Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Discutii Forum
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
Arta Crestina
Stiri
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

horizontal rule

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

 

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

 

EUTICHIANISMUL A fost o erezie din secolele 4 şi 5 începută de un călugăr pe nume Euthychus (378-452 d. Hr.). El a trăit în Constantinopole. Euthychus învăţa faptul că umanitatea lui Hristos era absorbită în divinitatea sa. El a fost condamnat şi destituit din Mănăstire în 448 d. Hr. şi apoi a fost în cele din urmă exilat la conciliul de la Calcedon din 451.

horizontal rule

 

Eutychianismul

Eutyches (4) şi Eutychianismul

 

Eutyches a fost un arhimandrit de la o mănăstire de lângă Constantinopole. Pentru 70 de ani (aşa cum a spus acesta papei Leo) a trăit o viaţă monastică, şi în cadrul a 30 din ei a prezidat peste cele 300 de călugări ai săi. El are un susţinător neclintit al părerilor şi conduitei lui Cyril de Alexandria, care a trimis acestuia, ca semn special de favor, o copie a Actelor conciliului de la Efes, 431 d. Hr. Prin care acesta a fost prima dată acuzat, ori de către Theodoret în Eranistes a sa, sau de fostul său amic, Eusebius de Dorylaeum, ori de Domnul de Antiohia, pare dificil de decis (cf. Hefele, ii. 319; Martin, 75-78); însă este clar că lui Eusebius i se datorează acuzaţiile definite aduse prima dată împotriva lui la Constantinopole în 448.

 

Flavian, care l-a succedat pe Proclus în 447 ca arhiepiscop, a convocat un sinod în Constantinopole pe 8 noiembrie, 448, pentru a considera câteva chestiuni dintre metropolitanul de Sardis şi doi dintre episcopii săi aprobatori. Eusebius de Dorylaeum a fost prezent, şi la concluzia acestuia s-a plâns că Eutyches a defăimat pe „sfinţii Părinţi şi pe sine, un om care niciodată nu a fost suspectat de erezie”, pretinzând că s-a pregătit să-l convingă pe Eutyches că a fost neadevărat faţă de credinţa ortodoxă. Flavian a ascultat în uimire, şi a sugerat că Eusebius ar trebui să discute mai întâi cu Eutyches punctele din dispută. Eusebius a răspuns că el a făcut deja aceasta însă fără succes; aceste, prin urmare, a implorat sinodul să îl convoace pe Eutyches înaintea lor, nu numai să-l determine să renunţe le părerile sale, dar să prevină răspândirea infecţiei mai departe. Doi deputaţi, un preot din 352 şi un diacon, au fost instruiţi să citească lui Eutyches plângerea, şi să-l invite să ia parte la sinod, care s-a întâlnit din nou pe 12 noiembrie. Eusebius a cerut mai întâi pentru recitirea a (a) primei scrisori a lui Cyril către Nestorius, (b) aprobarea scrisorii de către conciliul de la Efes, şi (c) scrisoarea lui Cyril către John de Antiohia; în al doilea rând, ca toţi cei prezenţi să-şi exprime acceptarea acestor documente ca expuneri adevărate a Crezului Nicean. Flavian şi episcopii prezenţi au acceptat aceste propuneri, şi s-a trimis mai apoi o rezoluţie în acest sens către cei absenţi pentru aprobarea şi semnătura lor. Sinodul şi-a profesat crezul în „Isus Hristos singurul Fiu născut din Dumnezeu, Dumnezeu şi om perfect, dintr-un suflet raţional şi trup subzistent, născut înaintea tuturor erelor, fără de început; din Tatăl conform Dumnezeirii, însă în aceste ultime zile de dragul nostru şi a mântuirii noastre s-a născut din Fecioara Maria, conform umanităţii; co-substanţial cu Tatăl, în privinţa Dumnezeirii Sale, şi co-substanţial cu mama, în privinţa umanităţii Sale”. „Noi mărturisim că Isus Hristos, după Întrupare, avea două naturi într-o singură Hypostasis şi într-o singură Persoană; un Hristos, un Fiu, un Domn. Oricine declară altfel, pe acela îl excludem din cler şi biserică” (Mansi, vi. 679). La a treia sesiune, 15 noiembrie, deputaţii au anunţat că Eutyches a refuzat să se înfăţişeze înaintea sinodului, presupunând că Eusebius era de mult duşmanul său, şi l-a calomniat în mod grosolan, căci el (Eutyches) a fost gata să încuviinţeze şi să subscrie faţă de declaraţiile sfinţilor Părinţi de la Nicea şi Efes. Anumite expresii folosite de ei erau, în opinia sa, greşeli; în astfel de cazuri el s-a îndreptat către Sfânta Scriptură, ca ghid mai sigur decât Părinţii. El s-a închinat la o natură, şi aceasta fiind natura întrupată a lui Dumnezeu. Citind dintr-o carte mică pe care a produs-o el, Eutyches, conform deputaţilor, a protestat mai întâi împotriva unei declaraţii fals atribuite lui, anume, că Logosul şi-a luat trupul Său din cer şi următoarea afirma incapacitatea sa de a găsi în scrierile Părinţilor crezul lor că Domnul nostru Isus Hristos a subzistat în două Persoane unite într-un singur Hypostasis; adăugând, că şi dacă avea să găsească astfel de declaraţie, el trebuie să decline în acceptarea ei, ca nefiind în Sfânta Scriptură. În crezul său, Cel care s-a născut din Fecioara Maria era Dumnezeu adevărat şi om adevărat, însă trupul Său nu era din substanţă asemănătoare cu a noastră. Eusebius a inserat apoi, „Aceasta este îndeajuns pentru a ne permite să luam măsuri împotriva lui Eutyches; dar să mai fie convocat şi a doua oară”. Doi preoţi ai fost trimişi să-i spună lui Eutyches că replicile sale au fost mari ofense; el trebuie să se prezinte şi să le explice, precum şi să se confrunte cu acuzaţiile aduse original împotriva lui. Aceştia au luat cu ei o notă care spunea că el a continuat să refuze să apară, era oarecum necesar să fie tratat conform legii canonice, şi că determinarea sa de a nu-şi părăsi celula a fost pur şi simplu o sustragere. În absenţa lor, Eusebius a adus o acuzaţie ulterioară. Eutyches, a declarat el, a scris şi circulat printre călugări o carte mică despre credinţă, la care el le-a cerut semnătura lor. Declaraţia era în mod evident o exagerare, însă a fost de importanţă suficientă pentru preoţi şi diaconi ca să poată fi trimisă de îndată la mănăstirile vecine pentru a se face cercetări. Între timp Mamas şi Theophilus s-au întors. Ei au raportat că au întâmpinat multe obstacole. Călugării de după uşa mănăstirii au afirmat că arhimandritul ar fi bolnav; unul Eleusinius s-a prezentat ca fiind reprezentantul lui Eutyches; şi s-a asigurat doar că scrisoarea, care o duceau ei, nu conţinea nici un mesaj greu sau secret încât ei şi-au procurat o audiere. La scrisoare Eutyches a răspuns că numai moartea îl va putea să-l facă să părăsească mănăstirea sa, şi că arhiepiscopul şi sinodul să facă ce doreau. La rândul său, el a dorit ca aceştia să ia o scrisoare; şi la refuzul lor el şi-a anunţat intenţia de a o trimite către sinod. Eusebius a izbucnit deîndată, „Oamenii vinovaţi au scuza pregătită; trebuie să-l aducem pe Eutyches aici împotriva voii lui”. Însă la dorinţa lui Flavian, doi preoţi (Memnon şi Epiphanius) şi un diacon (Germanus) au fost trimişi pentru a face un alt efort. Ei au dus o scrisoare care îi cerea lui Eutyches să nu silească sinodul să pună în vigoare cenzura canonică, şi l-au convocat înaintea lor cu două zile mai târziu (17 noiembrie). Sinodul s-a întâlnit pe 16 noiembrie. În cadrul sesiunii, s-a adus informaţia către Flavian că anumiţi călugări şi diaconi, prieteni ai lui Eutyches, şi Abraham, arhimandrit al unei mănăstiri vecine, au cerut o audiere. Ei au fost admişi de îndată. Abraham a informat pe arhiepiscop că Eutyches era bolnav, şi că l-a deputat pe el să vorbească în locul lui. Replica lui Flavian a fost paternală şi conciliantă. El a regretat starea de boală a lui Eutyches, şi înaintea celor prezenţi, a exprimat bunăvoinţa lor de a aştepta până se va însănătoşii. „Să-şi amintească”, a continuat el, „că el nu vine între străini, ci între oameni care l-ar primi cu afecţiune părintească şi frăţească, din care mulţi îi sunt prieteni ai săi. El a îndurerat pe mulţi, şi trebuie să se apere. Cu siguranţă că dacă a putut să-şi lase retragerea sa atunci când Nestorius a primejduit credinţa, el ar face tot la fel de mult când propria sa ortodoxie este chestionată. El nu trebuie decât să recunoască şi să-şi anatemizeze eroarea sa, şi trecutul va fi iertat. În privinţa viitorului, el trebuie să ne dea asigurarea că va învăţa doar conform doctrinelor Părinţilor”. Arhiepiscopul a încheiat cu cuvintele semnificativ e: „Voi (călugării) ştiţi zelul acuzatorului lui Eutyches. Chiar focul pare pentru el rece în comparaţie cu zelul său aprins pentru religie. Dumnezeu ştie că l-am înduplecat să înceteze; însă, aşa cum a persistat el, ce am putut face eu? Credeţi că aş avea vreo dorinţă să vă distrug, şi nu mai degrabă să vă aduc laolaltă? Actul unui duşman este de împrăştiere, însă actul unui părinte este de a aduna”.

 

A cincia sesiune s-a deschis pe 17 noiembrie, şi ca rezultat al deliberărilor sale, Eutyches a fost informat că avea să fie aşteptat pe 22 noiembrie, şi, dacă refuza să apară, avea să fie privat de funcţiile sale clerice şi de demnitatea monastică. O a şasea sesiunea a avut loc pe 20 noiembrie, şi s-a căzut de acord că Eutyches trebuia să fie însoţit în lunea care urma de patru prieteni. Eusebius a spus că atunci când Mamas şi Theophilus l-au vizitat pe Eutyches, arhimandritul a folosit expresii care nu sunt raportate celor 353 către sinod, dar care aruncau multă lumină asupra opiniilor sale. La solicitarea episcopilor, Theophilus a narat ceea ce a avut loc. Eutyches, spunea el, a dorit să argumenteze cu ei, şi în prezenţa a câţiva din călugării săi a pus următoarele întrebări: „Unde este în Sfânta Scriptură vreo menţiune de două naturi? Care dintre Părinţi a declarat că Dumnezeu Cuvântul are două naturi?” Mamas a răspuns că argumentul din tăcere era insuficient, „Cuvântul omoousioV nu apare în Sfânta Scriptură; noi îl datorăm definiţiilor Părinţilor. Şi în mod similar le datorăm afirmaţia celor două naturi”. Theophilus a întrebat apoi pe Eutyches dacă crede că Dumnezeu Cuvântul era „perfect (teleioV) în Hristos”, şi „Crezi că omul făcut trup a fost totodată perfect (în El)?” El a răspuns, „Da” la ambele, după care Theophilus a îndemnat, „Dacă Hristos este Dumnezeu perfect şi om perfect, atunci aceste perfecte (naturi) formează un singur Fiu. Nu ai admite că Fiul constă din două naturi?” Eutyches a răspuns: „Să mă păzească Dumnezeu să spun că Hristos constă din două naturi, sau să fac dispută despre natura lui Dumnezeu. Fie ca sinodul să mă demită, sau să facă ce vor vrea. Eu mă ţin tare prin credinţa pe care am primit-o”. Mamas a dovedit adevărul acestui raport, adăugând că ceea ce a dus la discuţie era o remarcă a lui Eutyches: „Dumnezeu Cuvântul a devenit trup pentru a restaura natura umană decăzută”, şi întrebarea pe care acesta (Mamas) i-a pus-o: „Prin ce natură, dar, este această natură umană luată şi restaurată?” Flavian a întrebat în mod natural de ce nu a fost raportată mai înainte conversaţia aceasta: a fost un răspuns neconvingător însă total Oriental ca să replice: „Pentru că am fost trimişi, nu ca să-l întrebăm pe Eutyches despre credinţa sa, ci să-l convocăm la sinod. V-am dat răspunsul la punctul de mai apoi. Nimeni nu ne-a întrebat de primele, şi prin urmare am fost liniştiţi”.

 

A şaptea şi ultima, şi cea mai grea, sesiune s-a întâlnit pe 22 noiembrie. Eutyches s-a prezentat în cele din urmă, însoţit de o mulţime de soldaţi, călugări şi alţii, care au refuzat să-l lase pe acesta să între până s-au asigurat că el avea să plece la fel de liber precum a intrat. O scrisoare de la împărat (Theodosius II) a fost prezentată. „Doresc”, spunea aceasta, „pacea bisericii, şi aderenţa paşnică la doctrinele ortodoxe ale Părinţilor de la Nicea şi Efes. Şi pentru că ştiu că Florentius patricianul este un om aprobat în credinţă, doresc ca el să fie prezent la sesiunile unui sinod care trebuie să se preocupe cu materiile credinţei”. Sinodul a primit scrisoare cu strigăte, „Trăiască împăratul! Credinţa lui e mare! Trăiască piosul nostru, ortodox, mare preot şi împărat (tw arcierei basilei)”. Florentius a fost condus la locul lui, acuzatorul (Eusebius) şi acuzatul (Eutyches) şi-au luat locurile lor, şi sesiunea a început prin recitalul tuturor hârtiilor în discuţie. Scrisoarea lui Cyril către John de Antiohia a fost din nou citită, în care apar următoarele: „Noi mărturisim pe Domnul nostru Isus Hristos. . . co-substanţial cu Tatăl, conform Dumnezeirii, şi co-substanţial cu noi conform umanităţii sale; căci o uniune a celor două naturi a fost făcută; prin urmare mărturisim un singur Hristos, un Fiu, un Domn. Şi în acord cu percepţia uniunii neconfundate (thn thV asugcutou enwsewV ennoian), noi mărturisim că Sfânta Fecioară qeotokoV, pentru că Dumnezeu Cuvântul a fost făcut trup, şi a devenit om unit cu Sine prin concepţia templului luat de la ea”. Eusebius a exclamat, „Cu certitudine că Eutyches nu recunoaşte aceasta; el nu a crezut niciodată aceasta, însă a învăţat exact opusul către oricine venea la el”. Florentius a dorit ca Eutyches să fie întrebat dacă a afirmat aceste documente sau nu. Eutyches a fost interogat; şi când arhiepiscopul a pus simpla întrebare: „Mărturiseşti că Hristos este din două naturi?” Eutyches a răspuns, „Nu am presupus măcar vreodată să fac vreo dispută despre natura Dumnezeului meu; că El este consubstanţial cu noi eu nu am spus-o niciodată. Admit cu dragă inimă că Sfânta Fecioară este consubstanţială cu noi, şi că Dumnezeul nostru a fost născut din trupul ei”. Flavian, Florentius, Basil de Seleucia, şi alţii, au făcut presiuni asupra lui „Dacă admiţi că Maria este consubstanţială cu noi şi că Hristos a luat umanitatea Sa de la ea, prin urmare rezultă că El, conform umanităţii Sale, este consubstanţial cu noi”. Eutyches a răspuns: „Eu nu spun că trupul omului a devenit trupul lui Dumnezeu; însă când vorbim de un trup uman al lui Dumnezeu spun că Domnul a devenit trup din Fecioară. Dacă doriţi să adaug că trupul său e consubstanţial cu al nostru, o voi face; însă eu nu pot folosi cuvântul consubstanţial într-o astfel de manieră încât să neg faptul că El este Fiul lui Dumnezeu”. Replica lui Flavian a fost: „Vei admite aceasta prin atunci prin constrângere, nu pentru că este crezul tău”. În final, sinodul a dorit ca Eutyches să facă o explicare deplină, şi să pronunţe o anatemă asupra opiniilor opuse faţă de documentele care au fost recitite. Eutyches a răspuns că o va face, dacă sinodul o dorea, ca să folosească limbajul (adică, consubstanţial cu noi, şi din două naturi) care, în opinia sa, era foarte mult deschisă chestionării; „dar”, a adăugat el, „în măsura în care eu nu găsesc un astfel de limbaj nici în Sfânta Scriptură sau în scrierile Părinţilor, trebuie să declin în a pronunţa o anatema asupra acelora care nu o acceptă, ca nu cumva în a face aceasta eu să anatemizez Părinţii”. Florentius a întrebat: „Recunoşti tu două naturi în Hristos, şi consubstanţialitatea Sa cu noi?” „Cyril şi Athanasius”, a răspuns Eutyches, „vorbesc de două naturi înaintea uniunii, dar de o natură după uniune”. „Dacă nu admiţi două naturi după uniune”, a spus Florentius, „vei fi condamnat. Oricine refuză formula ‚a două naturi’ şi expresia ‚două naturi’ este neortodox”; la care sinodul a răspuns cu un singur glas, „Ai să primească aceasta sub constrângere (ca Eutyches) nu înseamnă a o crede. Trăiască împăratul!” Sentinţa a fost pronunţată: „Eutyches, fost preot şi arhimandrit, s-a dovedit a fi afectat de erezia lui Valentinus şi Apollinaris, şi a refuzat – în ciuda indemnului nostru – să accepte adevărata credinţă. Prin urmare noi, deplângând perversiunea sa, am decretat, prin Domnul nostru Isus Hristos, blasfemiat de el, ca să fie exclus din toate funcţiile preoţeşti, de la comuniunea noastră, şi din primatul mănăstirii sale”. Excomunicare a fost pronunţată asupra tuturor care în 354 s-ar întovărăşi sau ar fi complice cu el, şi sentinţa a fost semnată de 32 (?28) episcopi şi 23 arhimandriţi. Eutyches a părăsit camera conciliului mormăind un apel la Roma.

 

Călugării s-au adunat în jurul lui Eutyches, şi influenţa asupra ministrului Chrysaphius, finul său, a fost exercitată în dreptul său. Eutyches însăşi a scris împăratului şi la mulţi dintre episcopi, şi a plasat note despre Constantinopole, protestând împotriva sentinţei şi justificându-şi învăţătura. Dintre scrisorile sale, cea mai importantă este către papa Leo. În aceasta el îl acuză pe Eusebius că a acţionat la îndemnul Satanei, nu în interesele ortodoxiei, ci cu intenţia de a-l distruge. El repetă că nu a putut consimţi faţă de cererile sinodului, să recunoască două naturi în Hristos, şi să anatemizeze pe toţi care se opuneau acestei doctrine, pentru că Athanasius, Gregory, Julius, şi Felix au respins expresia „două naturi”, el însuşi fără să aibă vreo dorinţă de a mai adăugă la crezul de la Nicea sau Efes, nici să definească prea particular natura lui Dumnezeu Cuvântul. El adaugă că a dorit ca sinodul să aducă materia înaintea papei, promiţând să se supună deciziei sale; însă dacă nu s-a oferit aceasta, el, fiind în mare pericol, implora de acum pe papă să-i dea o judecată fără prejudiciu, şi să-l protejeze.

 

Flavian, în partea sa, a circulat decretul excomunicării. El a însărcinat pe călugări să-l asculte, şi l-a comunicat împăratului, papei, şi episcopilor provinciali. Interviurile sale cu împăratul au fost marcate de mare suspiciune din partea acestuia din urmă; şi scrisoarea sa către Leo a fost împiedicată de cea a lui Eutyches şi o a doua a fost solicitată înainte ca papa să fie satisfăcut. Leo eventual a dat lui Eutyches răspunsul său în celebrata Epistola Dogmatica ad Flavianum.

 

Favoarea curţii inclina spre Eutyches; şi în partea timpurie din 449 împăratul a numit o comisie care să examineze o acuzare de falsificare a actelor sinodului târziu de la Constantinopole, oferit de Eutyches împotriva lui Flavian. Nici o astfel de falsificare nu s-a dovedit, şi comisia n-a avut nici o şansă decât să confirme sentinţa pronunţată de sinod; însă s-a avansat o agitare, care a avut roade ale cele mai mari mizerii.

 

Un conciliu era deja convocat de către împărat să se întâlnească la Efes. Eutyches şi Dioscorus, patriarh de Alexandria, l-au solicitat, şi poziţia lor a fost susţinută de Chrysaphius. Convocarea imperiale au fost în numele lui Theodosius II şi Valentinian III, şi era datat 39 mai 449. Aceasta declara cauza convocării a fi îndoielile şi disputele care au apărut cu privire la credinţă; aceasta îl invita pe Dioscorus să se prezinte cu zece metropolitani şi zece episcopi la Efes pe 1 august; şi invitaţia se extindea faţă de alţi episcopi, Theodoret de Cipru (Kars) fiind scutit dacă nu chiar special convocat de conciliu.

 

Sinodul „Latrocinium”, sau „Sinodul Hoţ”, aşa cum au fost învăţaţi urmaşii să-l numească de către Leo, s-a întâlnit pe 8 august 449. „Flavian a fost prezentat ca opresor şi Eutyches ca o victimă, şi teribilă a fost ziua în care acesta s-a deschis. Adevărata credinţă a primit în Est un şoc în urma căruia nu s-a mai recuperat complet niciodată de atunci. Biserica a mărturisit separarea sa de naţiunile care nu s-au mai întors la ea, şi probabil nu o vor face niciodată” (Martin). Leo nu era prezent decât prin trimişii lui, care au adus faimosul volum, sau scrisoare doctrinară, către Flavian, şi scrisori către împărat, arhimandriţi, conciliu şi alţii. În scrisoarea sa către Theodosius (13 iunie, 449) Leu şi-a exprimat regretul că „nechibzuitul bătrân” (Eutyches) nu a renunţat la opiniile condamnate de sinodul de la Constantinopole, şi sugerează dorinţa sa ca arhimandritul să fie primit din nou dacă îşi va ţine promisiunea faţă da papă, şi să corecteze ceea ce era eronat în părerile sale. În scrisoarea către Pulcheria (aceiaşi dată), papa îl consideră pe Eutyches că a căzut în eroarea sa „prin dorinţa de cunoaştere mai degrabă decât prin nelegiuire”; către arhimandriţii din Constantinopole el declară convingerea sa că ei nu împărtăşesc vederile lui Eutyches, şi îi îndeamnă să se comporte tandru cu el dacă va renunţa la eroarea sa; către sinod el citează confesiunea Sf. Petru, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu” (Matei 16:16) drept credinţă întruchipată în cele două naturi, şi argumentează că dacă Eutyches ar fi înţeles aceste cuvinte, el nu s-ar fi abătut de la calea adevărului. În majoritatea acestora Leo se referă la volum ca unul care conţine învăţătura dreaptă a bisericii.

 

Un sinod stigmatizat drept „o bandă de tâlhari” nu prea ar fi permis recitalul unui document condamnator al lui Eutyches, omul care şi-au pus ei în plan să-l achite. Acesta a fost prezentat, dar a fost pus pe raft.

 

Pentru istoria sinodului, în relatarea sa despre Eutyches, vezi DIOPSCORUS. Lumea creştină a fost ruptă în bucăţi de procedurile sale. Egiptul, Tracia şi Palestina s-au clasat cu Dioscorus şi împăratul; Siria, Pont, Asia, Roma, au protestat împotriva tratamentului lui Flavian şi a achitarea lui Eutyches. Dioscorus l-a excomunicat pe Leo, Leo pe Dioscorus. Theodosius a aplaudat şi confirmat deciziile sinodului într-un decret care îl denunţa pe Flavian, Eusebius şi alţii drept Nestoriani, a interzis înălţarea urmaşilor lor la rang episcopal, i-a destituit dacă erau deja episcopi, şi i-a alungat din ţară. Leo a scris împăratului Theodosius, către bisericii de la Constantinopole, şi către arhimandriţii anti-Eutychiani. El a cerut un conciliu general.

 

Încăierarea a fost brusc liniştită de moartea lui Theodosius (iulie 450). Sub Marcian ortodoxia a triumfat din nou: „Eutychianismul, precum Nestorianismul, a fost cucerit” (Leo). Marcian a încuviinţat deodată şi cordial faţă de cererea papei pentru un conciliu. Anatolius a convocat un conciliu de astfel de episcopi, arhimandriţi, preoţi şi diaconi care erau la Constantinopole, şi în prezenţa împuterniciţilor Romani a subscris volumul, şi, împreună cu întreaga adunare, l-a anatemizat pe Eutyches, Nestorius, şi urmaşii lor. Dorinţa lui Leo după un conciliu nu mai era acum atât de urgentă. Pericolul trecuse. Eutychianismul şi Nestorianismul au fost anatemizate; propriul său volum a fost pretutindeni acceptat; de o mai mică importanţă, în opinia sa, a fost întrebarea practică, cum să reconcilieze cel mai bine şi mai rapid pe cei ce se pocăiesc şi să pedepsească pe cei 355 încăpăţânaţi. Războiul din Vest, invazia Galiei de către Attila, avea să-i prevină pe episcopii din Vest să frecventeze un conciliu în Italia, unde el dorea să fie. Nestorianismul era încă puternic printre episcopii din Siria, şi ar fi înclinat fără îndoială părerile multora, dacă s-ar fi ţinut un conciliu în Est, aşa cum a dorit împăratul. El s-a temut că oamenii care s-ar uni pentru condamnarea Eutychianismului aveau să găsească mijloace pentru un triumf al Nestorianismului asupra ortodoxiei. Dar, în privinţa convingerilor împăratului, el a consimţit să trimită reprezentanţi la viitorul conciliu, în timp ce a îndemnat să nu se permită nici o discuţie proaspătă referitor la faptul dacă Eutyches era eretic sau nu, sau dacă Dioscorus a judecat drept ori nu, ci acea dezbatere să se bazeze pe vecinătatea din Constantinopole, şi să se pună un alt stareţ ortodox la capul mănăstirii lui.

 

Al patrulea mare conciliu al bisericii s-a întâlnit la Calcedon pe 8 octombrie, 451. Pentru istoria sa generală vezi DIOSCORUS. În timpul primei sesiuni secretarii au citit documentele descriptive ale introducerii lui Eutyches la sinodul din Efes (Latrocinium) şi citirea hârtiei lui. La cuvintele ce atribuie lui Eutyches declaraţia, „Cel de-al treilea conciliu general (acela din Efes, 431) a interzis direct orice adăugire la Crezul Nicean”, Eusebius de Dorelaeum a exclamat, „Aceasta este neadevărat”. „Veţi găsi aceasta în patru copii”, a replicat Dioscorus. Diogenes de Cyzicus a îndemnat că Eutyches nu a repetat Crezul Nicean aşa cum era el; pentru al doilea conciliu general (Constantinopole 381) a adăugat cu certitudine (împotriva lui Apollinarius şi Macedonius) la cuvintele „El a fost întrupat”, cuvintele „din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, deşi el a considerat aceasta o explicaţie mai degrabă decât o adăugire; însă episcopii egipteni prezenţi au negat (cum a făcut şi Cyril anterior) vreo astfel de versiune revizuită a confesiunii Nicene şi au salutat cuvintele lui Diogenes cu o mare dezaprobare. Cuvinte înfuriate au fost din nou schimbate când cititorul a continuat: „Eu (Eutyches) îi anatemizez pe toţi care spun că trupul Domnului nostru Isus Hristos a venit din ceruri”. „Adevărat”, a întrerupt Eusebius, „dar Eutyches nu ne-a spus niciodată de unde a luat Hristos umanitatea Sa”; şi Diogenes şi Basil de Seleucia au afirmat că Eutyches, deşi a fost presat în acest punct la Constantinopole, a refuzat să vorbească. Dioscorus acum, şi către onoarea sa, a protestat: „Fie ca Eutyches nu numai să fie pedepsit, ci şi ars, dacă a spus opinii heterodoxe. Eu mă îndeletnicesc doar să păstrez credinţa Catolică, nu a vreunui om individual”; şi apoi s-a întors la Basil pentru că a spus un lucru la Constantinopole şi altul la Efes. „Aşa am făcut”, a pledat Basil, „din teamă faţă de majoritatea. Înaintea unui tribunal de magistraţi aş fi rămas ferm chiar până la martiraj; însă nu am îndrăznit să mă opun (unui tribunal al) Părinţilor (sau episcopilor)”. Această pledare pentru iertare a fost adoptată de ceilalţi. „Da, cu toţi am păcătuit (le Efes); cu toţi implorăm iertare”.

 

La a 4a sesiune (17 octombrie) 18 preoţi anti-Eutychiani şi arhimandriţi, conduşi de Faustus, au fost admişi. Ei au pus întrebări despre o petiţie adresată lui Marcian anterior deschiderii conciliului, de Carosus şi alţi Eutychiani, care s-au numit pe sine arhimandriţi. Faustus a răspuns că numai doi dintre petiţionari (Carosus şi Dorotheus) erau arhimandriţi, restul erau oameni care trăiau în mănăstiri sau nu erau cunoscuţi lor. Comisarii imperiali au poruncit ca toţi împreună cu Carosus să fie convocaţi. Douăzeci au venit, apoi s-a citit petiţia. Era un apel pasionat către împărat de a prevenii o izbucnire a schismei, de a convoca un conciliu, şi între timp a interzis expulzarea vreunui om din biserica mănăstirea sau chilia sa. Într-un al doilea document Eutychianii s-au scuzat că nu au fost prezenţi anterior, pe motiv că împăratul le-a interzis-o. „Împăratul”, începea aceasta, „i-a asigurat că la conciliu să fie doar stabilit crezul de la Nicea, şi că nimic să nu mai fie preluat anterior de aceasta”. Aceasta îndemna precum condamnarea lui Dioscorus ar fi fost inconsistentă cu promisiunea imperială; el şi cu episcopii săi să fie din nou chemaţi la conciliu, şi schisma prezentă avea să fie înlăturată. Dacă nu, ei declarau că nu ar mai ţine comuniune cu oamenii care se opuneau crezului celor 318 Părinţi de la Nicea. Pentru a-şi dovedi propria ortodoxie ei şi-au adăugat semnăturile la acel crez şi la canonul de la Efes care îl confirma. Aetius, arhidiacon de Constantinopole, a reamintit acestor petiţionari că disciplina bisericii cerea călugărilor să accepte din partea episcopilor instrucţiuni în materii de credinţă. În numele conciliului el a cerut, „Încuviinţaţi la decizia lor sau nu?” „Eu rămân fidel crezului de la Nicea”, a răspuns Carosus; „condamnă-mă şi trimite-mă în exil… Dacă Eutyches nu crede ceea ce crede biserica Catolică, acesta să fie anateme”. Apelul lui Faustus şi a altor arhimandriţi anti-Eutychiani către împărat a fost poruncit să fie citit. Arhimandritul Eutychian Dorotheus a afirmat imediat ortodoxia lui Eutyches. Comisionarii au replicat, „Eutyches învaţă că trupul Răscumpărătorului nu este de aceiaşi substanţă ca a noastră. Ce spuneţi voi la asta?” Dorotheus a evitat un răspuns direct prin a cita limbajul crezului Constantinopolitan în această formă, „Întrupat din Fecioară şi făcut om”, şi interpretând aceasta într-un sens anti-Nestorian; însă a declinat să ateste limbajul folosit în acest punct de Leo în volumul său. Comisionarii erau acum în punctul de a emite judecata, când Eutychianii au afirmat că împăratul le-a promis acestora o oportunitate de dezbatere cinstită cu oponenţii lor în prezenţa sa. Era necesar să se stabilească adevărul acesta, şi întâlnirea din 17 octombrie s-a încheiat. Pe 20 octombrie conciliul s-a întâlnit din nou. Alexander, preotul şi periodutes („vizitator”, vezi Suicer, Theosaur i.n.), care a fost delegat să vadă că împăratul informa conciliul că el şi decurionul John au fost trimişi de împărat către călugări, cu un mesaj care avea în vedere ca el (împăratul) să se considere capabil dintre cei 356 să decidă punctul în dispută, care de altfel nu ar fi convocat un conciliu. „Vă însărcinez acum”, continua împăratul, „să luaţi parte la conciliu şi să aflaţi de la aceştia ceea ce nu ştiţi încă. Căci ceea ce decide sfântul conciliu general, aceea voi urma, pe aceea mă bazez şi cred”. Limbajul imperial a fost salutat cu mari aclamaţii. Eutychianilor li s-a permis o consideraţie de 30 de zile, după care, dacă rămâneau nesupuşi, aveau să fie privaţi de rangul eclesiastic şi de oficiu. Din corespondenţa lui Leo (Epp. 136, 141, 142) s-ar părea că Carosus şi Dorotheus au persistat în vederile lor şi au fost izgoniţi de Marcian din mănăstirea lor. Pe 22 octombrie, în a 5a sesiune, memorabila „definiţie a credinţei asupra căreia s-a căzut de acord la conciliul de la Calcedon” a fost recitită şi primită cu strigăt unanim, „Aceasta e credinţa Părinţilor; aceasta e credinţa Apostolilor. Cu toţi încuviinţăm la ea. Cu toţi credem astfel”. Aceasta a fost semnată de metropolitan şi de comisionarii imperiali. După declararea suficienţei crezului înţelept şi salvator” de la Nicea şi Constantinopole, în măsura în care acel crez învăţa „complet doctrina perfectă cu privire la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi explica pe deplin Întruparea Domnului către cei care au primit-o credincios”, continuă prin a admite că unii „îndrăznesc să corupă misterul Întrupării Domnului, alţii (adică Eutychianii) aduc o confuzie şi amestec (sugcusin kai krasin), şi îşi imaginează absurd natura trupului şi Dumnezeirea a fi una, şi învaţă doctrina monstruoasă că natura Divină a Singurului născut a fost un co-amestec capabil de suferinţă… Prin urmare conciliul prezent cel sfânt, mare şi oecumenic… a adăugat pentru confirmarea doctrinelor ortodoxe, scrisoarea lui Leo scrisă către Flavian pentru înlăturarea opiniilor rele (kakonoia) a lui Eutyches. Căci aceasta este îndreptată împotriva celor care încearcă să redea misterul Întrupării într-o dualitate de Fii; aceasta îi respinge din congregaţia sacră pe cei care îndrăznesc să spună că Divinitatea Singurului născut este capabilă de suferinţă; aceasta este opusă acelora care îşi imaginează un amestec sau confuzie a două naturi a lui Hristos; îi înlătură pe cei care îşi imaginează că forma unui rob care a fost luată de El de la noi este de o substanţă cerească sau de alt fel; şi aceasta îi condamnă pe cei care vorbesc de două naturi ale Domnului înaintea uniunii, şi simulează una după uniune… Noi prin urmare”, era concluzia, „urmând pe sfinţi Părinţi, cu un consens învăţăm pe oameni să mărturisească unul şi acelaşi Fiu, un Domn Isus Hristos; acelaşi perfect în Dumnezeire şi totodată perfect în umanitate: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, de suflet şi trup raţional; consubstanţial cu Tatăl conform Dumnezeirii, şi consubstanţial cu noi conform umanităţii; în toate lucrurile ca noi dar fără de păcat; născut înaintea tuturor erelor din Tatăl conform Dumnezeirii, şi în aceste ultime zile, pentru noi şi mântuirea noastră, născut din Maria, Fecioara Mamă a lui Dumnezeu, conform Umanităţii; unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singurul născut, să fie recunoscut în două naturi, inconfundabil, de neschimbat, indivizibile, inseparabile (en ono fusesin asugcutwV, atreptwV, adiairetwV, acwristwV gnwrizomenon), distincţia dintre naturi nefiind înlăturată de uniune, ci mai degrabă proprietatea fiecărei naturi fiind păstrată, şi contribuind într-o persoană şi un hypostasis, nu împărţită sau divizată în două persoane, ci unul şi acelaşi Fiu şi Singur născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Isus Hristos, cum au declarat profeţii de la început cu privire la El, şi Domnul Isus Hristos Însăşi ne-a învăţat, şi crezul sfinţilor Părinţi a fost transmis nouă”. „Scriind, compunând, inventând, sau învăţând oricare alt crez” era declarat nelegitim, cu pedepse: „episcopii şi clerul aveau să fie destituiţi, călugării şi laicii anatemizaţi”.

 

Pe 25 octombrie Marcian, însoţit de Pulcheria şi curte, au deschis şi închis a şasea sesiune. În adresarea sa el a explicat că a apărut în persoană, precum Constantine dinaintea lui, nu spre a intimida şi a silii pe careva, ci să întărească şi să confirme credinţa: eforturile şi rugăciunile sale au fost în acelaşi sens direcţionate către un final, ca toţi să fie una în adevărata doctrină, să ţină aceiaşi religie, şi să onoreze adevărata credinţă Catolică. Arhidiaconul Aetius a recitat în prezenţa sa confesiunea de credinţă aprobată la sesiunea anterioară, şi când împăratul a întrebat dacă aceasta exprima opinia tuturor, strigăte s-au auzit din toate părţile, „Acesta e crezul nostru al tuturora! Suntem unanimi, şi am semnat aceasta unanim! Cu toţi suntem ortodocşi! Acesta e crezul Părinţilor; acesta e crezul Apostolilor; acesta e crezul ortodocşilor; acest crez a salvat lumea! Trăiască Marcian, noul Constantine, noul Paul, noul David! Trăiască Pulcheria, noua Elenă!”

 

Edictele imperiale au urmat rapid după încheierea conciliului (1 noiembrie). Unu, datat 13 martie 452, a fost în special direcţionat împotriva Eutychianilor. Ei au persistat în diseminarea „nebuniei” lor în ciuda conciliului şi a împăratului. Marcian i-a avertizat că nesupunerea lor avea să fie aspru pedepsită; şi pe 28 iulie, Eutychianii şi Apollinarienii au fost privaţi de preoţii lor şi li s-au interzis să ţină întâlniri sau să trăiască împreună în mănăstiri; ei aveau să fie consideraţi incapabili de moştenirea proprietăţii sub un testament sau o proprietate născocită către co-simpatizanţii lor; şi aveau să fie socotiţi nepotriviţi pentru serviciul militar: Preoţii Eutychiani care au ieşit din postul lor în biserică şi călugării din propria mănăstire a lui Eutyches au fost alungaţi de pe teritoriul Roman. Scrierile lor aveau să fie arse, şi compozitorul şi circulatorul unor astfel de lucrări avea să fie pedepsit cu confiscarea bunurilor şi cu exil. Dioscorus şi Eutyches au fost exilaţi, însă ultimul a murit probabil înainte ca sentinţă să se pună în efect.

 

„Cu nici unul din cei care au fost autorii ereziilor dintre creştini nu a fost blasfemia prima intenţie; şi nici nu au căzut de la adevăr într-un sens de a dezonora Divinitatea, ci mai degrabă de la o idee pe care au întreţinut-o, că el ar trebui să facă îmbunătăţiri în privinţa predecesorilor săi prin a susţine cutare şi cutare doctrine”. Aceste cuvinte ale istoricului bisericesc Evagrius (i. 11) urmează relatarea sa a celui de-al doilea (adică Hoţ) sinod de la Efes, care l-a restaurat pe Eutyches. Ei exprimă credinţa celor 357 de o minte pregătită juridic în cadrul a mai puţin de 100 de ani după evenimentele în discuţie, şi sunt reproduşi în substanţă de „judiciosul” Hooker (Eccl, Pol. v. c. 52). Cyril „a oferit instanţe în acest trup şi suflet de om nu mai departe decât să accentueze prin exemplu împotriva lui Nestorius, că o substanţă vizibilă şi invizibilă, mortală sau nemuritoare, poate că unite pot face o persoană”. Eutyches şi urmaşii lui au luat aceste cuvinte ale lui Cyril „de parcă ar fi fost curentul său de a învăţa, că la fel ca în noi trupul şi sufletul, tot aşa şi în Hristos Dumnezeu şi om fac doar o singură natură… El a devenit nesănătos (în crez) prin a nega diferenţa care încă a continuat între una şi cealaltă natură”. Aceasta era „reală, deşi care greşea cu reverenţă” ce l-a dus, în prima instanţă, să-şi deschidă opiniile. „Mintea sa îngustă, întărită de izolare, şi sălbăticită de încântarea hărţuitoare” (Bright) nu era în nici o stare în ziua judecării sale înaintea sinodului de la Constantinopole pentru a percepe spre ceea ce conduceau logic învăţăturile sale, nici ca să accepte calificările sau parafrazările oferite în mod domol. El a murit, însă Eutychianismul tot mai există (Pusey, Councils of the Church, p. 25). Acesta nu a cedat şi nu va ceda vreodată faţă de edictele precum cele ale lui Marcian. Adevărata credinţă a fost definită de marele conciliu care s-a opus atât acestuia cât şi Nestorianismului. „Trebuie să menţinem prudent un curs de mijloc, evitând atât acea distragere de Persoane, în timp ce Nestorius s-a dus, precum şi cea din urmă confuzie a naturilor, care l-a înşelat pe Eutyches” (Hooker). [MONOPHYSITISM.]

horizontal rule

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

 

 [Apasă aici pentru detalii]

horizontal rule

Ce este nou?

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate