Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Apologetica

 

 

 

 

 


Calvinismul (continuare din numărul anterior)

 

Este Calvinismul biblic?

 
O examinare biblică a Calvinismului şi a învăţăturilor sale referitoare la mântuire, alegere şi predestinare

de Cooper P. Abrams al 3-lea

Capitolul şapte – Probleme doctrinale cu Calvinismul

Calvinismul distruge harul lui Dumnezeu


Calvinismul este contrar față de harului lui Dumnezeu în sine, care îşi are originea în dragostea şi favoarea nemeritată a lui Dumnezeu față de om. A accepta Calvinismul este a proclama că Dumnezeu nu iubeşte toată creația Sa, şi aceasta anulează harul Său. Harul lui Dumnezeu este acțiunea iubirii Lui. Calvinismul va fi de acord că Dumnezeu este dragoste, dar acesta în realitate îl potretizează pe Dumnezeu ca neiubitor şi nedrept față de majoritatea oamenilor pe pământ. Calvinismul restricționează iubirea lui Dumnezeu spre doar o parte din creația Lui, ceea ce face o minciună din afirmaţiile lui Dumnezeu că El iubeşte lumea (Ioan 3:16; Romani 5:8; 1 Ioan 4:9-10). „… Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8) Dumnezeu ne descoperă că El este dragoste şi că aceasta este chiar natura Lui, de aceea El nu poate merge împotriva a ceea ce este El şi să nege iubirea Lui către unii pentru că El alege să nu îi iubească. Dumnezeu spune că El este dragoste şi că El nu poate merge împotriva naturii Sale. Suveranitatea lui Dumnezeu nu Îi permite să nege cine este El.

Atunci cum pot Calviniștii să accepte că Dumnezeu este dragoste, când ei cred că El reține harul său de la majoritatea lumii? Nici un cuvânt din Biblie nu limitează iubirea lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este oferită cu generozitate, şi este limitată doar de oameni păcătoși care nu vor accepta iubirea Lui. Totuşi, aceasta nu este greșeala lui Dumnezeu, ci a omului. Ioan 3:15-16 afirmă clar „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu.” Dacă cineva crede cu adevărat acea afirmaţie a Cuvântului lui Dumnezeu, atunci acel cineva nu poate fi un Calvinist. Omul merge în iad pentru că el refuză să îl creadă pe Dumnezeu şi ca un păcătos, el îl respinge pe Dumnezeu. El nu este condamnat pentru că Dumnezeu a decretat ca el să fie ars în Iazul de Foc. El nu este condamnat pentru că Dumnezeu nu îi permite omului să se pocăiască (Ioan 3:19-20; Romani 1:18-23).

Este o perversiune a suveranităţii lui Dumnezeu şi a harului Său să concluzioneze că El ar încălca natura Lui proprie şi să rețină iubirea Lui față de lume. Dumnezeu este drept, şi de aceea justiția Lui cere că dacă un om raspinge harul Său, şi plata lui Cristos pentru păcatele lui, atunci omul trebuie să plătească datoria el însuși. Totuşi, 1 Ioan 2:2 spune clar că „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2)

Întrebarea este pur şi simplu aceasta: „Iubeşte Dumnezeu lumea şi a Isus Cristos, Dumnezeu întrupat, a venit pe pământ, a sufferit, şi a murit pentru păcatele omenirii?” Răspunsul biblic este copleșitor DA! Atunci cum pot Calviniștii să învețe că El nu a făcut aceasta? Pe ce bază biblică oare învață Calvinistul că Dumnezeu nu şi-a extins iubirea Lui față de toţi oamenii, chiar dacă ei resping acea dragoste? Dumnezeu spune, „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8) Nu există nimic în contextul acestei afirmații care limitează harul lui Dumnezeu. Pavel explică, „…Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală (a lui Adam) a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare (a lui Isus Cristos) a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.” (Romani 5:18) Cu alte cuvinte, toţi oamenii stau condamnați prin păcatele lor, dar Isus Cristos oferă „darul” gratuit de „îndreptățire a vieții” către „toţi” oamenii. Versetul 19 spune, „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Romani 5:19) Acest verset spune că mulți vor fi făcuți drepți, şi în mod clar aceasta limitează pe cei care vor fi mântuiți. Totuşi, aceia făcuți drepți sunt cei care prin credinţă au crezut şi l-au acceptat pe Isus Cristos ca Mântuire a lor. Cristos a murit şi a plătit datoria păcatului pentru toţi oamenii, dar numai cei care acceptă darul Său gratuit vor primi dreptatea Lui şi mântuirea rezultată.

Calvinismul are o viziune falsă despre voința omului

Calvinistul argumentează că folosirea voinței cuiva pentru a primi mântuirea este o lucrare şi astfel omul ia parte în primirea mântuirii lui. Deoarece Biblia învață clar că un om nu poate merita sau câștiga mântuirea lui. Totuşi, Calviniştii pervertesc acest adevăr simplu şi încearcă să facă acest adevăr ca să se potrivească cu teologia lor, concluzionând că voința unui om nu are nici o funcție în faptul că el este mântuit. (Vezi Efeseni 2:8-9) Întrebarea este „Oare credința şi acceptarea voită a lui Isus Cristos ca Mântuitor al cuiva constituie o „lucrare?”

Unul dintre primele argumente pe care Calviniştii îi folosesc pentru a-şi susține convingerea lor este că un om este total depravat, ceea ce înseamnă că voința lui este de asemenea depravată, şi nu poate în mod voit să creadă şi să fie mântuit. După cum am clarificat mai devreme, Biblia nu foloseşte cuvântul „depravat” ci mai degrabă spune că el este „nedrept.” Folosirea cuvântului „depravare” limitează răspunsul unei persoane sub orice circumstanţe. Ei concluzionează că Dumnezeu în trecut a decretat pe cine va mântui El şi atunci la un anumit punct în timp în viața acelei persoane „alese”, Dumnezeu îi dă harul irezistibil şi persoana este mântuită. Ei raționează corect că omul este mort în fărădelegile şi în păcatul său şi este atât de mort din punct de vedere spiritual, încât el nu poate face nimc ca să se mântuiască pe sine. Totuşi, ei iau poziția extremă şi nebiblică că omul nu poate crede decât dacă Dumnezeu forțează acea credință asupra lui. Ideea lor este că voința omului nu are nici o parte în faptul că o persoană crede şi îl acceptă pe Isus Cristos ca Mântuitor al său. Ei concluzionează că Dumnezeu a decretat că persoana va fi mântuită şi atunci Dumnezeu împinge mântuirea pe persoană indiferent de voința persoanei. Mai mult, argumentul lor este că dacă un om alege să fie mântuit, actul său de a-şi folosi voința este o formă de faptă, şi faptele nu pot mântui.

Cu adevărat, faptele nu pot mântui, dar oare aceasta înseamnă că un om, care aude Cuvântul lui Dumnezeu şi este dovedit de păcatele lui de către Duhul Sfânt, nu poate atunci accepta prin credință oferta de răscumpărare a lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu oferă mântuirea, după cum învață atât de multe Scripturi, de ce nu poate un om să accepte harul Său? Oare răspunsul uneori persoane la puterea doveditoare a Duhului Sfânt constituie o faptă? Haideți să ne uităm la câteva exemple a celor din întâmplările din Biblie care şi-au folosit voința lor şi au făcut alegeri în răspuns față de Dumnezeu.

În Geneza 2:16-17 Dumnezeu i-a spus lui Adam, „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Geneza 2:16-17) Nu i-a dat Dumnezeu lui Adam și Eva o alegere? El a fost avertizat că dacă mănâncă din pomul oprit el va muri cu siguranţă. Astfel, felul cum Adam şi-a folosit voința sa a avut consecinţe. Dumnezeu i-a dat lui Adam o alegere clară. Mănâncă din toţi ceilalţi pomi, dar nu din acesta. Domnul i-a permis lui Adam să îşi folosească voința lui. Şi-au folosit Adam și Eva voințele lor în a lua decizia lor fatală? Calvinistul nu poate nega acest adevăr simplu, dar apoi el îl deformează pe Adam în folosirea lui a voinței în răspuns către Dumnezeu prin a concluziona că după ce Adam a păcătuit, Dumnezeu i-a luat abilitatea omului de a-şi folosi voința lui. Da, voința omului a fost făcută coruptă în Cădere, dar aceasta nu a fost înlăturată şi nici nu a fost dincolo de capacitatea lui Dumnezeu să îl facă pe Duhul Sfânt să ilumineze pentru ca omul să poată răspunde la atragerea lui Dumnezeu a lui şi a crede precum afirmă Ioan 6:44.

În Geneza 4, lui Abel şi Cain de asemenea li s-a dat o alegere. Aceasta a fost în mod clar după Cădere, un detaliu minor pe care John Calvin şi adepţii săi îl ignoră. Amândoi dintre fiii lui Adam l-ar fi putut ascultat pe Dumnezeu şi prin credință să îi fi prezentat Lui o jertfă sângerată şi să fie acceptați, sau ei ar fi putut respinge Cuvântul lui Dumnezeu, să nu îl asculte pe Dumnezeu şi să fie respinși de El. Abel a făcut alegerea corectă iar Cain nu a făcut alegerea corectă. Ar trebui să fie notat că Dumnezeu i-a spus în Geneza 4:7 lui Cain, „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune că dacă, Cain l-ar fi crezut pe Dumnezeu şi prin credinţă ar fi adus o jertfă corespunzătoare, nu ar fi fost el acceptat? Dumnezeu i-a dat o alegere lui Cain şi pentru că el nu a crezut şi nu s-a temut de Dumnezeu, el în mod voit l-a respins pe Dumnezeu, știind pe deplin adevărul şi ceea ce făcea el. El a respins oferta de har a lui Dumnezeu şi a rămas condamnat.

În toată Biblia, Dumnezeu le-a dat oamenilor alegeri. El întotdeauna le-a spus ceea ce era cinstit, înțeles ca ceea ce era „drept” şi era voia Lui. De asemenea, El i-a avertizat de a nu face alegerea greșită. De ce face Dumnezeu aceasta dacă oamenii sunt predestinați de Dumnezeu de a face ceea ce vor face, şi nu au nici o abilitate de a face altfel? Dumnezeu a dat copiilor lui Israel de asemenea, o alegere în jertfirea unui animal ca o ardere de tot simbolică pentru păcatele lor. Arderea de tot dată de ei nu a îndepărtat păcatul, ci este o imagine a lui Cristos mai târziu suferind, vărsându-şi sângele Său şi murind pentru păcatele lumii. Levitic 1:2 afirmă clar că oferirea arderii de tot nu era o poruncă, ci era o jertfă de bună voie a poporului în pocăinţa față de păcatele lor. Evreii nu erau obligați să ofere o jertfă de ardere de tot pentru păcatele lor. Totuşi, dacă ei credeau în Dumnezeu, ei Îl ascultau, îşi mărturiseau păcatele lor, şi au vrut să îl onoreze pe Domnul în aducerea lor a unei jertfe.

Este foarte important să notăm formularea instrucţiunilor lui Dumnezeu către Moise. „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă, fie din turmă. Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă (în mod voluntar, versiunea KJV, n. tr.) din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă la uşa Cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului.” (Levitic 1:2-3) Calviniştii pretind că Dumnezeu oferă harul Său către cei pe care El i-a ales şi restul omenirii este condamnată, prin voința şi decretul lui Dumnezeu către flăcările iadului. Totuşi, în instrucțiunile Lui referitoare la oferirea unei jertfe pentru păcat de către copiii lui Israel, Dumnezeu nu a făcut nici o restricție. El a spus, dacă „cineva dintre voi va aduce un dar Domnului.” Dumnezeu a spus de asemenea în Noul Testament, „Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Fapte 2:21) (Vezi Romani 10:!3). Niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu nu există măcar un indiciu că Dumnezeu reține harul Său de la cineva care doreşte să vină. Nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu nu se spune că Dumnezeu alege să ofere harul Său unora şi îl refuză altora. Când Dumnezeu descoperă adevărul unei persoane aceasta pur şi simplu înseamnă că Dumnezeu înțelege că persoana poate răspunde. De aceea creştinii predică şi predau Evanghelia. Prin predicare şi învățare, Dumnezeu se descoperă pe Sine către păcătoși şi le arată, prin puterea doveditoare a Duhului Sfânt cum pot ei să fie mântuiți. Evrei 11 abundă de bărbați şi femei care au ascultat când Dumnezeu le-a spus care este voința Lui, ei au ascultat, l-au crezut pe Dumnezeu, şi aceasta „li s-a socotit drept neprihănire.” Aceste oștiri dintre „eroii credinţei” şi-au folosit voințele lor date de Dumnezeu pentru a-l onora pe Dumnezeu. Ei şi-au folosit voințele lor prin puterea şi abilitatea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Credinţa lor nu a venit de la ei înșiși, ci a venit de la Dumnezeu. Ei nu au acționat din dreptatea lor, ci din dreptatea şi puterea lui Dumnezeu.

Iosua l-a chemat pe Israel să slujească pe Domnul spunând, „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24:15) Israel a avut o alegere să slujească lui Dumnezeu sau idolilor. Aceasta a fost o alegere de mântuire sau nimicire. Iosua i-a avertizat „Când veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji unor dumnezei străini, El Se va întoarce şi vă va face rău şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine.” (Iosua 24:20) Dacă ei erau total depravați şi nu puteau răspunde, atunci de ce le-a vorbit Dumnezeu prin Iosua şi le-a oferit alegerea? Dacă toţi erau „predestinați spre cer sau iad cu nici o posibilitate de a răspunde decât potrivit felului în care Dumnezeu i-a programat, atunci de ce le oferă alegerea? Dacă oricare dintre copiii lui Israel, care au auzit promisiunea lui Iosua de mântuire, nu le-a fost permis de către Dumnezeu să răspundă, atunci alegerea şi oferta ar fi fost o minciună către acele sărace suflete. Oferta de har a lui Dumnezeu era Dumnezeu capacitându-l pe om să răspundă. Dacă Dumnezeu oferă El nu poate nega ceea ce El oferă. Dacă înlături abilitatea omului de a-şi folosi voința dată lui Dumnezeu pentru a-l asculta pe Dumnezeu, atunci de asemenea, tu iei responsabilitatea lui pentru acțiunile lui.”

În mod clar, Dumnezeu le-a dat o alegere, şi ei şi-au folosit voința lor dată de Dumnezeu pentru a accepta sau a respinge oferta lui Dumnezeu. Calviniştii nu au nici o bază Biblică pentru a spune că voința omului nu are nici o parte în mântuirea lui. De peste şaizeci de ori în Noul Testament Dumnezeu îi spune omului să creadă şi să fie mântuit. Încrederea este un act al voinței cuiva. Totuşi, Dumnezeu este clar în afirmaţia că omul pierdut nu poate să fie mântuit pe cont propriu. Este adevărat că un om nu poate prin sine să voiască să fie mântuit. Totuşi, când Dumnezeu îl atrage pe un om, atunci voința omului este iluminată şi este capacitat de Duhul Sfânt, el poate prin puterea şi aprovizionarea lui Dumnezeu, să creadă şi să accepte prin credinţă oferta de har a lui Dumnezeu. Cu siguranţă, un om nu poate face aceasta pe contemporan propriu. Este o doctrină falsă să neci acest act vital şi necesar, Duhul Sfânt, îndemnând o persoană să fie mântuită, prin oferirea mântuirii către om. Dumnezeu nu îl forțează pe un om să creadă şi să accepte harul Său şi să îl folosească pe om ca un robot. El iluminează voința omului, îi arată adevărul, şi îi oferă iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

Nepotrivirile Calvinismului

Există multe nepotriviri în Teologia Reformată. Dumnezeu spune în Evrei 11:6 „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” Mai multe adevăruri ies în relief în acest pasaj. În mod clar, inima planului lui Dumnezeu este că fără credinţă în Dumnezeu, este imposibil ca un om să îi placă sau să vină la Dumnezeu. Omul care vine la Dumnezeu trebuie să creadă că Dumnezeu este. Aceasta înseamnă că Dumnezeu există, este Creatorul omului, şi că fiecare om este responsabil față de El. Un robot „depravat”, care este viziunea Calvinistă despre om, nu îşi poate exprima credinţa, nici să creadă sau să îl caute pe Dumnezeu. Harul irezistibil Calvinist înseamnă har pre-programat!? Mai mult, Dumnezeu spune că credinţa este inseparabil legată de „căutarea cu sârguință a Lui.” Un robot nu poate căuta nimic, dar el poate înfăptui programarea care i se dă. Cum poate un om „total depravat” să dorească să caute ceva despre care el este incapabil să cunoască a fi existent? Contextul afirmaţiei lui Dumnezeu este credinţa mântuitoare, a oamenilor care au auzit promisiunile lui Dumnezeu, şi prin credinţă, le-au primit. Chiar prin definiția lui Dumnezeu credinţa Calvinismului este respinsă. Calvinismul este un labirint de nepotriviri şi concluzii nebiblice care sfidează orice logică şi nu au nici o susținere din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu există nepotriviri în Dumnezeu deoarece El este un Dumnezeu al ordinii, organizării, şi logicii adevărate.

Folosirea greșită a cuvintelor de către Calvinişti

„Oricine” – „pas” – Cuvântul „pas” (oricine) din Ioan 3:16, Fapte 2:21, prezintă o problemă pentru Calvinist pentru că cuvântul înseamnă „oricine” şi „oricare persoană: indiferent de cine,” şi în verset înseamnă „oricine crede.” 42 Calvinistul deformează cuvântul pentru a sugera că el înseamnă „toţi cei credincioși dintre cei care au fost predestinați de către Dumnezeu să creadă, în contrast cu cei pe care Dumnezeu nu le va permite să fie mântuiți pentru că El le refuză harul Său de la ei.” Totuşi, aceasta nu este confirmat de definițiile grecești ale cuvintelor folosite, sau de învăţăturile Noului Testament. „Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Fapte 2:21) În Fapte 2:21, Robertson identifică fraza „va chema pe” ca „Modul subjonctiv mediu aorist întâi al lui epikaleo, verb comun, a chema, diateza reflexivă pentru cineva în nevoie. Articolul nedeterminat relativ cu ideea așa conjunctivă, puncticulară, în orice caz singur, și așa aorist.” 43

Aceasta poate fi tradus cu acuratețe ca „orice persoană care îl cheamă pe Domnul va fi mântuită.” Cu alte cuvinte, orice persoană care ar chema numele Domnului „sozo” (va fi mântuită), însemnând că va fi scăpată. În Ioan 3:15-16, cuvântul „pas” ca un pronume modifică cuvântul crede. Versetul spune literal, „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât el l-a dat pe singurul său Fiu născut, ca oricine (oricare persoană sau oricine) crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16) Dicționarul grecesc al lui Arndt-Gingrich spune aceasta în contextul lui Ioan 3:15-16 înseamnă „toţi cei care, oricine.” 44

Cuvântul (cuvintele) grecești „pas, pasa, pan, ras, rasa, ran,” sunt folosite în Noul Testament şi sunt traduse de sute de ori „toţi, oricine, fiecare, întregul, toate felurile, etc.” Cuvântul „pas” este folosit de 99 de ori în Noul Testament. Cuvântul este atot inclusiv şi felul cum este modificat determină la ce se referă acesta. În Ioan 3:15-16 şi Fapte 2:21 cuvântul „oricine” pur şi simplu înseamnă fiecare persoană care crede va fi mântuită. Cuvântul „oricine” nu este limitat la puţini presupuși care sunt decretați a primi harul irezistibil de la Dumnezeu ci se referă la toată lumea.

„Lumea” – kosmos. – Calvinistul insistă că cuvântul „lumea” folosit în versete precum Ioan 3:16 şi 1 Ioan 2:2 nu înseamnă întreaga lume, ci se aplică doar la puținii aleși care sunt decretați de Dumnezeu de a primi harul irezistibil. Observaţi cât de explicit este 1 Ioan 2:2, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii (holos „toată”) lumi (kosmos).” Cuvântul când este folosit cu articol se referă la întregul din ceva. De exemplu: „şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni…” (Fapte 11:26) Barnaba şi Saul au învățat la Antiohia timp de un an. Dacă Calvinistul era consecvent el ar fi tradus versetul să însemne că ei s-au adunat pentru o perioadă cumva indefinită sau nespecificată de timp. Totuşi, folosirea modificatorului „întreg” restricționează fraza să însemne un an complet. Mai departe, cuvântul „lume” este kosmos şi semnifică după cum afirmă Arndt-Gingrich, „… în folosire filozofică, lumea ca suma totală a tot ce este aici, şi acum… 3. ca suma totală a tuturor ființelor mai presus de nivelul animalelor… 4. lumea ca Tera, Planeta pe care noi trăim … b. ca locuință a omenirii… c. lumea în contrast cu cerul, … 5. lumea ca toată omenirea, … b. din toată omenirea, dar în special credincioşii. 8. totalitate, suma totală.” 45 Observaţi folosirea lui „toată lumea” din 1 Ioan 5:19 „Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău.”

Interpretarea Calvinistă contrazice afirmaţia din pasajul 1 Ioan 2:2. Ioan face o distincție negreșită între întreaga lume şi cei care sunt identificați ca şi credincioşi. Este o interpretare greşită grosolană a acestei fraze să o limităm la orice indivizi aleşi de Dumnezeu prin presupusul Său har irezistibil. Aceste pasaje afirmă că Isus Cristos a fost plata deplină, „împăcarea,” spt păcatele credincioșilor, şi de asemenea pentru toată omenirea. Suferința şi plata pentru păcate a lui Isus a fost pentru toată omenirea. Din nefericire, doar cei care prin credinţa se încred vor fi mântuiți şi primesc darul gratuit de har al lui Dumnezeu. (Efeseni 2:8-9)

Calvinismul deformează slava lui Dumnezeu

Un bun exemplu de extreme deformate ale Calviniştilor este că ei proclamă profund minunata slavă a lui Dumnezeu în timp ce deformează chair acest adevăr. De exemplu: acest autor vizionat Mark Kielar, un Calvinist pasionat al programului TV „Word Pictures” (Cuvânt Imagini, n. tr.) difuzat la televiziunea Cross TV, a proclamat că Dumnezeu îşi arată slava Lui spre cei cărora El le dă harul Său, prin trimiterea celor cărora nu le este permis să creadă şi să primească harul Său spre Iazul de Foc! Ce idee complet amețită are el despre maiestatea şi slava lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Kielar a spus că Dumnezeu, în mântuirea unora prin harul irezistibil şi trimiterea tuturor celorlalți într-un iad veşnic, face aşa deoarece El este suveran şi în faptul că El face aşa îşi arată slava?! Aceasta sună ca acțiunile unui tiran şi nu un Dumnezeu iubitor şi drept. Astfel, Kielar concluzionează că Dumnezeu arată cât de mult îi iubeşte El pe „aleșii” Săi prin trimiterea celor pe care El nu îi iubeşte spre iad şi prin chinuirea lor la infinit. Aceasta arată întinderea până la care va merge Calvinistul pentru a „justifica” viziunea lui pervertită şi distorsionată despre Dumnezeu.

Lăsați-mă explic mai departe: Da, omul este responsabil şi stă în condamnare pentru păcatele lui. Cei care resping harul lui Dumnezeu fac aşa datorită iubirii lor pentru păcatele lor mai mult decât iubirea față de sufletele lor. (Ioan 3:19-20) Dar a spune că Dumnezeu este suveran şi pentru că EL este suveran El poate acționa oricum dorește El este o anticipare chiar a caracterului lui Dumnezeu. Dacă în suveranitatea Lui El a ales să rețină oferta Lui de har, şi prin aceasta nu va permite celor condamnați să fie mântuiți, atunci rezultă că Dumnezeu trebuie să împărtășească vina pentru cei care Îl resping. Nu este nici o slavă în aceasta pentru Dumnezeu.

Calvinismul este o teologie distorsionată, falsă, care neagă chiar natura lui Dumnezeu şi planul Său de mântuire, şi îl degradează pe Dumnezeu şi slava Lui prin a-L face neiubitor şi nedrept. Această dispoziție de gândire este cel puţin asemănătoare cu un cult, deoarece ea distorsionează caracterul iubitor şi drept al lui Dumnezeu. În locul Creatorului nostru adevărat, ei adoră un Dumnezeu care spune că El iubeşte, dar în acelaşi timp acționează neiubitor. Dumnezeu condamnă absolut păcatul şi îi va distruge pe cei care se răzvrătesc împotriva Lui şi refuză harul Său. Dar Biblia nu spune niciodată că oameni nu au șansa să se pocăiască şi să fie mântuiți pentru că Dumnezeu nu le-ar permite să facă aceasta.

A aduce un om în lume şi a-i da viață unuia care este deja condamnat la iad este un act absolut neiubitor. Indiferent cât de greu încearcă să explice aceasta Calvinistul, aceasta este inima teologiei lui. Este o realitate că, a trimite un om în Iazul de Foc şi a nu-i permite nici o șansă pentru răscumpărare este fără îndoială neiubitor. Dumnezeu spune că El a murit pentru păcatele întregii lumi, după cum afirmă 1 Ioan 2:2. Isus a spus că dacă un om ar crede în El, păcatele lor ar fi iertate şi ar avea viaţa veşnică şi nu ar pieri. (Ioan 3:15-16, 36, Fapte 2:21) Cuvântul a crede înseamnă „a avea credinţă, a încredința, a se încredința sau a-şi pune încrederea în.” (Strong 4102) Aceste acțiuni ale voinței unui om, care sunt bazate pe încrederea în Cel în care el crede şi i se încredințează. Dumnezeu este cel care caută pe cei pierduți şi inițiază oferta Lui de mântuire. Isus a spus „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44)

Romani 1:18-23 explică faptul că Dumnezeu se descoperă pe Sine către fiecare om, şi de aceea un om care sfârșește condamnat în iad este acolo pentru că el a respins oferta lui Dumnezeu. Pasajul afirmă că acesta este motivul pentru care mânia lui Dumnezeu rămâne peste cel care respinge harul Său. Isus a spus „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:19-20) Cauza condamnării omului este pentru că el în mod voit respinge oferta gratuită a lui Dumnezeu de milă şi har. Ca să elaborăm această idee, ea se reduce în ultima instanță la aceasta. Dacă Dumnezeu a dat viața unui om, dar anterior acestui lucru a decretat că El nu îi va permite omului să fie mântuit şi reține oferta Lui de har, atunci bine pentru condamnare rămâne peste Dumnezeu, şi nu în întregime asupra omului. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om să ardă în flăcările iadului şi nu îi va permite să fie mântuit, atunci omul condamnat face singurul lucru pe care Dumnezeu i-l va îngădui să-l facă, şi Dumnezeu este responsabil pentru condamnarea omului. În mod clar, aceasta sfidează logica şi nu poate fi aşa cazul. Potrivit Calvinismului, un om păcătuiește pentru că Dumnezeu nu-i permite să facă altfel. Acest lucru este total străin de gloriosul nostru Creator, Mântuitor şi Dumnezeu.

Majoritatea Calviniştilor din bâncile bisericii nu îşi iau timp să chibzuiască ceea ce învăţătorii lor falși îi învață, în special cei cu renume. Unii dintre susținătorii înfocați ai Calvinismului, prin acțiunile lor arată că au o viziune distorsionată şi falsă despre Dumnezeu şi planul Său de mântuire. Calvinismul poate prezenta în exterior Evanghelia, dar ei în mod clar nu o înțeleg sau nici măcar biblic nu o cred. Aceasta înșeală mulți oameni deoarece aceşti învăţători populari învață harul lui Dumnezeu, dar ei nu explică viziunea lor distorsionată şi nebiblică a acestuia.

Recent, am fost surprins să îl aud pe David Jeremiah predicând fierbinte un mesaj despre iubirea lui Dumnezeu din seria lui actuală ce prezintă cartea lui „God Loves You” (Dumnezeu te iubeşte, n. tr.). Eu citesc următoarele în Introducerea la cartea pe care el o oferea audienței sale, „Am făcut niște verificări cu privire la ce feluri de cărți erau publicate, în special cărți despre Dumnezeu. Şi am fost surprins că mesajul simplu al iubirii lui Dumnezeu era în mare parte ignorat. Am știut că Dumnezeu a vrut ca eu să fac aceasta. El a vreut ca eu să spun oamenilor, în mijlocul unor vremuri atât de întunecate, că Dumnezeu îi iubeşte; că El mereu i-a iubit; şi că El mereu îi va iubi. Titlul a venit împreună cu mintea mea – ceva care nu se întâmplă mereu mai dinainte în procesul de scriere: Dumnezeu te iubeşte: El mereu te-a iubit – El mereu te va iubi.” 46

Totuşi, nicăieri în cartea lui el nu menționează alegerea, predestinarea, sau TULIP. El a eşuat să menționeze că el crede că dragostea lui Dumnezeu este extinsă doar spre câțiva pe care El i-a decretat sau care erau aleși ca să primească harul Său, dar nu spre toată lumea. El a proclamat că dacă un om ar crede, atunci Isus Cristos, Dumnezeu i-ar ierta păcatele lui şi i-ar dărui viaţa veşnică. Totuşi, acest predicator faimos în realitate oferea mântuirea la mulți din audiență despre care el crede că nu pot fi mântuiți pentru că ei nu au fost aleşi spre mântuire. Calvinistul nu are nici un rival în predicarea evlaviei sau a suveranităţii lui Dumnezeu. Totuşi, în timp ce Calviniştii proclamă slava lui Dumnezeu, ei Îl degradează şi Îl fac la fel ca alt neiubitor şi fals dumnezeu din imaginațiile oamenilor.

Oferă Calvinismul o explicație biblică a alegerii?

Convingerile sistemului Calvinist de teologie interpretează greșit învăţătura Bibliei despre alegere. Totuşi, alegerea biblică se referă la mântuire, cupă cum argumentează ei, dar la ce realizează mântuirea în viața unuia care crede. Alegerea este planul lui Dumnezeu pentru ceea ce El a dorit că ar fi beneficiul celor care au crezut şi şi-au pus credinţa lor în El. Atunci alegerea este planul sau proiectul lui Dumnezeu de mântuire. Alegerea nu este ce individ Dumnezeu îl va mântui, ci ce ar însemna mântuirea pentru cei care acceptă harul Său. Aceasta este explicat în Efeseni 1. Versetul 3 introduce subiectul şi conținutul discursului. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” (Efeseni 1:3) Pavel se referă la cât de minunat (binecuvântat) este Dumnezeu care ne-a binecuvântat cu binecuvântare spirituală în locurile cerești în Cristos. Aceasta este adresată credincioşilor pentru a le aminti de binecuvântarea mântuirii către cei „în Cristos.” Versetele 4-6 explică binecuvântările pe care Dumnezeu le dă credincioşilor şi ce trebuie mântuirea să realizeze în viețile lor.

„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1:4-6)

Dumnezeu „ne-a” ales, înțelegând prin cei aleși cei care sunt mântuiți, înainte ca El să fi creat lumea, pentru ca credinciosul să fie sfânt (separat) şi fără vină (iertat de toate păcatele) înaintea Lui în iubire. Planul lui Dumnezeu a fost că înainte ca lumea să fi existat, să facă mântuirea o binecuvântare spre cei care au crezut şi au primit harul Său prin a-i face pe cei care sunt mântuiți, o parte din familia lui Dumnezeu, copiii Săi. Versetul nu spune sau nici măcar nu sugerează că Dumnezeu a ales care individ El îl va mântui, ci la ce mântuire el le va împărtăși lor. Dumnezeu afirmă proiectul Său pentru mântuire. El nu spune că El alege pe unii şi respinge pe alții. Nu există nici un indiciu a unui astfel de gând.

Versetul 5 spune că Dumnezeu a predestinat că credincioşii vor fi „spre” (eis) a fi copiii adoptați prin Isus Cristos de „buna plăcere a scopului voii Sale.” (eudokia) Cu alte cuvinte, Dumnezeu a intenționat ca credincioşii să fie copiii adoptați ai lui Dumnezeu. Afirmaţia nu vorbește despre cine ar mântui Dumnezeu, ci de relaţia credinciosului care este mântuit. Versetul 6 afirmă: „spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1:6) Planul lui Dumnezeu pe care El l-a ales, a fost ca aceia care sunt mântuiți să fie sfinţi, fără vină, şi că ei ar fi copiii adoptați ai lui Dumnezeu. De aceea, planul Lui este cel avut în vedere, nu pe cine ar mântui El. Planul său, care este binecuvântarea care este proclamată, este că aceia care prin credinţă au primit darul de har al lui Dumnezeu sunt „spre lauda slavei harului Său.” Este harul lui Dumnezeu, înțelegând prin acesta mila şi iubirea Lui, care sunt de a fi spre lauda şi slava Lui. Dumnezeu este glorificat în binevoința (harul) Său şi în iubirea față de oamenii păcătoși. Versetul 7 continuă, proclamând baza răscumpărării, că planul lui Dumnezeu este că credinciosul este făcut acceptabil față de Dumnezeu prin sângele lui Isus Cristos, fiind iertat de păcatele lui prin distribuția (kata) a „bogățiilor harului Său.” Aceasta cu siguranţă nu sună ca faptul că Dumnezeu îşi limitează harul Său, ci mai degrabă, îl oferă din abundență celor care îl vor accepta.

Nici acest pasaj nici Noul Testament nu spune că Dumnezeu i-a hotărât sau i-a ales pe cei care vor fi mântuiți sau pe cei cărora El le-ar interzice harul Său. Slava harului Său este că el este oferit gratuit tuturor. Aceasta poate fi văzut în multe pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu afirmând că Cristos a murit pentru toţi oamenii. Calvinismul învață că alegerea sau darul de har al lui Dumnezeu este limitat la doar câțiva pe care Dumnezeu alege să-i mântuiască. Biblia învață clar că Isus Cristos a murit pentru păcatele întregii lumi şi oferă mântuirea tuturor celor care vor crede. Observaţi că acest adevăr este învățat clar în următoarele versete:

„El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2).

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16).

„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1 Timotei 2:3-4) „care (vorbind despre Cristos) S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită” (1 Timotei 2:6).

„Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit.” (2 Corinteni 5:14).

„Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15).

„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:9).

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30).

„…Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.” (Romani 5:18)

„Dar pe Acela care a fost făcut „pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” (Evrei 2:9)

În mod evident, fiecare dintre aceste Scripturi învață că Cristos a murit pentru păcatele tuturor oamenilor de pretutindeni şi doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiți. Orice învăţătură a omului care contrazice acest adevăr este falsă, şi aceasta ar trebuie să rezolve chestiunea. Este înțeles că aceia care susțin ispăşirea limitată adesea sunt contra, spunând că „lumea” şi „toţi oamenii” nu înseamnă întreaga lume sau toţi oamenii, ci se referă doar la cei „aleși.” Cu siguranţă, o astfel de linie de gândire este bazată pe raționamentul eronat al omului şi nu pe principii hermeneutice sănătoase. Înțelesul clar al cuvântului „lume” (cosmos), aşa cum este folosit în Biblie, înseamnă întregul pământ sau toţi de pe el sau lumea pierdută. Acesta nu este niciodată folosit în Biblie ca referindu-se la aleşii lui Dumnezeu sau cei care sunt mântuiți. Cuvântul „toţi” este atotcuprinzător. „Toţi oamenii” îi cuprinde pe fiecare. Dacă Dumnezeu a dorit să limiteze proporțiile mântuirii, El ar fi putut alege cu ușurință un cuvânt mai bun decât „toţi”, „lumea” şi „fiecare” om! El a ales aceste cuvinte pentru că ele transmit înțelesul pe care Dumnezeu l-a intenționat. El a plătit prețul pentru păcatul tuturor oamenilor de pretutindeni din întreaga lume! El a cumpărat cu propriul Lui sânge dreptul de a oferi tuturor oamenilor mântuire. Ispăşirea limitată ar sugera că el a suferit doar pentru aceia care vor fi mântuiți, şi aceasta este în mod clar o învăţătură nebiblică.

Calvinistul trebuie să fie în dezacord cu multe porțiuni din Cuvântul lui Dumnezeu pentru a continua să învețe că moartea lui Cristos a fost limitată doar la câțiva oameni care ar fi mântuiți. Matei 7:13-14 şi Romani 3:10-26 explică de ce oamenii sunt pierduți şi sunt condamnați la iad. Romani 1:18-22 spune:

„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit” (Romani 1:18-22).

Versetul spune că mânia lui Dumnezeu este descoperită din cer împotriva păcatului oamenilor şi că omul ține adevărul în nedreptate. El afirmă că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine către toţi oamenii şi de aceea toţi oameni sunt fără scuză. Aceasta imploră întrebarea … „De este s-ar descoperi Dumnezeu pe Sine tuturor oamenilor şi şi-ar baza mânia Sa pe faptul că oamenii cunosc adevărul, dar îl resping, DACĂ unii oameni nu ar putea răspunde revelaţiei lui Dumnezeu de Sine Însuși?”

Mai mult, Calvinistul trebuie să concluzioneze că atunci când el predică Evanghelia şi prezintă mântuirea către ascultătorii săi, el face aceasta în mod ironic. El trebuie să admită că oferă ceva despre care cineva care îl aude nu poate primi pentru că Dumnezeu nu le va permite aceasta. Am ascultat un predicator radio popular vorbind cu elocvență despre iubirea lui Dumnezeu pentru păcătoși timp de aproape cincisprezece minte şi apo a spus audienței sale că dacă ei vor crede în Isus Cristos ei vor fi mânduiți. Totuşi, ca şi Calvinist, învăţătura lui contrazice proclamarea sa a primirii mântuirii bazat pe faptul dacă o persoană ar crede. Acest predicator la radio şi televizor, datorită încrederii sale în Calvinism, nu crede că majoritatea care aud mesajul său pot fi mântuiți pentru că el crede că Dumnezeu a ales să rețină harul față de majoritatea lumii şi astfel i-a condamnat fără vreo speranţă de mântuire. Apoi Evanghelia devine „Veștile Bune”, doar pentru puținii selectați. Ceilalţi, despre care Calvinistul spune că sunt născuți pentru iad, irosesc timpul lor chiar auzind despre moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos, pentru că ei nu îl pot primi pe Cristos. Ei sunt, potrivit Calvinismului, aleşi de Dumnezeu spre un curs neschimbat spre iad. L-am auzit pe John MacArthur la radio prezentând clar şi înflăcărat Evanghelia. El îşi numeşte programul „Har către tine,” dar învață în mod clar că harul lui Dumnezeu este doar pentru cei „puțini.” Ceea ce mă nedumerește pe mine este faptul că el şi Calviniştii nu pot vedea contradicţia din convingerile şi mesajul lor.

De exemplu, în mesajul său despre „God so loved the World- Part 1, John 3:16” (Dumnezeu atât de mult a iubit lumea – Partea 1, Ioan 3:16, n. tr.), John Piper afirmă, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Cel mai obişnuit înțeles pentru lume în Ioan totalitatea omenirii create şi căzute. Ioan 7:7: „Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” Ioan 14:17 afirmă „… Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte.” Acesta este felul în care Ioan foloseşte cuvântul lumea aici. Cuvântul se referă la marea masă a umanităţii căzute care are nevoie de mântuire. Este numărul nenumărat al oamenilor care pier din care „oricine” vine în a doua parte a versetului: „… pentru ca oricine crede în El să nu piară.” Lumea este mărețul ocean al păcătoșilor care pier din care vine oricine.” 47

Totuşi, în alt mesaj, Piper spune despre dragostea lui Dumnezeu: „Ea nu este o iubire mântuitoare pe care el o are pentru toţi. Altfel toţi ar fi mântuiți, de vreme ce ei nu ar trebui să îndeplinească vreo condiție, nici măcar credinţa.” 48 Poate fi vreo îndoială că ceea ce Piper crede şi ceea ce predică el este o contradicție?

Pentru a munci punctul, dacă Calvinismul este adevărat, Calviniştii care predică, învață, şi mărturisesc Evanghelia este în realitate, potrivit cu Calvinismul, mințind către majoritatea oamenilor care îl aud şi el face aşa în numele lui Isus. Este o minciună să spui unui om că dacă el va crede în Isus Cristos el va fi mântuit (Romani 10:9-10) în timp ce, în acelaşi timp, crezând şi învățând că majoritatea nu îl pot accepta pe Cristos pentru că Dumnezeu nu le va permite să fie mântuiți. Potrivit Calvinismului, celor nealeși nu li se oferă harul lui Dumnezeu, şi majoritatea rasei umane este condamnată la iad fără nici o șansă de răscumpărare. Tehnic şi practic este o minciună să spui unei persoane nealese că el poate fi mântuit când el nu poate fi mântuit.

În toată literatura pe care am citit-o nu am găsit niciodată unde Calviniștii dau vre-un criteriu pentru determinarea a cine este ales şi cine nu este ales. Motivul este clar… nici chiar Calviniştii nu ar merge atât de departe în învăţătura lor falsă. Eroarea doctrinală pervertește adevărul lui Dumnezeu şi corupe chiar Evanghelia pe care Calvinistul pretinde că el o crede. Întrebările la care Calvinistul trebuie să răspundă sunt acestea: „Cum știi că cineva este ales? Pe ce motiv faceți o astfel de determinare?” Isus vorbind către Israel i-a avertizat că locuitorii din Sodoma şi Gomora vor primi o mai mică pedeapsă în ziua judecății, pentru că Israel a avut privilegiul de a-l vedea şi auzi pe Mesia, dar L-au respins. (Vezi Matei 10:15) El a spus acelaşi lucru despre Horazim şi Betesda avertizându-le de rezultatele respingerii de către ei al Cristosului lor. „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, demult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă.” (Luca 10:13).

Isus a afirmat că condamnarea lor a fost deoarece ei au văzut minunile Lui şi au auzit mesajul Lui, dar L-au respins ca Mesia al lor. Acest adevăr clar este doar o altă lovitură de moarte dată ereziei Calvinismului. În mod clar, oamenii din aceste două cetăți, unde Isus a prezentat Evanghelia, în mod voit au respins adevărul pe care ei l-au auzit de la Isus Însuși. Datorită respingerii lor, Isus a spus că vor fi judecați mai aspru decât cei care nu au fost privilegiați să audă adevărul. Dacă oamenii din aceste orașe din Israel nu ar fi putut răspunde la adevăr după auzirea lui, pentru că ei erau predestinați de Dumnezeu la Iad, atunci pe ce bază ar putea Dumnezeu să îi judece pe ei mai aspru decât cei care nu au auzit? Fără îndoială, Dumnezeu i-a ținut răspunzători pentru păcatul lor de a respinge adevărul şi făcând aşa au verificat că ei ar fi putut răspunde, dar au ales să nu facă aceasta. Nu a fost Dumnezeu cel care a ales să îi trimită în iad pentru că El nu putea să facă aşa pentru că El a decretat condamnarea lor. Oamenii din aceste două orașe s-au condamnat ei înșiși datorită necredinţei lor voite.
 

Note de subsol:

 

42. Gordon H. Clark, Biblical Predestination, Presbyterian and Reformed Publishing Co., Phillipsburg, New Jersey, 1969, pp.2-4.
43. Cole, Part I.
44. MacArthur, p.9.
45. William F Arndt, and F. Wilbur Gingrich. A Greek-English Lexicon of the New Testament, Chicago, University of Chicago, 1957, p. 446.
46. Jeremiah, David (2012-10-04). God Loves You: He Always Has--He Always Will (Kindle Locations 57-61). Hachette Book Group. Kindle Edition.
47. Desiring God. John Piper. 2009. http://www.desiringgod.org/resource-library/sermons/god-so-loved-the-world-part-1.
48. Desiring God. John Piper. 2009. Piper, John. http://www.desiringgod.org/blog/posts/is-gods-love-unconditional.


 

VA URMA
 


Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)

Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate