Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetică
 

 

 

Mai 2006
Caută în site
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Eseuri Creştine
Umor
Mărturisiri
Proiectul Betania
Pagina Femeii
Mass-Media
Ştiri
Lectură Creştină
Poşta Redacţiei

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

horizontal rule

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

 

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

 

Albigenzii - pe care îi tratăm în această lună - au fost un grup de creştini situaţi în sudul Franţei (numiţi după oraşul Albi) care predicau împotriva putrezirii pe care ei o percepeau a fi epidemică în biserica mai mare. Această eroare învăţa că existau în fond doi dumnezei: dumnezeul bun al luminii la care se făcea de obicei referire cu Isus în Noul Testament şi dumnezeul întunericului şi al răului asociat adesea cu satan şi „Dumnezeul Vechiului Testament”.

horizontal rule

Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu,

o puteţi face pe adresa misiunii.

 

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

sus

horizontal rule

Albigenzii

 

O erezie din vremea evului mediu care s-a dezvoltat în oraşul Albi din sudul Franţei. Această eroare învăţa că există doi dumnezei: cel bun al luminii la care se făcea referire de obicei ca Isus în Noul Testament şi cel al întunericului şi al răului asociat cu satan şi „Dumnezeul Vechiului Testament”. Tot ce era material era considerat rău inclusiv trupul care a fost creat de satan. Sufletul, creat de dumnezeul bun, era întemniţat în trupul rău şi mântuirea era posibilă numai prin trăirea sfântă şi prin facerea de fapte bune. La moarte, dacă persoana a fost destul de spirituală, mântuirea avea să vină la credincios. Dar dacă persoana nu a fost destul de bună, el este reîncarnat într-un animal sau alt om. Albigenzii au negat învierea trupului din moment ce aceasta era considerată rea.

 

Albigenzii au învăţat că Isus era Dumnezeu dar că El a fost om numai cât a fost pe pământ. Această erezie învăţa şi faptul că biserica Catolică din acea vreme era coruptă de puterea şi bogăţia ei. Ascetismul şi umilinţa lor comparat cu afluenţa mare a clerului a ajutat la producerea de mulţi convertiţi la mişcarea evanghelică.

 

Existau două tipuri de Albinenzi: cei credincioşi şi Perfecţii. Credincioşii erau Albigenzii care nu s-au iniţiat în ritualul de a deveni un Perfect. Perfecţii denunţau toate posesiunile materiale. Ei se abţineau de la carne, lapte, brânză, ouă, şi relaţiile sexuale. Pentru a deveni un Perfect un credincios trebuia să treacă prin consolamentum, un ritual de iniţiere care implica punerea mâinilor care se presupunea că aduce botezul Duhului Sfânt. Rareori, sinuciderea era practicată drept cale de debarasare a cuiva de trupul uman rău.

 

În 1208, Peter de Castelnau, un reprezentativ oficial al Papei, a fost ucis de un Albigenz. Din moment ce ei creşteau în număr, devenind o ameninţare, şi nu aveau să se convertească la Creştinism, Papa Innocent III a poruncit să fie eliminaţi aceştia. Persecuţia a fost aprinsă şi mişcarea a fost oprită.

________________________

 

Albigenzienii era numele uzual dat ereticilor, mai ales Cathariştilor, din sudul Franţei în secolul 12 şi 13.

 

Numele îşi are originea în ultima parte a secolului al 12lea, şi a fost folosit în 1181 de cronicarul Geoffroy de Vigeois. Numele se referă la oraşul din sud Albi (anticul Albiga). Desemnarea este din greu exactă, căci centrul eretic era la Toulouse şi în districtele vecine.

 

Erezia, care a intrat în aceste regiuni prin rutele de comerţ, a provenit original din Europa de răsărit. Numele de Bulgarieni (Bougres) a fost de asemenea aplicat Albigenzilor, şi aceştia menţineau o asociere cu Bogomilii din Thrace. Doctrinele lor au numeroase asemănări faţă de cele ale Bogomililor, şi mai ales ale Paulicianilor, cu care ei sunt în legătură uneori. Este dificil să formăm o idee precisă despre doctrinele Albigensiene, din moment ce toată cumoasterea existentă a acestora este derivată de la oponenţii lor, şi din câteva texte ale Albigenzilor (Rituel cathare de Lyon şi Nouveau Testament en provencal) care conţin foarte puţină informaţie despre crezurile şi practicile lor morale. Ceea ce este sigur este că ei au format o partidă anti-sacerdotală în opoziţie faţă de biserica romană, şi au ridicat un protest continuu împotriva corupţiei clerului. Teologii Albigenzieni, numiţi Cathari sau perfecti (în Franţa bons hommes sau bons chretiens) erau puţini la număr; masa de credincioşi (credentes) nu era iniţiată deloc în doctrină – ei erau eliberaţi de toată interzicerea morală şi de obligaţia religioasă, cu condiţia ca ei să promită printr-un act numit convenenza pentru a deveni „ereticizaţi” prin a primi consolamentum, botezul Duhului, înaintea morţii lor.

 

Primii eretici Catharişti au apărut în Limousin între 1012 şi 1020. Câţiva au fost descoperiţi şi au fost ucişi la Toulouse în 1022. Sinoadele din Charroux (Vienne) în 1028 şi Toulouse în 1056, au condamnat secta crescută. Predicatorii au fost convocaţi în districtele din Agenais şi Toulousain pentru a combate propaganda eretică din anii aceia. Dar, protejaţi de William, duce de Aquitaine, şi de o proporţie semnificativă din nobilimea sudică, ereticii au câştigat din nou teren în sud. Poporul era impresionat de bons hommes, şi de predicarea anti-sacerdotală a lui Peter de Bruys şi Henry de Lousanne în Perigord.

 

În 1147, Papa Eugene III a trimis un împuternicit în districtul afectat. Puţinii succesori izolaţi ai stareţului Clairvaux nu au putut ascunde slabele rezultate al acestei misiuni, şi arată bine puterea sectei în sudul Franţei din acea perioadă. Misiunile Cardinalului Peter (din Sf. Chrysogonus) la Toulouse şi Toulousain în 1178, şi a lui Henry, episcop-cardinal de Albano, în 1180-1181, au obţinut doar succese de moment. Chiar şi atunci când Henry de Albano a condus o expediţie înarmată şi a preluat fortul ereticilor de la Lavaur, acesta nu a arestat deloc progresul ereziei.

 

Deciziile persistente ale conciliilor împotriva ereticilor din această perioadă – în particular, cele ale conciliului din Tours (1163) şi a celui de-al Treilea Conciliu de la Lateran (1179) – cu greu au avut mai mult efect. Dar atunci când a ajuns la putere în 1198 Papa Innocent III a rezolvat să suprime pe Albigenzi. La început el a încercat conversia pacifică, şi a trimis în regiunile afectate un număr de împuterniciţi. Ei trebuiau să se lupte nu numai cu ereticii, cu nobilii care-i protejau, şi oamenii care-i venerau, dar şi cu episcopii districtului, care au respins autoritatea extraordinară pe care a conferit-o papa asupra împuterniciţilor săi. În 1204 Innocent III a suspendat autoritatea episcopilor din sudul Franţei. Peter de Castelnau s-a răzbunat prin a excomunica socoteala de la Toulouse, ca un complice la erezie (1207). De îndată ce el a auzit de crima lui Peter de Castelnau, papa a ordinat împuterniciţilor săi să proclame cruciada contra Albingezilor. Acest război implacabil a aruncat întreaga nobilime din nordul Franţei contra celei din sud, şi l-a implicat şi pe regele din Aragon care deţinea vasali şi fiefi în acea zonă. Peter II de Aragon a murit în cruciadă. Aceasta a s-a încheiat în tratatul de la Paris (1229), prin care regele Franţei a deposedat casa din Toulouse de partea mai mare a sa de fiefi, şi cea din Beziers de toţi fiefii. Independenţa prinţilor din sud a fost la un final, dar pe măsură cât era preocupată erezia, Alibenzianismul nu a fost stins, în ciuda multelor masacre de eretici din timpul războiului.

 

Inchiziţia, totuşi, operând insistent în sud la Toulouse, Albi, Carcassonne şi alte oraşe în tot secolul 13 şi o mare parte din 14, a dus la zdrobirea ereziei. Măsurile represive au fost teribile, în 1245, ofiţerii regali care au luat parte la Inchiziţie au cuprins citadela eretică din Montsegur, şi 200 de Catari au fost arşi într-o singură zi. Mai mult, biserica a decretat pedepsirea severă împotriva tuturor laicilor suspectaţi de simpatia cu ereticii (conciliul de la Narbonne, 1235; Bula Ad extirpanda, 1252).

 

Vânaţi de Inchiziţie şi abandonaţi de nobilii districtului, Albigenzii au devenit tot mai răspândiţi, ascunzându-se în păduri şi munţi, şi se întâlneau numai pe furiş. Oamenii au făcut câteva încercări de a abandona jugul Inchiziţiei şi al francezilor, şi insurecţiile au izbucnit sub conducerea lui Bernard de Foix, Aimery de Narbonne, şi Bernard Delicieux la începutul secolului 14. Dar în acest punct s-au început vaste anchete din partea Inchiziţiei, care au terorizat districtul. Indicaţiile precise despre acestea sunt găsite în totalizatorii Inchiziţiei, Bernard de Caux, Jean de St Pierre, Geoffroy d’Ablis şi alţii. Secta a fost epuizată şi nu şi-a mai putut găsi adepţi şi după 1330 înregistrările Inchiziţiei conţin puţine dezbateri împotriva Cathariştilor.

 

Textul iniţial din enciclopedia din 1911.

sus

horizontal rule

Cruciada Albigenziană, 1209-1229

 

Cruciadele Sfintei Ţări, pentru cea mai mare parte, după ce au rezultat în eşec şi ruină, Innocent III şi-a propus să îşi încovoie muşchiul militar mai aproape de frontul intern. Albigenzii erau o sectă Cathară care a apărut prima dată în Limousin, centrul sudic al Franţei, în partea timpurie a secolului unsprezece.

 

Este extrem de dificil să formăm vreo idee precisă despre doctrinele Albigensiene deoarece cunoştinţele prezente despre acestea sunt derivate de la oponenţii lor şi din textele foarte rare şi neinformative Albigenziene care au ajuns până la noi. Ceea ce este sigur este că, mai presus de toate, ei au format o partidă anti-sacerdotală în opoziţie permanentă faţă de biserica Romană şi au ridicat un protest continuu împotriva corupţiei clerului din vremea lor. [Copyright © 1994-2000 Encyclopćdia Britannica, Inc., Albigenses]

 

Protejat de nobilimea franceză sudică, ei au crescut şi s-au răspândit mult în sudul Franţei. Conciliul de la Toulouse din 1119, condus de Calixtus II, episcop al Romei, i-a excomunicat pe aceştia şi pe oricine îi primea, şi în zadar a poruncit puterilor civile să-i persecute. Conciliile subsecvente au repetat şi au intensificat condamnarea – poruncind ca aceştia să fie privaţi de bunurile lor (Conciliul de la Tours, 1163, sub Alexander III), să fie readuşi la sclavie (al Treilea Lateran, 1179, sub Alexander III), şi extirpaţi prin război (al Patrulea Lateran, 1215, sub Innocent III). În 1206 Innocent a autorizat pentru prima dată pe călugării din Citeaux să proclame cruciada, şi pregătirile au continuat până în primăvara lui 1209, când armatele au fost pregătite să mărşăluiască.

 

În acest an a început o cruciadă împotriva Catharilor înrudit cu cel care se desfăşura contra musulmanilor pentru ceva vreme. Aceasta a fost pentru prima dată când conceptul de cruciadă a fost folosit contra dizidenţilor care se numeau pe sine creştini. „Pentru 20 de ani lungi Languedoc şi Provence în Franţa au fost supuse la o baie de sânge care nu numai că a şters cea mai avansată cultură a timpului dar a şi introdus în Biserică, şi de acolo a adus în tot Apusul, regula că orice deviere ideologică trebuie să fie zdrobită prin forţă”. [The Waldensian Movement From Waldo to the Reformation, II, Growth and Reaction, A Research Paper by Dennis McCallum]

 

Primii săi vestitori au fost călugării de Citeaux, trimişi de Innocent III în 1206 pentru a proclama cruciada în toată Franţa şi în împărăţiile învecinate. Apoi a urmat Sf. Dominic şi trupa lui, care a mers pe jos, doi câte doi, cu puteri depline din partea Papei de a-i căuta pe eretici, să aibă dispută cu ei, şi să pună un semn peste cei care aveau să fie arşi atunci când se oferea oportunitatea. În această misiune de inchiziţie vedem primele începuturi ale unui tribunal care a ajuns ca mai apoi să poarte numele teribil de „Inchiziţie”. [The History of Protestantism, Volume First - Book First, Chapter 9, by James A. Wylie]

 

Peter de Castelnau, împuternicit papal şi inchizitor împotriva Albigenziilor, la presarea lui Raymond VI de Toulouse pentru a stinge erezia, a fost asasinat.

 

... El a fost asasinat, se presupune că la instigarea lui Raymond, şi în răspuns faţă de acest act Innocent a lansat Cruciada Albigenziană, un război sfânt în care Toulouse a fost distrus precum şi locuitorii săi, Catharii şi cei care nu erau Cathari, au fost masacraţi. [Copyright © 1994-2000 Encyclopćdia Britannica, Inc., Peter of Castelnau]

 

Un alt reprezentativ şi inchizitor papal, dincolo de graniţa Germaniei, a fost Konrad von Marburg:

... primul inchizitor papal din Germania, a cărui cruzime excesivă a dus la propria sa moarte. În 1214 el a fost împuternicit de Papa Innocent II să preseze cruciada sa contra Albigenzilor, o sectă eretică creştină care înflorea în apusul Europei. Rezultatul eforturilor lui Konrad au fost o succesiune de masacre sângeroase.... [Copyright © 1994-2000 Encyclopćdia Britannica, Inc., Konrad von Marburg]

 

Masacrul a continuat până în 1229, când Tratatul de la Paris a oferit un anumit răgaz.

... Acest război implacabil, Cruciada Albigenziană, care a răsturnat toată nobilimea din nordul Franţei contra celei din sud şi a distrus civilizaţia strălucită Provençal, s-a încheiat, din punct de vedere politic, în Tratatul de la Paris (1229), care a distrus independenţa prinţilor din sud dar nu a stins erezia, în ciuda multelor masacre ale ereticilor din timpul războiului. Inchiziţia, totuşi, operând în mod perseverent în sud la Toulouse, Albi, şi în alte oraşe în timpul secolelor 13 şi 14, a reuşit să o zdrobească. [Copyright © 1994-2000 Encyclopćdia Britannica, Inc., Albigenses]

sus

horizontal rule

Masacrul Albigenziilor

 

Prin istoria modernă ne referim la o înregistrare a evenimentelor trecute care este bazată pe o cunoaştere mai mare decât cea pe care a avut-o lumea înainte şi, mai presus de toate, o folosire critică a documentelor originale. Aceasta este o ştiinţă, şi este la fel de drastic opusă faţă de religie pe cât este ştiinţa evoluţiei. Aceasta elimină în întregime supranaturalul din cronica dezvoltării umane; aceasta arată că evenimentele în care ne-am aştepta cel mai confident la intervenţia lui Dumnezeu, dacă era vreun Dumnezeu – în evenimentele umane – nu există nici cea mai vagă urmă de ceva decât propriile virtuţii şi slăbiciuni ale omului: şi aceasta împrăştie complet versiunea epicului uman pe care Creştinismul l-a impus asupra lumii.

 

Dar istoria modernă nu a încântat ranchiuna şi ostilitatea teologilor în acelaşi fel precum ştiinţa modernă. Motivul este simplu, şi acesta nu este în întregime de creditat faţă de istorici. Acele evenimente umane pe care le studiază istoricul sunt în mare parte religioase. Omul de ştiinţă poate ignora teologie atunci când îşi descrie nebuloasa ori dinozaurii lui, orhideele sau biatomii lui. Dar religiile şi bisericile şi toate fenomenele vieţii lor pentru cinci sau şase mii de ani sunt un trecut, şi o parte foarte importantă, sau partea materială a istoriei. Şi un conflict mortal a fost evitat doar prin stratagema de distingere dintre istoria sacră şi cea profană.

 

Istoricii nu observă acum această distincţie pe atât de riguros pe cât au fost de siliţi să facă în zilele lui Bossuet. Voltaire şi Gibbon nu au trăit în zadar. Noi avem, de fapt, o ramură specială a ştiinţei şi a istoriei combinată – hierologia, sar ştiinţa religiilor comparate – care pare să ignore distincţia; şi maeştrii istoriei antice ne vorbesc despre religiile egiptene şi cele babiloniene pe atât de liber precum discută ei de costumele sau obiceiurile vechilor civilizaţii.

 

Dar observaţi acum cât de atent, cât de diplomatic, devin aceştia de îndată ce trebuie să declare ceva care contrazice Vechiul Testament sau versiunea creştină curentă a istoriei! În privinţa lui Hristos şi a evenimentelor istoriei europene care depind în mod vital de religie, câţi istorici îndrăznesc măcar să se atingă de ele? Ele sunt „istoria sacră”. În cel mai bun caz există o recunoaştere formală a convenţiei că Hristos a fost „cel mai sublim moralist” care a apărut vreodată; cursul istoriei şi-a schimbat oarecum culoarea după „acceptarea” (nu vei citi niciodată despre silirea obligatorie) a Creştinismului; şi că toate lucrurile sinistre din erele credinţei trebuie să fie interpretate în mod generos drept conduita naturală a unui popor chiar diferit de noi înşine.

 

Împotriva acestor convenţii timide de istorie, oriunde ar fi preocupată religia, aceste pagini protestează. Ele arată că crezul comun că civilizaţiile erau vicioase şi stupide şi brutale înaintea lui Hristos este fondat pe o minciună. Ele dovedesc că silirea Creştinismului a fost urmat de o astfel de masă mare şi josnică de asprime şi brutalitate încât nu s-a cunoscut niciodată înainte aşa ceva în istoria civilizată. Nu este mai puţin mitic să presupunem că Europa tindea spre Creştinism până în vremurile moderne; chiar şi aceşti strămoşi brutalizaţi ai noştri, mişcarea în care s-au aranjat ei mai mult sau mai puţin în civilizaţiile ordonate, s-au răzvrătit împotriva doctrinelor Bisericii şi a autorităţii uzurpate a acestui cler corupt şi a trebuit să fie ciomăgit în supunere.

 

Anul 1000 a fost un punct de întorsură foarte real în istoria Europei. Prietenul meu, Profesorul Robinson, însăşi istoricul de la Columbia University, nu este de acord cu mine că a existat o aşteptare larg răspândită a finalului lumii în anul 1000, dar odată am făcut cercetări în cronicile vremii şi am descoperit multă evidenţă a acestei aşteptări. Roma şi Papalitatea, este adevărat, au continuat în degradarea lor jalnică pentru alţi 50 de ani, dar nimeni din cei ce cunosc istoria nu priveşte Roma drept centru de lumină în Europa într-o oricare vreme după ce aceasta a încetat să fie păgână. Eu nu uit distincţia sa artistică din timpul Renaşterii pentru că atunci era mai păgână încă o dată pentru un anotimp.

 

Iluminismul a ajuns în Europa pe două căi care erau foarte depărtate de Roma. Una era drumul care venea din est alături de valea Dunării. Celălalt era ruta stranie de circuit, care începea în est, traversând întreaga Africă şi Strâmtorile Gibraltarului, intrând în Europa Creştină prin Pirinei şi în sudul Franţei.

 

Ar fi suficient aici să spunem că în timpul erei celei mai întunecate de Creştinism, secolul al 10lea, a existat o strălucită şi tolerantă civilizaţie mahomedană în Spania, şi că raze ale minunatei sale culturi treceau prin Pirinei, pentru a ilumina pe barbarii Europei. Un cercetător al secolului 10, Papa Silvester II (Gerbert), aparţinea de sudul Franţei şi a învăţat ştiinţa sa în Spania; el a durat 4 ani ca Papă şi a murit într-o odoare de sulf. Adevărul era, natural, că în sudul Franţei maurii aveau cea mai mare influenţă. Ei au şi ocupat-o pentru o vreme.

 

Între timp al doilea curs a fost trecerea Europei şi ajungerea în sudul Franţei şi în nordul Italiei. Erezia – revolta împotriva religiei Creştine – îşi făcuse rădăcini adânci şi puternice în districtul armenian al Imperiului Grec în timp ce lumea Latină era prea total brutalizată să creadă măcar. Această erezie era Paulicianismul, un amestec de idei Gnostice şi Manicheane şi creştine primitive. Deşi imperiul condus de un preot al secolului nouă, aşa cum admit toţi istoricii, ucisese nu mai puţin de o sută de mii dintre aceşti rebeli, un împărat din secolul al zecelea a găsit a fi necesar să transfere două sute de mii dintre ei spre frontiera pustiită a imperiului său, lângă Bulgaria.

 

Erezia a reapărut curând în Bulgaria în secta Bogomililor („Prietenii lui Dumnezeu”), care ar fi învins întreaga naţiune şi s-ar fi răspândit în Europa dacă Biserica nu s-ar fi folosit de arma sa spirituală de obicei: persecuţia sângeroasă. Aşa cum a fost, Bogomilii, o sectă cea mai serioasă şi mai ascetică, au trimis misionari în Europa, şi de la începutul secolului al unsprezecelea înainte găsim diferite umbre ale acestei religii semi-Manicheane – (adevărata bază a vrăjitoriei) apărând – în eşafod, bine înţeles – în variate părţi ale Europei.

 

S-ar putea să fie de folos să indicăm fascinaţia ideilor Manicheane care reapar în cele mai multe dintre ereziile europene. Această idee fundamentală a fost, aşa cum am spus, că existau două mari puteri creative: una care a creat tot ce era bun şi una care era responsabilă pentru rău. Se spune de obicei că perşii credeau în două principii supreme, dar principiul rău (creatorul materiei, al întunericului, firea, păcatul, etc.) nu era de fapt egal, deşi în prezent în conflict mortal cu Ahura Mazda, Dumnezeul adevărat; pentru că la final Ahura Mazda avea să distrugă lumea materială şi să-i judece pe toţi oamenii. Dar aceasta era o explicaţie de momeală a originii şi puterii răului, şi aceasta înlătura din Dumnezeu, spiritul pur, responsabilitatea pentru materie şi fire. Era mult mai rezonabilă decât Creştinismul. Aceasta respingea Vechiului Testament şi toată cruzimea sa morală, îl privea pe Hristos ca un spirit minunat (dar nu ca Dumnezeu), dispreţuia schema creată de preoţi a sacramentelor şi întreaga ierarhie, şi nu putea suferi nemurirea consacrată a celor mai mulţi dintre preoţi, călugări şi călugăriţe din Creştinism.

 

Aceasta era, în toate umbrele sale, o religie rivală faţă de Creştinism, şi spun confident că aceasta într-o oarecare formă ar fi eliminat Creştinismul dacă nu ar fi fost ucisă brutal şi cu sălbăticie. N-aţi auziţi niciodată de aceasta? Ei bine, aceasta vă dă valoarea istoriei despre aceste lucruri aşa cum este scrisă de obicei. Câţiva dintre noii scriitori vă vor vorbi foarte elevat despre erezia Prisciliană (şi ea tot semi-Manicheană) în Spania, şi de cea Ariană (sau Unitariană) care a fost larg adoptată de barbari. Dar Priscilianţii au dispărut – ucişi, de sigur – prin secolul şapte, şi o mică tocmeală politică şmecheră a determinat pe prinţii Teutonici să adopte Trinitatea (şi mari bucăţi din Europa odată cu ea) şi să silească pe oamenii ei să facă la fel.

 

Povestirea începe în secolul al unsprezecelea. Creştinismul în mare, sau Papii şi episcopii săi, erau încă, ca o domnie, prea mult interesaţi în vin şi femei pentru a se mai deranja cu privire la formulare, şi prea ignoranţi ca să-i înţeleagă. Dar luăm bucăţi semnificative din cronici. În 1012 câţiva „Manicheani” sunt urmăriţi în justiţie în Germania. În 1017 treisprezece canoane şi preoţi ai diocezei din Orleans au fost condamnaţi de Manicheanism şi arşi de vii. În 1022 există procese la Liege. În 1030 ei apar în Italia şi Germani; în 1043 lângă Chalons în Franţa; în 1052 din nou în Germania. În partea timpurie a secolului 12 câţiva „Săraci Oameni ai lui Hristos” sunt arşi în Germania.

 

Pe scurt, pe la mijlocul secolului al 12lea Europa fierbea şi făcea băşici cu erezia. Numele general pentru sectele eretice cele mai importante, Catharii, este cuvântul grecesc pentru „cei Puri”, şi acesta indică caracteristicile practice în care erau cu toţi de acord. EI priveau Biserica ca o instituţie umană coruptă, îi dispreţuiau în general sacramentele sale, ritualul şi ierarhia, dispreţuia pe călugării şi călugăriţele sale destrăbălate, şi încerca să se întoarcă la învăţătura pură a lui Hristos: povara voluntară, castitatea strictă, iubirea frăţească, şi viaţa ascetică.

 

Dintre ei erau Beguinii şi Begharzii care, fondaţi de un preot belgian în secolul al 13lea, au răspândit o reţea de comunităţi ascetice, în mare parte precum anticii Esenei şi Therapeutae decât călugării din toată Europa. Ei erau sever persecutaţi, deşi singura lor erezie deşi ei făceau aşa cum Hristos i-a îndemnat pe oameni să facă. Din punct de vedere substanţial la fel erau şi Waldensienii, urmaşii lui Peter Waldo, din acelaşi secol 13 şi 14. Ei se numeau pe sine „Săracii în Duh”, şi ascultau în mod literal de fiecare cuvânt al lui Hristos: aşa că ei au fost sortaţi drept eretici şi arşi în grupuri, şaizeci odată fiind dedicaţi flăcărilor în Germania în 1211, şi unii au fost arşi în Spania chiar mai devreme. Faimoşii Flagelaţi din secolele 13 şi 14 ajung cinstit sub aceiaşi denumire generală. Psihologul modern îşi risipeşte ingenuitatea pe ei. Lumea şi Biserica erau aşa de corupte încât ei se aşteptau un grabnic final al lumii şi ei făceau penitenţă pentru păcatele lor şi ale altora. Fraticelli, un detaşament din Ordinul Franciscan pe care corupţia clerică a adus-o în erezie, aparţineau de aceiaşi perioadă, şi au fost persecutaţi aspru.

 

Mult mai importanţi au fost Lollarzii, urmaşii lui J. Wyclif în Anglia, şi Husiţii din Bohemia. Erezia lui Wyclif – el a fost mai întâi susţinut de universitatea sa şi de nobili – era într-adevăr o revenire la Creştinismul primitiv; şi aceasta a preluat asemenea rădăcini în Anglia încât la mijlocul secolului 14, o zecime din naţiune, estimează unii istorici, erau Lollarzi. Se plătea cu pedeapsa obişnuită ca să fi adevărat faţă de Hristos.

 

Între timp, pe când regele Bohemiei s-a căsătorit cu o prinţesă engleză, ideile Lollarde au trecut către acea ţară, pe atunci una din cele mai iluminate din Europa, şi, prin predicarea lui John Hus, o parte foarte mare a naţiunii le-a îmbrăţişat şi le-a dezvoltat. Hussiţii ai dispreţuit pe preoţii corupţi, călugării şi călugăriţele, au atacat celibatul cleric, spovedania, eucharistul, şi ritualul – pe scurt, ei erau cei mai aproape de Hristos dintre toţi cei pe care i-am menţionat până acum, şi prin urmare cei mai mortali eretici. A fost nevoie de două sute de ani de război şi persecuţie sălbatică pentru a-i suprima pe aceştia. La un timp majoritatea nobililor din Bohemia erau Hussiţi.

 

Dar numele de Cathari, sau Puritani, a fost în special aplicat variatelor secte care au unit un zel pentru moralele creştine primitive cu o tinctură de filozofie Manicheană. Ei erau cunoscuţi sub numele de Patareni în Italia, ca Publicani în Franţa şi Belgia, şi prin alte nume în alte ţări. Numerele lor erau risipite în secolul care este ales precis drept „marele secol Catolic”, al treisprezecelea secol. Însăşi Dante ne spune cât de predominantă şi chiar radical de sceptică era erezia în Italia în zilele sale. Europa era pe o cale dreaptă spre dezertarea Creştinismului Roman, şi probabil că ar fi făcut-o cu mult timp în urmă dacă nu era acea armă teribilă a apărării plănuită acum de Biserică, Inchiziţia.

 

Trebuie doar să privim la povestirea Albigenziilor pentru a ne da seama de aceasta. Albi, de unde îşi trag aceştia numele, era un oraş important din acele provincii sudice plăcute ale Franţei care erau pentru acea ţară ceea ce este California de sud şi Florida pentru Statele Unite. În aceste provincii sudice exemplul strălucit al maurilor spanioli era cel mai bine cunoscut, şi în secolul 11 erezia Bogomililor a fost importată la aceştia prin misionarii din Bulgaria sau Bosnia.

 

În districtul Albigeois marea majoritate a populaţie au trecut la noua religie. Sf. Bernard de Clairvaux, cel mai faimos predicator al vremii, a făcut o campanie acolo în 1147. El a găsit bisericile abandonate şi nu a putut să-şi facă nici o impresie. Erezia s-a răspândit în Franţa, Belgia, vestul Germaniei, Spania şi Italia de nord, şi Papalitatea a fost extrem de alarmată. E nevoie doar de citit rapoartele trimise Romei aşa cum sunt oferite în „Analele” Cardinalului Baronius. Consecinţa va arăta că aceşti Cathari numărau cel puţin sute de mii numai în Franţa.

 

Papă după Papă a îndemnat cu mânie ca puterile seculare să-i persecute. Alexander III, în Conciliul Lateran din 1179, a îndemnat la folosirea forţei contra acestora. Prinţilor el le-a dat dreptul de a-i întemniţa pe ofensatori şi – un apel înspăimântător spre lăcomie pe care Roma începea să-l folosească de acum – de a confisca proprietatea lor. Pentru toţi cei care aveau să „ridice arme”, aşa cum spunea el, împotriva lor el le-a promis achitarea prin penitenţă de doi ani şi chiar privilegii mai mari. Pe scurt, Catharii au fost arşi sau întemniţaţi în multe locuri, dar în sudul Franţei prinţii şi nobilii i-au favorizat şi au fost mândrii de industria şi integritatea lor într-o lume coruptă. În 1167 capul sectei Pauliciene (mama sectei Bogomile, care era mama sectei Albigensiene) a mers la Albi, a ţinut un mare sinod, a consacrat cinci noi episcopi, şi a conferit religiei un splendid triumf public.

 

Aceasta era situaţia când, în 1198, Innocent III, cel mai mare dintre Papi, a îmbrăcat tiara. Unii din prietenii mei mă ocărăsc gentil pentru că eu, aşa cum fac de obicei istoricii, nu vorbesc amabil cel puţin de astfel de profunzi Pai religioşi precum Gregory I, Gregory VII şi Innocent III. Catolicii ar face bine să înţeleagă că, când scriitorii istorici necatolici au un cuvânt complimentar pentru astfel de Papi ei încordează evidenţa pentru a concilia cititorii religioşi. Căci însăşi aceşti oameni au făcut civilizaţiei Europene, şi prin urmare celei Americane care şi-a aşteptat dezvoltare, cea mai mortal injurie.

 

Pentru nouă ani Innocent a avut predicatori călugări în provinciile eretice, care-i îndemnau pe episcopi şi pe prinţi să persecuteze, dar aceştia au fost chiar ineficienţi. Împuternicitul său principal, Pierre de Castelnau, a primit instrucţiuni în 1207 de a aranja o campanie ca de război a prinţilor, şi majoritatea nobililor mai mici au căzut de acord. Este necesar ca cititorul să aibă în minte faptul că în secolul 13 războiul însemna prada nelimitată, şi oraşele Albigenziene erau printre cele mai prospere din Europa. Un spirit caustic a fost creat, şi Împuternicitul a fost ucis. Proclamând cu manie că Raymond, Conte de Toulouse, era responsabil – Innocent mai apoi a admis că nu exista nici o evidenţă, şi în cel mai mare grad improbabil – „marele” Papă a trimis o chemare răsunătoare la arme, şi a ameninţat puternic pe prinţii şi cavalerii creştini care nu ascultau aceasta.

 

Nu era nevoie de nici o ameninţare. Imaginează-ţi că preşedintele Statelor Unite informează pe puşcaşii din Chicago – cavalerii creştini din acele zile nu aveau nici o etică mai mare – că el le permitea acestora să invadeze şi să elimine Los Angeles, Hollywood şi Pasadena, şi aşa am avea o paralelă. Se spune de către un poet contemporan că două zeci de mii de cavaleri călare şi două sute de mii pe jos s-au concentrat asupra Albigezienilor. Ei au fost condus de Stareţul de Citeaux – un preot sângeros precum Torquemada – şi un aventurier ofilit engezo-francez, Simon de Montfort, a cărui geantă era goală. Regele Franţei nu era în aceasta – la început, doar pentru că termenele sale faţă de Papă erau exagerate.

 

Magnitudinea „ereziei” poate fi ghicită atunci când aflăm că după doi ani din cel mai brutal măcel Albigenzienii erau încă aşa de puternici încât, când Papa a reînnoit „cruciada” în 1214, o ceată proaspătă de două sute de mii de „pelerini” a trebuit să fie convocată. Innocent se laudă că ei au preluat două sute de oraşe şi castele de la eretici, şi că ei au înjunghiat în general pe fiecare om, femeie şi copil din oraşul pe care l-au luat. Femeile nobile cu fiicele lor au fost aruncate în fântâni, şi s-au aruncat cu pietre mari după ele. Cavalerii au fost spânzuraţi în grupe de câte optzeci. La primul mare oraş, când soldaţii au întrebat cum ar putea să-i distingă pe eretici de cei ortodocşi, stareţul Cistercian a tunat: „Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va ştii pe ai lui”, şi ei au pus pe sabie pe cei patru mii de oameni în viaţă, femeile şi copiii de acolo. Scriitorii catolici moderni recurg doar subterfugiu atunci când dispută aceste lucruri. Catolicii vremii sunt cei care ne spun.

 

Comportamentul Papei din aceşti ani teribili a fost revoltător. Am descris pe deplin răsucirile şi întorsurile lui în lucrarea mea „Crize în istoria Papalităţii” (bazată pe propriile scrisori ale Papei), şi aici trebuie pus pe scurt. Raymond de Toulouse, pentru a-şi cruţa oamenii, s-a predat înainte de a începe cruciada, deşi Papa a spus expres împuterniciţilor lui („Scrisorile”, xi, 232) de a-l „înşela să treacă la extirparea celorlalţi eretici”. Tratamentul său brutal faţă de Raymond, fără nici un proces, a câştigat cenzura chiar şi a regelui Franţei. El a oprit cruciada după doi ani după aproape un măcel fără paralel, apoi a admis fanatismul călugărilor şi lăcomia soldaţilor, şi a redeschis-o. El era pur şi simplu îmbolnăvit de uciderea şi de suferinţele deşarte ale instrumentelor sale, dar a făcut un vast profit material pentru Papalitate din crima monumentală, şi a lăsat lumea, pe care a părăsit-o curând, un dar pe atât de mortal şi revoltător precum masacrul său piatră de temelie al Inchiziţiei.

sus

horizontal rule

ORTODOXISM

Mărturie creştină către creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei

 

Acest raport, Mărturie creştină către creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei, este unul din seriile Lucrărilor Ocazionale Lausanne care au apărut din Consultarea istorică asupra Evanghelizării Mondiale (COWE) ţinută în Pattaya, Tailanda în iunie 1980. Acest raport a fost redactat de membrii „Mini-Consultării asupra Evanghelizării Creştinilor Nominali din cadrul Ortodoxiei”, sub conducerea Rev. Apostolos D. Bliates, care a slujit de asemenea drept Coordonator Internaţional al grupurilor de studii pre-COWE legate de Evanghelizarea Creştinilor Nominali din cadrul Ortodoxiei. Partea majoră a acestui raport a trecut printr-o revizuire, care a implicat pe toţi membrii mini-consultării. Acesta a fost predat unui grup „sub-plenar” mai mare pentru comentarii, dar responsabilitatea textului final se datorează mini-consultării şi a directorului ei. Raportul a fost emis cu rugăciunea şi speranţa că va stimula biserica şi pe membrii individuali în câştigarea acestui segment larg al populaţiei. [detalii...]

horizontal rule

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

 

 [Apasă aici pentru detalii]

sus

horizontal rule

Ce este nou?

CHAT Creştin! Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate