susţinută de Dom Chapman în „Data Clementinelor” (Zeitschrift f. N. Test. Wiss., 1908) şi dacă articolul CLEMENTINES în Enciclopedia Catolică este corect, şi în consecinţă Pseudo-Clemens este un cripto-Arian care a scris în anul 330 d.Cr., „Predicile” încă ar putea fi cel puţin de o anumită valoare în studiul Gnosticismului. Dar teoria lui Dom Chapman, deşi este ingenioasă, este prea îndrăzneaţă şi încă prea nesusţinută, pentru a justifica omiterea „Predicilor” în acest loc.

 

O mare parte, dacă nu cea mai mare, din literatura Gnostică, care a fost salvată de la distrugerea scrierilor Gnostice, este păstrată în trei manuscrise coptice, de obicei numite Askew, Bruce, şi Manuscrisul Akhmim. Manuscrisul Askew, din secolul cinci sau şase, conţine lungul tratat „Pistis Sophia”, adică Credinţa-Înţelepciune. Aceasta este o lucrare în patru cărţi, scrisă între anul 250 şi 300 d.Cr.; totuşi a patra carte, este o adaptare a unei lucrări mai timpurii. Primele două cărţi descriu căderea Ćonului Sophia şi mântuirea ei de către Ćonul Soter; ultimele două cărţi descriu originea păcatului şi a răului şi nevoia de pocăinţă Gnostică. De fapt întregul este un tratat despre pocăinţă, deoarece ultimele două cărţi doar aplică în practică exemplul de pocăinţă stabilit de Sophia. Lucrarea constă dintr-un număr de întrebări şi răspunsuri între Cristos şi ucenicii Săi bărbaţi şi femei în care sunt introduse cinci „Ode ale lui Solomon”, urmate de o adaptare mistică a aceloraşi. Deoarece în mare parte întrebările sunt puse de Maria, Pistis Sophia este probabil identică cu „Întrebările lui Maria” menţionate mai sus. Manuscrisul conţine de asemenea pasaje din „Cartea Mântuitorului”. Monotonia îngrozitoare a acestor scrieri poate fi realizată doar de cei care le-au citit. O traducere engleză a traducerii latine a versiunii copte, care în sine este o traducere a celei greceşti, a fost făcută de G.R.S. Mead (London, 1896). Papirusul lui Bruce este datat cam la fel cu manuscrisul pe pergament al lui Askew şi conţine două tratate:

 

Cele două cărţi ale lui Jeű, prima speculativă şi cosmogonică, a doua practică, şi anume, învingerea puterilor lumii ostile şi asigurarea mântuirii prin practicarea unor anumite ritualuri: această carte din urmă este denumită „Despre Marele Logos potrivit tainei”.

 

Un tratat cu titlu necunoscut, deoarece primele şi ultimele pagini sunt pierdute. Această lucrare are un caracter pur speculativ şi are o mare vechime, scrisă între anii 150 şi 200 d.Cr. în cercurile Setiane sau Archontiane, şi conţine o referinţă la profeţii Marsanes, Nikotheus, şi Phosilampes.

 

Nu există nici o traducere completă în engleză a acestor tratate; totuşi, unele pasaje sunt traduse în lucrarea menţionată anterior a lui G.R.S. Mead „Fragmente ale unei Credinţe Uitate”. Amândouă manuscrisele lui Bruce şi Askew au fost traduse în germană de C. Schmidt (1892) în „Texte u. Unters” şi (1901) în Berlin „Părinţii Greci”. Există o traducere latină a lui „Pistis Sophia” de Schwartze şi Petermann (Berlin, 1851) şi una franceză a Manuscrisului Bruce de Amélineau (Paris, 1890). Manuscrisul Akhmim din secolul cinci, găsit în 1896, şi acum în Muzeul Egiptean de la Berlin, conţine o „Evanghelie a lui Maria”, numită în documente „Un Apocrifon al lui Ioan”: această Evanghelie trebuie să fie ce mai veche, deoarece Sf. Irineu, cam în anul 170 d.Cr., s-a folosit de ea în descrierea lui făcută Barbelo-Gnosticilor;

o „Sophia Jesu Christi”, conţinând revelaţii ale lui Cristos după Învierea Lui;

o „Praxis Petri”, conţinând o relatare fantastică a minunii făcute asupra fiicei lui Petru. Studiul Gnosticismului este întârziat grav de inexplicabila întârziere în publicarea acestor tratate; pentru aceşti treisprezece ani trecuţi avem doar o scurtă relatare a acestui manuscris publicat în „Sitzungsber. d. k. preus. Acad.” (Berlin, 1896), pp. 839-847.

 

Acest bilanţ al literaturii Gnostice ar fi incomplet fără o referire la un tratat în general publicat printre lucrările lui Clement din Alexandria şi numit „Excerpta ex Theodoto”. Acesta constă dintr-un număr de paragrafe Gnostice făcut de Clement pentru propriul său uz cu ideea unei viitoare respingeri; şi, cu notele lui Clement şi remarcile asupra aceluiaşi, formează o antologie foarte confuză. Vezi O. Bibelius, "Studien zur Gesch. der Valent." în "Zeitschr. f. N. Nest. Wiss." (Giessen, 1908).

 

Gnosticismul oriental ne-creştin ne-a lăsat cărţile sacre ale Mandeanilor, şi anume,

 

„Genzâ rabâ” sau „Marea Comoară”, o colecţie mare de diferite tratate cu date diferite, unele probabil la fel de târzii precum secolul nouă, unele mai timpurii, probabil, în secolul trei. Genzâ a fost tradusă în latină, de Norberg (Copenhagen, 1817), şi cele mai importanta tratate în germană, de W. Brandt (Leipzig, 1892).

Kolasta, Imnuri şi Instrucţiuni despre botez şi călătoria sufletului, publicată în Mandaeană de J. Euting (Stuttgart, 1867).

Drâshę d'Jahya, o biografie a lui Ioan Botezătorul "ab utero useque ad tumulum" -- după cum o numeşte Abraham Echellensis -- nu este publicată.

Gnosticismul Alexandrian non-creştin este perceptibil în literatura Trismegistică, publicată în traducerea engleză de G.R.S. Mead (London şi Benares, 1902, trei volume). Gnosticismul specific evreu nu a lăsat nici o operă literară, dar speculaţiile Gnostice au un ecou în mai multe lucrări evreieşti, cum ar fi Cartea lui Enoh, Zohar tratatul Talmudic Chagiga XV. Vezi Gförer, "Philo", Vol. I, şi Karppe, "Etudes sur. ore. nat. d. Zohar" (Paris, 1901).

 

COMBATEREA GNOSTICISMULUI

 

De la început Gnosticismul s-a întâlnit cu cea mai hotărâtă opoziţie din partea Bisericii Catolice. Ultimele cuvinte ale bătrânului Sf. Pavel în Prima lui Epistolă către Timotei sunt luate de obicei ca referindu-se la Gnosticism, care este descris ca „Inovaţii profane de cuvinte şi opoziţii ale cunoştinţei fals numite aşa [antitheseis tes pseudonomou gnoseos - antitezele aşa numitei Gnoze] pe care unii care au practicat-o au greşit în ceea ce priveşte credinţa”. Cel mai probabil folosirea de către Sf. Pavel a termenilor Pleroma, ćonii acestei lumi, archonul puterii văzduhului, în Efeseni şi Coloseni, a fost sugerată de abuzul făcut de Gnostici faţă de aceşti termeni. Alte aluzii faţă de Gnosticism în Noul Testament sunt posibile, dar nu pot fi dovedite, cum ar fi, Tit 3:9; 1 Timotei 4:3; 1 Ioan 4:1-3. Primul scriitor anti-Gnostic a fost Sf. Iustin Martirul (165 d.Cr.). A lui „Syntagma” (Syntagma kata pason ton gegenemenon aireseon), multă vreme crezută pierdută, este substanţial conţinută în „Libellus adv. omn. haeres”, de obicei ataşată lucrării lui Tertulian „De Praescriptione”; cel puţin aşa este teza lui J. Kunze (1894) care este larg acceptată. Din tratatul anti-Gnostic despre Înviere al lui Sf. Iustin (Peri anastaseos) fragmente considerabile există în lucrarea lui Methodius, „Dialog despre Înviere" şi în lucrarea lui Sf. Ioan Damascene „Sacra Parellela”. Lucrarea lui Sf. Iustin „Compendiu împotriva lui Marcion", citată de Sf. Irineu (IV, vi, 2; V, xxvi, 2), este posibil identică cu a lui lucrare „Syntagma”. Imediat după Sf. Iustin, Miltiades, un filozof creştin din Asia Mică, este menţionat de Tertulian şi Hippolytus (Adv. Valent., v, şi Eus., H.E., V., xxviii, 4) că a combătut Gnosticii şi în special Valentinianii. Scrierile lui sunt pierdute. Theophilus din Antioh (185 d.Cr.) a scris împotriva ereziei lui Hermogenes, şi de asemenea un tratat excelent împotriva lui Marcion (kata Markionos Logos). Cartea împotriva lui Marcion probabil există în "Dialogus de rectâ in Deum fide" de Pseudo-Origen. Pentru Agrippa Castor vezi BASILIDES. Hegesippus, un palestinian, a călătorit traveled de la Corint la Roma, unde a ajuns sub Anicetus (155-166), pentru a afirma credinţa sănătoasă şi ortodoxă din tradiţia Apostolică. El s-a întâlnit cu mulţi episcopi pe drumul său, care toţi învăţau aceeaşi credinţa şi în Roma el a făcut o listă a papilor de la Petru la Anicetus. În consecinţă el a scris cinci cărţi de Amintiri (Upomnemata) „într-un stil foarte simplu, dând adevărata tradiţie a doctrinei Apostolice”, devenind „un campion al adevărului împotriva ereziilor nelegiuite” (Eus., H.E., IV, vii sqq., xxi sqq.). Din această lucrare au rămas doar câteva fragmente, şi acestea sunt mai degrabă istorice decât teologice. Rhodon, un ucenic al lui Tatian, Philip, Episcop de Gortyna în Creta, şi un anume Modestus a scris împotriva lui Marcion, dar scrierile lor sunt pierdute. Irineu (Adv., Haer., I, xv, 6) şi Epiphanius (xxxiv, 11) citează un scurt poem împotriva Valentinianilor Orientali şi a vrăjitorului Marcus de autor „bătrân” dar necunoscut; şi Zachaeus, Episcop de Cezarea, se spune că ar fi scris împotriva Valentinianilor şi în special Ptolemy.

 

Dincolo de orice comparaţie cea mai importantă lucrare anti-Gnostică este cea a lui Irineu, Elegchos kai anatrope tes psudonymou gnoseos, de obicei numită „Adversus Haereses”. Aceasta este alcătuită din cinci cărţi, evident nu scrise toate deodată; primele trei cărţi cam în anul 180 d.Cr.; ultimele două cam cu o duzină de ani mai târziu. Cea mai mare parte a primei cărţi a venit la noi în originalul grec, restul este o traducere foarte veche şi neliniştitor apropiată de latină, şi unele fragmente în siriană. Sf. Irineu i-a cunoscut pe Gnostici din întâlnirea lui personală şi din scrierile lor şi oferă descrieri amănunţite a sistemelor lor, în special cele ale Valentinianilor şi ale Barbelo-Gnosticilor. Un test foarte bun cu privire la felul în care Sf. Irineu a folosit sursele sale Gnostice se poate face prin compararea noii găsite „Evangelium Mariae” cu Adv. Haer., I, xxiv. Numeroase încercări de a-l discredita pe Irineu ca un martor s-au dovedit a fi eşecuri (vezi SAINT IRANAEUS). În afară de marea lui lucrare, Irineu a scris o scrisoare deschisă către preotul roman Florinus, care s-a gândit să se alăture Valentinianilor; şi când nefericitul preot a devenit apostat, şi a devenit Gnostic, Irineu a scris pe socoteala lui un tratat „Despre Ogdoad”, şi de asemenea a scris o scrisoare către Papa Victor, implorându-l să îşi folosească autoritatea împotriva lui. Există doar câteva pagini din aceste lucrări. Eusebiu (H. E., IV, xxiii, 4) menţionează o scrisoare a lui Dionysius din Corint (c. 170) către Nicomediani, în care el atacă erezia lui Marcion. Scrisoarea nu mai există. Clement din Alexandria (215 d.Cr.) doar indirect a combătut Gnosticismul prin apărarea Gnozei creştine adevărate, în special „Paedagogos”, Bk. I, "Stromateis", Bk. II, III, V, şi în aşa-numita carte a opta sau „Excerpta ex Theodoto”. Origen nu a dedicat nici o lucrare în mod exclusiv pentru respingerea Gnosticismului dar cele patru cărţi ale lui „Despre Primele Principii” (Peri archon), scrise cam în anul 230, şi păstrate nouă doar în anumite fragmente greceşti şi o traducere latină liberă scrisă de Rufinus, este practic o respingere a dualismului Gnostic, Doectism, şi Emanationism. Cam în anul 300 un autor sirian necunoscut, uneori eronat identificat cu Origen, şi adesea numit prin pseudonimul literar Adamantius, sau „Omul de Oţel”, a scris un lung dialog din care titlul este pierdut, dar care este desemnat de obicei prin cuvintele, „De rectâ in Deum fide”. Acest dialog, de obicei împărţit în cinci cărţi, conţine discuţii cu reprezentanţi a două secte de Marcionism, de Valentinianism, şi de Bardesanism. Scriitorul plagiază în mare parte din Theophilus din Antioh şi Methodius din Olympus, în special dialogul anti-Gnostic al celui din urmă, „Despre Voinţa Liberă” (Peri tou autexousiou).

 

Cel mai mare polemist anti-Gnostic din Biserica Primară este Tertulian (b. 169), care practic şi-a dedicat viaţa lui pentru a combate această sumă înspăimântătoare a tuturor ereziilor. Nu trebuie să menţionăm decât titlurile lucrărilor lui anti-Gnostice: "De Praescriptione haereticorum"; "Adversus Marcionem"; a book "Adversus Valentinianos"; "Scorpiace"; "De Carne Christi"; "De Resurrectione Carnis"; şi în final "Adversus Praxeam". Un depozit de informaţii mai degrabă decât o respingere este marea lucrare a lui Hippolytus, scrisă cândva după anul 234 d.Cr., odată numită „Philosophoumena” şi atribuită lui Origen, dar după descoperirea Cărţilor IV-X, în 1842, cunoscute prin numele dacă este autorul său adevărat şi este titlul său adevărat, „Respingerea Tuturor Ereziilor” (katapason aireseon elegchos). Publicarea Manuscrisului Athos de E. Miller (Oxford, 1851) a revoluţionat studiul Gnosticismului şi a redat lucrări publicate anterior datei învechite şi aproape fără valoare. Pentru studenţii în Gnosticism această lucrare este la fel de indispensabilă ca aceea a lui Sf. Irineu. Există o traducere engleză de J. MacMahon în „Librăria Ante-Niceneană” (Edinburgh, 1868). Hippolytus a încercat să dovedească că tot Gnosticismul a fost derivat dintr-o filozofie păgână; speculaţiile lui pot fi desconsiderate, dar, deoarece el a fost în posesia unui număr mare de scrieri Gnostice din care el citează, informaţiile lui sunt nepreţuite. Deoarece el a scris la aproape cincizeci de ani după Sf. Irineu, a cărui ucenic el a fost, el descrie o dezvoltare mai târzie a Gnozei decât cea descrisă de Episcopul de Lyons. În afară de marea lui lucrare, Hippolytus a scris, mulţi ani anterior (înainte de 217), un mic compendiu împotriva tuturor ereziilor, dând o listă a acestora, treizeci şi două la număr, de la Dositheus la Noetus; de asemenea un tratat împotriva lui Marcion.

 

Deoarece, de la începutul secolului patru, Gnosticismul era în declin rapid, era o nevoie mai mică de campioni ai ortodoxiei, deoarece există un lung interval între dialogul lui Adamantius şi „Panarion” a lui Sf. Epiphanius, începută în anul 374. Sf. Epiphanius, care în tinereţea lui a fost dus în cel mai apropiat contact cu sectele Gnostice în Egipt, şi în special Phibioniştii, şi probabil chiar, după cum susţin unii, a aparţinut el însuşi acestei secte, este încă o autoritate de primă clasă. Cu o uluitoare sârguinţă el a adunat informaţii despre toate părţile, dar acceptarea lui nesăbuită şi prea credulă a multor detalii cu greu poate fi scuzată. Philastrius din Brescia, cu câţiva ani mai târziu (383), a dat Bisericii latine ceea ce Sf. Epiphanius a dat celei greci. El a numărat şi a descris nu mai puţin de o sută douăzeci şi opt de erezii, dar a luat cuvântul într-un sens cumva larg şi vag. Deşi dependent de „Syntagma” lui Hippolytus, relatarea lui este în întregime dependentă de cea a lui Epiphanius. Un alt scriitor latin, care probabil a trăit la jumătatea secolului cinci în Galia de Sud, şi care probabil este identic cu Arnobius Tânărul, a lăsat o lucrare, în general numită „Praedestinatus” constând în trei cărţi, în prima el descrie nouăzeci de erezii de la Simon Magus până la Praedestinationişti. Din nefericire această lucrare conţine multe afirmaţii îndoielnice şi fabuloase. La ceva vreme după Consiliul de la Calcedon (451) Theodoret a scris un „Compendiu despre Fabulele Eretice” care este de o considerabilă valoare pentru istoria Gnosticismului, pentru că ea oferă o cale concisă şi obiectivă a istoriei ereziilor de pe vremea lui Simon Magus. Cartea lui Sf. Augustin „De Haeresibus” (scrisă cam în 428) este prea dependentă de Philastrius şi Epiphanius pentru a fi de o mare valoare. Printre scriitorii anti-Gnostici trebuie în final să-l menţionăm pe neo-Platonistul Plotinus (d. 270 d.Cr.), care a scris un tratat „Împotriva Gnosticilor”. Aceştia au fost evident cărturari care au frecventat colegiul său, dar a căror pesimism oriental şi fantastic a fost neîmpăcat cu viziunile lui Plotinus.

 

CONCLUZIE

 

Încercarea de a picta Gnosticismul ca o măreaţă mişcare a minţii umane spre cel mai nobil şi mai înalt adevăr, o mişcare într-un fel paralelă cu cea a creştinismului, a eşuat în totalitate. Aceasta a fost abandonată de cărturari nepărtinitori noi precum W. Bousset and O. Gruppe, şi este de regretat că aceasta a fost înnoită de un scriitor englez, G. R. S. Mead, în „Fragmente ale unei Credinţe Uitate”, o lucrare amăgitoare şi incultă, care în ţările vorbitoare de engleză ar putea întârzia sobra şi adevărata apreciere a Gnosticismului după cum a fost acesta în fapt istoric. Gnosticismul nu a fost o avansare, ci un regres. El s-a născut în mijlocul ultimelor dureri ale cultelor şi civilizaţiilor dispărute din Asia vestică şi Egipt. Deşi elenizate, aceste ţări au rămas orientale şi semitice în esenţa lor. Acest spirit oriental - Attis din Asia Mică, Istar din Babilonia, Isis din Egypt, cu ştiinţa astrologică şi cosmogonică a lumii Asiatice - prima rană înconjurată de Ahuramazda în Est, şi apoi copleşită de măreţia Divină a lui Isus Cristos în Vest, numită un armistiţiu de fuziunea acestor deopotrivă a Parseeismului şi creştinismului cu sine. Acesta a încercat să facă pentru Est ceea ce Neo-Platonismul a încercat să facă pentru Vest. În timpul a cel puţin două secole acesta a fost de un real pericol pentru creştinism, deşi nu atât de mare precum unii scriitori moderni ne-ar face să credem, ca şi când simpla suflare ar fi schimbat destinurile Gnosticilor, ca fiind împotriva creştinismului ortodox. Lucruri similare se spun despre Mithraism şi neo-Platonism ca împotriva religiei lui Isus Cristos. Dar aceste afirmaţii au mai multă picanterie decât adevăr obiectiv. Creştinismul a supravieţuit, şi nu Gnosticismul, pentru că cel dintâi a fost cel mai potrivit - incomensurabil, ba nu, infinit. Gnosticismul a murit nu întâmplător, ci pentru că i-a lipsit puterea vitală în sine; şi nici o măsură de literatură theosophistică, curgând din pieţele engleze şi germane, nu poate da viaţă la ceea ce a pierit de defecte intrinseci şi esenţiale. Este uimitor că cei doi campioni ai creştinismului împotriva Gnosticismului - Hegesippus şi Irineu - au expus atât de clar metoda de luptă care era singura posibilă, dar care de asemenea singura a fost suficientă pentru a asigura victoria în conflict, o metodă pe care Tertulian cu câţiva ani mai târziu a explicat-o ştiinţific în a lui „De Praescriptione”. Deopotrivă Hegesippus şi Irineu au dovedit că doctrinele Gnostice nu aparţineau acelui depozit de credinţă care a fost învăţată de adevărata succesiune de episcopi în episcopiile primare ale creştinismului; amândoi în concluzii triumfătoare au întocmit o listă de Episcopi din Roma, de la Petru la episcopul roman din vremea lor; deoarece Gnosticismul nu a fost învăţat de acea Biserică cu care creştinii de pretutindeni trebuie să fie de acord, acesta s-a auto-condamnat. Un verdict drept al Gnosticilor este cel al lui O. Gruppe (Ausführungen, p. 162): circumstanţele perioadei le-a dat o anumită importanţă. Dar ele nu au fost niciodată o forţă vie, nici în istoria generală nici în istoria creştinismului. Gnosticismul merită atenţie pentru că arată ce menţionează mentalităţile pe care creştinismul le-a găsit în existenţă, ce obstacole a trebuit să biruiască pentru a-şi menţine propria viaţă; dar „acesta nu a fost niciodată un mijloc de progres mintal”.

 

J.P. ARENDZEN

Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate