Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

horizontal rule

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

 

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

horizontal rule

 

Articolele din acest număr:

 

Monotelitismul [pagina 1]

[click aici...]

Monothelitism şi monotheliţi [pagina 1]

[click aici...]

Demografia Bibliei [pagina 2]

[click aici...]

A DOUA PRIVIRE LA ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA [pagina 2]

[click aici...]

horizontal rule

Monotelitismul

Informaţii Generale

Monotelitismul a fost o doctrină bizantină din secolul 7 care accepta învăţătura despre două naturi existente în Isus Hristos, aşa cum a fost definit (451) în cadrul Conciliului de la Chalcedon, dar declara că el avea doar o voinţă sau mod de activitate (energeia). Formula monotelitică a fost adoptată (624) de către împăratul bizantin Heraclius ca un compromis care ar putea fi acceptabil pentru Monofziţii  (Monofizitism) din Egipt şi Siria. Sergius, patriarh de Constantinopol, a apărat doctrina şi a câştigat sprijinul monofiziţilor egipteni şi armeni.

Controversele cristologice dintr-o epocă mai veche au reapărut. Sergius a căutat sprijinul Papei Honorius I, care a aprobat formula Monotelitică, respingând specific învăţătura Calcedoniană a celor „două voinţe”. Monotelitismul a fost condamnat de către de urmaşii lui Honorius şi de cel de-al treilea Conciliu de la Constantinopol (680). Deoarece scrierile lui Honorius contribuiseră la împrăştierea acestei învăţături, a fost şi el condamnat, deşi nu a fost acuzat de învăţătura iniţială a ereziei.  

Agnes Cunningham

Monotelitismul

Informaţii avansate

Monotelitismul a fost o erezie predominantă în special în Biserica estică în secolul al şaptelea, care spunea că aşa cum Hristos nu a avut decât o natură (monofizitism) la fel nu a avut decât o singură voinţă (greceşte monos, „singur”; thelein, „a voi”). Împăratul Heraclius a încercat să împace episcopii monofiziţi, care susţineau că naturile umană şi divină din Hristos au fost contopite pentru a forma o a treia, oferind în această ecthesis (declaraţie de credinţă) în 638 vederea că Hristos lucra printr-o energie divin-umană. Acest compromis a fost la început acceptat de către Constantinopol şi Roma, dar Sofronius care urma curând să fie episcop de Ierusalim, a organizat opoziţia ortodoxă la monotelitism. O apărare frumoasă a persoanei lui Hristos ca Unul în două naturi cu două voinţe, a fost oferită de către Ioan de Damasc. Conciliul de la Chalcedon declarase că „Hristos are două naturi”. Aceasta a fost acum îmbunătăţită de Conciliul de la Constantinopol, care a declarat că Hristos a avut două voinţe, voinţa Lui umană fiind supusă voinţei Lui divine.  

W N Kerr
(Dicţionarul Evanghelic Elwell )

Bibliografie
Ioan de Damasc, Expunere a credinţei ortodoxe, III; A Harnack, Istoria dogmei, IV; A A Luce, Monofizitism; H P Liddon, Divinitatea Domnului nostru.

horizontal rule

Monothelitism şi monotheliţi

O erezie a secolului al şaptelea, condamnată în Al Şaselea Consiliu General. A fost, în esenţă, o modificare a monofizitismului, propagată în cadrul Bisericii Catolice în scopul de a-i concilia pe monofiziţi, în speranţa reunificării.

CHESTIUNEA TEOLOGICĂ

Monofiziţii erau de obicei reprezentaţi de către oponenţii lor catolici ca negând toată realitatea naturii umane a lui Hristos după uniune. Aceasta a fost, probabil, o deducţie logică din unele din limbile lor, însă era departe de a fi adevărata învăţătură a principalelor lor eminenţe.

Deşi este sigur, cel puţin că ei susţineau că unitatea lui Hristos (asupra căreia insistau împotriva nestorienilor reali şi a celor pretinşi) implică doar un principiu de intenţie şi voinţă, şi doar un fel de activitate sau acţiune (energeia). Personalitatea se pare că se manifesta, pentru ei, în voinţă şi acţiune; şi susţineau că o singură personalitate trebuie să implice o singură voinţă şi o singură categorie de acţiuni. Persoana lui Hristos, fiind divino-umană, trebuie, prin urmare, să implice o voinţă divino-umană şi o activitate divino-umană (vezi EUTIHIANISM; MONOFIZIŢI ŞI MONOFIZITISM).

A. Cele două voinţe.

Doctrina catolică este simplă, ca toate evenimentele principale. Facultatea voinţei este o parte integrală a naturii umane: ca atare, Domnul nostru avea o voinţă umană, odată ce El a luat o perfectă natură umană. Voinţa Sa Divină, pe de altă parte, este numeric una cu cea a Tatălui şi a Sfântului Duh. Prin urmare, este necesar să luăm cunoştinţă despre două voinţe în Hristos.

Dar dacă cuvântul voinţă este luat nu cu înţelesul de facultate, ci de decizie luată de voinţă (voinţa ca act efectuat, nu voinţa ca vrere), atunci este adevărat că cele două voinţe  au acţionat mereu în armonie: existau două voinţe vreri şi două acţiuni, dar un singur obiectiv, o voinţă efectuată; în fraza Sf. Maximus, erau duo thelemata chiar dacă mia gnome. Cuvântul voinţă mai este folosit şi pentru a arăta nu o decizie a vrerii, ci doar o tendinţă sau o dorinţă, voluntas ut natura (thelesis) ca opus pentru voluntas ut ratio (boulesis). Acestea sunt doar două mişcări ale aceleiaşi facultăţi; ambele există în Hristos  fără vreo imperfecţiune, iar mişcarea firească a voinţei Lui umane este subiectul perfect al mişcării Sale raţionale sau libere. În fine, apetitul senzorial este şi el uneori denumit  voinţă. Este o parte integrată în firea umană, astfel că există în perfecta natură umană a lui Isus Hristos, dar fără vreuna din imperfecţiunile presupuse de păcatul originar sau actual: El nu are patimi (în  sensul în care cuvântul implică răzvrătirea împotriva raţiunii), nu are concupiscenţă, nu are "pofta cărnii". Astfel că această "voinţă josnică" poate fi negată la Hristos, atât cât poate fi numită voinţă, deoarece ea opune rezistenţă voinţei raţiunii (în sensul în care despre Honorius a spus Ioan al IV-lea că a negat că Hristos avea o voinţă „josnică”); însă îi poate fi atribuită şi Lui, atât cât poate fi numită voinţă, deoarece ea se supune voinţei raţiunii, astfel că e voluntas per participationem: de fapt, în acest ultim sens, apetitul senzorial este mai impropriu numit voinţă la Hristos decât la noi, pentru că quo perfectior est volens, eo magis sensualitas in eo de voluntate habet. Dar sensul strict al cuvântului voinţă (votuntas, thelema) este întotdeauna voinţa raţională, liberul arbitru. Aşadar, este corect să spunem că în Hristos sunt două voinţe: voinţa Divină, care este Natura Divină, şi voinţa umană raţională, care acţionează întotdeauna în armonie cu şi benevol supusă voinţei Divine. Negarea existenţei a mai mult de o voinţă în Hristos de către eretici atrage obligatoriu caracterul incomplet al naturii Sale umane. Ei au confundat voinţa ca facultate cu decizia acestei facultăţi. Au argumentat că două voinţe trebuie să însemne voinţe contrare, ceea ce arată că nu au priceput cele două facultăţi distincte având acelaşi obiectiv. Mai mult, ei au considerat corect că voinţa Divină este principiul conducător fundamental, to hegemonikon, iar un liber arbitru uman acţionând sub conducerea ei li s-a părut îndoielnic. Aşa că această omisiune Îl împiedică pe Domnul nostru să acţioneze după liberul arbitru, potrivit actelor umane, de a fi vrednic, într-adevăr face natura Sa umană nimic altceva decât un instrument iraţional şi iresponsabil al Divinităţii — o maşină, la care Divinitatea este puterea motrice. Lui Severus, cunoaşterea deţinută de Domnul nostru i se părea de un singur fel — El avea doar cunoaştere Divină şi nici o facultate cognitivă omenească. La astfel de concluzii aprofundate nu au cugetat iniţiatorii monothelitismului, iar Sergius a negat aiurea cele două voinţe pentru a afirma că nu era vreo incompatibilitate în natura omenească a lui Hristos faţă de imboldurile Divinului, dar el cu siguranţă nu a văzut consecinţele dezastruoase ale învăţăturii sale.

B. Cele două activităţi

Acţiunea sau energia, activitatea (energeia, operatio), este paralelă cu voinţa, în aceea că este doar o activitate a lui Dumnezeu, ad extra, comună tuturor celor trei Persoane; cu toate că sunt două activităţi ale lui Hristos, datorită celor două naturi ale Lui. Cuvântul energeia nu este aici aşezat în sens aristotelic (actus, ca opus la potentia, dynamis), pentru că aşa ar fi practic identic cu esse (existentia), şi este o problemă deschisă în rândul teologilor catolici dacă există un singur esse în Hristos sau două. Aici termenul  energeia nu înseamnă pur şi simplu acţiune (cum Vasquez, urmat de către de Lugo şi alţii susţineau eronat) ci facultatea de a acţiona, inclusiv acţiunea decursă din facultate. Petavius îl respinge fără greutate pe Vasquez, prin referiri la scriitorii secolului al şaptelea; dar el însuşi vorbeşte de duo genera operationum ca echivalent la duo operationes, ceea ce introduce o confuzie nefericită între energeia şi praxeis sau energemata, adică între facultatea de a acţiona şi multiplele acţiuni produse de aceasta. Această confuzie de termeni este frecventă la teologii moderni, dar apare şi la cei străvechi, precum Sf. Sofronius. Acţiunile lui Dumnezeu sunt nenumărate în Creaţie şi Providenţă, dar energeia Sa este una, pentru că El are o natură, a celor trei Persoane. Diferitele acţiuni ale Fiului întrupat provin din două distincte şi inconfundabile energeiai, deoarece El are două naturi. Toate sunt acţiunile unui singur subiect (agent ori principium quod), dar sunt deopotrivă divine sau omeneşti, conform naturii (principium quo) de la care sunt generate. Monofiziţii aveau, aşadar, dreptate când spuneau că toate acţiunile, umane sau divine, ale Fiului întrupat sunt transpuse unui singur agent, care este Dumnezeul-om; însă ei greşeau conchizând asupra acţiunilor Lui, umane sau divine, că trebuie toate numite "theandrice" ori "divino-umane", şi trebuie să provină de la o singură   energeia divino-umană. Sf. Sofronius, iar după el Sf. Maximus şi Sf. Ioan Damaschinul, au arătat că cele două energeia produc trei categorii de acţiuni, odată ce acţiunile sunt complexe, unele fiind un amestec ca provenienţă, între natura divină şi cea umană.

bullet (1) Sunt acţiuni divine exercitate de Dumnezeu Fiul în comun cu Tatăl şi Sfântul Duh (adică crearea sufletelor sau conservarea universului) în care natura Sa umană nu joacă nici un rol, iar aceste acţiuni nu pot fi numite divino-umane, pentru că sunt pur divine. E drept, este corect să spui că un copil a condus universul (prin communicatio idiomatum), dar este o problemă de cuvinte, fiind ceva accidental, nu o afirmaţie formală — El, care s-a întruchipat în copil, a condus universul ca Dumnezeu, nu ca şi copil, şi printr-o activitate în întregime divină, nu divino-umană.
bullet (2) Sunt alte acţiuni divine pe care Cuvântul Întrupat le-a efectuat în şi prin natura Sa umană, precum ridicarea mortului prin cuvânt, vindecarea beteagului prin atingere. Aici acţiunea divină se distinge de acţiunile umane ale atingerii sau vorbitului, chiar dacă le foloseşte, dar prin această strânsă legătură, cuvântul theandric nu este în afara întregii acţiuni complexe, de vreme ce acţiunea divină  efectuată prin om poate fi formal numită theandrică, ori divino-umană.
bullet (3) Din nou, există acţiuni pur umane ale lui Hristos, cum ar fi mersul sau mâncatul, dar ele se datorează voinţei libere omeneşti, acţionând ca răspuns la o mişcare a voinţei divine. Acestea îşi au sorgintea într-o potentia umană, dar sub îndrumarea divinului. Astfel că şi ele pot fi numite theandrice, dar într-un sens diferit — ele sunt theandrice material, umano-divine. Am văzut astfel că pentru unele din acţiunile Domnului nostru, cuvântul theandric nu poate fi aplicat deloc; pentru unele poate fi aplicat cu un înţeles, pentru altele - cu un sens diferit. Consiliul Lateran din 649  a anatemizat expresia una deivirilis operatio, mia theandrike energeia, prin care toate acţiunile divine şi umane sunt înfăptuite. Din păcate, respectul faţă de scrierile lui Pseudo-Dionysius Areopagitul i-au împiedicat pe teologi să proscrie expresia deivirilis operatio. S-a arătat mai înainte că este corect să vorbim de deiviriles actus sau actiones sau energemata. Acea kaine theandrike energeia, a lui Pseudo-Dionysius a fost apărată de Sofronius şi Maximus ca referindu-se la energeia divină, când produc acţiuni amestecate (formal numite theandrice); theandric devine astfel un epitet corect al acţiunii divine în anumite circumstanţe, iar asta e tot.

Chiar dacă monofiziţii, în general, vorbesc de "o activitate theandric", totuşi un discurs al Sf. Martin la Consiliul Lateran ne spune că un anume Colluthus nu ar merge chiar atât de departe, temându-se ca nu cumva acest "theandric" să lase vreo activitate în seama naturii umane; el prefera cuvântul thekoprepes, Deo decibilis (Mansi, X, 982). Negarea celor două activităţi, chiar mai mult decât negarea celor două voinţe, face din natura umană a lui Hristos un instrument inert al voinţei divine. Sf. Toma arată că un instrument care participă la o acţiune a celui care îl foloseşte, chiar şi un instrument inert, are o activitate proprie; cu atât mai mult natura umană raţională a lui Hristos are o activitate proprie sub imboldul superior provenit de la divinitate. Dar sub imperiul acestui imbold superior , cele două naturi acţionează în tandem, potrivit celebrelor cuvinte din Tomul lui Sf. Leo: "Agit enim utraque forma cum alterius communione quod proprium est; Verbo scilicet operante quod Verbi est, et carne exsequente quod carnis est. Unum horum coruscat miraculis, aliud succumbit injuriis" (Ep. 28, 4). Aceste cuvinte au fost citate de Cyrus, Sergius, Sofronius, Honorius, Maximus, etc., şi au jucat un rol însemnat în polemică. Această intercomunicare a celor două activităţi decurge din doctrina catolică despre perichoresis, circuminsessio, a celor două naturi distincte şi inseparabile, cum iarăşi Sf. Leo spune: "Exprimit quidem sub distinctis actionibus veritatem suam utraque natura, sed neutra se ab alterius connexione disjungit" (Serm. liv, 1). Sf. Sofronius (Mansi, XI, 480 sqq.) şi Sf. Maximus (Ep. 19) au exprimat acest adevăr la începutul controversei, precum şi mai târziu; şi asupra ei insistă Sf. Ioan Damaschinul. Sf. Toma (III, Q. xix, a. 1) o explică foarte bine: "Motum participat operationem moventis, et movens utitur operatione moti, et sic utrumque agit cum communicatione alterius". Krüger şi alţii s-au îndoit dacă se poate spune că problema celor două activităţi este deja decisă (cum susţine Loofs), din timpul lui Iustinian. Dar se pare că spusele Sf. Leo, chiar mai înainte, au fost îndeajuns de elocvente. Scrierile lui Severus din Antiohia lasă să se înţeleagă că oponenţii lui catolici  ar fi susţinut două activităţi, iar un călugăr neînsemnat din secolul al şaselea, Eustathius (De duabus naturis, P. G., LXXXVI, 909) acceptă exprimarea. Multe citate din duhovnicii greci şi latini enunţate în Consiliul Lateran şi cu alte ocazii nu sunt concludente, însă unele sunt îndeajuns de clare. Teologi cu adevărat învăţaţi, ca  Sofronius şi Maximus nu au fost în încurcătură, în vreme ce Cyrus şi Honorius erau nedumeriţi. Patriarhul Eulogius din Alexandria (580-607) a scris împotriva celor care propovăduiau o singură voinţă, însă opera sa era necunoscută lui Cyrus şi Sergius.

ISTORIE

Originea polemicii monothelite este astfel relatată de Sergius în scrisoarea sa către papa Honorius. Când împăratul Heraclius în cursul războiului pe care l-a început în 619, a venit în Theodosiopolis (Erzeroum), în Armenia (prin 622), un monofizit pe nume Pavel, lider al sectei Acephali, a ţinut o cuvântare în faţa lui în favoarea ereziei lui. Împăratul l-a combătut cu argumente teologice, întâmplător făcând uz de exprimarea "o activitate" a lui Hristos. Mai târziu (către 626) l-a întrebat pe Cyrus, episcop de  Phasis şi mitropolit de Lazi, dacă spusele sale au fost corecte. Cyrus a fost nesigur, şi din porunca împăratului i-a scris lui Sergius, patriarhul Constantinopolului, în care Heraclius avea mare încredere, pentru un sfat. Sergius ca răspuns i-a trimis o epistolă, spunând că a fost scrisă de Mennas la Constantinopol către papa Vigilius şi aprobată de ultimul, în care câteva eminenţe au fost citate în favoarea unei activităţi şi a unei voinţe. Această scrisoare a fost ulterior declarată a fi un fals, fiind considerată astfel la Al Şaselea Consiliu General. Nimic altceva nu s-a întâmplat, conform lui Sergius, până în iunie 631, Cyrus fiind promovat de împărat la Episcopia de Alexandria. Întregul Egipt a fost atunci monofizit şi a fost constant ameninţat de către sarazini. Heraclius era, neîndoielnic, foarte singur în a uni toată Biserica Catolică, pentru că ţara era mult slăbită de disensiunile dintre eretici amărăciunea lor împotriva religiei oficiale. Foştii împăraţi făcuseră eforturi pentru reunire, însă în secolul al cincilea documentul Henoticon al lui Zeno a fost condamnat de către papi, şi oricum nu îi mulţumea pe toţi ereticii, iar în secolul al şaselea condamnarea celor Trei Capitole aproape că a cauzat o schismă între Est şi Vest, fără ca măcar să-i împace pe monofiziţi. Cyrus a avut pentru moment mai mult succes. Imaginându-şi, fără doar şi poate, aşa cum îşi închipuiau toţi catolicii, că monofizitismul implica afirmaţia că natura umană a lui Hristos era o non-entitate după Uniune, el a fost încântat când monofiziţii au acceptat o serie de nouă Capitula, în care ideea calcedoniană  "cu două naturi" este inclusă, "o ipostază compusă" şi physike kai kath hypostasin enosis, împreună cu adverbele asygchytos, atreptos, analloiotos. Sf. Chiril, marea eminenţă a monofiziţilor, este menţionat; şi totul e satisfăcător până ce a şaptea afirmaţie a Domnului nostru este comentată aşa: "făcând lucrările Sale dumnezeieşti şi omeneşti printr-o activitate theandrică, conform divinului Dionysius". Această exprimare celebră a lui  Pseudo-Dionysius Areopagitul este luată de criticii moderni pentru a arăta că el a scris sub influenţa monofizită. Însă Cyrus a crezut-o o exprimare ortodoxă, folosită de către Mennas şi aprobată de papa Vigilius. A fost, aşadar, triumfător la reuniunea bisericească a unui mare număr de monofiziţi theodosieni, astfel că, aşa cum formula Sergius, toţi oamenii din Alexandria şi din aproape întreg Egiptul, Theba şi Libia au ajuns la un consens, chiar dacă în prealabil nici măcar nu auziseră de numele Sf. Leo şi de Consiliul din Calcedonia, lăudau acum asta cu voce tare în sfintele taine. Însă monofiziţii au văzut mai limpede, iar Anastasius de la Muntele Sinai ne spune că ei se făleau că "nu ei au comunicat cu Calcedonia, ci Calcedonia cu ei, înştiinţând despre o singură natură a lui Hristos printr-o singură activitate".

Sf. Sofronius, un călugăr mult venerat din Palestina, care curând va ajunge patriarh al Ierusalimului, era în acea vreme în Alexandria. El a obiectat puternic împotriva exprimării "o singură activitate", şi neconvins de apărarea ei de către Cyrus, a mers la Constantinopol şi s-a sfătuit cu Sergius, la a cărui sugestie expresia a fost folosită, despre retragerea celui de-al şaptelea capitol. Sergius a gândit că e prea dificil, că asta ar distruge concilierea atât de glorios obţinută; însă a fost atât de impresionat încât i-a scris lui Cyrus că ar fi bine ca pe viitor să se renunţe la ambele expresii, "o activitate" şi "două activităţi", considerând necesar să raporteze întreaga chestiune în funcţie de papă. (Cam atât despre el.) Acest ultim demers trebuie să ne avertizeze să nu îl judecăm prea aspru pe Sergius. Poate fi doar născocire că s-a născut din părinţi monofiziţi (ca Anastasius din Sinai); la toate evenimentele el a fost un oponent al monofiziţilor, bazându-şi apărarea pe "o activitate" din citatele duhovnicilor din scrisoarea falsă a predecesorului său ortodox Mennas, despre care credea că avusese încuviinţarea papei Vigilius. El era un politician care este evident că ştia puţină teologie. Dar a avut de răspuns la mai multe decât recunoaşte. Cyrus nu a avut îndoieli la început. Scrisoarea sa către Sergius explică, cu mare politeţe, că el a spus că împăratul a greşit, citând faimoasele cuvinte ale Tomului Sf. Leo către Flavian: "Agit utraque natura cum alterius communione quod proprium est" care în principal definesc două activităţi distincte, dar inseparabile; Sergius era responsabil cu inducerea lui în eroare când i-a trimis scrisoarea lui Mennas. Mai apoi, Sf. Maximus ne spune că Sergius i-a scris lui Theodor din Pharan, cerându-i părerea; Theodor a fost de acord. (Este probabil ca Ştefan din Dora să fi greşit numindu-l pe Theodor monothelit în faţa lui Sergius.) El a mai dezbătut problema şi cu severianul Pavel cel Chior, acelaşi cu care polemizase Heraclius. El i-a cerut lui Gheorghe Arsas, un discipol monofizit al lui Pavel cel Negru al Antiohiei, să-i exemplifice nume de autori pentru "o singură activitate", spunând în scrisoarea sa că este gata să facă o reconciliere pe baza aceasta. Sf. Ioan Milosârdnicul din Alexandria (609 or 619) a luat această epistolă de la Arsas chiar cu mâna lui, şi numai năvălirea sarazinilor (619) l-a împiedicat să o folosească pentru a obţine depoziţia lui Sergius.

Într-o epistolă către Honorius, Sergius lansează involuntar o altă erezie. El admite că "o singură activitate", deşi folosită de câţiva duhovnici, este o expresie ciudată, putând sugera o negare a inconfundabilei uniuni a celor două naturi. Însă şi "două activităţi" este o expresie periculoasă, sugerând "două voinţe contrare, cu toate că atunci când Cuvântul lui Dumnezeu a vrut să împlinească Patima Sa mântuitoare, omenescul Său a opus rezistenţă şi i-a contrazis voinţa, astfel că s-ar putea lansa ideea a două voinţe contrare, lucru lipsit de pioşenie, deoarece este imposibil ca în acelaşi individ să fie două voinţe deodată şi contrare una alteia în privinţa aceluiaşi lucru". Până aici are dreptate; însă continuă: "Pentru că doctrina mântuitoare a sfinţilor duhovnici ne învaţă limpede trupul animat prin intelect al Domnului niciodată nu înfăptuieşte mişcarea sa firească separat de, şi în sens contrar cu îndrumarea Cuvântului lui Dumnezeu hipostatic unit cu el, ci doar în momentul şi în felul în care Cuvântul lui Dumnezeu doreşte," întocmai cum trupul nostru este animat de raţiunea noastră sufletească. Aici Sergius vorbeşte de voinţa naturală a cărnii şi de voinţa divină, dar nu pomeneşte de liberul arbitru mai sus pus, care este într-adevăr subiect al voinţei divine. El poate fi înţeles când include această voinţă intelectuală  în "trupul animat prin intelect", însă gândul său nu este clar, iar cuvintele sale exprimă erezia unei singure voinţe. El concluzionează că este cel mai simplu să mărturiseşti că "doar întâi născutul Fiu al lui Dumnezeu, care este deopotrivă Dumnezeu şi Om, face deopotrivă lucrări divine şi omeneşti, şi de la acest neasemuit Cuvânt întrupat al lui Dumnezeu provin indivizibil şi inseparabil şi activităţile divine, şi cele umane, aşa cum Sf. Leo ne învaţă: Agit enim utraque, etc." Dacă aceste spuse şi citatul din Sf. Leo înseamnă ceva, ele înseamnă „două activităţi”; dar eroarea lui Sergius stă exact în criticarea acestei expresii. Trebuie întotdeauna să ţii seamă că acurateţea teologică este o chestiune de definiţie, iar definiţia este o chestiune de cuvinte. Interzicerea cuvintelor care exprimă adevăr este întotdeauna erezie, chiar dacă autorul interdicţiei nu a avut vreo intenţie eretică şi doar i-a scăpat ceva din vedere sau a confundat. Honorius a replicat blamându-l pe Sofronius şi lăudându-l pe Sergius pentru respingerea "noii expresii" despre "două activităţi". El consimte recomandările făcute de Sergius, neavând vreo vină la capitolul lui Cyrus. Sub un anume aspect el merge mai departe decât ambii, deoarece foloseşte cuvintele: "Din care motiv luăm la cunoştinţă o voinţă a Domnului nostru Isus Hristos." Am putea crede uşor că mărturia abatelui Ioan Symponus, care a scris epistola către Honorius, intenţionează doar să nege o voinţă a trupului, inferioară, a lui Hristos, care ar fi fost în contradicţie cu voinţa Lui superioară, şi că el nu s-a referit deloc la voinţa divină a Sa; însă în legătură cu scrisoarea lui Sergius o atare interpretare este tocmai cea mai evidentă. Este clar că Honorius nu mai era un eretic îndărătnic, ca şi Sergius, însă a fost la fel de eronat în decizia sa, iar poziţia sa a făcut greşeala mult mai dezastruoasă. Într-o altă scrisoare către Sergius spune că l-a informat pe Cyrus că noile expresii, despre una şi două activităţi, vor fi înlăturate, folosirea lor fiind nechibzuită.

Într-una din ultimele luni din 638 s-au efectuat cele scrise în scrisoarea papei prin realizarea unei "Expuneri" alcătuită de Sergius şi consimţită de împărat; ne este cunoscută ca Ecthesis a lui Heraclius. Sergius a murit pe 9 decembrie, la câteva zile după celebrarea unui consiliu în care Ecthesis a fost aclamată ca "adevărat consfinţind învăţătura apostolică", cuvinte care par a fi de referinţă pentru cel ce a întocmit epistola lui Honorius. Cyrus a primit veştile de la consiliu cu mare bucurie. Epistola Ecthesis în sine este o practică a credinţei, conform celor cinci Consilii Generale. Particularitatea ei constă în adăugarea interdicţiei folosirii expresiei „una şi două activităţi” şi afirmarea unei singure voinţe la Hristos, ca nu cumva să se susţină ideea voinţelor contradictorii. Epistola lui Honorius era un document serios, însă nu o definire a credinţei legată de întreaga Biserică. Ecthesis era o definiţie. Însă Honorius nu a mai apucat să afle de ea, stingându-se pe 12 octombrie. Trimişii care au venit pentru confirmarea de către împărat a noului papă Severinus au refuzat să-i recomande epistola Ecthesis celui din urmă, dar au promis să i-o arate pentru a o evalua (vezi MAXIMUS DIN CONSTANTINOPOL). Severinus, care nu a fost uns papă până în mai, 640, a murit două luni mai târziu, dar nu fără a condamna Ecthesis. Ioan al IV-lea, care l-a urmat în decembrie, nu a mai pierdut timpul cu adunarea unui sinod pentru a o condamna oficial. Când Heraclius, care intenţiona să aplice învăţătura lui Honorius, a auzit că documentul a fost respins la Roma, s-a disculpat într-o scrisoare către Ioan al IV-lea, dând vina pe Sergius. El a murit în februarie 641. Papa i-a scris fiului mai vârstnic al lui Heraclius, spunând că Ecthesis va fi acum fără îndoială retrasă, şi cerându-şi scuze pentru papa Honorius, care nu voia să propovăduiască o voinţă umană la Hristos. Sf. Maximus Mărturisitorul a publicat o apărare similară pentru Honorius, însă nici unul dintre aceşti apologeţi nu spune nimic despre greşeala iniţială, interzicerea celor "două activităţi, care avea în curând să devină, încă o dată, punctul principal al polemicii. De fapt, nu mai era posibilă o apărare a lui Honorius. Dar Pyrrhus, noul patriarh al Constantinopolului, era susţinătorul Ecthesis şi a confirmat-o într-un mare consiliu, la care Sf. Maximus, însă, a obiectat că este convocat în mod neregulat. După moartea lui Constantin şi exilarea fratelui său Heracleonas, Pyrrhus însuşi a fost exilat în Africa. Aici el s-a băgat într-o faimoasă polemică cu Sf. Maximus (q. v.) pentru a renunţa la apelarea la Vigilius şi Honorius şi condamnarea Ecthesis; a mers la Roma şi s-a plâns papei Theodore, Ioan al IV-lea fiind decedat (Oct., 642).

Între timp, protestele din Est nu conteneau. Sf. Sofronius, care, după ce a devenit patriarh al Ierusalimului, a decedat înaintea lui Sergius, a avut totuşi timp să publice la înscăunarea lui o apărare a dogmei celor două activităţi şi două voinţe, care ulterior a fost aprobată de cel de-al şaselea consiliu. Acest remarcabil document a fost prima expunere integrală a doctrinei catolice. A fost trimis tuturor patriarhilor, iar Sf. Sofronius a cerut umil corectări. Referirile sale la Sf. Leo sunt interesante, îndeosebi în afirmaţia: "Accept toate epistolele şi învăţăturile lui ca provenind din gura lui Petru Coryphćus, şi le sărut şi le îmbrăţişez din tot sufletul". Mai departe el vorbeşte de primirea definiţiilor Sf. Leo ca pe cele ale lui Petru, iar pe ale Sf. Chiril ca pe cele ale lui Marcu. Face şi o colecţie vastă de mărturisiri ale duhovnicilor în favoarea ideii de două activităţi şi două voinţe. În fine, îl trimite la Roma pe Ştefan, episcop de Dora, primul episcop al patriarhatului, care ne oferă o descriere vie a felului în care sfântul l-a condus la locul sfânt al Calvarului (Golgotei) şi acolo l-a atenţionat, spunându-i: "Ai să dai socoteală lui Dumnezeu care a fost crucificat pentru noi în locul acesta sfânt, la slăvita şi teribila Sa venire, atunci când se va întoarce să judece vii şi morţii, dacă zăboveşti şi îngădui ca Credinţa Sa să fie primejduită, deoarece, aşa cum ştii, eu am făcut asta, din cauza invaziei sarazinilor care ne-au cotropit din cauza păcatelor noastre. Degrabă se trece, dar, de la sfârşit la sfârşitul lumii, dacă nu vii la Biserica Apostolică, unde sunt temeliile sfintelor doctrine. Nu o dată, nu de două ori, ci de mai multe, fă-le clar tuturor oamenilor cucernici tot ce s-a înfăptuit; şi neostoit şi fără zăbavă să caute să propovăduiască, să scoată la iveală înţelepciunea lor apostolică cu care să aducă judecata întru izbândă." Îndemnat de aproape toţi episcopii ortodocşi din Răsărit, Ştefan face prima sa călătorie la Roma. La moartea Sf. Sofronius, episcopia a patriarhală a fost năpădită de episcopul de Joppa, un susţinător al Ecthesis. Un alt lăcaş eretic în Episcopia Antiohiei. În Alexandria concilierea cu monofiziţii a avut viaţă scurtă. În 640 oraşul cade sub stăpânirea arabilor conduşi de Amru, iar nefericiţii eretici au rămas până astăzi (deşi scăpaţi pentru câteva luni în 646)  sub domnia necredincioşilor. Astfel că întregile patriarhii din Constantinopol, Antiohia, Ierusalim şi  Alexandria au fost separate de Roma. Fără îndoială, cu excepţia Egiptului, un mare număr de episcopi şi enoriaşii lor erau ortodocşi şi nu voiau să consimtă Ecthesis.

Episcopul Ciprului, independent de orice patriarh, a ţinut un sinod în 29 mai 643, împotriva Ecthesis. Ei i-au scris papei Theodor o scrisoare de rugăminte: "Hristos, Dumnezeul nostru, a rânduit Scaunul vostru apostolic, o, sfinte pontif, ca o temelie statornică şi de neclintit a lui Dumnezeu. Prin domnia ta, cum adevărat a grăit Cuvântul Dumnezeiesc, prin Petru, şi pe domnia ta fundaţia stâlpilor Bisericii sunt aşezaţi, iar prin domnia ta El a lăsat cheile Împărăţiei Cerurilor. El a poruncit domniei tale să conduci şi te-a dăruit cu putere, de pe pământ şi din ceruri. Priceperea dumitale ca nimicitor al ereziilor profane, ca şi Coryphćus şi conducător al ortodoxei şi neprihănitei Credinţe. Nu dispreţui, atunci, Părinte, credinţa înaintaşilor noştri, zdruncinată de valuri şi primejduită; alungă puterea nechibzuiţilor cu lumina cunoaşterii de Dumnezeu, O preasfinte. Distruge blasfemia şi obrăznicia noilor eretici cu noile lor exprimări. Pentru că nimic în lume nu este mai de dorit decât ca ortodoxa şi pioasa ta definire şi tradiţie să sporească credinţa în rândul nostru. Pentru că noi — O, dăruitule de har, tu care eşti în rândul sfinţilor apostoli şi stai alături de ei — credem şi mărturisim de mult, încă de când eram în scutece, învăţătura potrivită sfântului şi temătorului de Dumnezeu papă Leo, declarând că 'fiecare  natură lucrează în comuniune cu cealaltă, care îi este potrivită'", etc. Ei s-au declarat mai degrabă gata să fie martirizaţi decât să lepede doctrina Sf. Leo: însă arhiepiscopul lor Sergius, când persecuţia a început, s-a aflat de partea persecutorilor, nu a martirilor. Este foarte clar că Sf. Maximus şi prietenii lui din Constantinopol, Sf. Sofronius şi episcopii Palestinei, Sergius şi subordonaţii lui, nu aveau idee de faptul că   Biserica Apostolică fusese compromisă de scrisorile lui Honorius, ci le priveau ca pe singura portiţă de izbăvire. În mod similar, în 646 episcopii din Africa şi insulele adiacente au ţinut consilii, în numele cărora arhiepiscopii din Numidia, Byzacene şi Mauritania au trimis o scrisoare comună papei Theodor, ca plângere împotriva Ecthesis: "Nimeni nu se poate îndoi de faptul că există în Biserica Apostolică o mare şi nesecată fântână din care izvorăşte apa pentru toţi creştinii", şi aşa mai departe. Ei au anexat şi scrisori pentru împărat şi patriarhul Pavel, pentru a fi trimise la Constantinopol de către papă. Ei se temeau să le scrie direct, deoarece fostul guvernator, Grigore (care a prezidat la polemica prietenului său Sf. Maximus cu Pyrrhus) s-a răzvrătit şi s-a autonumit împărat, fiind apoi înfrânt; aceasta a fost o lovitură pentru ortodoxie, pentru că a adus discreditare la Constantinopol. Victor, ales arhiepiscop al Cartaginei după întocmirea scrisorilor, a adăugat una proprie.

Patriarhul Pavel, pe care împăratul Constans l-a pus în locul lui Pyrrhus, nu a fost înştiinţat de papa Theodor, care i-a cerut ca Pyrrhus să fie întâi audiat de un consiliu în faţa a doi reprezentanţi ai Sfintei Biserici. Răspunsul lui Pavel este rezervat: opiniile pe care le expune el sunt cele din Ecthesis, şi le apără prin referiri la Honorius şi Sergius. Theodor a pronunţat o sentinţă de înlăturare împotriva lui, iar Pavel a replicat distrugând altarul latin care aparţinea Episcopiei romane în palatul Placidia din Constantinopol, pentru ca trimişii papali să fie incapabili să depună Sfintele Ofrande; i-a şi persecutat, împreună cu mulţi mireni şi preoţi ortodocşi, prin întemniţare, exil, biciuire. Dar Pavel, în pofida acestei violenţe, nu avea idee cum să se opună definiţiei Romei. Până acum, Honorius nu era renegat acolo, ci apărat. S-a spus că el nu propovăduia o singură voinţă; dar în Ecthesis interdicţia a două activităţi a fost o forţare în direcţia consimţită de  Honorius, şi nimic nu fusese, se pare, publicat oficial la Roma despre acest subiect. Pavel, oarecum firesc, s-a gândit că ar fi suficient dacă ar înlătura învăţătura unei singure voinţe, şi a prohibit toate referirile la o voinţă sau două voinţe, precum şi la o activitate sau două activităţi; cu greu s-ar putea spune că aceste lucruri nu erau în concordanţă cu învăţăturile papei Honorius. Ar fi o măsură luată pentru pace, iar Estul şi Vestul vor fi unite iarăşi. Pavel, aşadar, a căutat să-l convingă pe împărat să retragă Ecthesis, şi de a înlocui această elaborată mărturisire de credinţă cu o măsură disciplinară, interzicând toate patru expresiile sub sancţiunea unor pedepse aspre; nici unul dintre supuşii ortodocşi ai împăratului nu mai aveau permisiunea să se certe din cauza lor, însă nici o vină nu este atribuită celui care a ales vreuna din alternative în trecut. Încălcarea acestei legi atrage după sine îndepărtarea episcopilor şi clericilor, excomunicarea şi expulzarea pentru călugări, pierderea postului şi a demnităţilor pentru oficiali, amenzi pentru laicii bogaţi, pedepse corporale şi exil permanent pentru săraci. Prin această lege crudă erezia ar fi reieşit ca fără pată şi ortodoxia interzisă. Este cunoscută ca Modelul lui Constans. Nu este un document monothelit, pentru că interzice această erezie la fel de mult ca şi credinţa catolică. Este datat undeva între Sept. 648 şi Sept. 649. Papa Theodor a murit pe  5 mai, un an mai târziu, fiind succedat în iulie de Sf. Martin I. În octombrie, Sf. Martin a ţinut un mare consiliu la Lateran, la care au fost prezenţi 105 episcopi. Discursul de deschidere al papei descrie o istorie a ereziei, şi condamnă Ecthesis, pe Cyrus, Sergius, Pyrrhus, Pavel şi Modelul. Ioan al IV-lea a vorbit despre Sergius cu respect; iar Martin nu la menţionat pe Honorius, pentru că era evident că era imposibil să îl apere dacă Modelul ar fi fost să fie condamnat ca erezie. Ştefan din Dora, la cea de-a treia vizită la Roma, a prezentat un lung memorial, plin de devotament faţă de Biserica Apostolică. A urmat o delegaţie, alcătuită din 37 abaţi greci, locuind în sau lângă Roma, care aparent a fugit din faţa sarazinilor din diferitele ţinuturi originare din Ierusalim, Africa, Armenia, Cilicia, etc. Ei au cerut condamnarea lui Sergius, Pyrrhus, Pavel şi Cyrus şi anatemizarea Modelului de către Biserica Apostolică şi conducătorul ei. Documentele eretice citite au fost parte a scrisorii lui Theodor din Pharan, a şaptea declaraţie a lui Cyrus, scrisoarea lui  Sergius către Cyrus, fragmente de la sinoadele ţinute de Sergius şi Pyrrhus  şi aprobarea epistolei Ecthesis de către Cyrus. Scrisoarea lui Sergius către Honorius nu a fost citită, şi nici nu s-a spus nimic despre corespondenţa celui din urmă cu Sergius. Sf. Martin a luat cuvântul; apoi scrisoarea lui Pavel către papa Theodor şi Modelul au fost citite. Consiliul a admis bunele intenţii ale celui din urmă document (astfel că îl făceau iertat pe împărat  în vreme ce-l condamnau pe Pavel), dar l-au declarat eretic datorită interzicerii învăţăturii despre două activităţi şi două voinţe. Numeroase citate din duhovnici şi din scriitori monofiziţi au fost date, căzându-se de acord asupra a douăzeci de canoane, al optsprezecelea dintre ele condamnându-i pe Theodor din Pharan, Cyrus, Sergius, Pyrrhus, Pavel, Ecthesis şi Modelul, sub anatemă. O scrisoare către împărat a fost semnată de toţi. O scrisoare deschisă a fost trimisă în toată Biserica, în numele Sf. Martin şi al consiliului, adresată tuturor episcopilor, preoţilor, diaconilor, abaţilor, călugărilor, asceţilor, precum şi întregii sacralităţi a Bisericii Catolice. Aceasta a fost o condamnare finală şi completă  a politicii Constantinopolului. Roma a vorbit ex cathedra.

Ştefan din Dora a fost apoi numit vicar papal în Est, dar din greşeală a fost informat doar despre datoria sa de a-i înlătura pe episcopii eretici, nu şi că era autorizat să pună episcopi ortodocşi în locul lor. Papa i-a dat acum această însărcinare lui, episcop de Philadelphia din Palestina, căruia i s-a dat ordin să numească episcopi, preoţi şi diaconi în patriarhatele Antiohiei şi Ierusalimului. Martin a trimis scrisori şi acestor patriarhate, şi lui Petru, care se pare că era guvernator, cerându-i să îl sprijine pe vicar; acest Petru era prieten şi corespondent al Sf. Maximus. Papa l-a îndepărtat pe Ioan, Arhiepiscop de Thessalonic, şi a declarat numirile lui Macarius de Antiohia şi Petru de Alexandria ca fiind nule şi neavenite. Constans a răspuns răpindu-l pe Sf. Martin la Roma şi ducându-l la Constantinopol. Sfântul a refuzat să accepte Ecthesis, iar după suferinţe, multe din ele relatate chiar de el într-un document, a murit ca martir în Crimeea în martie 655 (vezi  PAPA MARTIN I). Sf. Maximus (662), discipolul său - călugărul Anastasius (tot în 662), şi un alt Anastasius, trimis papal (666), au murit din cauza relelor tratamente, martiri ai ortodoxiei lor şi a devotamentului faţă de Biserica Apostolică.

În timp ce Sf. Martin era torturat şi insultat la Constantinopol, patriarhul Pavel murea. "Vai, asta va înăspri severitatea judecării mele", a exclamat el faţă de împărat, care îi făcea o vizită; şi Constans a avut tendinţa să cruţe viaţa papei pentru moment. La moartea lui Pavel, Pyrrhus a fost restaurat. Succesorul său, Petru, a trimis o scrisoare ambiguă pentru papa Eugenius, care nu făcea referiri la cele două activităţi, observându-se astfel prescrierea Modelului. Poporul roman s-a revoltat când ea a fost citită în piaţa Sta. Maria Maggiore, nepermiţându-i papei să continue slujba până nu a promis că va respinge scrisoarea. Constans i-a trimis papei o scrisoare printr-un anume Grigore, cu un dar pentru Sf. Petru. S-a zvonit la Constantinopol că delegaţii papei ar accepta o declaraţie de "una şi două voinţe" (două datorită naturilor, una din cauza uniunii). Sf. Maximus a refuzat să creadă raportul. De fapt Petru i-a scris papei Vitalian (657-672) susţinând "una şi două voinţe, respectiv activităţi" şi adăugând citate trunchiate din duhovnici; dar explicaţia a fost nesatisfăcătoare, probabil din cauză că a fost doar o scuză pentru sprijinirea Modelului. În 663 Constans a venit la Roma, intenţionând să-şi stabilească reşedinţa, datorită lipsei de popularitate în Constantinopol, deoarece pe lângă trimiterea oamenilor la moarte şi proscrierea credinţei ortodoxe, l-a omorât şi pe fratele său Theodosius. Papa l-a primit cu toate onorurile cuvenite, iar Constans, care refuzase să confirme alegerea lui Martin şi Eugenius, a ordonat ca numele lui Vitalian să fie înscris printre dipticii din Constantinopol. Se pare că nu s-a făcut nici o menţionare a Modelului. Însă Constans nu a găsit Roma ca fiind agreabilă. După prădarea bisericilor, el s-a retras în Sicilia, unde a oprimat populaţia. A fost ucis în baia sa, în 668. Vitalian s-a opus cu tărie rebeliunii din Sicilia, iar Constantin Pogonatus, noul împărat, a găsit pace pe insulă la venirea sa. Nu pare că a avut vreun interes în privinţa Modelului, nici măcar nu a luat măsuri împotriva lui, dacă nu să-l abolească, fiind preocupat în întregime cu războiul cu  sarazinii până în 678, când a decis să convoace un consiliu general pentru a pune capăt la ceea ce el privea ca o ceartă între Biserica Romei şi Constantinopol. În acest sens, i-a scris papei Donus (676-78), care însă deja murise. Succesorul lui, Sf. Agatho a adunat un sinod la Roma şi a poruncit ca şi altele să se ţină în Vest. S-a ivit astfel o întârziere de doi ani, iar patriarhii eretici Theodor de Constantinopol şi Macarius de Antiohia l-au asigurat pe împărat că papa îi dispreţuia pe estici şi pe monarhul lor, şi că ei au încercat, dar fără succes, să obţină scoaterea numelui lui Vitalian dintre diptici. Împăratul a cerut ca cel puţin trei reprezentanţi să fie trimişi la Roma, cu 12 arhiepiscopi ori episcopi din vest şi patru călugări de la fiecare mănăstire grecească din vest, poate ca interpreţi. L-a trimis şi pe Theodor în exil, poate pentru că era un obstacol în calea reunirii.

Prima sesiune a celui de Al Şaselea Consiliu Ecumenic a avut loc în Constantinopol (7 Nov., 680), Constantin Pogonatus prezidând şi avându-i la stânga sa, la loc de onoare, pe delegaţii papali. Macarius de Antiohia a fost singurul prelat care a luat o poziţie favorabilă monothelitismului, fiind în consecinţă condamnat ca eretic (vezi MACARIUS de ANTIOHIA). Scrisorile Sf. Agatho şi a Consiliului Roman au insistat asupra deciziilor Consiliului Lateran, afirmând în mod repetat infailibilitatea Bisericii Apostolice. Aceste documente au fost aclamate în consiliu şi acceptate de Gheorghe, noul patriarh de Constantinopol şi subordonaţii lui. Macarius a făcut apel la ideile lui Honorius; şi după condamnarea lui, un pachet pe care l-a trimis împăratului a fost deschis, fiind găsite acolo scrisorile lui Sergius către Honorius şi ale lui Honorius către Sergius. Cum ele în cel mai bun caz erau similare Modelului, deja declarat eretic, era inevitabil ca ele să fie condamnate. Al cincilea consiliu era un exemplu în condamnarea scriitorilor răposaţi, care au murit în comunitatea catolică, dar Gheorghe a sugerat că răposaţii lui predecesori pot fi cruţaţi, şi doar învăţăturile lor anatemizate. Delegaţii ar fi putut salva numele lui  Honorius şi ar fi fost de acord, dar aveau, evident, directive de la Roma să nu ridice obiecţii la condamnarea lui dacă ar fi crezut de cuviinţă. Decretul dogmatic final conţine deciziile celor cinci consilii generale precedente, condamnă Ecthesis şi Modelul, iar pe eretici nominal, inclusiv pe Honorius, şi "salută cu mâinile ridicate" scrisorile papei Agatho şi ale consiliului său (vezi HONORIUS I, papă). Declaraţia pentru împărat, semnată de toţi episcopii, susţine că ei l-au urmat pe Agatho şi învăţătura apostolică. "Alături de noi a luptat prinţul apostolilor, şi pentru a ne îndruma l-am avut pe cel ce-i seamănă şi îi urmează la tron. Anticul oraş al Romei ţi-a rânduit o mărturisire dumnezeiască scrisă şi a cauzat apariţia zorilor dogmelor să se ridice prin credinţa apuseană. Iar cerneala luceşte, aşa cum prin Agatho, Petru cuvântă; iar tu, rege autocrat, ai fost alături de Preaputernicul care domneşte cu tine." O scrisoare către papă a fost şi ea semnată de toţi duhovnicii prezenţi. Împăratul a pus în aplicare decretul printr-un lung edict, în care se regăsesc deciziile consiliului, adăugând: "Acestea sunt învăţăturile glasurilor Evangheliei şi apostolilor, acestea sunt doctrinele sfintelor sinoade şi ale gurilor alese şi patriarhale; acestea au fost păstrate neprihănite de către Petru, stâncă a credinţei, căpetenie a apostolilor; în această credinţă trăim şi domnim." Scrisoarea împăratului către papă este plină de astfel de expresii; de pildă: "Slavă lui Dumnezeu, Cel ce face lucruri minunate, Cel ce a ţinut păzită credinţa printre voi. Pentru că de ce nu ar face astfel, prin acea piatră pe care El şi-a întemeiat Biserica, proorocind că porţile iadului, care-i vor înghiţi pe toţi ereticii, nu vor birui împotriva ei? Din ea, ca şi din sipetul raiului, cuvântul adevăratei mărturisiri a luat formă," etc. Însă Sf. Agatho, făptuitor al multor miracole, răposase, aşa că nu a mai primit scrisoarea, astfel că i-a revenit Sf. Leo al II-lea confirmarea consiliului. Astfel, estul şi vestul au fost unificate iarăşi, după o schismă incompletă şi deplorabilă.

S-ar părea că în 687 Iustinian al II-lea credea că al şaselea consiliu nu fusese pe deplin  aplicat, deoarece i-a scris papei Conon că a adunat delegaţii papali, patriarhii, mitropoliţii, episcopii, senatul şi oficialii civili şi reprezentanţii diverselor armate, făcându-i să semneze actele oficiale recent descoperite. În 711 tronul a fost ocupat de Philippicus Bardanes, care fusese elevul Abatelui Ştefan, discipolul "sau mai degrabă călăuza" lui Macarius din Antiohia. El i-a restaurat ca diptici pe Sergius, Honorius şi pe alţi eretici condamnaţi de consiliu; a ars actele (dar pe ascuns, în palat), l-a înlăturat pe patriarhul Cyrus, şi a exilat unele persoane care refuzaseră să subscrie la respingerea consiliului. El a căzut, pe 4 iunie 713, iar ortodoxia a fost restaurată de Anastasius al II-lea (713-15). Papa Constantin a refuzat să-l recunoască pe Bardanes. Patriarhul impus, Ioan al VI-lea, i-a scris o lungă scrisoare de scuze, explicându-i că s-a supus lui Bardanes pentru a împiedica rele mai mari, şi susţinând în multe cuvinte şefia Romei asupra Bisericii universale. Aceasta a fost ultima semnalare de monothelitism.

 

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate