![]() |
![]() |
|
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|
![]() |
„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).
Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.
Informaţii Generale
Monotelitismul a fost o doctrină bizantină din secolul 7 care accepta
învăţătura despre două naturi existente în Isus Hristos, aşa cum a fost
definit (451) în cadrul Conciliului de la Chalcedon, dar declara că el avea
doar o voinţă sau mod de activitate (energeia).
Formula monotelitică a fost adoptată (624) de către împăratul bizantin
Heraclius ca un compromis care ar putea fi acceptabil pentru Monofziţii
(Monofizitism)
din Egipt şi Siria. Sergius, patriarh de Constantinopol, a apărat doctrina
şi a câştigat sprijinul monofiziţilor egipteni şi armeni.
Controversele cristologice dintr-o epocă mai veche au
reapărut. Sergius a căutat sprijinul Papei Honorius I, care a aprobat
formula Monotelitică, respingând specific învăţătura Calcedoniană a celor
„două voinţe”. Monotelitismul a fost condamnat de către de urmaşii lui
Honorius şi de cel de-al treilea Conciliu de la Constantinopol (680).
Deoarece scrierile lui Honorius contribuiseră la împrăştierea acestei
învăţături, a fost şi el condamnat, deşi nu a fost acuzat de învăţătura
iniţială a ereziei.
Agnes Cunningham
Monotelitismul
Informaţii avansate
Monotelitismul a fost o erezie predominantă în special
în Biserica estică în secolul al şaptelea, care spunea că aşa cum Hristos nu
a avut decât o natură (monofizitism) la fel nu a avut decât o singură voinţă
(greceşte monos, „singur”; thelein, „a voi”). Împăratul Heraclius a încercat
să împace episcopii monofiziţi, care susţineau că naturile umană şi divină
din Hristos au fost contopite pentru a forma o a treia, oferind în această
ecthesis (declaraţie de credinţă) în 638 vederea că Hristos lucra printr-o
energie divin-umană. Acest compromis a fost la început acceptat de către
Constantinopol şi Roma, dar Sofronius care urma curând să fie episcop de
Ierusalim, a organizat opoziţia ortodoxă la monotelitism. O apărare frumoasă
a persoanei lui Hristos ca Unul în două naturi cu două voinţe, a fost
oferită de către Ioan de Damasc. Conciliul de la Chalcedon declarase că
„Hristos are două naturi”. Aceasta a fost acum îmbunătăţită de Conciliul de
la Constantinopol, care a declarat că Hristos a avut două voinţe, voinţa Lui
umană fiind supusă voinţei Lui divine.
W N Kerr Ioan de Damasc, Expunere a credinţei ortodoxe, III; A Harnack, Istoria dogmei, IV; A A Luce, Monofizitism; H P Liddon, Divinitatea Domnului nostru.
O erezie a secolului al şaptelea, condamnată în
Al
Şaselea Consiliu General. A fost, în
esenţă, o modificare a monofizitismului, propagată în cadrul Bisericii
Catolice în scopul de a-i concilia pe monofiziţi, în speranţa reunificării.
CHESTIUNEA TEOLOGICĂ
Monofiziţii erau de obicei reprezentaţi de către oponenţii lor catolici ca
negând toată realitatea naturii umane a lui Hristos după uniune. Aceasta a
fost, probabil, o deducţie logică din unele din limbile lor, însă era
departe de a fi adevărata învăţătură a principalelor lor eminenţe.
Deşi este sigur, cel puţin că ei susţineau că unitatea lui Hristos (asupra
căreia insistau împotriva nestorienilor reali şi a celor pretinşi) implică
doar un principiu de intenţie şi voinţă, şi doar un fel de activitate sau
acţiune (energeia). Personalitatea se pare că se manifesta, pentru
ei, în voinţă şi acţiune; şi susţineau că o singură personalitate trebuie să
implice o singură voinţă şi o singură categorie de acţiuni. Persoana lui
Hristos, fiind divino-umană, trebuie, prin urmare, să implice o voinţă
divino-umană şi o activitate divino-umană (vezi
EUTIHIANISM;
MONOFIZIŢI ŞI MONOFIZITISM).
A. Cele două voinţe.
Doctrina catolică este simplă, ca toate evenimentele principale. Facultatea
voinţei este o parte integrală a naturii umane: ca atare, Domnul nostru avea
o voinţă umană, odată ce El a luat o perfectă natură umană. Voinţa Sa
Divină, pe de altă parte, este numeric una cu cea a Tatălui şi a Sfântului
Duh. Prin urmare, este necesar să luăm cunoştinţă despre două voinţe în
Hristos.
Dar dacă cuvântul voinţă este luat nu cu înţelesul de facultate, ci
de decizie luată de voinţă (voinţa ca act efectuat, nu voinţa ca vrere),
atunci este adevărat că cele două voinţe au
acţionat mereu în armonie: existau două voinţe vreri şi două acţiuni, dar un
singur obiectiv, o voinţă efectuată; în fraza Sf. Maximus, erau duo
thelemata chiar dacă mia gnome. Cuvântul voinţă mai este
folosit şi pentru a arăta nu o decizie a vrerii, ci doar o tendinţă sau o
dorinţă, voluntas ut natura (thelesis) ca opus pentru
voluntas ut ratio (boulesis). Acestea sunt doar două mişcări ale
aceleiaşi facultăţi; ambele există în Hristos
fără vreo imperfecţiune, iar
mişcarea firească a voinţei Lui umane este subiectul perfect al mişcării
Sale raţionale sau libere. În fine, apetitul senzorial este şi el uneori
denumit voinţă. Este o parte
integrată în firea umană, astfel că există în perfecta natură umană a lui
Isus
Hristos, dar fără vreuna din
imperfecţiunile presupuse de păcatul originar sau actual: El nu are patimi
(în sensul în care cuvântul
implică răzvrătirea împotriva raţiunii), nu are concupiscenţă, nu are "pofta
cărnii". Astfel că această "voinţă josnică" poate fi negată la Hristos, atât
cât poate fi numită voinţă, deoarece ea opune rezistenţă voinţei raţiunii
(în sensul în care despre Honorius a spus
Ioan al IV-lea
că a negat că Hristos avea o voinţă „josnică”); însă îi poate fi atribuită
şi Lui, atât cât poate fi numită voinţă, deoarece ea se supune voinţei
raţiunii, astfel că e voluntas per participationem: de fapt, în acest
ultim sens, apetitul senzorial este mai impropriu numit voinţă la Hristos
decât la noi, pentru că quo perfectior est volens, eo magis sensualitas
in eo de voluntate habet. Dar sensul strict al cuvântului voinţă
(votuntas, thelema) este întotdeauna voinţa raţională, liberul
arbitru. Aşadar, este corect să spunem că în Hristos sunt două voinţe:
voinţa Divină, care este Natura Divină, şi voinţa umană raţională, care
acţionează întotdeauna în armonie cu şi benevol supusă voinţei Divine.
Negarea existenţei a mai mult de o voinţă în Hristos de către eretici atrage
obligatoriu caracterul incomplet al naturii Sale umane. Ei au confundat
voinţa ca facultate cu decizia acestei facultăţi. Au argumentat că două
voinţe trebuie să însemne voinţe contrare, ceea ce arată că nu au priceput
cele două facultăţi distincte având acelaşi obiectiv. Mai mult, ei au
considerat corect că voinţa Divină este principiul conducător fundamental,
to hegemonikon, iar un liber arbitru uman acţionând sub conducerea ei
li s-a părut îndoielnic. Aşa că această omisiune Îl împiedică pe Domnul
nostru să acţioneze după liberul arbitru, potrivit actelor umane, de a fi
vrednic, într-adevăr face natura Sa umană nimic altceva decât un instrument
iraţional şi iresponsabil al Divinităţii — o maşină, la care Divinitatea
este puterea motrice. Lui Severus, cunoaşterea deţinută de Domnul nostru i
se părea de un singur fel — El avea doar cunoaştere Divină şi nici o
facultate cognitivă omenească. La astfel de concluzii aprofundate nu au
cugetat iniţiatorii monothelitismului, iar Sergius a negat aiurea cele două
voinţe pentru a afirma că nu era vreo incompatibilitate în natura omenească
a lui Hristos faţă de imboldurile
Divinului, dar el cu siguranţă nu a văzut consecinţele dezastruoase ale
învăţăturii sale.
B. Cele două activităţi
Acţiunea sau energia, activitatea (energeia, operatio), este paralelă
cu voinţa, în aceea că este doar o activitate a lui
Dumnezeu, ad
extra, comună tuturor celor trei Persoane; cu toate că sunt două
activităţi ale lui Hristos, datorită celor două naturi ale Lui. Cuvântul
energeia nu este aici aşezat în sens
aristotelic (actus,
ca opus la potentia, dynamis), pentru că aşa ar fi practic
identic cu esse (existentia), şi este o problemă deschisă în
rândul teologilor catolici dacă există un singur esse în Hristos sau
două. Aici termenul energeia
nu înseamnă pur şi simplu acţiune (cum Vasquez, urmat de către de
Lugo şi alţii susţineau eronat) ci facultatea de a acţiona, inclusiv
acţiunea decursă din facultate. Petavius îl respinge fără greutate pe
Vasquez, prin referiri la scriitorii secolului al şaptelea; dar el însuşi
vorbeşte de duo genera operationum ca echivalent la duo
operationes, ceea ce introduce o confuzie nefericită între energeia
şi praxeis sau energemata, adică între facultatea de a acţiona
şi multiplele acţiuni produse de aceasta. Această confuzie de termeni este
frecventă la teologii moderni, dar apare şi la cei străvechi, precum Sf.
Sofronius. Acţiunile lui
Dumnezeu sunt
nenumărate în Creaţie şi Providenţă, dar energeia
Sa este una, pentru că El
are o natură, a celor trei Persoane. Diferitele acţiuni ale Fiului întrupat
provin din două distincte şi inconfundabile energeiai, deoarece El
are două naturi. Toate sunt acţiunile unui singur subiect (agent ori
principium quod), dar sunt deopotrivă divine sau omeneşti, conform
naturii (principium quo) de la care sunt generate. Monofiziţii aveau,
aşadar, dreptate când spuneau că toate acţiunile, umane sau divine, ale
Fiului întrupat
sunt transpuse unui singur agent, care este Dumnezeul-om; însă ei greşeau
conchizând asupra acţiunilor Lui, umane sau divine, că trebuie toate numite
"theandrice" ori "divino-umane", şi trebuie să provină de la o singură
energeia
divino-umană. Sf. Sofronius, iar după el Sf. Maximus şi Sf. Ioan
Damaschinul, au arătat că cele două energeia produc trei categorii de
acţiuni, odată ce acţiunile sunt complexe, unele fiind un amestec ca
provenienţă, între natura divină şi cea umană.
Chiar dacă monofiziţii, în general, vorbesc de "o activitate theandric",
totuşi un discurs al Sf. Martin la Consiliul Lateran ne spune că un anume
Colluthus nu ar merge chiar atât de departe, temându-se ca nu cumva acest
"theandric" să lase vreo activitate în seama naturii umane; el prefera
cuvântul thekoprepes, Deo decibilis (Mansi, X, 982). Negarea
celor două activităţi, chiar mai mult decât negarea celor două voinţe, face
din natura umană a lui Hristos un instrument inert al voinţei divine. Sf.
Toma arată că un instrument care participă la o acţiune a celui care îl
foloseşte, chiar şi un instrument inert, are o activitate proprie; cu atât
mai mult natura umană raţională a lui Hristos are o activitate proprie sub
imboldul superior provenit de la divinitate. Dar sub imperiul acestui imbold
superior , cele două naturi acţionează în tandem, potrivit celebrelor
cuvinte din Tomul lui Sf. Leo: "Agit enim utraque forma cum alterius
communione quod proprium est; Verbo scilicet operante quod Verbi est, et
carne exsequente quod carnis est. Unum horum coruscat miraculis, aliud
succumbit injuriis" (Ep. 28, 4). Aceste cuvinte au fost citate de Cyrus,
Sergius, Sofronius, Honorius, Maximus, etc., şi au jucat un rol însemnat în
polemică. Această intercomunicare a celor două activităţi decurge din
doctrina catolică despre perichoresis, circuminsessio, a celor
două naturi distincte şi inseparabile, cum iarăşi
Sf. Leo spune: "Exprimit
quidem sub distinctis actionibus veritatem suam utraque natura, sed neutra
se ab alterius connexione disjungit" (Serm. liv, 1). Sf. Sofronius (Mansi,
XI, 480 sqq.) şi Sf. Maximus (Ep. 19) au exprimat acest adevăr la începutul
controversei, precum şi mai târziu; şi asupra ei insistă Sf. Ioan
Damaschinul. Sf. Toma (III, Q. xix, a. 1) o explică foarte bine: "Motum
participat operationem moventis, et movens utitur operatione moti, et sic
utrumque agit cum communicatione alterius". Krüger şi alţii s-au îndoit dacă
se poate spune că problema celor două activităţi este deja decisă (cum
susţine Loofs), din timpul lui Iustinian. Dar se pare că spusele
Sf. Leo, chiar mai
înainte, au fost îndeajuns de elocvente. Scrierile lui Severus din Antiohia
lasă să se înţeleagă că oponenţii lui catolici
ar fi susţinut două activităţi, iar
un călugăr neînsemnat din secolul al şaselea, Eustathius (De duabus naturis,
P. G., LXXXVI, 909) acceptă exprimarea. Multe citate din duhovnicii greci şi
latini enunţate în Consiliul Lateran şi cu alte ocazii nu sunt concludente,
însă unele sunt îndeajuns de clare. Teologi cu adevărat învăţaţi, ca
Sofronius şi Maximus nu au fost în
încurcătură, în vreme ce Cyrus şi Honorius erau nedumeriţi. Patriarhul
Eulogius din Alexandria (580-607) a scris împotriva celor care propovăduiau
o singură voinţă, însă opera sa era necunoscută lui Cyrus şi Sergius.
ISTORIE
Originea polemicii monothelite este astfel relatată de Sergius în scrisoarea
sa către papa Honorius. Când împăratul Heraclius în cursul războiului pe
care l-a început în 619, a venit în Theodosiopolis (Erzeroum), în Armenia
(prin 622), un monofizit pe nume Pavel, lider al sectei Acephali, a ţinut o
cuvântare în faţa lui în favoarea ereziei lui. Împăratul l-a combătut cu
argumente teologice, întâmplător făcând uz de exprimarea "o activitate" a
lui Hristos. Mai târziu (către 626) l-a întrebat pe Cyrus, episcop de
Phasis şi mitropolit de Lazi, dacă
spusele sale au fost corecte. Cyrus a fost nesigur, şi din porunca
împăratului i-a scris lui Sergius, patriarhul Constantinopolului, în care
Heraclius avea mare încredere, pentru un sfat. Sergius ca răspuns i-a trimis
o epistolă, spunând că a fost scrisă de Mennas la Constantinopol către papa
Vigilius şi aprobată de ultimul, în care câteva eminenţe au fost citate în
favoarea unei activităţi şi a unei voinţe. Această scrisoare a fost ulterior
declarată a fi un fals, fiind considerată astfel la Al Şaselea Consiliu
General. Nimic altceva nu s-a întâmplat, conform lui Sergius, până în iunie
631, Cyrus fiind promovat de împărat la Episcopia de Alexandria. Întregul
Egipt a fost atunci monofizit şi a fost constant ameninţat de către
sarazini. Heraclius
era, neîndoielnic, foarte singur în a uni toată Biserica Catolică, pentru că
ţara era mult slăbită de disensiunile dintre eretici amărăciunea lor
împotriva religiei oficiale. Foştii împăraţi făcuseră eforturi pentru
reunire, însă în secolul al cincilea documentul
Henoticon al lui
Zeno a fost condamnat de către papi, şi oricum nu îi mulţumea pe toţi
ereticii, iar în secolul al şaselea condamnarea celor
Trei Capitole
aproape că a cauzat o schismă între Est şi Vest, fără ca măcar să-i împace
pe monofiziţi. Cyrus a avut pentru moment mai mult succes. Imaginându-şi,
fără doar şi poate, aşa cum îşi închipuiau toţi catolicii, că monofizitismul
implica afirmaţia că natura umană a lui Hristos era o non-entitate după
Uniune, el a fost încântat când monofiziţii au acceptat o serie de nouă
Capitula, în care ideea calcedoniană "cu
două naturi" este inclusă, "o ipostază compusă" şi physike kai kath
hypostasin enosis, împreună cu adverbele asygchytos, atreptos,
analloiotos. Sf. Chiril, marea eminenţă a monofiziţilor, este menţionat;
şi totul e satisfăcător până ce a şaptea afirmaţie a Domnului nostru este
comentată aşa: "făcând lucrările Sale dumnezeieşti şi omeneşti printr-o
activitate theandrică, conform divinului Dionysius". Această exprimare
celebră a lui Pseudo-Dionysius
Areopagitul este luată de criticii moderni pentru a arăta că el a scris sub
influenţa monofizită. Însă Cyrus a crezut-o o exprimare ortodoxă, folosită
de către Mennas şi aprobată de papa Vigilius. A fost, aşadar, triumfător la
reuniunea bisericească a unui mare număr de monofiziţi theodosieni, astfel
că, aşa cum formula Sergius, toţi oamenii din Alexandria şi din aproape
întreg Egiptul, Theba şi Libia au ajuns la un consens, chiar dacă în
prealabil nici măcar nu auziseră de numele
Sf. Leo şi de
Consiliul din Calcedonia, lăudau acum asta cu voce tare în sfintele taine.
Însă monofiziţii au văzut mai limpede, iar Anastasius de la Muntele Sinai ne
spune că ei se făleau că "nu ei au comunicat cu Calcedonia, ci Calcedonia cu
ei, înştiinţând despre o singură natură a lui Hristos printr-o singură
activitate".
Sf. Sofronius, un călugăr mult venerat din Palestina, care curând va ajunge
patriarh al Ierusalimului, era în acea vreme în Alexandria. El a obiectat
puternic împotriva exprimării "o singură activitate", şi neconvins de
apărarea ei de către Cyrus, a mers la Constantinopol şi s-a sfătuit cu
Sergius, la a cărui sugestie expresia a fost folosită, despre retragerea
celui de-al şaptelea capitol. Sergius a gândit că e prea dificil, că asta ar
distruge concilierea atât de glorios obţinută; însă a fost atât de
impresionat încât i-a scris lui Cyrus că ar fi bine ca pe viitor să se
renunţe la ambele expresii, "o activitate" şi "două activităţi", considerând
necesar să raporteze întreaga chestiune în funcţie de papă. (Cam atât despre
el.) Acest ultim demers trebuie să ne avertizeze să nu îl judecăm prea aspru
pe Sergius. Poate fi doar născocire că s-a născut din părinţi monofiziţi (ca
Anastasius din Sinai); la toate evenimentele el a fost un oponent al
monofiziţilor, bazându-şi apărarea pe "o activitate" din citatele
duhovnicilor din scrisoarea falsă a predecesorului său ortodox Mennas,
despre care credea că avusese încuviinţarea papei Vigilius. El era un
politician care este evident că ştia puţină teologie. Dar a avut de răspuns
la mai multe decât recunoaşte. Cyrus nu a avut îndoieli la început.
Scrisoarea sa către Sergius explică, cu mare politeţe, că el a spus că
împăratul a greşit, citând faimoasele cuvinte ale Tomului Sf. Leo către
Flavian: "Agit utraque natura cum alterius communione quod proprium est"
care în principal definesc două activităţi distincte, dar inseparabile;
Sergius era responsabil cu inducerea lui în eroare când i-a trimis
scrisoarea lui Mennas. Mai apoi, Sf. Maximus ne spune că Sergius i-a scris
lui Theodor din Pharan, cerându-i părerea; Theodor a fost de acord. (Este
probabil ca Ştefan din Dora să fi greşit numindu-l pe Theodor monothelit în
faţa lui Sergius.) El a mai dezbătut problema şi cu severianul Pavel cel
Chior, acelaşi cu care polemizase Heraclius. El i-a cerut lui Gheorghe Arsas,
un discipol monofizit al lui Pavel cel Negru al Antiohiei, să-i exemplifice
nume de autori pentru "o singură activitate", spunând în scrisoarea sa că
este gata să facă o reconciliere pe baza aceasta. Sf. Ioan Milosârdnicul din
Alexandria (609 or 619) a luat această epistolă de la Arsas chiar cu mâna
lui, şi numai năvălirea
sarazinilor (619) l-a împiedicat să o folosească pentru a obţine
depoziţia lui Sergius.
Într-o epistolă către Honorius, Sergius lansează involuntar o altă erezie.
El admite că "o singură activitate", deşi folosită de câţiva duhovnici, este
o expresie ciudată, putând sugera o negare a inconfundabilei uniuni a celor
două naturi. Însă şi "două activităţi" este o expresie periculoasă, sugerând
"două voinţe contrare, cu toate că atunci când
Cuvântul
lui Dumnezeu a vrut să împlinească Patima
Sa mântuitoare, omenescul Său a opus rezistenţă şi i-a contrazis voinţa,
astfel că s-ar putea lansa ideea a două voinţe contrare, lucru lipsit de
pioşenie, deoarece este imposibil ca în acelaşi individ să fie două voinţe
deodată şi contrare una alteia în privinţa aceluiaşi lucru". Până aici are
dreptate; însă continuă: "Pentru că doctrina mântuitoare a sfinţilor
duhovnici ne învaţă limpede trupul animat prin intelect al Domnului
niciodată nu înfăptuieşte mişcarea sa firească separat de, şi în sens
contrar cu îndrumarea
Cuvântului lui Dumnezeu
hipostatic unit cu
el, ci doar în momentul şi în felul în care
Cuvântul
lui Dumnezeu doreşte," întocmai cum trupul
nostru este animat de raţiunea noastră sufletească. Aici Sergius vorbeşte de
voinţa naturală a cărnii şi de voinţa divină, dar nu pomeneşte de liberul
arbitru mai sus pus, care este într-adevăr subiect al voinţei divine. El
poate fi înţeles când include această voinţă intelectuală
în "trupul animat prin intelect",
însă gândul său nu este clar, iar cuvintele sale exprimă erezia unei singure
voinţe. El concluzionează că este cel mai simplu să mărturiseşti că "doar
întâi născutul Fiu
al lui Dumnezeu, care este deopotrivă
Dumnezeu şi Om,
face deopotrivă lucrări divine şi omeneşti, şi de la acest neasemuit
Cuvânt
întrupat al lui Dumnezeu provin indivizibil
şi inseparabil şi activităţile divine, şi cele umane, aşa cum
Sf. Leo ne învaţă:
Agit enim utraque, etc." Dacă aceste spuse şi citatul din
Sf. Leo înseamnă
ceva, ele înseamnă „două activităţi”; dar eroarea lui Sergius stă exact în
criticarea acestei expresii. Trebuie întotdeauna să ţii seamă că acurateţea
teologică este o chestiune de definiţie, iar definiţia este o chestiune de
cuvinte. Interzicerea cuvintelor care exprimă adevăr este întotdeauna
erezie, chiar dacă autorul interdicţiei nu a avut vreo intenţie eretică şi
doar i-a scăpat ceva din vedere sau a confundat. Honorius a replicat
blamându-l pe Sofronius şi lăudându-l pe Sergius pentru respingerea "noii
expresii" despre "două activităţi". El consimte recomandările făcute de
Sergius, neavând vreo vină la capitolul lui Cyrus. Sub un anume aspect el
merge mai departe decât ambii, deoarece foloseşte cuvintele: "Din care motiv
luăm la cunoştinţă o voinţă a Domnului nostru Isus
Hristos." Am putea crede uşor că mărturia abatelui Ioan Symponus,
care a scris epistola către Honorius, intenţionează doar să nege o voinţă a
trupului, inferioară, a lui Hristos, care ar fi fost în contradicţie cu
voinţa Lui superioară, şi că el nu s-a referit deloc la voinţa divină a Sa;
însă în legătură cu scrisoarea lui Sergius o atare interpretare este tocmai
cea mai evidentă. Este clar că Honorius nu mai era un eretic îndărătnic, ca
şi Sergius, însă a fost la fel de eronat în decizia sa, iar poziţia sa a
făcut greşeala mult mai dezastruoasă. Într-o altă scrisoare către Sergius
spune că l-a informat pe Cyrus că noile expresii, despre una şi două
activităţi, vor fi înlăturate, folosirea lor fiind nechibzuită.
Într-una din ultimele luni din 638 s-au efectuat cele scrise în scrisoarea
papei prin realizarea unei "Expuneri" alcătuită de Sergius şi consimţită de
împărat; ne este cunoscută ca Ecthesis a lui Heraclius. Sergius a murit pe 9
decembrie, la câteva zile după celebrarea unui consiliu în care Ecthesis a
fost aclamată ca "adevărat consfinţind învăţătura apostolică", cuvinte care
par a fi de referinţă pentru cel ce a întocmit epistola lui Honorius. Cyrus
a primit veştile de la consiliu cu mare bucurie. Epistola Ecthesis în sine
este o practică a credinţei, conform celor cinci Consilii Generale.
Particularitatea ei constă în adăugarea interdicţiei folosirii expresiei
„una şi două activităţi” şi afirmarea unei singure voinţe la Hristos, ca nu
cumva să se susţină ideea voinţelor contradictorii. Epistola lui Honorius
era un document serios, însă nu o definire a credinţei legată de întreaga
Biserică. Ecthesis era o definiţie. Însă Honorius nu a mai apucat să afle de
ea, stingându-se pe 12 octombrie. Trimişii care au venit pentru confirmarea
de către împărat a noului papă Severinus au refuzat să-i recomande epistola
Ecthesis celui din urmă, dar au promis să i-o arate pentru a o evalua (vezi
MAXIMUS DIN CONSTANTINOPOL). Severinus, care nu a fost uns papă până în mai,
640, a murit două luni mai târziu, dar nu fără a condamna Ecthesis.
Ioan al IV-lea,
care l-a urmat în decembrie, nu a mai pierdut timpul cu adunarea unui sinod
pentru a o condamna oficial. Când Heraclius, care intenţiona să aplice
învăţătura lui Honorius, a auzit că documentul a fost respins la Roma, s-a
disculpat într-o scrisoare către
Ioan al IV-lea,
dând vina pe Sergius. El a murit în februarie 641. Papa i-a scris fiului mai
vârstnic al lui Heraclius, spunând că Ecthesis va fi acum fără îndoială
retrasă, şi cerându-şi scuze pentru papa Honorius, care nu voia să
propovăduiască o voinţă umană la Hristos. Sf. Maximus Mărturisitorul a
publicat o apărare similară pentru Honorius, însă nici unul dintre aceşti
apologeţi nu spune nimic despre greşeala iniţială, interzicerea celor "două
activităţi, care avea în curând să devină, încă o dată, punctul principal al
polemicii. De fapt, nu mai era posibilă o apărare a lui Honorius. Dar
Pyrrhus, noul patriarh al Constantinopolului, era susţinătorul Ecthesis şi a
confirmat-o într-un mare consiliu, la care Sf. Maximus, însă, a obiectat că
este convocat în mod neregulat. După moartea lui Constantin şi exilarea
fratelui său Heracleonas, Pyrrhus însuşi a fost exilat în Africa. Aici el
s-a băgat într-o faimoasă polemică cu Sf. Maximus (q. v.) pentru a renunţa
la apelarea la Vigilius şi Honorius şi condamnarea Ecthesis; a mers la Roma
şi s-a plâns papei Theodore,
Ioan al IV-lea
fiind decedat (Oct., 642).
Între timp, protestele din Est nu conteneau. Sf. Sofronius, care, după ce a
devenit patriarh al Ierusalimului, a decedat înaintea lui Sergius, a avut
totuşi timp să publice la înscăunarea lui o apărare a dogmei celor două
activităţi şi două voinţe, care ulterior a fost aprobată de cel de-al
şaselea consiliu. Acest remarcabil document a fost prima expunere integrală
a doctrinei catolice. A fost trimis tuturor patriarhilor, iar Sf. Sofronius
a cerut umil corectări. Referirile sale la
Sf. Leo sunt
interesante, îndeosebi în afirmaţia: "Accept toate epistolele şi
învăţăturile lui ca provenind din gura lui Petru Coryphćus, şi le sărut şi
le îmbrăţişez din tot sufletul". Mai departe el vorbeşte de primirea
definiţiilor Sf. Leo
ca pe cele ale lui Petru, iar pe ale Sf. Chiril ca pe cele ale lui Marcu.
Face şi o colecţie vastă de mărturisiri ale duhovnicilor în favoarea ideii
de două activităţi şi două voinţe. În fine, îl trimite la Roma pe Ştefan,
episcop de Dora, primul episcop al patriarhatului, care ne oferă o descriere
vie a felului în care sfântul l-a condus la locul sfânt al Calvarului
(Golgotei) şi acolo l-a atenţionat, spunându-i: "Ai să dai socoteală lui
Dumnezeu care a
fost crucificat pentru noi în locul acesta sfânt, la slăvita şi teribila Sa
venire, atunci când se va întoarce să judece vii şi morţii, dacă zăboveşti
şi îngădui ca Credinţa Sa să fie primejduită, deoarece, aşa cum ştii, eu am
făcut asta, din cauza invaziei
sarazinilor care
ne-au cotropit din cauza păcatelor noastre. Degrabă se trece, dar, de la
sfârşit la sfârşitul lumii, dacă nu vii la Biserica Apostolică, unde sunt
temeliile sfintelor doctrine. Nu o dată, nu de două ori, ci de mai multe,
fă-le clar tuturor oamenilor cucernici tot ce s-a înfăptuit; şi neostoit şi
fără zăbavă să caute să propovăduiască, să scoată la iveală înţelepciunea
lor apostolică cu care să aducă judecata întru izbândă." Îndemnat de aproape
toţi episcopii ortodocşi din Răsărit, Ştefan face prima sa călătorie la
Roma. La moartea Sf. Sofronius, episcopia a patriarhală a fost năpădită de
episcopul de Joppa, un susţinător al Ecthesis. Un alt lăcaş eretic în
Episcopia Antiohiei. În Alexandria concilierea cu monofiziţii a avut viaţă
scurtă. În 640 oraşul cade sub stăpânirea arabilor conduşi de Amru, iar
nefericiţii eretici au rămas până astăzi (deşi scăpaţi pentru câteva luni în
646) sub domnia necredincioşilor.
Astfel că întregile patriarhii din Constantinopol, Antiohia, Ierusalim şi
Alexandria au fost separate de Roma.
Fără îndoială, cu excepţia Egiptului, un mare număr de episcopi şi enoriaşii
lor erau ortodocşi şi nu voiau să consimtă Ecthesis.
Episcopul Ciprului, independent de orice patriarh, a ţinut un sinod în 29
mai 643, împotriva Ecthesis. Ei i-au scris papei Theodor o scrisoare de
rugăminte: "Hristos,
Dumnezeul nostru, a rânduit Scaunul vostru apostolic, o, sfinte pontif,
ca o temelie statornică şi de neclintit a lui Dumnezeu. Prin domnia ta, cum
adevărat a grăit Cuvântul Dumnezeiesc, prin Petru, şi pe domnia ta fundaţia
stâlpilor Bisericii sunt aşezaţi, iar prin domnia ta El a lăsat cheile
Împărăţiei Cerurilor. El a poruncit domniei tale să conduci şi te-a dăruit
cu putere, de pe pământ şi din ceruri. Priceperea dumitale ca nimicitor al
ereziilor profane, ca şi Coryphćus şi conducător al ortodoxei şi
neprihănitei Credinţe. Nu dispreţui, atunci, Părinte, credinţa înaintaşilor
noştri, zdruncinată de valuri şi primejduită; alungă puterea nechibzuiţilor
cu lumina cunoaşterii de Dumnezeu, O preasfinte. Distruge blasfemia şi
obrăznicia noilor eretici cu noile lor exprimări. Pentru că nimic în lume nu
este mai de dorit decât ca ortodoxa şi pioasa ta definire şi tradiţie să
sporească credinţa în rândul nostru. Pentru că noi — O, dăruitule de har, tu
care eşti în rândul sfinţilor apostoli şi stai alături de ei — credem şi
mărturisim de mult, încă de când eram în scutece, învăţătura potrivită
sfântului şi temătorului de Dumnezeu papă Leo, declarând că 'fiecare
natură lucrează în comuniune cu
cealaltă, care îi este potrivită'", etc. Ei s-au declarat mai degrabă gata
să fie martirizaţi decât să lepede doctrina
Sf. Leo: însă
arhiepiscopul lor Sergius, când persecuţia a început, s-a aflat de partea
persecutorilor, nu a martirilor. Este foarte clar că Sf. Maximus şi
prietenii lui din Constantinopol, Sf. Sofronius şi episcopii Palestinei,
Sergius şi subordonaţii lui, nu aveau idee de faptul că
Biserica Apostolică fusese compromisă de scrisorile lui Honorius, ci
le priveau ca pe singura portiţă de izbăvire. În mod similar, în 646
episcopii din Africa şi insulele adiacente au ţinut consilii, în numele
cărora arhiepiscopii din Numidia, Byzacene şi Mauritania au trimis o
scrisoare comună papei Theodor, ca plângere împotriva Ecthesis: "Nimeni nu
se poate îndoi de faptul că există în Biserica Apostolică o mare şi nesecată
fântână din care izvorăşte apa pentru toţi
creştinii", şi aşa
mai departe. Ei au anexat şi scrisori pentru împărat şi patriarhul Pavel,
pentru a fi trimise la Constantinopol de către papă. Ei se temeau să le
scrie direct, deoarece fostul guvernator, Grigore (care a prezidat la
polemica prietenului său Sf. Maximus cu Pyrrhus) s-a răzvrătit şi s-a
autonumit împărat, fiind apoi înfrânt; aceasta a fost o lovitură pentru
ortodoxie, pentru că a adus discreditare la Constantinopol. Victor, ales
arhiepiscop al Cartaginei după întocmirea scrisorilor, a adăugat una
proprie.
Patriarhul Pavel, pe care împăratul Constans l-a pus în locul lui Pyrrhus,
nu a fost înştiinţat de papa Theodor, care i-a cerut ca Pyrrhus să fie întâi
audiat de un consiliu în faţa a doi reprezentanţi ai
Sfintei
Biserici. Răspunsul lui Pavel este
rezervat: opiniile pe care le expune el sunt cele din Ecthesis, şi le apără
prin referiri la Honorius şi Sergius. Theodor a pronunţat o sentinţă de
înlăturare împotriva lui, iar Pavel a replicat distrugând altarul latin care
aparţinea Episcopiei romane în palatul Placidia din Constantinopol, pentru
ca trimişii papali să fie incapabili să depună Sfintele Ofrande; i-a şi
persecutat, împreună cu mulţi mireni şi preoţi ortodocşi, prin întemniţare,
exil, biciuire. Dar Pavel, în pofida acestei violenţe, nu avea idee cum să
se opună definiţiei Romei. Până acum, Honorius nu era renegat acolo, ci
apărat. S-a spus că el nu propovăduia o singură voinţă; dar în Ecthesis
interdicţia a două activităţi a fost o forţare în direcţia consimţită de
Honorius, şi nimic nu fusese, se
pare, publicat oficial la Roma despre acest subiect. Pavel, oarecum firesc,
s-a gândit că ar fi suficient dacă ar înlătura învăţătura unei singure
voinţe, şi a prohibit toate referirile la o voinţă sau două voinţe, precum
şi la o activitate sau două activităţi; cu greu s-ar putea spune că aceste
lucruri nu erau în concordanţă cu învăţăturile papei Honorius. Ar fi o
măsură luată pentru pace, iar Estul şi Vestul vor fi unite iarăşi. Pavel,
aşadar, a căutat să-l convingă pe împărat să retragă Ecthesis, şi de a
înlocui această elaborată mărturisire de credinţă cu o măsură disciplinară,
interzicând toate patru expresiile sub sancţiunea unor pedepse aspre; nici
unul dintre supuşii ortodocşi ai împăratului nu mai aveau permisiunea să se
certe din cauza lor, însă nici o vină nu este atribuită celui care a ales
vreuna din alternative în trecut. Încălcarea acestei legi atrage după sine
îndepărtarea episcopilor şi clericilor,
excomunicarea şi
expulzarea pentru călugări, pierderea postului şi a demnităţilor pentru
oficiali, amenzi pentru laicii bogaţi, pedepse corporale şi exil permanent
pentru săraci. Prin această lege crudă erezia ar fi reieşit ca fără pată şi
ortodoxia interzisă. Este cunoscută ca Modelul lui Constans. Nu este un
document monothelit, pentru că interzice această erezie la fel de mult ca şi
credinţa catolică. Este datat undeva între Sept. 648 şi Sept. 649. Papa
Theodor a murit pe 5 mai, un an mai
târziu, fiind succedat în iulie de
Sf. Martin I. În
octombrie, Sf. Martin a ţinut un mare consiliu la Lateran, la care au fost
prezenţi 105 episcopi. Discursul de deschidere al papei descrie o istorie a
ereziei, şi condamnă Ecthesis, pe Cyrus, Sergius, Pyrrhus, Pavel şi Modelul.
Ioan al IV-lea
a vorbit despre Sergius cu respect; iar Martin nu la menţionat pe Honorius,
pentru că era evident că era imposibil să îl apere dacă Modelul ar fi fost
să fie condamnat ca erezie. Ştefan din Dora, la cea de-a treia vizită la
Roma, a prezentat un lung memorial, plin de devotament faţă de Biserica
Apostolică. A urmat o delegaţie, alcătuită din 37 abaţi greci, locuind în
sau lângă Roma, care aparent a fugit din faţa
sarazinilor din
diferitele ţinuturi originare din Ierusalim, Africa, Armenia, Cilicia, etc.
Ei au cerut condamnarea lui Sergius, Pyrrhus, Pavel şi Cyrus şi
anatemizarea
Modelului de către Biserica Apostolică şi conducătorul ei. Documentele
eretice citite au fost parte a scrisorii lui Theodor din Pharan, a şaptea
declaraţie a lui Cyrus, scrisoarea lui Sergius
către Cyrus, fragmente de la sinoadele ţinute de Sergius şi Pyrrhus
şi aprobarea epistolei Ecthesis de către Cyrus. Scrisoarea lui
Sergius către Honorius nu a fost citită, şi nici nu s-a spus nimic despre
corespondenţa celui din urmă cu Sergius. Sf. Martin a luat cuvântul; apoi
scrisoarea lui Pavel către papa Theodor şi Modelul au fost citite. Consiliul
a admis bunele intenţii ale celui din urmă document (astfel că îl făceau
iertat pe împărat în vreme ce-l
condamnau pe Pavel), dar l-au declarat eretic datorită interzicerii
învăţăturii despre două activităţi şi două voinţe. Numeroase citate din
duhovnici şi din scriitori monofiziţi au fost date, căzându-se de acord
asupra a douăzeci de canoane, al optsprezecelea dintre ele condamnându-i pe
Theodor din Pharan, Cyrus, Sergius, Pyrrhus, Pavel, Ecthesis şi Modelul, sub
anatemă. O
scrisoare către împărat a fost semnată de toţi. O scrisoare deschisă a fost
trimisă în toată Biserica, în numele Sf. Martin şi al consiliului, adresată
tuturor episcopilor, preoţilor,
diaconilor,
abaţilor, călugărilor, asceţilor, precum şi întregii sacralităţi a Bisericii
Catolice. Aceasta a fost o condamnare finală şi completă
a politicii Constantinopolului. Roma
a vorbit ex cathedra.
Ştefan din Dora a fost apoi numit vicar papal în Est, dar din greşeală a
fost informat doar despre datoria sa de a-i înlătura pe episcopii eretici,
nu şi că era autorizat să pună episcopi ortodocşi în locul lor. Papa i-a dat
acum această însărcinare lui, episcop de Philadelphia din Palestina, căruia
i s-a dat ordin să numească episcopi, preoţi şi
diaconi în
patriarhatele Antiohiei şi Ierusalimului. Martin a trimis scrisori şi
acestor patriarhate, şi lui Petru, care se pare că era guvernator, cerându-i
să îl sprijine pe vicar; acest Petru era prieten şi corespondent al Sf.
Maximus. Papa l-a îndepărtat pe Ioan,
Arhiepiscop de
Thessalonic, şi a declarat numirile lui Macarius de Antiohia şi Petru de
Alexandria ca fiind nule şi neavenite. Constans a răspuns răpindu-l pe Sf.
Martin la Roma şi ducându-l la Constantinopol. Sfântul a refuzat să accepte
Ecthesis, iar după suferinţe, multe din ele relatate chiar de el într-un
document, a murit ca martir în Crimeea în martie 655 (vezi
PAPA
MARTIN I). Sf. Maximus (662), discipolul său - călugărul Anastasius (tot
în 662), şi un alt Anastasius, trimis papal (666), au murit din cauza
relelor tratamente, martiri ai ortodoxiei lor şi a devotamentului faţă de
Biserica Apostolică.
În timp ce Sf. Martin era torturat şi insultat la Constantinopol, patriarhul
Pavel murea. "Vai, asta va înăspri severitatea judecării mele", a exclamat
el faţă de împărat, care îi făcea o vizită; şi Constans a avut tendinţa să
cruţe viaţa papei pentru moment. La moartea lui Pavel, Pyrrhus a fost
restaurat. Succesorul său, Petru, a trimis o scrisoare ambiguă pentru papa
Eugenius, care nu făcea referiri la cele două activităţi, observându-se
astfel prescrierea Modelului. Poporul roman s-a revoltat când ea a fost
citită în piaţa Sta. Maria Maggiore, nepermiţându-i papei să continue slujba
până nu a promis că va respinge scrisoarea. Constans i-a trimis papei o
scrisoare printr-un anume Grigore, cu un dar pentru Sf. Petru. S-a zvonit la
Constantinopol că delegaţii papei ar accepta o declaraţie de "una şi două
voinţe" (două datorită naturilor, una din cauza uniunii). Sf. Maximus a
refuzat să creadă raportul. De fapt Petru i-a scris papei Vitalian (657-672)
susţinând "una şi două voinţe, respectiv activităţi" şi adăugând citate
trunchiate din duhovnici; dar explicaţia a fost nesatisfăcătoare, probabil
din cauză că a fost doar o scuză pentru sprijinirea Modelului. În 663
Constans a venit la Roma, intenţionând să-şi stabilească reşedinţa, datorită
lipsei de popularitate în Constantinopol, deoarece pe lângă trimiterea
oamenilor la moarte şi proscrierea credinţei ortodoxe, l-a omorât şi pe
fratele său Theodosius. Papa l-a primit cu toate onorurile cuvenite, iar
Constans, care refuzase să confirme alegerea lui Martin şi Eugenius, a
ordonat ca numele lui Vitalian să fie înscris printre dipticii din
Constantinopol. Se pare că nu s-a făcut nici o menţionare a Modelului. Însă
Constans nu a găsit Roma ca fiind agreabilă. După prădarea bisericilor, el
s-a retras în Sicilia, unde a oprimat populaţia. A fost ucis în baia sa, în
668. Vitalian s-a opus cu tărie rebeliunii din Sicilia, iar Constantin
Pogonatus, noul împărat, a găsit pace pe insulă la venirea sa. Nu pare că a
avut vreun interes în privinţa Modelului, nici măcar nu a luat măsuri
împotriva lui, dacă nu să-l abolească, fiind preocupat în întregime cu
războiul cu sarazinii
până în 678, când a decis să convoace un consiliu general pentru a pune
capăt la ceea ce el privea ca o ceartă între Biserica Romei şi
Constantinopol. În acest sens, i-a scris papei Donus (676-78), care însă
deja murise. Succesorul lui, Sf. Agatho a adunat un sinod la Roma şi a
poruncit ca şi altele să se ţină în Vest. S-a ivit astfel o întârziere de
doi ani, iar patriarhii eretici Theodor de Constantinopol şi Macarius de
Antiohia l-au asigurat pe împărat că papa îi dispreţuia pe estici şi pe
monarhul lor, şi că ei au încercat, dar fără succes, să obţină scoaterea
numelui lui Vitalian dintre diptici. Împăratul a cerut ca cel puţin trei
reprezentanţi să fie trimişi la Roma, cu 12
arhiepiscopi ori
episcopi din vest şi patru călugări de la fiecare mănăstire grecească din
vest, poate ca interpreţi. L-a trimis şi pe Theodor în exil, poate pentru că
era un obstacol în calea reunirii.
Prima sesiune a celui de Al Şaselea Consiliu Ecumenic a avut loc în
Constantinopol (7 Nov., 680), Constantin Pogonatus prezidând şi avându-i la
stânga sa, la loc de onoare, pe delegaţii papali. Macarius de Antiohia a
fost singurul prelat care a luat o poziţie favorabilă monothelitismului,
fiind în consecinţă condamnat ca eretic (vezi MACARIUS de ANTIOHIA).
Scrisorile Sf. Agatho şi a Consiliului Roman au insistat asupra deciziilor
Consiliului Lateran, afirmând în mod repetat infailibilitatea Bisericii
Apostolice. Aceste documente au fost aclamate în consiliu şi acceptate de
Gheorghe, noul patriarh de Constantinopol şi subordonaţii lui. Macarius a
făcut apel la ideile lui Honorius; şi după condamnarea lui, un pachet pe
care l-a trimis împăratului a fost deschis, fiind găsite acolo scrisorile
lui Sergius către Honorius şi ale lui Honorius către Sergius. Cum ele în cel
mai bun caz erau similare Modelului, deja declarat eretic, era inevitabil ca
ele să fie condamnate. Al cincilea consiliu era un exemplu în condamnarea
scriitorilor răposaţi, care au murit în comunitatea catolică, dar Gheorghe a
sugerat că răposaţii lui predecesori pot fi cruţaţi, şi doar învăţăturile
lor anatemizate.
Delegaţii ar fi putut salva numele lui Honorius
şi ar fi fost de acord, dar aveau, evident, directive de la Roma să nu
ridice obiecţii la condamnarea lui dacă ar fi crezut de cuviinţă. Decretul
dogmatic final conţine deciziile celor cinci consilii generale precedente,
condamnă Ecthesis şi Modelul, iar pe eretici nominal, inclusiv pe Honorius,
şi "salută cu mâinile ridicate" scrisorile papei Agatho şi ale consiliului
său (vezi HONORIUS I, papă). Declaraţia pentru împărat, semnată de toţi
episcopii, susţine că ei l-au urmat pe Agatho şi învăţătura apostolică.
"Alături de noi a luptat prinţul apostolilor, şi pentru a ne îndruma l-am
avut pe cel ce-i seamănă şi îi urmează la tron. Anticul oraş al Romei ţi-a
rânduit o mărturisire dumnezeiască scrisă şi a cauzat apariţia zorilor
dogmelor să se ridice prin credinţa apuseană. Iar cerneala luceşte, aşa cum
prin Agatho, Petru cuvântă; iar tu, rege autocrat, ai fost alături de
Preaputernicul care domneşte cu tine." O scrisoare către papă a fost şi ea
semnată de toţi duhovnicii prezenţi. Împăratul a pus în aplicare decretul
printr-un lung edict, în care se regăsesc deciziile consiliului, adăugând:
"Acestea sunt învăţăturile glasurilor Evangheliei şi apostolilor, acestea
sunt doctrinele sfintelor sinoade şi ale gurilor alese şi patriarhale;
acestea au fost păstrate neprihănite de către Petru, stâncă a credinţei,
căpetenie a apostolilor; în această credinţă trăim şi domnim." Scrisoarea
împăratului către papă este plină de astfel de expresii; de pildă: "Slavă
lui Dumnezeu, Cel
ce face lucruri minunate, Cel ce a ţinut păzită credinţa printre voi. Pentru
că de ce nu ar face astfel, prin acea piatră pe care El şi-a întemeiat
Biserica, proorocind că porţile
iadului, care-i vor
înghiţi pe toţi ereticii, nu vor birui împotriva ei? Din ea, ca şi din
sipetul raiului, cuvântul adevăratei mărturisiri a luat formă," etc. Însă
Sf. Agatho, făptuitor al multor
miracole, răposase,
aşa că nu a mai primit scrisoarea, astfel că i-a revenit Sf. Leo al II-lea
confirmarea consiliului. Astfel, estul şi vestul au fost unificate iarăşi,
după o schismă incompletă şi deplorabilă.
|
![]() |
![]()
|
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() ![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate |
![]() |