Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Poate un creştin să aibă un demon?

 

Julian Kinkaid

 

Este destul de evident din Scriptură că noi ca şi creştini suntem într-o bătălie spirituală (Efeseni 6:12), şi că duşmanii noştri sunt acele ființe spirituale care caută să se opună lucrării lui Dumnezeu prin aceia dintre noi care ne-am supus pe noi înșine față de stăpânirea Lui. Mai mult, omul a fost creat o ființă mai mică decât acei „îngeri” (Evrei 2:7, 9), în special liderul lor, care este adesea recunoscut ca fiind cea mai perfectă dintre creaturile lui Dumnezeu în orice fel (Ezechiel 28:12-15). În consecinţă, omul este cu totul dependent de armătura lui spiritual şi de armele de război (Efeseni 6:11, 13-17), şi de puterea regească, ce îl va face capabil să fie victorios (1 Corinteni 15:57; 1 Ioan 4:4). Întrebarea care stă acum înaintea noastră este dacă omul poate exista într-o stare intermediară, să fi trecut în Împărăţia Luminii, dar încă să fie sub influenţa împărăţiei întunericului, încă de a fi eliberat de un duşman care locuiește în el?

 

În timp ce tratăm posesiunea unui creştin de către un demon, punctul nostru de pornire trebuie în mod inevitabil să fie realitatea şi meritul de a fi în Cristos. Potrivit Scripturilor, toţi oamenii sunt păcătoși şi au nevoie să accepte ispăşirea lui Cristos pentru iertarea păcatelor (Romani 3:23-25; conform Efeseni 1:7), şi împăcarea noastră cu Dumnezeu (2 Corinteni 5:18-21). Deoarece răscumpărarea a fost plătită (1 Petru 1:18-19) Dumnezeu a șters vina noastră, anulând datoriile noastre (Coloseni 2:13 şi următoarele versete) şi ne-a îndreptățit înaintea Lui (Romani 5:1). Prin acceptarea faptului că noi suntem născuți de sus prin Duhul Lui (Ioan 3:5-8), devenind noi creații în Cristos (2 Corinteni 5:17; conform Romani 6:4) şi fiind sigilați în El (Efeseni 1:13-14). Duhul este cel care poartă mărturie că noi suntem fiii lui Dumnezeu (Romani 8:15 şi următoarele versete) şi de aceea co-moștenitori cu Cristos (Galateni 4:4-7), căci noi am fost botezați în trupul lui (1 Corinteni 12:13, 27). Totuşi, viața nouă implică pocăinţă (Faptele Apostolilor 3:19; conform 26:20), să nu mai cedăm mai departe față de dorințele noastre trupești (Galateni 5:16-22) ca atunci când eram înrobiți de păcat (Romani 6:6 şi următoarele versete). În Cristos noi am fost transferați de sub stăpânirea lui Satan (Coloseni 1:13; conform cu Faptele Apostolilor 26:18) în împărăţia victorioasă a lui Dumnezeu (1 Corinteni 15:57), căci moartea lui Cristos l-a făcut pe Satan fără putere (Evrei 2:14; conform Coloseni 2:14 şi următoarele versete). De aceea, cu condiția că noi ne-am supus conducerii lui Dumnezeu în viețile noastre (1 Petru 5:6) şi nu i-am dat nici un punct de sprijin lui Satan (Efeseni 4:27), chiar dacă el caută să ne devoreze (1 Petru 5:8) noi putem să ne împotrivim lui şi el va fugi (Iacov 4:7). Chiar când noi cădem noi avem siguranță în a cunoaşte că Isus s-a rugat pentru noi (Ioan 17:17) şi că Dumnezeu va onora aceasta (2 Tesaloniceni 3:3). În plus, noi suntem mereu în siguranţă în mâna lui Dumnezeu (Ioan 10:26-30) astfel că nimic, nici măcar „domniile sau puterile sau orice creat” nu ne poate despărți de dragostea Lui pentru noi (Romani 8:35-39).

 

Potrivit poziției evanghelice generale, demonii sunt acei îngeri care s-au răzvrătit sub comanda lui Satan sau Beelzebul, altfel cunoscut ca Prințul Demonilor (Matei 12:24), şi sunt acum într-o stare căzută așteptând judecata lor. Pentru unii aceasta implică o perioadă de lanțuri (2 Petru 2:4), dar alții sunt liberi să străbată pământul opunându-se scopurilor lui Dumnezeu (conform Iov 1:7). Mai mult, ca ființe spirituale (Matei 8:16 & Luca 10:17-20) ei nu au trupuri fizice ale lor, da sunt aparent liberi să locuiască în cele ale oamenilor, când li se dă oportunitatea, şi dacă sunt vacante! (Matei 12:43-45). Cuvântul cel mai frecvent folosit în relatările Evangheliei pentru această posesiune este dimonizomai şi este probabil cel mai bine tradus prin „a fi demonizat”, căci termenul posedat-de-demon produce viziuni de dominare totală, despre care vom vedea că nu este predominant astfel, deşi în toate cazurile cel demonizat este complet afectat în trăirea lui zilnică. În două dintre cele mai rele cazuri de demonizare, şi anume Demonizatul din Gadara (Matei 8:28) şi tânărul lunatic (Matei 17:18), demon(ii) sunt văzuți cum conduc viețile lor. Unul era atât de violent încât el a trebuit să trăiască separat de ceilalţi şi altul era atât de straniu încât el nu putea fi lăsat singur. Apoi sunt aceia care apar „doar” având unul sau mai multe dintre simțurile lor fizice suspendate (Matei 9:32; conform 12:22), şi în final ceea ce noi am putea denumi cazuri mai mici, cei care chiar par să lucreze în armonie cu duhurile ce locuiesc în ei (Fapte 16:16-18; conform Marcu 1:13).

 

Toate exemplele anterioare de demonizare implica în mod clar subiecți care sunt necredincioși, totuşi există un număr de cazuri, propuse variat, pentru a promova locuirea celor credincioşi. Într-o anumită sinagogă, Isus a fost confruntat de o femeie care fusese „gârbovită de un duh…”, care a făcut-o să se îndoaie dublu. Această aceeaşi femeie el a numit-o ca o „fiică a lui Avraam” (Luca 13:10-17) un termen, care este posibil să fie argumentat, că Isus l-ar fi aplicat doar la credincioşi adevărați (Luca 19:9; conform 3:8). [1] Totuşi, în vindecarea ei nu există nici o dovadă a expulzării, doar simplu punerea mâinilor, ca pentru majoritatea infirmităților fizice (Luca 4:40; Marcu 16:18). Apoi există cazul Regelui Saul care evident a tracut printr-un proces de regenerare (1 Samuel 10:6-12), dar în starea lui respinsă a fost de asemenea chinuit de un duh necurat (1 Samuel 16:14 şi următoarele versete; 18:10 şi următoarele versete; 19:9 şi următoarele versete). Totuşi când el a fost tulburat, Saul a fost complet apostat, Duhul Sfânt s-a depărtat şi de fapt a fost Dumnezeu care a trimis duhul rău; mai departe devine evident că duhul nu a locuit în Saul, ci venea peste el la momente specifice (1 Samuel 16:16; 18:10). În al treilea rând, avem cazul lui Simon magicianul, care după ce a crezut a fost botezat (Faptele Apostolilor 8:13) este descris de Petru ca fiind: „plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Fapte 8:23). Chiar aşa, nu există nici o mențiune de activitate demonică sau nevoie de eliberare, ci doar o schimbare de atitudine (Fapte 8:2; conform Romani 12:2). În final sunt cazurile lui Iuda Iscarioteanul (Luca 22:3; conform Ioan 13:27) şi Anania şi Safira (Faptele Apostolilor 5:1-3). Referitor la Iuda nu există nici un pasaj care indică clar că el a fost regenerat (conform Ioan 17:12) sau că el a fost personal demonizat de Satan. Cu siguranţă în relatarea lui Anania şi Safira expresia folosită (Faptele Apostolilor 5:3) poate simplu sugera o cedare la ispită.

 

În ciuda lipsei evidente de dovadă biblică pentru demonizarea creştinilor există încă cei care pretind că experienţa lor sugerează altfel. Astfel ei argumentează, din exemplul femeii Siro-Feniciene (Matei 15:22-28), că autoritatea este dată către credincioşi să scoată demoni doar pentru beneficiul „celor care au o relaţie de legământ cu Dumnezeu”. [2] Totuşi, acest argument neglijează faptul că fiica, deşi era dintre neamuri, a fost eliberată şi că eliberarea prin Cristos este o provizie a Noului Legământ („la fel cum este vindecarea” [3] [Matei 4:23; 8:16; 9:35]). Mai departe, „toate poruncile de a exorciza erau în legătură cu evanghelismul.” [4] Alții argumentează, cu privire la creştini, că „foarte puțini erau comlet „creaturi noi”.” [5] aşa cum spun Scripturile (2 Corinteni 5:17), şi că „un motiv major pentru creştinii care au demoni este păcatul nemărturisit”. [6] Lucrul confuz este că chiar la biserica căreia Pavel i-a scris acest pasaj noi găsim toate soiurile de păcat „de aceea care nici chiar la păgâni nu se pomeneşte” (1 Corinteni 5:1) şi totuşi nu există niciodată vre-o menționare de activitate demonică după cum suntem acum conduşi să ne așteptăm! Mai mult, există cei care după ce au petrecut cam treizeci de ani în lucrarea de eliberare „nu îşi pot aminti experiența de a întâlni sau a se ruga pentru un creştin posedat de demoni”. [7]

 

Din relatările biblice de demonizare am rezumat că activitatea demonică este clar manifestată, în grade mai mari sau mai mici. De aceea este improbabil ca cineva să poată să fie locuit în mod inconștient. În plus, am încercat să arăt că convertirea este un eveniment dramatic şi schimbător de viață. După regenerare unul este împăcat cu Dumnezeu, intrând sub umbra autorităţii şi conducerii lui şi de aceea eliberat de sub domnia lui Satan; duşmanul înfrânt. Departe de a fi demonică orice dispoziție străină față de noua natură primită este de obicei atribuită vechiului eu, o poftă trupească, asupra cărora creştinul are acum victorie (Romani 6:12-14; conform Iacov 1:13-16). De vreme ce Biblia este „regula de bază” a creştinului (2 Timotei 3:16; conform Romani 15:4) şi există o tăcere completă cu privire la chestiunea de demonizare creştină eu trebuie să concluzionez că orice experiență care caută să contrazică Scriptura este înșelăciune! (conform Efeseni 5:6; 1 Timotei 4:1).

 

© Julian Kinkaid 1992

 

Referințe

 

[1] Mai multe despre acest punct vezi: Healing Through Deliverance: A Biblical Check-up

 

[2] John Edwards, Redemption Magazine. (Feb. 1990): 15.

 

[3] Edwards, p.15.

 

[4] Colin Hurt, Prayer & Spiritual Warfare Lecture Notes. (Mattersey: Mattersey Hall Bible College. 1990, p.19.

 

[5] Bill Subritzky, Redemption Magazine. (Feb. 1990): 7.

 

[6] Subritzky, p.7.

 

[7] L. Livesey, Redemption Tidings. (Feb. 1990): 9.

 

 

Demoni şi Nefilim

 

Capitolul 4- Demonii

 

Acum că am acoperit subiectul despre îngerii căzuți, vom acoperi subiectul despre demoni. Unii oameni gândesc că demonii sunt îngerii căzuți, dar Biblia demonstrează în mod repetat că există diferențe clare între ei.

 

Îngerii căzuți sunt numiți „fiii lui Dumnezeu, zei, puteri, stăpâniri, autorități, domnii, oștirea cerului”. Îngerii în general sunt arătați în mod repetat a cauza vise şi viziuni prin care ei interacționează cu oamenii şi predau un mesaj de la Dumnezeu. Ei apar de asemenea într-o formă trupească arătând ca bărbați, şi interacționează cu oamenii în acest fel, fiind văzuți ca având un trup. Despre îngerii căzuți, este clarificat că există un anumit fel în care cineva ar trebui să îi mustre, şi anume cerând lui Dumnezeu să facă aşa, şi nu făcând aşa în mod personal.

 

„Totuşi oamenii aceştia [mârșavi], târâţi de visările lor, îşi pângăresc la fel trupul, nesocotesc stăpânirea şi batjocoresc dregătoriile. Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” (Iuda 1:8-9)

 

„mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea. Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc înaintea Domnului nicio judecată batjocoritoare împotriva lor. ” (2 Petru 2:10-11)

 

ŞI Isus însuși ne-a dat un exemplu de împotrivire față de Satan, un înger căzut, prin folosirea Scripturii în Matei 4 şi Luca 4.

 

Pe de altă parte, Demonii sunt uneori numiți „duhuri ticăloase, rele, necurate” şi sunt de obicei menționate în relaţia cu cineva care este demonizat, şi demonul vorbeşte prin acea persoană. Demonii nu apar într-o formă trupească ei înșiși, dar interacțiunile cu ei întotdeauna implică trupul unei persoane sau animal prin care ei lucrează. Isus a clarificat că credincioşilor li s-a dat autoritate de către Isus să dea afară demonii în numele Său.

 

„Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.” (Matei 10:1)

 

„Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” … „Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10:17, 20)

 

„Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela.” (Faptele apostolilor 16:18)

 

Există diferențe practice esenţiale în felul în care ni se spune să luptăm spiritual împotriva demonilor contra îngerilor căzuți, ca şi creştini. Ni se dau instrucțiuni diferite pentru fiecare. Există o importanță practică implicată în înțelegerea că demonii şi îngerii căzuți nu sunt la fel, şi noi avem instrucţiuni diferite pentru felul în care noi trebuie să practicăm războiul spiritual împotriva a fiecare dintre ei. Între aceasta şi termenii diferiți folosiți pentru a se referi la fiecare, şi diferitele descrieri a felului cum fiecare interacționează cu sau atacă oameni, devine clar că demonii nu sunt aceleași creaturi cu îngerii căzuți.

 

Noi știm că toţi îngerii au fost creați în prima zi a creației, şi sunt numiți oștirea cerului, şi pe la sfârşitul zilei a 6-ea Biblia spune că Dumnezeu a terminat de creat cerul şi pământul şi toate oștirile lor. Totuşi, demonii nu sunt niciodată numiți oștirea cerului, un termen care mereu se referă la îngeri, deci nu se poate presupune că demonii au fost creați împreună cu îngerii.

 

Pentru a înțelege de unde au provenit demonii, noi trebuie să înțelegem câteva lucruri despre Isus Cristos, şi despre reproducerea umană.

 

Isus Cristos a fost singurul fiu născut din Dumnezeu, şi Biblia învață că el a fost pe deplin om şi pe deplin Dumnezeu. Isus Cristos a fost conceput de Duhul Sfânt, care este Dumnezeu, şi Tatăl lui Isus este Dumnezeu Tatăl, şi Isus Cristos, în timp ce este Fiul lui Dumnezeu, este de asemenea El Însuși Dumnezeu. Dar Isus Cristos a fost de asemenea fiul Mariei, o femeie umană, şi Isus Cristos a fost de asemenea un bărbat uman.

 

A fost Isus Cristos jumătate-om fizic şi jumătate-Dumnezeu fizic? Dumnezeu Tatăl este duh, şi Duhul Sfânt este duh.

 

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24)

 

„Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Luca 24:39)

 

Deoarece Dumnezeu Tatăl este un duh, El nu are un trup făcut din carne şi oase, prin care Isus ar putea fi jumătate-Dumnezeu fizic în trupul Său. De fapt Isus Cristos este „chipul Dumnezeului nevăzut” (Coloseni 1:15). Şi astfel poate fi argumentat că Isus Cristos este singura persoană din Dumnezeu cu un trup fizic.

 

Dar este clarificat faptul că Isus a împărtășit la fel de mult ca orice om în carne şi sânge:

 

„Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2:14)

 

Aceasta înseamnă că Isus a avut un trup şi că el a fost pe deplin uman, carne şi sânge la fel de mult ca orice bărbat uman normal. Şi Biblia spune că Isus Cristos a venit în trup (2 Ioan 1:7) şi a fost un om (1 Timotei 2:5).

 

A fost Isus Cristos spiritual un om, sau El a fost spiritual Dumnezeu? S-ar părea că spiritual Isus Cristos a fost Dumnezeu. Isus nu ar putea fi considerat a fi nici jumătate-Dumnezeu spiritual şi nici jumătate-om spiritual, pentru că aceasta ar face din el a fi mai puţin decât Dumnezeu deplin spiritual. Isus Cristos este Dumnezeu, şi a venit de sus, existând veşnic, a creat toate lucrurile (Ioan 8:23, 8:58, Ioan 1). Şi Biblia învață că în El locuiește toată plinătatea Divinității, dar trupește:

 

„Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” (Coloseni 2:9)

 

De fapt, a crede că Isus Cristos a fost pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om, de asemenea numită „Unirea Ipostatică”, este o Doctrină creştină esenţială, de bază pentru Credinţa creştină. Dar este important să înțelegem că Isus Cristos a avut un trup pe deplin uman, la fel ca orice alt om. Dar Isus a fost de asemenea Dumnezeu pe deplin, astfel că aceasta poate fi înțeles că aceasta a fost în sens spiritual, şi că spiritual Isus a fost pe deplin Dumnezeu. Isus nu a fost la fel ca orice alt om când este vorba de duhul Lui, sau jumătate-om/jumătate-Dumnezeu spiritual, ci mai degrabă duhul Lui a fost cel al lui Dumnezeu.

 

Aceasta indică faptul că duhul lui Isus a fost doar de la Dumnezeu Tatăl, cu privire la reproducție şi la concepția fecioarei prin Duhul Sfânt. Aceasta este interesant deoarece Biblia spune că Isus Cristos este singurul fiu născut din Dumnezeu, şi a fost „născut” de Dumnezeu.

 

„Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut iubeşte şi pe cel născut din El.” (1 Ioan 5:1)

 

Dar acelaşi cuvânt „născut” este folosit de multe ori în legătură cu oameni şi copiii lor.

 

„Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui” (Matei 1:2)

 

De fapt Vechiul Testament este plin de exemple în care tații au născut pe copiii lor, dar nu sunt cazuri de mame care au născut copiii lor. De aceea, Biblia, luată la valoarea ei literară, învață că copiii sunt născuți doar de tații lor. În cazul lui Isus, spiritual El a fost pe deplin Dumnezeu, şi născut din Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt. El nu a avut un duh jumătate-uman, şi astfel se pare că duhul lui nu a fost un amestec 50/50 dintre Dumnezeu Tatăl şi duhul uman al mamei Lui Maria. Mai degrabă, Isus ca Fiul lui Dumnezeu a fost Dumnezeu, şi din acelaşi duh ca Dumnezeu Tatăl.

 

Ce învață Biblia de fapt despre partea spirituală a reproducerii umane?

 

Haideți să mergem înapoi la început când Dumnezeu prima dată l-a făcut pe Adam.

 

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. ” (Geneza 2:7)

 

Odată ce trupul lui Adam a primit „suflarea de viață”, atunci el a devenit un suflet viu. Deci evident un trup, care atunci are „suflarea de viață” adăugată la acesta, rezultă într-un nou suflet viu. Cuvântul aici pentru „suflet” este clarificat în Noul Testament,

 

„De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.” (1 Corinteni 15:45)

 

Cuvântul aici pentru „suflet” este „psyche” şi aceasta înseamnă „viață” şi „suflet”. Aceasta este de asemenea folosit în: Matei 10:28 „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Dar aici există un cuvânt diferit care este folosit în 1 Corinteni 15 pentru „duh”, şi acesta este „pneuma”.

 

Aceasta este „suflarea de viață” în Geneza 2:7 care este „duhul” care dă viață.

 

„Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.” (Iov 33:4)

 

„că atâta vreme cât voi avea suflet şi suflarea (ruach) lui Dumnezeu va fi în nările mele” (Iov 27:3)

 

„Atunci Domnul a zis: „Duhul (ruach) Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” (Geneza 6:3)

 

Duhul de viață în om a fost dat de Dumnezeu lui Adam în Geneza 2:7, şi este duhul omului. Fără Dumnezeu ca să se lupte cu duhul omului, el nu mai are viață, ci omul moare. Dar atâta vreme cât Dumnezeu se luptă cu duhul omului, omul trăiește. Ideea fiind că omul fiind viu este legat de el având duh, „suflarea de viață” dând viață, după cum Dumnezeu a suflat în Adam. Iov spune că suflarea celui Atotputernic i-a dat lui viață, dar totuşi singurul timp când Dumnezeu este înregistrat că a suflat viață în vre-un om a fost când Dumnezeu l-a făcut pe Adam. Biblia înregistrează doar că Dumnezeu a făcut aceasta o dată, cu Adam. Totuşi Iov indică faptul că el de asemenea are suflarea celui Atotputernic. Astfel ar face sens că într-un fel „suflarea de viață” este moștenită, şi transmisă prin reproducere, şi a trecut de la Adam prin copiii săi, până la Iov. Cum ar putea „suflarea de viață” sau duhul să se transmită mai departe prin reproducere? Biblia spune că ceea ce cauzează viața, dând viață trupului, este în sânge,

 

„Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire.” (Leviticul 17:11)

 

Şi noi ştim că ceea ce cauzează viața este „suflarea de viață” sau „duhul”. Şi astfel „duhul” sau „suflarea de viață” trebuie să fie în sânge. Astfel există o legătură pe care Biblia o face între „suflarea de viață” sau „duh” şi sângele trupului fizic. Este înțeles că un copil este format printr-o contribuție trupească de la ambii părinți în procesul de reproducere. Probabil „suflarea de viață” este legată de contribuția tatălui în reproducere.

 

Dumnezeu specifică faptul că oamenii se reproduc prin multiplicare, spunând, „Creşteţi, înmulţiţi-vă” (Geneza 1:28a).

 

Ce este înmulțirea? Dumnezeu de fapt a demonstrat înmulțirea pentru noi, prin felul cum Dumnezeu a făcut-o pe Eva dintr-o mică piesă, o coastă, luată din Adam. (Coasta în sine conține sânge în măduvă, şi viața trupului este în sânge.)

 

„Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.” (Geneza 2:21-22)

 

Dumnezeu nu este înregistrat că ar fi suflat duhul, suflarea de viață, în Eva pentru ca ea să devină un suflet viu. Nici nu este înregistrat că Dumnezeu ar fi repetat acest proces cu Cain, Abel, Set, sau oricare dintre copiii lor. Dumnezeu a suflat duhul de viață în Adam care a devenit un suflet viu, şi Dumnezeu este înregistrat că a făcut aceasta doar o singură dată, cu Adam. Apoi Adam a avut un duh şi un suflet şi a fost viu. Evident copiii lui Eva şi Adam erau vii şi aveau de asemenea suflete vii, chiar dacă nici o înregistrare nu este făcută despre Dumnezeu că ar fi suflat suflarea de viață în ei. Totuşi Iov afirmă că suflarea celui Atotputernic i-a dat lui viață. Toate acestea indică faptul că Dumnezeu pune suflarea de viață, un duh, în Adam, şi cumva acest duh a fost înmulțit către toţi ceilalţi oameni din Adam. Fie prin coasta lui Adam în cazul lui Eva, fie prin reproducere cu copiii lor, ceea ce Biblia numește „înmulțire”, se pare că tuturor oamenilor le-a fost transmisă mai departe suflarea de viață de la Adam.

 

Deci are sens că atunci când Dumnezeu a făcut-o pe Eva, El nu doar a înmulțit trupul ei din trupul lui Adam, dar că de asemenea Dumnezeu a înmulțit duhul ei din duhul lui Adam. Ca o sămânţă care crește. Şi apoi ea devine un suflet viu individual de asemenea, deoarece ea a avut un trup şi duh (suflarea de viață) care este localizat în sânge. Şi aceasta a fost totul prin procesul de „înmulţire”.

 

Şi astfel, Eva a fost înmulțită din Adam, în trup şi duh, şi apoi ea însăși a devenit un suflet viu. Dumnezeu a făcut aceasta cu Eva El Însuși, dar din acel punct în continuare acelaşi lucru va avea loc cu Adam şi Eva înmulţindu-se să aibă copii, prin procesul natural stabilit de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că în timpul reproducerii, noul duh, suflarea de viață, pe care fiecare copil o are, este înmulțită şi crescută dintr-o mică sămânță a duhului sau „suflării de viață” a generației anterioare.

 

Aceasta nu neagă faptul că Dumnezeu formează fiecare persoană în pântece (Isaia 44:2, 24) dar ideea este că materialele de construcție, o sămânţă, sunt deja la locul lor pentru ca Dumnezeu să construiască din acestea, nu doar cu privire la înmulțirea unui nou corp, dar de asemenea în înmulțirea unui nou duh de asemenea. Toţi copiii sunt înmulțiți din ceea ce deja există în tată sau mamă.

 

Faptul că trupul şi sufletul (mintea, emoțiile, voința) mamei sunt trăsături moștenite ale unui copil este evident, copiii arată ca mamele lor, au trăsături psihologice ca mamele lor, inteligența mamei lor, etc. Şi astfel noi știm că deopotrivă trupul şi sufletul mamei contribuie la trupul şi sufletul (mintea/voința/emoțiile) copilului. Deopotrivă sufletul şi trupul mamei şi tatălui contribuie în procesul de multiplicare pentru a forma un copil, şi aceasta este evident deoarece copilul arată ca amândoi părinții. Fiecare contribuie cu un număr egal de cromozomi, pentru a combina în concepție, pentru trupul fizic, şi acelaşi fel de lucru ar face sens despre suflet (minte/voință/emoții) de asemenea.

 

Dar este acesta înpărțire 50/50 cazul cu duhul copilului, suflarea de viață, care de fapt dă copilului viață şi face copilul să devină un suflet viu? Dacă totul din procesul reproductiv este o despărțire 50/50 între mamă şi tată, atunci de ce spune universal Biblia că tatăl a născut copilul? Mulți oameni presupun că duhul copilului este depozitat de Dumnezeu la momentul concepției, ca şi când Dumnezeu ajunge jos din cer adăugând un nou duh individual în copil. Dar Dumnezeu spune că noi ne reproducem prin „înmulțire”, nu prin adăugare. Dacă duhul copilului a fost adăugat de Dumnezeu, sau a fost 50/50 de la mamă şi tată, alături cu trupul şi sufletul băiatului fiind 50/50 de la mamă şi tată, atunci ar părea contra-intuitiv că Biblia vorbeşte mereu despre bărbați născând copii. De fapt, de vreme ce numai trupul mamei crește trupul copilului în timpul sarcinii, ar avea mai mult sens să se spună că ea naște copilul, toate lucrurile fiind egale. Totuşi, întotdeauna tatăl este cel care naște copilul, şi Dumnezeu Tatăl cel care l-a născut pe Isus Cristos. Deoarece duhul copilului, suflarea de viață, este ceea ce face copilul să fie viu şi un suflet viu, atunci acesta este esenţial pentru ca copilul să fie viu. Dacă tatăl singur ar fi să contribuie cu duhul dătător de viață la copil, aceasta ar putea explica de ce un copil este născut doar de tatăl său. Şi acest ingredient esenţial pentru un copil viu ar balansa de asemenea cu contribuția mai mare a mamei în sarcină. Doar mama poate trece prin sarcină, probabil în acelaşi fel doar tatăl poate da duhul, suflarea de viață, şi aceasta este înțeles prin faptul că tatăl naște copilul.

 

Există mai mult în Biblie care pare să verifice această idee. „În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; Căci, dacă femeia este din bărbat, tot aşa şi bărbatul prin femeie, şi toate sunt de la Dumnezeu.” (1 Corinteni 11:8, 12)

 

Biblia spune că copii au venit prin Eva, ca în „trecerea prin”. Cuvântul aici „dia” înseamnă „o mișcare prin”. Distincția este făcută clar că în timp ce Eva a „ieșit din” Adam, că fiii ei „au trecut prin” ea. Şi astfel de asemenea, în timp ce fiii şi fiicele au „ieșit din” tatăl lor, toţi copiii au venit „prin” mama lor, nu au „ieșit din” ea. Nu poate fi vorba aici de nașterea fizică aici, deoarece evident copiii au ieșit din mamele lor. Nu poate fi înmulțirea trupului care este descrisă aici, deoarece noi știm că trupul copilului este înmulțit din ambii părinți în mod egal. Mai degrabă, această diferență afirmată trebuie să se refere la înmulțirea spirituală. Aplicând aceasta la Eva, aceasta înseamnă că copiii ei au venit prin ea, dar „au ieșit” numai din Adam. Trebuie că se face referire la duh aici, suflarea de viață, un ingredient esenţial, care atunci când este adăugat la trup face un copil să devină un nou suflet viu.

 

Aceasta este un indicativ că duhul unui copil (bărbat sau femeie) vine doar de la tatăl copilului, şi este înmulțit doar de la el singur. Dar pe de altă parte, trupul şi sufletul unui copil în mod clar au trăsături ale ambilor părinți ai copilului. Nici nașterea înseamnă a da viață, şi duhul este suflarea de viață, atunci are sens că duhul va veni doar de la tatăl copilului, pentru că Biblia spune că tații singuri nasc copii. Şi în schema mai largă de lucruri, dacă numai tatăl a fost sursa de înmulțire pentru duhul copilului, aceasta va balansa contribuția mai mare a mamei în „înmulțirea” trupului copilului în timpul sarcinii.

 

Există mai multe în Biblie care să confirme această idee. În susținerea acestui lucru, Biblia confirmă că a fost doar prin Adam (nu Eva) că a trecut starea spirituală păcătoasă/muritoare către toată umanitatea.

 

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca prin acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma multor greşeli, a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel Unul singur, care este Isus Hristos!) …Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 5:12-21)

 

„Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.” (1 Corinteni 15:21-22)

 

Se pare că schimbarea spirituală care a avut loc când Adam a mâncat din pom, când ochii lui au fost deschiși, şi duhul lui a devenit într-o stare moarte/păcătoasă, a trecut de la el singur aceasta către toată umanitatea. Biblia clarifică faptul că această stare spirituală a venit doar de la Adam, şi nu de la Eva. Aceasta ar avea cel mai mult sens dacă toţi copiii lui erau înmulțiți doar din duhul lui propriu. Se pare că după ce el a mâncat din pom, duhul lui a câștigat aceste calități a unei stări de moarte/păcătoase, şi toate duhurile înmulțite din originalul său vor moșteni de asemenea această calitate. Aceste pasaje îl fac paralel pe Adam şi Isus foarte îndeaproape. Este adevărat că prin Isus Cristos, singular, toţi creştinii devin spiritual născuți din nou la viață. Aceasta se potrivește cel mai îndeaproape cu conceptul că prin Adam, singular, toţi oamenii au fost născuți spiritual spre moarte. În acelaşi fel precum în Adam singur toţi mor spiritual, toţi sunt făcuți vii spiritual prin Isus Cristos singur, prin o naștere nouă prin Duhul Sfânt.

 

Şi deci există mai multe puncte convingătoare că Biblia pare să le facă despre felul în care oamenii se reproduc prin înmulțire, care aliniază cu ceea ce este cunoscut despre Isus Cristos. Dacă înmulţirea umană a fost aranjată de Dumnezeu astfel că spiritul mamei nu este înmulțit spre copil în nici o măsură, atunci aceasta ar permite ca Isus Cristos să fi fost pe deplin Dumnezeu din punct de vedere spiritual, duhul Lui fiind născut doar prin Dumnezeu Tatăl. Unii învățători par să argumenteze că felul în care Isus a fost pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om este o taină. Dar această învăţătură de aici ar permite ca Isus Cristos să fi fost pe deplin Dumnezeu din punct de vedere spiritual fără ca nimic să se fi întâmplat în reproducere care să fi încălcat felul în care Dumnezeu a aranjat ca înmulțirea umană să funcționeze, la început. Această învăţătură face natura spirituală deplină Dumnezeiască a lui Isus Cristos să fie complet compatibilă cu procesul de reproducere prin înmulțire pe care Dumnezeu l-a stabilit original.

 

Dacă toţi oamenii primesc duhul lor ca multiplicat doar din duhul tatălui lor, atunci Isus Cristos fiind pe deplin Dumnezeu ar funcționa fără nepotrivire. Dar dacă duhul mamei era de asemenea înmulțit în combinație pentru a crește duhul copilului, atunci aceasta ar putea fi argumentat a fi în dezacord cu faptul că Isus este pe deplin Dumnezeu din punct de vedere spiritual. Isus cu siguranţă nu a fost jumătate-om spiritual şi jumătate-Dumnezeu spiritual, cu o contribuție de la mama lui Maria afectând Divinitatatea lui deplină spirituală, ci mai degrabă Isus Cristos a fost pe deplin Dumnezeu. Aceasta se aliniază cu spiritul de copil venind doar din duhul tatălui.

 

În acelaşi timp, Isus a fost pe deplin bărbat în trupul Lui, primind deopotrivă de la mama lui… şi paradoxal din El Însuși… deoarece El este chipul Dumnezeului nevăzut.

 

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea.” (Coloseni 1:15)

 

Contribuția 50/50 a trupului lui Isus de la Dumnezeu Tatăl şi de la Maria, poate fi înțeleasă în faptul că Isus Cristos este veşnic, şi a fost din totdeauna… astfel planul trupului Său după tată a venit de la Sine. Aceasta nu înseamnă că Isus a fost tatăl Său propriu, deoarece aceasta ar contrazice că Dumnezeu este Tatăl Său, şi eu nu afirm altfel, nici nu fac neclare liniile persoanelor din Divinitate sau Trinitate. Dar ceea ce eu vreau să spun este găsit în adevărul vorbit de Isus,

 

„Înainte să fie Avraam, EU SUNT”, în faptul că Isus Cristos a fost veşnic din totdeauna, este, şi va fi Dumnezeu, şi aici înainte ca El să facă timpul în sine, un paradox care este rezolvat doar prin faptul că Isus Cristos există veşnic. Coloseni 1:15 de asemenea înseamnă că toate au fost făcute în chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că noi toţi am fost făcuți după chipul lui Isus Cristos, de la început. El a fost din totdeauna.

 

Trupul unui copil vine din, este înmulțit din, mamă şi tată deopotrivă, după cum este văzut în Adam şi Eva. Şi trupul este crescut doar de mamă în sarcină. Dar în acelaşi timp duhul, suflarea de viață, a copilului este înmulțit doar din duhul tatălui copilului. Aceasta pare să fie definiţia „zămislirii.” Şi duhul copilului de aceea moștenește calitățile duhului tatălui, cum este exemplul unei naturi spirituale păcătoase şi a morții trecând de la Adam la toţi copiii săi.

 

Şi astfel se pare că Biblia învață că în înmulţirea trupului copilului va fi jumătate de la mamă, şi jumătate de la tată, dar că duhul copilului va veni doar de la tatăl copilului, care dă suflarea de viață, care face copilul să devină un nou suflet viu.

 

Înțelegând că acesta este cazul, există o relatare în Biblie care se evidențiază, cu privire la întrebarea de unde au venit demonii. Ea se evidențiază pentru că înțelegând aceasta despre înmulțirea umană; această relatare necesită câteva implicații ciudate.

 

Mergând înapoi la primul val de îngeri căzuți, „fiii lui Dumnezeu”, îngerii de tip mesageri care arătau ca bărbații:

 

„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.” (Geneza 6:1-4)

 

Aici „fiii lui Dumnezeu” au avut copii cu femei umane. Bazat pe ceea ce am descris, aceasta are câteva implicații interesante. Aceşti „fii ai lui Dumnezeu” erau tipul mesager de îngeri, care în mod universal sunt descriși ca arătând ca bărbații umani. Aparent, ei erau capabili să se reproducă, în a avea o formă trupească a bărbaților umani. Un alt lucru pe care îl ştim despre îngeri este că ei sunt duhuri nemuritoare. Copiii lor sunt descriși că au fost oameni viteji, şi uriași (Nefilim în ebraică). Ei sunt descriși ca bărbați, şi astfel ei arătau ca oamenii, dar erau uriași. Ce s-ar întâmpla dacă un înger care arată ca un om a avut copii cu o femeie umană? Dacă acesta a fost cazul, atunci rezultatul aşa cum este descris aici au fost bărbații uriași.

 

Înțelegând ce am descris despre înmulţire, ar face sens că duhul în acești descendenți ar fi venit numai din tații lor, aceşti îngeri păcătoși. Dar îngerii sunt duhuri nemuritoare. Folosindu-l pe adma ca un exemplu de trăsături spirituale intrinseci doar de la tată la copil, ar face sens că descendenții acestori îngeri ar fi de asemenea duhuri nemuritoare, şi au duhuri de tip-îngeresc, provenind doar de la părinții care au fost îngeri.

 

Pe de altă parte, trupurile lor au fost o combinație de la mamele lor umane, şi tații lor îngeri asemănători cu oamenii. Aparent acești îngeri mesageri care arătau ca bărbații umani au avut trupuri spirituale, dar când au luat o formă fizică trupurile lor aveau ADN şi cromozomi care erau aproape identici cu cei ai oamenilor. Potrivit științei geneticii, ADN-ul şi cromozomii s-au înjumătățit în contribuțiile celor 2 părinți, trebuie să se potrivească îndeaproape pe a putea să se combine împreună. Deci cu orice ADN şi cromozomi au contribuit aceşti îngeri căzuți, aceștia ar fi fost destul de mult identici cu cei ai bărbatului uman, ceea ce face mult sens deoarece ADN-ul uman este tiparul folosit pentru a face o formă trupească să fie umană, în interior şi în exterior. ADN-ul şi informaţiile cromozomiale funcționează ca un tipar pentru trup. Ușoare diferențe pot face imense schimbări, care pot face 2 creaturi incapabile de a avea urmași. De exemplu, ADN-ul unui cimpanzeu este estimat a fi aproape 95% similar cu cel al unui om, şi cimpanzeii au 24 perechi de cromozomi, în timp ce oamenii au 23. Diferențele sunt doar o chestiune de 1 cromozom la număr şi 5% din ADN. Totuşi trupurile oamenilor şi cimpanzeilor încă sunt foarte diferite, şi ele sunt incapabile de a se amesteca. Şi astfel, cunoştinţa științei indică faptul că numărul de perechi de cromozomi ai acestori îngeri asemănători cu bărbații umani a fost probabil de asemenea 23, şi că ADN-ul lor a fost probabil 99,9% sau mai similar față de oamenii care trăiau la acel timp. De fapt, în Geneza în istoria lui Avraam, Biblia numește îngerii mesageri care arătau ca niște bărbaț, şi au mâncat ca bărbații, „bărbații” într0un verset, şi aceeaşi „îngeri” în alt verset. Se pare că în timp ce îngerii mesageri sunt într-o formă fizică trupească ei pot uneori să fie ca „bărbații” în corpurile lor chiar până la nivel de ADN şi cromozomial. (Geneza 18:22, 19:1)

 

Trupul uman este muritor, și moare, în timp ce duhul uman doarme în moarte. Ar avea acești urmași nemurire trupească? Dumnezeu pare să vorbească direct către aceşti îngeri şi soțiile lor umane, şi le spune,

 

„Duhul Meu nu se va lupta pururi cu omul, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” Şi astfel Biblia indică faptul că acești urmași uriași nu au primit nemurire fizică în trupurile lor, ci mai degrabă că trupurile lor for fi muritoare. Nu doar aceasta, dar că acești copii vor trăi până la vârsta de 120 de ani. Aceasta a fost o scădere drastică în durata vieții, deoarece mulți oameni au fost înregistrați a fi vii cam 850 de ani în mdeie. Versetul despre hotărârea lui Dumnezeu de scurtare a duratei vieții este pusă între versetele descriind acești îngeri luându-şi soții, şi versetul care spune despre copiii lor uriași. Şi astfel se pare clar că Dumnezeu vorbea în mod direct către aceşti parinți despre copiii lor. Dar aceasta de asemenea a avut un înțeles secundar profetic.

 

Copiii uriași (Nefilim) par să fi moștenit mai multe anomalii de la părinții lor îngeri, trăsături fizice noi şi ciudate. Prima trăsătură a fost scurtarea lungimii vieții la doar 120 de ani, şi a doua a fost gigantismul în corpurile lor. Gigantismul este cauzat de o tumoare pituitară în creier cum au oamenii azi, în esenţă este cauzat de cancer. Se pare evident că moștenirea genetică fizică de la părinții îngeri asemănători cu oamenii a fost defectuasă şi imperfectă. Totuşi trupește ei erau umani, deoarece ei sunt numiți „bărbați”.

 

Desigur, hotărârea lui Dumnezeu este de obicei luată a fi aplicată întregii umanități ca o profeție, deoarece după acest timp este înregistrat că durata de viață umană s-a scurtat la 120 de ani. Dar ceea ce pare că s-a întâmplat aici, conectând punctele, este că aceşti urmași au fost primii care să trăiască doar 120 de ani, şi apoi aceasta s-a răspândit spre restul umanității.

 

Cum ar putea fi acesta cazul? Se pare că acești uriași (Nefilim) în esenţă au corpuri umane, chiar dacă genetica lor a fost deteriorată cu imperfecțiuni, cauzând cancerul şi o scurtare a duratei vieții. Cu toate acestea, ei sunt numiți „bărbați” şi au avut trupuri umane. Isus Cristos este probabil singurul exemplu similar pe care îl avem în Biblie despre cineva care a avut o mamă umană, şi un tată ne-uman. Deoarece Isus Cristos este singurul exemplu Biblic pe care îl avem despre ceva similar, El este exemplul Biblic pe care noi trebuie să îl folosim. Isus Cristos a fost pe deplin Dumnezeu din punct de vedere spiritual, dar trupul Lui a fost pe deplin uman. Şi se pare că acelaşi rezultat a fost cazul cu acești uriași (Nefilim), că ei au fost îngeri căzuți în duh, dar ei au avut trupuri pe deplin umane, chiar dacă ei au conținut deteriorări genetice. Tații lor au avut duhuri îngerești, şi trupuri îngerești, şi mamele lor au avut duhuri umane şi trupuri umane. Dar se părea că ei au duhul taților lor, dar trupuri muritoare ca mamele lor. Şi acesta pare să fie acelaşi model precum cu Isus, care a avut acelaşi duh ca Tatăl Său Dumnezeu, dar un trup uman ca mama Lui Maria, şi a fost un „bărbat”.

 

În faptul că aveau duhurile taților lor (deşi nu trupurile lor) este rezonabil să presupunem că acești uriași (Nefilim) au avut duhuri nemuritoare. Dacă trupurile lor fizice muritoare au murit după 120 de ani, este de la sine înțeles că duhurile lor ar fi fost încă nemuritoare şi au continuat să trăiască, fără un trup. Şi în Biblie, demonii care sunt cei care par să caute trupuri pe care să le locuiască. Şi astfel cea mai probabilă origine a demonilor în Biblie este că ei sunt duhuri nemuritoare ale acelor uriași morți (Nefilim). Aceștia sunt duhuri demon care rătăcesc, eliberați de trupurile lor moarte.

 

Dacă acești urmașii uriașilor (Nefilim) au avut trupuri umane, atunci este de la sine înțeles că ei de asemenea puteau să se reproducă cu femei umane. De fapt, ei ar fi fost o potrivire fizică mai apropiată de femeile umane decât tații lor proprii. Şi nimic din aceste versete nu indică faptul că aceşti uriași (Nefilim) erau sterili. Mai degrabă ei sunt numiți „oameni viteji din vechime, bărbați cu renume” şi astfel ei aparent erau bărbați faimoși, care poate că nu au avut nici o problemă în a-și obține soții. Fără o excepție exprimată, „bărbații” sunt în general capabili să se reproducă.

 

Dacă acești uriași (Nefilim) şi-au luat soții şi au avut copii, acelaşi model de moștenire spirituală trebuia să fi avut loc, de asemenea. Ei ar fi avut copii cu trupuri umane, dar ca tații lor, duhurile copiiilor ar fi fost de asemenea ca îngerii căzuți, şi nemuritori. Şi astfel copiii lor ar fi devenit demoni de asemenea, la moartea trupurilor lor muritoare. Există toate motivele să gândim că acești copii ar fi putut fi fie masculini sau feminini. Aceasta ar însemna că demonii de azi ar putea avea la un timp corpuri bărbătești sau feminine.

 

Aceasta ar însemna de asemenea că un bărbat uman ar fi putut naște copii cu fiica unui uriaș (Nefilim). Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, copiii dintr-o astfel de unire ar fi avut duhuri umane de la tatăl lor, şi de asemenea au avut trupuri umane. Totuşi, trupurile lor ar fi moștenit trăsăturile deteriorării genetice de la mama lor, ducând la o durată de viață scurtată, cancer, şi gigantism. Şi în acest fel, cu amestecarea continuă, toată umanitatea ar putea ajunge să aibă o durată de viață scurtată, şi să fie cu risc față de gigantism, şi cancer care este cauza gigantismului. Gigantismul pare să fie o trăsătură mai recesivă, în timp ce durata de viață scurtată pare să fi fost foarte dominantă. Aceasta înseamnă că oamenii cu duhuri umane în cele din urmă ar fi putut avea un strămoș maternal care a fost fiica unui Nefilim, dar ei înşişi să nu fie uriași, chiar dacă ei au o durată de viață scurtată.

 

 

Dacă această teorie este corectă despre felul în care moștenirea spirituală şi moștenirea fizică funcționează, atunci văzând că noi toţi trăim cel mult 120 de ani, şi că oamenii încă au gigantism aiz, şi multe feluri de cancere, este destul de probabil să concluzionăm că amestecarea este exact ceea ce s-a întâmplat. Şi atât de mult a fost lumea înainte de potop.

 

De asemenea, ar trebui observat că toate acestea au început să aibă loc „când bărbații au început să se înmulțească pe fața pământului, şi li s-au născut fiice” ceea ce ar fi putut fi atât de timpuriu precum fiicele lui Adam. „Erau uriași pe pământ în acele zile, şi de asemenea după aceea” înseamnă că existau uriași (Nefilimi) care fiind născuți atât de timpuriu precum vremea lui Adam, tot timpul până la zilele lui Noe. Acest amestec a avut un timp foarte lung pentru a avea un efect cumulativ şi pentru a deveni larg răspândit, deoarece aceasta este o durată de cel puţin 1650 de ani (ebraici) până la 2200 ani (LXX) înainte ca Dumnezeu să trimită Potopul mondial.

 

De ce a trimis Dumnezeu Potopul? Biblia specifică chiar în următorul verset că:

 

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.” (Geneza 6:5-7)

 

Aceşti uriași (Nefilimi) au fost numiți „oameni” în Geneza 6:4. Dumnezeu a fost atât de întristat de răutatea oamenilor, ceea ce se poate referi la uriași (Nefilimi) de asemenea, încât Dumnezeu a hotărât să distrugă omenirea. Noi ştim azi că demonii sunt duhuri rele, şi ei chinuie oamenii cu multe lucruri negative. Ei aparent au fost răi pe atunci de asemenea, atunci când ei aveau propriile lor corpuri muritoare, la fel ca toţi oamenii. Datorită răutății tuturor oamenilor, uriași (Nefilimi) sau nu (deşi ei au fost incluși în această socoteală), Dumnezeu a ales să distrugă lumea. Ar trebui notat că răutatea tuturor oamenilor a fost motivul pentru Potop, şi motivul afirmat nu a fost amestecarea în sine.

 

Dacă amestecarea a avut loc aşa cum este descrisă mai sus, aceasta poate avea de a face cu motivul pentru care Dumnezeu l-a cruțat pe Noe. Aceasta se leagă înapoi cu profeția din Ezechiel 31, care descrie un pom atât de uriaș, şi cu ramuri atât de înalte, şi crengi, încât acesta a întrecut orice altceva. Aceşti uriași (Nefilimi) sunt numiți „oameni” de Biblie, şi astfel copiii lor au fost toţi „oameni” de asemenea. Coprurile lor ar fi fost umane, şi astfel Dumnezeu i-a considerat oameni. Dar dacă ai fi făcut o poză a duhurilor tuturor oamenilor care arătau ca oameni vii pe pământ la acel timp, şi te uitai la aceasta, ce ai fi văzut? S-ar putea că marea majoritate a populaţiei avea duhuri nemuritoare original născuți din acești îngeri care au fost părinții uriașilor (Nefilimi), în timp ce doar o mică minoritate a oamenilor avea duhuri umane muritoare care au fost născute original de Adam. Aceștia cu duhuri nemuritoare nu vor dormi în moarte, ci vor deveni ceea ce noi cunoştem azi ca demoni. Privind la simbolismul din Ezechiel 31, se pare probabil că umanitatea era spiritual depășită ca rasă şi devenea ca o specie pusă în pericol, deşi nu era depășită ca rasă din punct de vedere fizic. Fizic erau mulți care aveau trupuri umane, toţi aveau un trup uman, dar spiritual doar câțiva aveau duhuri umane născute original din Adam.

 

„Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om neprihănit şi perfect în generațiile lui: Noe umbla cu Dumnezeu.” (Geneza 6:8-9, tradus din KJV, n. tr.)

 

Noe a avut o genealogie perfectă urmărită înapoi până la Adam, după cum este înregistrat în Geneza. Parte de ce Noe a găsit milă în ochii Domnului a fost pentru că el era un om drept. Dar celălalt motiv că Noe a găsit milă la Dumnezeu a fost că duhul lui era uman, şi urmărit înapoi până la Adam. Cineva trebuie să se mire doar cât de multă umanitate pură a rămas în lume pe timpul lui Noe. Dumnezeu a spus că „orice făptură” a stricat calea Lui, şi exista violență datorită lor.

 

„Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul. Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri.” (Geneza 6:12-13, 17)

 

Şi astfel Dumnezeu a trimis un Potop mondial, care i-a distrus pe toţi oamenii în afară de Noe şi familia lui.

 

„care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt.” (1 Petru 3:20)

 

Noi putem ști că Noe era „perfect în generațiile lui” şi de aceea a avut un duh uman, văzând genealogia lui care se putea urmări înapoi până la Adam. De aceea, cei trei fii ai săi au avut duhuri umane, şi astfel toată umanitatea care a urmat după potop va avea duhuri umane de asemenea. Dar aparent în timp ce Noe era perfect în generațiile lui, fie soția lui fie nurorile lui nu erau perfecte în generațiile lor. Cele opt suflete de pe Arcă au fost toţi oameni, inclusiv soția şi nurorile lui Noe. Totuşi faptul că umanitatea a scăzut spre a avea durata de viață a generației la 120 de ani după potop, şi gigantismul s-a arătat în descendenții lor, arată că nu toţi de pe Arcă au fost „perfecți în generațiile lor”. Doar Noe a fost specificat a fi aşa.

 

Mulți oameni au gândit că schimbarea după potop a duratelor de viață scurtate a fost datorită schimbărilor atmosferice. Dar de fapt un om de știință creaționist creştin, Dr. Carl Wieland, a teoretizat că pierderea longevității ar fi putut fi cauzată de genetică.

 

… „Toate pozițiile care încearcă să explice „scăderea duratei de viață” în termeni de mediu înconjurător au de explicat alte date în plus, şi aceasta este persistența temporară a longevității după Potop. Noe avea 600 de ani la timpul Potopului, dar a trăit alți 350 de ani după aceea, în atmosfera de după potop! Chiar în termeni anteriori Potopului, Noe era deja de o vârstă moderat avansată. Cineva ar presupune că, dacă atmosfera/mediul înconjurător de după Potop are efecte atât de devastatoare asupra noastră acum, atunci pentru că Noe ar fi fost expus instantaneu la aceste aceleași efecte, aceasta ar fi trebuit să îi scurteze viața lui mult mai rapid. De fapt, doar Metusala şi Iared au trăit mai mult decât Noe”…

„Chiar dacă declinul de după Potop este evident, noi vedem că opt generații după Potop, oamenii încă trăiesc mai mult decât dublul mai lung după cum este obişnuit azi. Ar părea mult mai ușor să explicăm situaţia dacă schimbarea a avut loc mai degrabă în cadrul alcătuirii oamenilor, decât din exteriorul lor. Dacă longevitatea noastră este genetic programată mai dinainte, atunci aceasta poate explica de ce Noe încă a trăit un timp considerabil după Potop, indiferent de orice schimbare în radiație sau presiune atmosferică. Cu alte cuvinte, el îşi îndeplinea potențialul său genetic în măsura în care se consideră durata lui de viață (în absența morții accidentale sau a bolii).”…

„Eu sugerez că strămoșii noştri pur şi simplu au avut gene pentru o longevitate mai mare, ceea ce a cauzat ca această „limită genetică” a vârstelor umane să fie stabilită la un nivel mai înalt în trecut”…

„Dacă această sugestie are vrednicia de a fi majora (dacă nu singura) cauză a vârstelor mai mari de dinainte de Potop, atunci întrebarea evidentă este cum unele dintre aceste gene de longevitate s-au pierdut. Populaţia umană a trecut printr-o aspră îngustare genetică la timpul Potopului – doar opt indivizi. Fenomenul de „alunecare genetică” este bine cunoscut a fi capabil să justifice schimbările „aleator” selective neutre în frecvența genelor (inclusiv pierderea sau „dispariția” genelor dintr-o populaţie) care poate fi destul de rapidă. De asemenea, pierderea genelor este pe departe mai probabilă într-o populație mai mică.”…

„Acest scurt eseu are scopul de a fi doar un stimulent pentru o gândire ulterioară, nu ca un model precis de evenimente. Totuşi, s-ar părea că o astfel de explicație în acest cadru ar fi realizabilă, în special dacă mai multe gene au contribuit la o astfel de longevitate. Pentru ca acest scenariu să funcționeze fiii lui Noe şi soțiile lor ar trebui să aibă hetero-zigozitate la relevanta genă loci. Aceasta ar fi putut fi bine sugerat la vârsta lui Sem la moarte – 600, considerabil mai puţin decât cea a tatălui său. Alelele (mai multe forme alternative ale unei gene care apare prin mutație şi care se găsesc în acelaşi loc pe un cromozom) „scurt-trăite” ale genelor relevante pot să fi fost mereu prezente, ceea ce ar însemna că în lumea dinaintea Potopului, ar fi existat mereu unii indivizi (homozigoți pentru astfel de alele) trăind drastic mai puţin decât vârstele înregistrate pentru patriarhi.”…

Dr. Carl Wieland, creation.com/decreased-lifespans-have-we-been-looking-in-the-right-place

 

Ideea este că înainte de potop existau oameni cu gene pentru longevitate, şi cei cu gene pentru o durată de viață mai scurtă. Populația mică la număr care a supraviețuit potopului ar fi putut rezulta în pierderea genei pentru longevitate, iar gena pentru durată de viață mai scurtă ajungând să domine exclusiv fondul comun genetic. Dacă de fapt uriașii (Nefilimii) şi urmașii lor au avut gene pentru durate de viață de 120 de ani, şi aceste gene au fost purtate pe arcă prin femeile umane, aceasta s-ar alinia perfect. Noe „a fost perfect în generațiile lui” şi a avut un duh uman, după cum vor avea toţi descendenții săi, şi el a avut gene pentru longevitate. Dar este posibil ca una dintre femeile de pe arcă să fi avut gene pentru o durată de viață scurtată, pentru că ea, deşi umană, ea s-a coborât dintr-un fiu al lui Adam şi o fiică a uriașilor (Nefilimi). Şi printr-un astfel de efect de îngustare precum este propus mai sus, genele de durată de viață mai scurtă au ajuns să domine populația în mod universal. Aceasta este în contrast cu genele mai rare şi mai regresive care cauzează gigantismul, care par să se fi acumulat doar într-o minoritate a populaţiei după potop.

 

Este foarte important să notăm că deoarece Noe a avut un duh uman, tot aşa au avut toţi fiii săi, Sem, Ham şi Iafet, şi urmașii lor. De aceea, toţi oamenii de după potop au fost umani, având duhuri umane care vor dormi în moarte, şi trupuri umane, chiar dacă acele trupuri au avut gene care au fost corupte de revolta îngerilor mesageri de dinainte de potop. Toţi oamenii care au trăit după potop erau umani, chiar dacă în cele din urmă toţi oamenii au ajuns să trăiască nu mai mult de 120 de ani, shi chiar dacă o minoritate de oameni după potop au manifestat gigantismul.

 

Totuşi, dacă această întreagă teorie despre felul cum reproducerea spirituală/fizică şi genealogia funcționează prin înmulțire este incorectă, atunci ce învață Biblia?

Atunci Biblia simplu descrie aceşti uriași (Nefilimi) ca fiind „oameni”, şi nu există nici un argument Biblic de făcut (pe care eu să îl fi găsit) care explică ce sunt demonii şi de unde au provenit ei. Astfel, în absența oricărui argument Biblic, singurul lucru de presupus despre uriași (Nefilimi) este că ei erau „oameni” în orice fel. Şi atunci cineva ar trebui să concluzioneze că spiritual ei nu erau diferiți față de oricare alți oameni, în ciuda taților lor îngeri. Cineva poate doar să alcătuiască argumentul că uriașii (Nefilimii) au devenit demoni cu sprijinul Biblic şi din argumentul Biblic dacă cineva acceptă că duhul copilului este înmulțit de la părinți, şi la aceasta, născut doar din tatăl copilului.

 

Dar dacă cineva acceptă că duhul copilului este născut doar prin tatăl copilului, atunci aceasta de asemenea înseamnă că dacă uriașii (Nefilimii) au avut fiice (care corpuri ale „bărbaților” pot produce fiice) pe care un bărbat uman ar fi putut să aibă un copil cu un duh uman. Chiar dacă o astfel de fiică a unui tată uman şi mamă fiică-de-Nefilim ar fi avut corupție genetică producând durată de viață scurtată şi/sau gigantism, acel copil ar fi fost uman din punct de vedere spiritual. Şi dacă o astfel de copilă a fost în Arcă, aceasta ar fi putut conduce la durată de viață scurtată şi gigantism în umanitatea de după potop.

 

Cineva nu poate culege care părți din ramificațiile acestei teorii să accepte, fără a ignora implicațiile logice simple ale teoriei. Dacă Biblia învață că noi putem cunoaşte că uriașii (Nefilimii) au devenit demoni, bazat pe faptul că duhul copilului provenind de la tatăl copilului, apoi prin aceeaşi învăţătură trebuie să fie acceptat că un bărbat uman poate avea un copil uman cu duh uman cu o fiică a unor astfel de uriași (Nefilimi).

 

Presupunând această teorie despre înmulțire şi naștere este greșită atunci tot ceea ce eu aș putea spune că Biblia, Sfânta Scriptură insuflată de Dumnezeu, învață, este că:

 

1. Uriașii (Nefilimii) sunt numiți „oameni” şi trebuie să fie presupus că au fost umani în orice fel, inclusiv duhurile lor, şi astfel (dacă ei l-ar fi cunoscut pe Cristos) ar fi fost răscumpărabile, şi ar fi putut teoretic să fie mântuite prin credinţa în Isus Cristos la fel ca oricare alt om.

 

2. Biblia nu specifică de unde au provenit demonii, aceste duhuri rele nu au trup fizic şi nu sunt văzute într-o formă fizică, dar par să dorească să între în trupurile oamenilor şi animelelor. De aceea este o mare taină cu privire la timpul când Dumnezeu a creat demonii şi de unde au provenit ei.

 

Alte învăţături sunt în afară care concluzionează că demonii au provenit din uriași (Nefilimi) dar aceste învăţături se bazează pe texte extra-biblice, şi nu Biblia. Dar cele 2 puncte de mai sus sunt singurele lucruri care pot fi găsite în Biblie, sau argumentate din Biblie, decât dacă această teorie despre duhul copilului fiind înmulțit şi născut din duhul tatălui, etc. este acceptată ca fiind corectă.

 

Unele învăţături din afară includ idei că uriașii de după potop erau de asemenea Nefilimi, şi trebuie să fi fost cauzați de o a doua incursiune a îngerilor căzuți încrucișându-se cu femeile umane, ceea ce eu cred că este incorect. Nici un astfel de eveniment nu este înregistrat în Biblie după potop. Dumnezeu a văzut potrivit să înregistreze prima incursiune a „fiilor lui Dumnezeu” în Biblie, astfel ca noi să știm ceea ce s-a întâmplat, şi astfel există fiecare motiv să gândim că Dumnezeu ne-ar fi spus despre o a doua incursiune de asemenea. Ideea că Dumnezeu a ascuns această cunoştinţă face ca Dumnezeu să pară neconsecvent, deoarece el a fost deschis despre a ne spune despre prima incursiune. Nu există nici un motiv Biblic de a gândi că a existat o a doua incursiune de încrucișare a îngerilor căzuți cu femeile umane. Gigantismul de după potop şi duratele scurtate de viață pot fi urmărite înapoi spre prima incursiune despre care Dumnezeu vorbeşte direct în Cuvântul Său. De asemenea, este evident că nici durata scurtată de viață nici gigantismul nu ar trebui să fie luate ca dovadă pozitivă că oricine care a trăit după potop a fost un „Nefilim”, până la şi incluzând şi ziua de azi. Oamenii au avut gigantism după potop, după cum este întregistrat în Biblie, şi oamenii au avut durate de viață scurtate la 120 de ani după potop, după cum este înregistrat în Biblie.

 

Adițional, Ezechiel 31, vorbind despre aceste evenimente din Geneza 6, şi închiderea acestor îngeri căzuți care au născut uriașii (Nefilimii) în Abis, spune că:

 

ca să nu se mai îngâmfe niciunul din copacii de lângă ape cu înălţimea lor şi să nu-şi mai ridice vârful până în nori, ca să nu se mai fălească stejarii udaţi de apă cu înălţimea lor; căci toţi sunt daţi pradă morţii, în adâncimile pământului, printre copiii oamenilor, împreună cu cei ce se coboară în groapă.” Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „În ziua când s-a coborât în Locuinţa morţilor, am răspândit jalea, am acoperit Adâncul din pricina lui şi i-am oprit râurile; apele cele mari au fost oprite; am întristat Libanul pentru el, şi toţi copacii de pe câmp s-au uscat.” (Ezechiel 31:14-15)

 

Simbolic, acest pasaj, pe care noi deja l-am acoperit în mod detaliat, ne spune că Dumnezeu i-a trimis pe aceşti îngeri căzuți din Geneza 6 jos în închisoarea Abisului la momentul Potopului. Scopul afirmat al închiderii acestor îngeri păcătoși în Abis a fost „pentru ca nici unul dintre toţi” copacii (îngerii) să nu repete aceste acțiuni. Ceilalţi „copaci” care au fost îngeri au jelit, şi chair au leșinat când Dumnezeu a închis pe acești „fii ai lui Dumnezeu” din Geneza 6 în Abis. Dumnezeu specifică în acest pasaj simbolic că El a făcut aceasta cu scopul ca nici unul dintre toţi ceilalţi îngeri să nu repete acțiunile din Geneza 6. Acesta a fost scopul afirmat al lui Dumnezeu pentru închiderea lor. Şi astfel ceea ce învață de fapt Biblia este că nimeni dintre alți îngeri căzuți nu vor repeta aceste acțiuni, şi aceasta poate fi cunoscut deoarece scopul lui Dumnezeu va rămâne în picioare.

 

„Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” (Isaia 46:10)

 

„tot aşa şi cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.” (Isaia 55:11)

Ar mai putea fi o a doua afirmaţie în Ezechiel 31, care este în: „Domnul este bun; El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El. Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal va nimici cetatea Ninive şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întuneric. Ce planuri faceţi voi împotriva Domnului? El le zădărniceşte! Nenorocirea nu va veni de două ori.” (Naum 1:7-9)

 

Biblia pare să învețe că Dumnezeu i-a închis pe îngerii care au născut copii cu femeile în Geneza cu scopul specific şi motivul ca nici unii dintre ceilalţi îngeri să repete acțiunile lor. Şi astfel în absența oricărei mențiuni a acestor evenimente de încrucișare repetându-se după Potop, şi în prezența lui Dumnezeu afirmând că scopul Său a fost ca aceste evenimente să nu mai fie repetate de oricare dintre ceilalţi îngeri, se pare clar că uriașii de după Potop au fost doar uriași umani. Şi încă există oameni afectați de gigantism azi, care de asemenea sunt umani.

 

Lipsa unei a doua incursiuni de încrucișare după potop, cuplat cu faptul că toate făpturile au fost distruse într-un Potop mondial (cu excepţia celor din Arcă), indică faptul că dacă a existat vre-o relaţie între gigantism înainte de potop şi gigantismul de după potop, aceasta trebuie să fi venit prin cei din Arcă. Totuşi, cele 8 suflete de pe Arcă erau toate umane. Este subliniată aici o explicație Biblică a ceea ce s-a întâmplat, şi cum deopotrivă durata scurtată de viață şi gigantismul încă să aibă loc după potop, legând aceasta de Nefilimi, în timp ce toţi oamenii din Arcă erau încă pe deplin umani. Excluzând această explicație, ar trebui să fie concluzionat din Biblie că gigantismul celor dinainte de potop şi al celor de după potop este cu totul o coincidență.

 

Acum vom rezuma descrierea demonilor din perspectiva că ei au originea lor în uriași (Nefilimi) care au existat doar înainte de potop, care toţi au murit în Potop (deoarece „orice făptură” a fost distrusă cu excepţia celor 8 suflete umane din Arcă), şi că demonii sunt duhurile rele ieșite din trupurile acestor uriași (Nefilimi). Totuşi, dacă doriți mai multe informaţii confirmând că uriașii de după Potop au fost toţi oameni care au avut gigantism aşa cum au oamenii azi, şi nu au fost demonii-Nefilim, vă rog să vedeți Appendix: No Nephilim Post-Flood.

 

După potopul lui Noe demoni erau în jur, şi se pare că au fost implicați cu oamenii în multe feluri. Un fel care pare să îi fi implicat pe oameni a fost în idolatrie.

 

„Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor.” (1 Corinteni 10:19-21)

 

Chiar atât de timpuriu precum vremea lui Iacov în Geneza (1900 î.Cr.) este înregistrat că Laban avea idoli (Geneza 31). Se pare că acești idoli au fost inspirați de demoni, şi închinarea la ei trebuie să fi implicat interacțiunea cu demonii. Multe națiuni aveau idoli şi au practicat idolatria, şi demoni par să fi fost implicați în toate acestea, în domeniul transversal mondial al multor culturi. În vremea lui Moise (1400 î.Cr.) Dumnezeu a interzis facerea de idoli în cele Zece Porunci:

 

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” (Exodul 20:4-6)

 

Dumnezeu de asemenea a interzis israeliților să fie implicați cu felurite feluri de magie, duhuri familiare, şi necromanție.

 

„Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor.” (Leviticul 20:27)

 

Potrivit Concordanței lui Strong, cuvântul de aici pentru „duh familiar” (duhul unui mort, în VDC, n. tr.) înseamnă „fantomă, duhul unui mort, necromanția, unul care evocă un mort, unul cu un duh familiar”. Dacă cineva consideră că demonii sunt de fapt duhurile uriașilor morți (Nefilim), atunci face mult sens faptul că demonii sunt referiți aici ca „fantomă, duhul unui mort”. Şi este interzis pentru poporul lui Dumnezeu să „evoce duhul unui mort”, sau să aibă ceva de a face cu un demon, să stea departe de a deveni familiar, de a câștiga familiaritate cu unul. Termenul aici pentru „vrăjitor” este „unul care are un duh familiar” şi „necromant”, din nou aceasta este a avea o relaţie cu un demon.

 

„După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu te înveţi să faci după urâciunile neamurilor acelora. Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul (vrăjitor, n. tr.), nimeni care să întrebe pe morţi (necromant, n. tr.). Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul Dumnezeul tău pe aceste neamuri dinaintea ta. ” (Deuteronomul 18:9-12)

 

Unii dintre acești aceeaşi termeni sunt folosiți din nou în Deuteronom 18, interzicând oamenilor să practice, sau să consulte pe oricine care a practicat, având o relaţie cu un demon. Dumnezeu numește aceasta o monstruozitate, şi clarifică faptul că acele națiuni din acea vreme toate au practicat aceste lucruri. Astfel, noi putem cunoaşte istoric faptul că demonii interacționau cu oamenii din toată lumea în această perioadă de timp, ca duhuri familiare în felurite practici magice.

 

În vremea lui Isus, mulți din Israel şi din națiunile înconjurătoare, au ajuns să fie demonizați şi o parte din misiunea lui Isus a fost izgonirea demonilor afară din cei care erau demonizați, şi prin aceasta vindecându-i.

 

„Isus a scos dintr-un bolnav un drac care era mut. După ce a ieşit dracul, mutul a grăit, şi noroadele s-au mirat. Dar unii ziceau: „El scoate dracii cu Beelzebul, domnul dracilor.” Alţii, ca să-L ispitească, Îi cereau un semn din cer. Isus le-a cunoscut gândurile şi le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei este pustiită; şi o casă dezbinată împotriva ei se prăbuşeşte peste alta. Deci, dacă Satana este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui împărăţia lui, fiindcă ziceţi că Eu scot dracii cu Beelzebul? Şi dacă Eu scot dracii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei înşişi vor fi judecătorii voştri. Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi.” (Luca 11:14-20)

 

Este de la sine înțeles că demonii au pricinuit răni oamenilor de asemenea în vremuri anterioare, deoarece deja existau evrei care scoteau demoni la acel timp, înainte ca Isus să facă astfel. Isus clarifică de asemenea că Satan avea putere asupra demonilor, şi Isus egalează pe „prințul demonilor” sau „Beelzebul” fie cu Satan, fie ca lucrând pentru Satan. Şi astfel devine clar faptul că demonii lucrau pentru Satan.

 

O confirmare ulterioară că demonii erau duhuri fără trup ale uriașilor (Nefilim) morți este văzută în ceea ce pare să fi cunoscut lui Dumnezeu ca trimițând pe cineva spre Abis în pedeapsă, în specificarea părinților lor îngeri.

 

„Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui.” Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustiuri. Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc (Abis, n. tr.).” (Luca 8:28-31)

 

Termenul aici pentru Abis este acelaşi cuvânt care este folosit în Apocalipsa, în acelaşi loc de unde sunt eliberate lăcustele. Şi după cum am explicat, acesta este sinonim cu cea mai joasă parte din Pământ menționată în Ezechiel 31, şi Tartaros închisoarea îngerilor care au păcătuit înainte de Potop. Şi astfel demonii sunt conștienți că părinții lor angelici sau strămoșii paternali sunt închiși în Abis, şi se tem să fie închiși acolo ei înșiși.

 

De asemenea, este interesant să observăm că demonii au știut că Isus era Fiul lui Dumnezeu. În multe locuri atitudinea demonilor față de Isus pare să fie una de frică, şi ei îl imploră şi îl roagă să nu îi chinuie, întrebând dacă el îi va distruge.

 

„Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” (Luca 4:34)

 

„şi a strigat cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti!” (Marcu 5:7)

 

Faptul că ei au părut a fi speriați serios este confirmat în:

 

„Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!” (Iacov 2:19)

 

Ca parte din misiunea lui, Isus a dat autoritate ucenicilor Săi să dea afară demoni.

 

„Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.” (Matei 10:1)

 

„Ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa. Scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.” (Marcu 6:12-13)

 

„Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer. Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma. Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10:17-20)

 

Isus a clarificat că în viitor urmașii Săi de asemenea vor continua să dea afară demonii.

 

„Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi” (Marcu 16:17)

 

Şi credincioşii au făcut aceasta, după cum Pavel este înregistrat că a scos afară un demon în numele lui Isus în Faptele Apostolilor.

 

„Pe când ne duceam la locul de rugăciune, ne-a ieşit înainte o roabă care avea un duh de ghicire. Prin ghicire, ea aducea mult câştig stăpânilor ei. Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela.” (Faptele apostolilor 16:16-18)

 

Creştinii au scos demonii în numele lui Isus Cristos încă de pe acel timp, şi încă fac aceasta azi. Demonii au fost localizați aici pe pământ încă de la începutul lor, şi prin cartea Apocalipsa în viitor nu pare să fie nici o schimbare în acest lucru. Ei sunt pe pământ şi demonizează oamenii. În cartea Apocalipsa există un loc unde demonii par să fie menționați în mod specific, ca jucând un rol important, lucrând pentru Satan.

 

„Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.” (Apocalipsa 16:13-14)

 

Aceşti demoni fac semne şi adună împărații pământului la bătălia de la Armaghedon. Totuşi, ei fac aceasta înainte ca Isus Cristos să se fi întors. Şi astfel, ei conduc împărații să se adune la luptă împotriva lui Isus înainte ca Isus să se întoarcă. Ei par să știe că Isus se întoarce, dar este foarte chestionabil faptul că împărații pământului sunt conștienți împotriva cui ei se adună să lupte. Se pare posibil că ei nu vor realiza că ei se pregătesc să lupte împotriva lui Isus, dar sub o mare înșelare, ei vor crede că se adună să lupte împotriva altcuiva.

 

Celălalt lucru interesant este că demonii, care nu au trupuri sau să arate ca orice altceva, se spune că arată ca niște broaște. Cuvântul aici pentru „asemenea” înseamnă „semănând cu” sau „comparabil cu”. Dacă acești demoni ar fi să posede de fapt unele broaște reale, ei ar arăta ca niște broaște. Totuşi, ar urma regii pământului broaște posedate de demoni spre o bătălie, chiar dacă aceste broaște păreau că fac semne? Aceasta pare îndoielnic. Eu am mai multe idei despre aceasta, despre care puteți citi în Appendix, care leagă aceasta de convingerea crescândă în teoria bazată pe evoluție a vieții „extraterestre” din spațiul cosmic.

 

După domnia milenară a lui Isus Cristos pe pământ, Satan este scos din Abis pentru un scurt timp, şi apoi aruncat în iazul de foc, înfrânt pentru totdeauna. După aceasta vine Judecata.

 

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20:11-15)

 

Se pare că la Judecată atunci va fi împlinită această profeție:

 

„Pe Mine însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea, şi cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va jura pe Mine.” (Isaia 45:23)

 

„Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.” (Romani 14:11)

 

La judecată deopotrivă mari şi mici, toţi morții, vor fi judecați. Demonii par să fie referiți ca fiind duhurile celor morți în Vechiul Testament. Şi fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi lui Dumnezeu. Deoarece demonii au fost numiți la un anumit timp „oameni” şi au avut genunchi şi limbi, este de la sine înțeles că ei vor fi de asemenea la Judecată ca să se plece şi să mărturisească şi să fie judecați. Şi dacă numele lor nu sunt găsite în Cartea Vieții, ei vor fi aruncați în iazul de foc, care este moartea a doua.

 

 

Demonii în Vechiul Testament

Probleme în traducere

 

Dennis Bratcher

 

Notă: cu anumite browsere, pentru a vedea a vedea caracterele grecești sau ebraice în acest document în mod corespunzător, trebuie să aveți activat suportul multi-lingvistic sau Unicode.

 

Există locuri în Vechiul Testament unde unele traduceri engleze folosesc cuvântul „demon” sau „draci” (de exemplu, „demoni”: Deuteronom 32:17, Psalmul 106:37; „țapi-demoni”: Levitic 17:7, Isaia 13:21, NRSV; „draci”: 2 Cronici 11:15, AV). În alte locuri, este ușor pentru oamenii din lumea modernă care sunt obişnuiți cu citirea Noului Testament să gândească „demoni” când ei citesc lucruri precum „un duh rău,” chiar dacă textul spune clar că duhul rău este de la Dumnezeu (de exemplu, Judecători 9:23, 1 Samuel 16:14-23).

 

În ciuda traducerilor, nu există nici un cuvânt în ebraică echivalent cuvântului englez „demon,” nici vre-un cuvânt care comunică acelaşi sens pe care termenul îl comunică în engleză ca o ființă răuvoitoare în slujba diavolului pentru a distruge oamenii. Această idee de azi a fost modelată de imaginația scriitorilor medievali şi popularizată în biserica modernă în termeni de ființele rele împotriva cărora creştinii trebuie să ducă un „război spiritual.” Totuşi, israeliții antici au trăit într-o lume în care acea viziune despre „demoni” nu era parte din cultura sau din modul lor de gândire.

 

Diferența dintre noțiunile noastre moderne şi ceea ce stă în spatele termenilor şi conceptelor ebraice conduce adesea la înțelgerea greșită a punctului din textul biblic şi ceea ce acesta comunică. Întotdeauna este o idee bună să citești ceea ce textul biblic spune de fapt despre un subiect, şi să înțelegi pasajul în contextul social şi cultural din Israel antic şi biserica primară înainte ca noi să impunem prea multe dintre ipotezele şi preconcepțiile noastre moderne despre înțelesul Scripturii.

 

Idoli şi demoni

 

Un loc bun de început este Deuteronom 32:16-17:

 

„16. L-au întărâtat la gelozie prin dumnezei străini, L-au mâniat prin urâciuni; 17. au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau, dumnezei noi, veniţi de curând, de care nu se temuseră părinţii voştri.” (Deuteronomul 32:16-17)

 

 

Cuvântul ebraic tradus prin „demoni” în versetul 17 (שׁד, seed) apare aici la plural cu prepoziția „către” şi pronunțat cu articolul hotărât (לשּׁדים, lassedim), ceea ce ne dă nouă „către demoni.”

 

Este important să fim conștienți că traducerea nu este o chestiune de a găsi un singur cuvânt într-o limbă care traduce un alt cuvânt în altă limbă. Traducerea este mai des o traducere de idei şi concepte decât doar simple cuvinte, şi rar există o corespondență de unul la unu de simple cuvinte între limbi. Aceasta este în special adevărat despre limbi care sunt separate de 3000 de ani de istorie şi cultură.

 

De asemenea, există alte trăsături de limbaj în afară doar de cuvinte, care afectează traducerea. Cuvintele nu au înțeles fix sau intrinsec în orice limbă. Contextul istoric şi cultural în care ele sunt folosite, trăsăturile literare care le însoțesc, subiectele pe care acestea sunt obişnuite să le trateze, chiar cine vorbeşte sau scrierea cuvintelor, toate acestea pot afecta „înțelesul” a ceea ce un termen comunică şi felul în care acesta trebuie să fie înțeles. Există multe cuvinte în engleză care pot lua înțelesuri diferite în circumstanţe diferite, sau care pot fi folosite ca termeni tehnici într-un context şi totuşi să preia un înțeles mai obişnuit în alt context.

 

Luați de exemplu simplul verb englez „a fugi”. Acesta are un înțeles destul de simplu în majoritatea contextelor, referindu-se la acțiunea umană, „a merge mai repede decât o plimbare.” Totuşi, în diferite contexte acesta se poate referi la ceea ce face un candidat într-o campanie politică, a cânta repede un pasaj muzical, a merge înainte şi înapoi sau a întinde între două puncte, a topi, a rămâne constant, a pătrunde sau a scăpa printre, etc. De obicei un context sau contextele, cât şi alți termeni din acel context, sunt cele care ne oferă indicii despre care sens este dorit a fi înțeles.

 

Mai degrabă decât să complice înțelesul, în multe locuri Scripturile ebraice unele dintre aceste trăsături de fapt ne ajută să înțelegem mai bine sensul unui termen indiferent de cuvântul englez pe care noi îl folosim pentru a-l traduce. Există o trăsătură unică şi remarcabilă a scrierii ebraice care este în special ajutătoare în oferirea unui context pentru înțelesul cuvintelor. Acesta este cunoscut ca paralelism, în care ideile sunt legate şi accentuate prin gruparea de sinonime sau antonime (vezi Parallelism in Hebrew Writing (Paralelismul în scrierea ebraică, n. tr.)).

 

Alături de termenul tradus „demoni,” în ebraică din Deuteronom 32:16-17 există o întreagă serie de termeni cu înțeles similar („paralelism sinonim”) care ne va ajuta să înțelegem cum a folosit scriitorul termenul שׁד (seed). În aceste două versete, există alți patru termeni paraleli şi fraze care sunt folosite cu cuvântul tradus ca „demoni”:

 

         dumnezei străini (זרים, zariym)

         lucruri scârboase (תועבת, to‘eybot)

         demoni (לשּׁדים, lashshediym)

         dumnezei [pe care ei nu i-au cunoscut] (אלהים, elohiym)

         unii noi [veniți de recent {față de care} părinții voştri nu s-au temut] (חדשים, chadashim,)

 

Primul dintre aceşti termeni paraleli este simplul cuvânt „ciudat” (sau „străin”) sau „extern” („unul din altă parte”). Acesta este adesea folosit despre lucrurile care prezintă o amenințare pentru comunitate, cum ar fi oamenii străini care sunt duşmani (Osea 7:9, Isaia 1:7, Ieremia 5:19, etc.), prostituate („femei străine”, Proverbe 2:16), sau lucruri care încalcă obiceiul sau legea („foc străin,” Levitic 10:1, Numeri 3:4; „tămâie străină,” Exod 30:9). În acest sens acesta este de asemenea folosit pentru a se referi la dumnezeii popoarelor străine care prezintă o amenințare pentru închinarea corespunzătoare înaintea lui Dumnezeu (Psalmul 44:21, Isaia 43:12, Ieremia 2:25, etc.).

 

Acelaşi lucru este adevărat despre al doilea termen, „lucruri scârboase.” Acest termen este adesea folosit a se referi în general la întreaga practică a închinării înaintea lui Baal, care includea obiecte de cult precum idoli de gospodărie, imagini, stâlpi sacri, copaci, înălțimi, cât şi practici sexuale ale religiei fertilității, care erau toate „urâciuni” sau „ofensatoare” pentru israeliți (Levitic 18:22, Deuteronom 7:25, 1 Împăraţi 14:24, etc).

 

Ultimii doi termeni se referă de asemenea la zeii din Canaan cu care israeliții au venit în contact doar după intrarea lor în țară (pentru perioada de timp din Deuteronom, vezi The Book of Deuteronomy (Cartea Deuteronom, n. tr.); „vițelul” sau taurul „de aur” din Exod 32 poate să fi reflectat convingerile religioase egiptene). În acest sens ei erau dumnezei „noi” pe care poporul „nu i-a cunoscut” mai înainte.

 

Pare evident în acest context din aceşti termeni paraleli că termenul tradus „demoni” de asemenea se referă la dumnezeii popoarelor înconjurătoare care au pus o amenințare față de închinarea lui Israel față de Yahweh. În acest pasaj în Deuteronom, contextul mai larg este un apel, în forma descrierii eşecului lui Israel de a se închina lui Dumnezeu şi practica lor de a se închina idolilor din Canaan, de a se închina lui Dumnezeu în mod potrivit ca singurul Dumnezeu.

 

Contextul imediat al folosirii lui שׁד(seed) de aici este de asemenea important. Doar cu câteva versete mai târziu în acest pasaj, există o afirmaţie clară că acești „demoni” sau „dumnezei străini” sau „lucruri urâcioase” pe care oamenii sunt atât de ispitiți să îi înalțe la statutul de divinitate şi să îi folosească ca să îl înlocuiască pe Yahweh nu sunt realment dumnezei deloc (Deuteronom 32:21):

 

„Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M-au mâniat prin idolii lor deşerţi; şi Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.” (Deuteronomul 32:21)

 

Aceasta conduce la concluzia că, cuvântul tradus ca „demoni” nu se referă la orice apropiat de ceea ce modernii gândesc ca despre demoni, dar este un termen peiorativ pentru a se referi la idolii din închinarea față de Baal care sunt declarați ca fiind nimic (compară Isaia 44:6-20, unde scriitorul înțeapă distractiv zeii din Canaan ca nimic decât lemn şi piatră). Ceea ce este accentuat este că ei „nu sunt dumnezeu.”

 

În lumina acestui verset, am putea observa că versetul 17a poate fi tradus în două feluri. În NRSV, aceasta este tradus: „ei jertfesc demonilor, nu lui Dumnezeu.” Aceasta ar sugera că versetul ar trebui înțeles a spune că ei au jertfit „demonilor” în locul jerfirii către Dumnezeu. Totuşi construcția din versetul 17a este identică cu versetul 21, care înseamnă că acesta ar putea fi ușor tradus „ei au jertfit demonilor care nu sunt dumnezeu,” care ar accentua mai departe folosirea peiorativă a termenului שׁד (seed) aici (LXX susține traducerea NRSV).

 

În orice caz, o vedere mai îndeaproape la cuvântul שׁד (seed) în ebraică accentuează că aceasta se referă într-un mod negativ la idolii şi zeitățile Canaanite. De fapt, termenul  שׁד (seed, „demoni”) nici măcar nu îşi are originea în ebraică. El este un cuvânt împrumutat de la Asiria, de la cuvântul asirian šędu. Acest cuvânt în asiriană se referă la creaturile mitologice care erau presupuse că păzesc colosul-sfinx al lui Asshur, divinitatea primară a asirienilor (în mitologia vestică ei sunt numiți grifoni). Cuvântul în ebraică, atunci, original s-a referit la creaturile mitologice asociate cu divinitățile asiriene. Chiar scopul de a folosi termenul, şi de a-i paraleliza cu alți termeni pentru idolii şi divinitățile păgâne, pare a accentua că divinitățile păgâne nu sunt ceva de temut pentru că ei de fapt nu sunt dumnezei deloc. În gândirea ebraică, aceasta este echivalentul cu a spune că ei nu există, sau nu au nici o putere sau importanță de care să te temi.

 

Este instructiv, atunci, să observăm că LXX traduce  שׁד (seed) în Deuteronom 32:17 cu δαιμονίοις (daimoniois, „demoni”), nu în contextul de „puteri demonice” sau favoriții diavolului după cum dorim noi să auzim termenul, sau măcar în contextul din folosirea Noul Testament, ci în contextul creaturilor mitologice care sunt specific afirmate a fi „ne-dumnezeu” (ου θεω, ou theo). Cu alte cuvinte, chiar dacă traducerea greacă foloseşte un termen care sună mult mai apropiat de cuvântul nostru „demoni,” înțelesul nu este ceea ce cuvântul înseamnă pentru noi în engleză, ci mai degrabă ceea ce termenul ebraic comunică.

 

Mai departe, cuvântul  שׁד (seed) are loc doar de două ori în MT, aici în Deuteronom 32:17 şi în Psalmul 106:36-37. Nu este nici un accident că contextul din Psalm este exact acelaşi ca pasajul din Deuteronom; adică, condamnarea israeliților pentru încinarea față de idolii divinităților străine.

 

„au slujit idolilor lor, care au fost o cursă pentru ei. 37. Şi-au jertfit fiii şi fiicele la idoli, 38. au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor şi fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan, şi ţara a fost spurcată astfel prin omoruri.” (Psalmi 106:36-38)

 

Încă o dată, paralelismul ne oferă ceva indicație despre înțelesul cuvântului. Cuvântul ebraic  שׁד (seed) din verselul 36 este o paralelă la cuvântul עצבים (‘atsabim), „idoli” sau „chipuri cioplite, şi în versetul 38 la עצבי כנען (‘atsabey kená‘an), „idoli ai Canaanului.” În mod clar, שׁד (seed) este legat de zeii Canaaniților. Şi din nou Septuaginta traduce שּׁדים (sedim) prin τοις δαιμονιοις (tois daimoniois) pentru a descrie acești dumnezei falşi ai Canaaniților, după cum este clar din partea ulterioară a versetului.

 

Deci, poate fi concluzionat că termenul ebraic שׁד (seed) este un cuvânt împrumutat din mitologia popoarelor înconjurătoare. Original, aceasta s-a referit la creaturile mitologice ale religiei canaanite şi asiriene care erau reprezentații ale feluritor dumnezei. În folosirea biblică, acesta devine sinonim cu „idol,” un fel peiorativ de a se referi la zeitățile canaanite.

 

Țapi şi satire

 

În alte locuri, alți termeni ebraici sunt uneori de asemenea traduși ca „demoni.” Totuşi, în fiecare caz, contextul termenului este un atac asupra practicilor idolatre ale închinării la Baal, sau o referință negativă la mitologia canaanită. De exemplu, în 2 Cronici 11:15, o relatare despre practicile păgâne introduse de Ieroboam în Împărăţia de Nord, KJV traduce „draci” pentru un termen ebraic diferit.

 

„15. Ieroboam a pus preoţi pentru înălţimile, pentru draci, şi pentru viţeii pe care îi făcuse. ” (2 Cronici 11:15, KJV)

 

„15. Ieroboam a pus preoţi pentru înălţimile, pentru ţap-demoni şi pentru viţeii pe care îi făcuse. ” (2 Cronici 11:15, NRSV)

 

(În versiune Cornilescu, în loc de draci sau țap-demoni, este cuvântul țapii, n. tr.)

 

Aici, cuvântul ebraic tradus „draci” în KJV sau „țap-demoni” în NRSV este שׂעיר (sa‘iyr). Cel mai obişnuit înțeles al cuvântului  שׂעיר (sa‘iyr) este „țap,” specific „țap” sau cerb (de exemplu, Geneza 37:1; Levitic 4:24, etc.; 53 de ori în MT). O formă feminină a cuvântului apare de două ori a se referi la „capră” (Levitic 4:28, 5:6). Rădăcina acestui cuvânt în ebraică este cuvântul שׂער (se‘ar), care înseamnă „păr,” fie al animalelor (Geneza 25:25) fie al persoanelor (Judecători 16:22). Un alt cuvânt înrudit derivat al acestui cuvânt este cuvântul שׂערה (se‘orah), care este de obicei tradus „orz,” adică, cereale păroase sau bărboase. Conotația lui שׂעיר (sa‘iyr) este aceea a unui animal „păros”, care este potrivită de vreme ce mulți capre din Orientul Mijlociu sunt cu părul lung sau capre Angora.

 

Totuşi, există patru apariții în textul ebraic unde termenul שׂעיר (sa‘iyr) ia o ușoară umbră de înțeles (2 Cronici 11:15, Levitic 17:7, Isaia 13:21, şi 34:14) în timp ce în acelaşi timp reține înțelesul de bază de „țap.” Levitic 17:7 afirmă:

 

„Să nu-şi mai aducă jertfele lor la țap-demonii cu care curvesc. Aceasta va fi o lege veşnică pentru ei şi pentru urmaşii lor.” (Leviticul 17:7)

 

Contextul de aici este regulamentul de omorâre şi de mâncare a cărnii, interzicând în mod specific omorârea de animale în câmpuri deschise sau chiar în interiorul taberei fără a include luarea de viață sub închinarea la Dumnezeu în cadrul legământului. Direct interzis în versetul şapte este oferirea de jertfe către „țapi” în locul lui Yahweh. Atunci, devine clar, că „țapi” nu este doar un țap obişnuit, ci se referă la ceva care este un obiect fals de închinare, mai ales cu termenul „prostituată” care este de obicei folosit în Vechiul Testament pentru a descrie grafic necredincioşia poporului în închinarea față de dumnezei păgâni.

 

În 2 Cronici 11:15, שׂעיר (sa‘iyr) este legat cu „viței” şi „înălțimi” care sunt amândouă asociate cu practicile religioase canaanite păgâne. Tot astfel, în Levitic 17:7, „țapul” se referă la imaginile idolatre, fie fizic reprezentate fie parte din mitologia canaanită.

 

Celelalte două apariții ale lui  שׂעיר (sa‘iyr) sunt amândouă în Isaia (13:21; 34:14). Deşi într-un context diferit cu accent diferit, înțelesul este similar în ambele pasaje.

 

„21. ci fiarele pustiului îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo, şi țap-demonii se vor juca acolo. 22. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii, şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, şi zilele nu i se vor lungi.” (Isaia 13:21-22)

 

„13. În casele lui împărăteşti vor creşte spinii, în cetăţuile lui, mărăcini şi urzici. Acolo va fi locuinţa şacalilor şi vizuina struţilor. 14. Fiarele din pustiu se vor întâlni acolo cu câinii sălbatici, şi ţap-demonii se vor chema unii pe alţii. Acolo îşi va avea locuinţa năluca nopţii şi îşi va găsi un loc de odihnă. 15. Acolo îşi va face cuibul şarpele de noapte, îşi va pune ouăle, le va cloci şi îşi va strânge puii la umbra lui; acolo se vor strânge toţi uliii, fiecare la tovarăşul lui.” (Isaia 34:13-15)

 

În ambele pasaje accentul este pe animalele sălbatice care locuiesc locurile pustii din deșert. Aceste versete sunt descrieri foarte poetice ale pustiirii țării sub judecata lui Dumnezeu, specific Babilonul (capitolul 13) şi Edomul (capitolul 34). Reprezentările sunt cele ale orașelor care sunt pe deplin distruse şi năpădite de spini încât numai animalele sălbatice locuiesc acolo. Printre animalele sălbatice, textul evreiesc se referă la שׂעיר (sa‘iyr). În timp ce poate fi argumentat că termenul se referă la țapul obişnuit, acesta a fost un animal îmblânzit în vremurile biblice. Chiar dacă acesta hoinărește pe dealuri, acesta nu era cu adevărat un animal „sălbatic”. Cu alte cuvinte, „țapul” nu se potrivește în reprezentările imaginilor de aici pentru a simboliza țara devastată şi nelocuibilă.

 

Unele versiuni (de exemplu, KJV) traduc שׂעיר (sa‘iyr) în aceste versete nu ca „draci” sau „duhuri rele” sau măcar „țap” ci „satir”. Satirul este o creatură legendară care apare în mitologiile a felurite culturi din lumea antică, ca gardian al locurilor sfinte sau al zeităților, sau ca personificare a dezmățului şi al orgiei. El a fost portretizat ca jumătate-om şi jumătate-animal, de obicei cu picioare, coadă şi urecile unui țap cu părul lung sau un cal şi trunchiul, capul şi brațele unui bărbat. În mitologia greacă, satirii erau escorte, gardieni, şi tovarăși ai zeului Dionis, zeul bucuriei, vinului şi ogiei. Ei erau crezuți că locuiau la țară, mai ales în zone pustii şi ruine. Zeul grec Pan era adesea portretizat în picturi ca un satir.

 

Multe din ceea ce noi știm despre satiri în mitologia antică provin din surse greci şi romane. Totuşi, se pare a fi o anumită legătură între ideea de שׂעיר (sa‘iyr) în anticul Orient Mijlociu şi satirul din mitologia vestică. Unii au argumentat o legătură lingivstică între termeni. În orice caz, termenul ebraic שׂעיר (sa‘iyr) în aceste patru versete pare să se refere la creaturile mitologice din religia canaanită, idoli falși cărora oamenii se închinau în locul lui Yahweh.

 

Există nuanțe în pasajele din Isaia ale creaturilor mitologice asociate cu aceste animale speciale, de exemplu ideea de satir din spatele folosirii lui שׂעיר (sa‘iyr). Totuşi, punctul real este că Isaia foloseşte creaturile ca simboluri metaforice ale pustiirii care rezultă într-un loc potrivit doar pentru creaturi sălbatice, reale sau mitologice, care locuiesc locurile nelocuibile uman ale pământului. Aceasta culege nuanța de „nulitate” care este asociată cu idolii în altă parte (vezi mai jos). A citi mai mult în aceasta prin a încerca să conectezi termenul cu ideea modernă de demoni înseamnă a înțelege drastic greșit funcția limbajului poetic (uneori numit limbaj „mitopoetic”) în oracolele profetice.

 

Un pasaj interesant din 2 Împărați 23:8 poate fi mai departe instructiv la acest punct.

 

„8. A adus pe toţi preoţii din cetăţile lui Iuda; a pângărit înălţimile unde ardeau preoţii tămâie, de la Gheba până la Beer-Şeba; şi a dărâmat înălţimile de la porţi, cea care era la intrarea porţii lui Iosua, căpetenia cetăţii, şi cea care era la stânga porţii cetăţii.” (2 Împăraţi 23:8)

 

Contextul acestui pasaj este reforma religioasă a lui Iosia în care el a derâmat altarele păgâne şi idolii ca răspuns la descoperirea cărții legii în templu. Textul ebraic de aici citește „locurile înalte ale porților” (השּׁערים, hashshe‘ariym, „porțile”). Totuşi, „porțile” nu se potrivește în înțelesul acestui verset aici. Majoritatea cărturarilor textuali sugerează că litera שׁ (sh) din textul masoretic ar trebui să fie corectată cu litera שׂ (s). Ei sugerează că citirea literei inițiale  שׂ (s) ca שׁ (sh) a fost influenţată prin apariția repetată a cuvântului שׁער (sha‘ar) „poartă” în verset („poarta lui Iosua,” „porțile cetății”). Cu această corectoareție, cuvântul s-ar citi השּׂערים (hasse‘iriym), „satiri.” Deci, o traducere mai bună a pasajului este „… el a sfărâmat locurile înalte ale satirilor care erau la intrarea porții lui Iosua guvernatorul cetății…”

 

Deci, din nou, folosirea lui  שׂעיר (sa‘iyr) indică referința la un idol păgân căruia i s-au închinat nepotrivit ca un simbol al divinității canaanite. Aceasta înțelegere face 2 Cronici 11:15 chiar mai clar. Contextul este păcatul lui Ieroboam 1 în alungarea preoției Levitice din Împărăţia de Nord şi instalarea de idoli de tauri şi țapi pentru ca oamenii să se închine. De fapt, această idolatrie a lui Ieroboam 1 în instalarea de imagini de animale pentru a reprezenta zeii canaaniți a devenit un model în teologia israelită a conducătorului păcătos care l-a respins pe Yahweh pentru a urma zeii falși ai țării (compară 1 Împărați 12:25-33; 16:25-26).

 

Din nou este instructiv să observăm redarea Septuagintă a acestor versete. În 2 Cronici 11:15, mai degrabă decât să traducă simplu cuvântul ebraic שׂעיר (sa‘iyr) cu un alt cuvânt, traducătorii încearcă să traducă „conceptul” sau înțelesul. Citirea grecească pentru  שׂעיר (sa‘iyr) este „idolii şi deșertăciunea” (και τοις ειδωλοις και τοις ματαιοις, kai tois eidolois kai tois mataiois). Aceasta indică în mod clar că înțelegerea termenului era idolii păgâni. În special interesant aici este folosirea adjectivului nominal ματαιοις (mataiois, „deșertăciuni,” „nulitate,” „lucruri inutile”) pentru a descrie aceşti idoli: ei sunt lucruri goale, inutile, neputincioase! (Observaţi forma nominală a acestui cuvânt în Efeseni 4:17.) Cu această înțelegere noi observăm că cuvântul שׂעיר (sa‘iyr) din Levitic 17:7 este tradus în Septuaginta doar prin cuvântul τοις ματαιοις (tois mataiois): „Şi ei nu-și vor mai aduce jertfele lor către nulitate.”

 

Toate acestea indică în mod clar că acest cuvânt שׂעיר (sa‘iyr) nu este folosit în Scripturile ebraice pentru a însemna nimic apropiat de ideea noastră de „puteri demonice” ci în exclusivitate de a se referi la idolii zeităților păgâne care au fost recunoscute a fi nimic sau goale, lipsite de orice putere. Această conotație negativă a imaginilor „țapului” poate fi bine legată de folosirea unui țap în sistemul de jertfe israelit ca purtător al păcatelor poporului (de exemplu, Levitic 16:21-22), deşi este imposibil de știut în ce direcție funcționa influenţa.

 

Poate fi dezbătut dacă israeliții au privit aceşti idoli în termeni ontologici, dacă ei s-ar fi întrebat dacă zeii pe care ei îi reprezentau „realmente” existau sau nu. Cel mai probabil ei nu au cerut o astfel de întrebare, de vreme ce aceste categorii de realitate finală sunt străine pentru lumea antică. Ei au tins să exprime lucrurile în termeni funcționali (ce pot face ei) mai degrabă decât în termeni ontologici (dacă ei există). Totuşi, este clar că tradițiile biblice nu privesc שׁד (seed) sau שׂעיר (sa‘iyr) precum ceva de temut. Ei simplu au reprezentat idolii canaaniților, care erau neputincioși şi puteau fi tratați ca „nulitate” sau „nimic.” În gândul ebraic, aceasta ajunge aproape de ceea ce înțeleg modernii când ei spun, „nu există.”

 

Concluzie

 

În rezumat, nu există nici un cuvânt ebraic ce poate fi tradus ca „demoni” pentru a comunica ceea ce implică acel cuvânt în engleză. Stă în spatele concepției Vechiului Testament o viziune de bază animistă şi mitologică mondială cu care israeliții sunt în dialog. Dar ei folosesc termeni şi în dialog cu astfel de concepții, nu pentru că ei le acceptă sau că sunt dominate de acestea, ci exact pentru a nega valabilitatea unor astfel de concepții mondiale mitologice. Scriitorii biblici folosesc termenii nu pentru a accepta ceea ce reprezintă ei ci exact pentru a-i respinge. Este clar că a existat o convingere populară printre israeliți în astfel de lucruri precum fantome şi creaturi mitologice ale religiei canaanite. Dar tradiția biblică aşa cum stă ea, merge dincolo de astfel de concepții mitologice populare spre o viziune a unui Creator, un Dumnezeu suveran care este singurul control al lumii, şi nu împarte aceasta cu nimic sau cu nimeni. Deci, din nou, nu există „demoni” în Vechiul Testament, doar idoli care sunt respinși ca „nefiind dumnezei.”

 

Dennis Bratcher, Copyright © , Dennis Bratcher, All Rights Reserved

 

 

Concepte evreieşti: Demoni & Demonologia

 

Un demon este un duh rău, sau drac, în folosirea engleză obişnuită a termenului. Această definiţie este, totuşi, doar aproximativă. În religiile politeiste linia dintre zei şi demoni este una schimbătoare: există deopotrivă demoni buni şi zei care fac rău. În sistemele monoteiste, duhurile rele pot fi acceptate ca slujitori al singurului Dumnezeu, astfel că demonologia este legată cu angelologia şi teologia în mod corespunzător, sau ele pot fi ridicate la rangul de oponenți ai lui Dumnezeu, în care caz statutul lor ca puteri diabolice diferă de aceea a demonilor din politeism. Mai mult, în nici una dintre limbile din Orient Mijlociu antic, inclusiv ebraica, nu există vre-un termen general echivalent cu englezescul „demon.” În general, noțiunea de demon în Orientul Mijlociu antic era a unei ființe mai puţin puternice decât un zeu şi mai puţin înzestrat cu individualitate. În timp ce marilor zei le sunt acordată închinarea publică regulată, demonilor nu li se acordă aceasta; ei sunt abordați în ritualurile magice în cazuri individuale de suferință umană, care este sfera lor particulară.

 

Demonologia în Orientul Mijlociu antic

 

Apărarea împotriva duhurilor rele era o preocupare în Mesopotamia din cele mai timpurii vremuri, începând cu sumerienii, spre care o mare parte din terminologia şi practica legată cu demonii poate fi urmărită. Nu există nici o diferență calitativă între zeii măreți şi demoni; un nume pentru demon este „un zeu rău.” Totuşi, demonii au mai puțină putere, deşi ocazional miturile îi descriu ca răzvrătindu-se împotriva marilor zei, cu ceva succes. Incantațiile adesea enumeră patru, sau chiar şapte, clase de demoni. Demonii sunt mesagerii domnului iadului, şi mărșăluiesc înaintea lui. Ei trăiesc în deșerturi şi aproape de morminte, şi mulți dintre ei sunt fantome, spiritele morților, în special dintre cei care au murit prin violență sau care nu au fost îngropați corespunzător. Boala poate fi gândită a fi cauzată de posesiunea demonică, şi unii demoni au numele bolii specifice pe care ei o aduc, astfel „durere de cap,” sau „febră.” Lamashtu este vrăjitoarea care ucide copii în pântece şi copiii nou născuți. Precum mulți alți demoni, ea este descrisă ca un monstru compus. Lilitu, succubus Mesopotamian, este menționat o dată în Biblie ca Lilith (Isaia 34:14; vezi mai jos), şi în demonologia ulterioară evreiască. Demonii buni sunt menționați mai puţin frecvent.

 

În general, caracteristicile demonologiei canaanite probabil se asemănau cu cele din Mesopotamia, ca să judecăm după dovada mai degrabă săracă păstrată. Într-un text mitologic de la Ugarit, părintele zeilor, El, este înspăimântat aproape de moarte de un demon „având două coarne şi o coadă,” asemenea diavolului din reprezentațiile ulterioare. O amuletă feniciană din secolul şapte î.Cr., din Arslan Tash, este inscripționată: „Incantații: o zburătoare, o zeiță, o Sasam… O zeiță, ștrangulatoare de miei! Casa în care intru eu tu nu vei între; curtea pe care eu o calc tu nu trebuie să o calci.” Intenționată pentru a proteja femeile la naștere, aceasta continuă să invoce protecția zeilor, şi conține descrieri ale demonilor menționați: un sfinx cu aripi, etichetat „Cel zburător Lil[ith],” şi un lup devorând un copil. Detalii ale textului şi iconografia au paralele strânse în folclorul mesopotamian, arabic, clasic, şi ulterior evreiesc, şi ilustrează caracterul universal bine apropiat de multe superstiții despre demoni (Gaster, in: Orientalia, 11 (1942), 41–79).

 

Demonologia în Biblie

 

Religia oficială a lui Israel contrastează tăios cu politeismul contemporan în rolul atribuit demonilor, care în Biblie este practic zero. Magia a fost interzisă printre israeliți din vremuri timpurii, căci deja cele mai vechi colecții de legi, Cartea Legământului, conține porunca: „Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.” (Exod 22:17 [în engleză şi română, Exodul 22:18, n. tr.]; conform Deuteronom 18:10-12), şi Saul a izgonit din țară practicanții necromanției (1 Samuel 28:3). De vreme ce mare parte din magia păgână era protectoare – intenționată să țină demonii departe sau să îi alunge – evident religia lui Israel a țintit la o extirpare foarte radicală a traficului cu demoni. Calamitățile şi bolile nu erau de la demoni ci de la Domnul. „Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate fără s-o fi făcut Domnul?” (Amos 3:6b) Deşi Dumnezeu nu îşi realizează voia Lui imediat, dar foloseşte îngeri şi spirite ca agenți, este făcut extraordinar de explicit faptul că spiritele sunt sub controlul Lui. Duhul rău care îl muncea pe Saul este „un duh rău care venea de la Domnul.” (1 Samuel 16:14). De aceea, cineva nu trebuie să supraestimeze importanța a numeroase urme mici ale convingerii în demoni care supraviețuiește în Biblie, sau să subestimeze dificultățile implicate în interpretarea lor. Majoritatea dintre pasajele în chestiune sunt poetice, şi este adesea imposibil să fim siguri când demonul numit este parte a încrederii religioase vii, sau doar parte a limbajului literar tradiţional. La fel precum unii demoni mesopotamieni au nume care sunt de asemenea substantive comune, tot astfel în cazurile biblice precum dever şi mavet (mawet; vezi mai jos) este greu să fim siguri când acestea sunt nume proprii şi când nu sunt.

 

Concepția israelită despre demoni, aşa cum aceasta a existat în mintea populară sau în imaginația literară, se asemăna în anumite feluri cu aceea susținută în altă parte. Demonii trăiesc în deșerturi sau ruine (Levitic 16:10; Isaia 13:21; 34:14). Ei provoacă boală asupra oamenilor (Psalmul 91:5-6). Ei necăjesc mințile oamenilor (Saul; 1 Samuel 16:15, 23) şi îi înșeală (1 Împăraţi 22:22-23) – dar cu toate acestea aceste duhuri rele sunt trimise de Domnul. Ființa misterioasă care l-a atacat pe Iacov în Geneza 32:25 şi următoarele versete arată o trăsătură care este o convingere foarte larg răspândită asociată cu anumiți demoni, care sunt spiritele nopții şi trebuie să piară în zori. Totuşi, chiar în religia populară israelită, se pare că fusese relativ puțină frică față de spiritele celor morți. Biblia menționează adesea umbrele morților, dar „adunarea umbrelor” (Proverbe 21:16) poartă o existență umbrită dedesubt, şi nu par să îi deranjeze pe cei vii. Unele trăsături ale cultului israelit poartă o asemănare formală cu măsurile apotropaice (pentru a îndepărta demonii, n. tr.) folosite în alte religii. Astfel, clopoțeii de pe mantia marelui preot (Exod 28:33-35) amintesc de folosirea clopotelor în alte culturi în convingerea că zăngănitul lor ține departe demonii. De asemenea, coarnele (Exod 19:16; Levitic 25:9; și altele), tămâia (Levitic 16:12-13), petele de pe stâlpii ușii (Exod 12:7), culoarea albastru (Numeri 15:38), textele scripturale scrise (filacteriile; Deuteronom 6:8; 11:18) – toate au paralele în altă parte ca dispozitive pentru a alunga duhurile rele. Totuşi, într-un caz dat, este adesea extrem de dificil să spunem în ce măsură oricare dintre aceste dispozitive au fost folosite în mod conștient pentru protecție împotriva demonilor într-o anumită perioadă.

 

Demoni specifici

 

Zeii străini sunt numiți shedim (Deuteronom 32:17; Psalmul 106:37; conform 1 Corinteni 10:20), redați ca „demoni” sau „draci” în majoritatea traducerilor. Cuvântul este înrudit cu Akkadian šędu („demon”; bun sau rău).

 

SEʿIRIM („demoni păroși, satiri”) este de asemenea aplicat disprețuitor față de zeitățile străine (Levitic 17:7; 2 Cronici 11:15). Aceste creaturi bântuiesc ruinele, alături de Lilith (Isaia 13:21; 34:14).

 

LILITH (Isaia 34:14; în cele din urmă de la sumerianul lil, „aer,” nu ebraicul layl(ah), „noapte”) a fost original un succubus, crezut a coexista cu muritorii, dar în incantația Arslan Tash citată mai sus ea este identificată cu demonul care fură copiul, un caracter pe care ea îl reține în folclorul de mai târziu. Tradiţia că numele înseamnă „bufniță-țipătoare” (în atât de multe traduceri) reflectă o foarte străveche asociere a păsărilor, în special bufnițele, cu demonicul.

 

MAVET (Mawet), cuvântul ebraic obişnuit pentru moarte, este de asemenea numele propriu al unui zeu canaanit din iad (Mot), duşmanul lui Baal într-o epopee Ugaritică. Numele propriu, nu substantivul comun, ar trebui probabil să fie înțeles în Isaia 28:15, 18: „Noi am făcut un legământ cu Moartea,” şi Ieremia 9:20 [în engleză şi română, 9:21, n. tr.] „Căci Moartea s-a suit pe ferestrele noastre” (Ieremia 9:21) (conform Osea 13:14; Iov 18:13, „întâiul născut al Morții”; 28:22).

 

ROSHEPH este un alt zeu principal al religiei canaanite care devine o figură demonică în literatura biblică. Resheph este cunoscut ca zeul ciumei peste mare parte din Orientul Mijlociu antic, în texte şi reprezentări artistice care se întind mai mult de un mileniu din 1850 î.Cr. până în 350 î.Cr.. În Habacuc 3:5, YHWH în calea războiului se spune că este precedat şi urmat respectiv de Dever şi Resheph. (Aceasta este similară cu imaginea celor doi însoțitori divini care escortează zeii principali în miturile antice.) Precum unele dintre alte nume de zeități sunt folosite ca substantive comune în ebraica biblică (Dagon (dagon, „cereale”); Ashtaroth (ashtarot, „creșterea [turmei]”), etc.) tot aşa Reshef (reshef) a ajuns să însemne simplu „ciumă” (Deuteronom 33:29; Psalmul 78:48), şi săgețile aprinse ale arcului (Psalmul 76:4 [în engleză şi română, 76:3]; Cântarea Cântărilor 8:6), aparent din asocierea comună a ciumei şi săgeților.

 

DEVER („Molima”) este alt mesager demonic care mărșăluiește cu YHWH în bătălie (Habacuc 3:5). Dever este de asemenea menționat în Psalmul 91:5-6: „Nu trebuie să te temi nici de Groaza (Paḥad) din timpul nopţii, nici de Săgeata (Ḥeẓ) care zboară ziua, nici de Molima (Dever) care umblă în întuneric, nici de Distrugerea (Ketev) care bântuie ziua în amiaza mare.” (Psalmi 91:5-6). Nu doar Dever dar de asemenea celelalte cuvinte înclinate de mai sus au fost plauzibil indentificate ca nume de demoni. „Săgeata” este un simbol familiar în folclor, pentru boală sau durere subită, şi Ketev (Qetev; conform Deuteronom 32:24; Isaia 28:2; Osea 13:14) este în acest exemplu personificarea căldurii copleșitoare de la prânz, cunoscută de asemenea în demonologia greacă şi romană.

 

AZAZEL (ʿAzʾazel) are loc în ritualul pentru Ziua Ispăşirii (Levitic 16:8, 10, 26). Aaron aruncă sorțul pentru doi țapi, şi cel „pentru ʿAzʾazel” este prezentat viu înaintea Domnului. Versiunile antice greci şi latine au înțeles ʿAzʾazel ca „țapul care pleacă,” de aici „țapul ispășitor” din unele versiuni engleze. Majoritatea comentatorilor rabinici şi unii moderni iau Azazel ca numele locului în care țapul este condus. Marea majoritate a modernilor consideră Azazel ca numele personal al unui demon crezut a trăi în pustie.

 

Vampirul poate fi menționat în Proverbe 30:15: „Alukah (ʿaluqah) are două fiice, care strigă, „Dă, dă.” Ebraicul ʿaluqah poate însemna simplu „lipitoare,” dar de vreme ce ʿaluq apare în literatura arabică a fi un nume al unui vampir, această creatură fabuloasă şi fiicele ei pot fi descriese în acest pasaj mai degrabă dificil.

 

Demonii în literatura inter-testamentală, incluzând sulurile de la Marea Moartă

 

O mare schimbare a avut loc în angelologie şi demonologie, cel puțin în anumite cercuri din interiorul iudaismului, cam în ultimele secole î.Cr.. În această perioadă religia, în timp ce a păzit caracterul ei monoteist în felurite feluri, cu toate acestea a luat multe trăsături ale unui sistem dualist în care Dumnezeu şi forțele binelui şi adevărului erau opuse în cer şi pe pământ de forțe puternice ale răului şi înșelăciunii. Aceasta pare să fi fost sub influenţa religiei Persane, cu opoziția sa a lui Ormuzd zeul bun şi Ahriman (Angra Mainyu) zeul rău, dar în acelaşi timp dualismul evreiesc extras din resurse mai vechi, native în construirea unei demonologii mai elaborate. Temele mitologice străvechi, şi figuri din Biblie doar potențial demonice, precum Satan, au fost aduse pentru a umple concepția lărgită a rolului duhurilor rele în cosmos. Este caracteristic despre această perioadă că duhurile rele sunt conduse de un prinț, adesea numit Belial dar de asemenea Mastemah, Satan, sau alte nume. Duhurile binelui şi răului de asemenea s-au luptat în interiorul sufletului uman, căci în această perioadă rolul demonilor este adesea conceput ca unul de a-i ispiti pe oameni la rău mai degrabă decât de a produce rănire fizică. Ca un rezultat, în multe pasaje este dificil să spunem dacă „duh” se referă la demonul exterior față de om sau ca o trăsătură din interiorul sufletului uman. Belial (sau Beliar, o corupție a formei originale) este cel mai obişnuit nume pentru liderul demonilor în sulurile de la Marea Moartă, şi apare în altă literatură inter-testamentală şi în 2 Corinteni 6:15. Belial (ebraicul Beliyya'al) este un cuvânt compus ebraic care etimologic înseamnă „fără beneficiu” sau „fără prosperitate” şi în folosirea liberală este adesea echivalent cu „ticălos.” Dar deja în Biblie „șuvoaiele Beliyya'al” înseamnă „șuvoaiele nimicirii” (2 Samuel 22:5; Psalmul 18:5). În literatura inter-testamentală Belial este „duhul de pervertire, îngerul întunericului, îngerul distrugerii” şi alte duhuri sunt supuse lui. Mastemah, care este un substantiv comun înseamnă aproximativ „dușmănie, opoziție” în Osea 9:7, 8 şi în câteva pasaje în cele Cinci Suluri, este un demon „Prințul Mastemah” în Jubilee (11:5, 11; 17:16; şi altele), şi probabil de asemenea în Documentul Damasc (16:5). Străjerii (Aram. ʿirin) sunt un fel de îngeri menționați în Daniel 4:10, 14, 20. La această clasă de literatura inter-testamentală atribuie îngerii care, potrivit lui Geneza 6:2, 4, au coabitat cu femeile înainte de potop şi au fost părinții rasei de uriași (Test. Patr., Reu. 5:6–7; Test. Patr., Napht. 3:5; cf. Genesis Apocryphon, 2 2:1, 16). Asmodeus (Tobit 3:8, 17) este un demon care a junghiat primii șapte soți ai lui Sara, care devine soția lui Tobias fiul lui Tobit.

 

Demonii în Noul Testament

 

Demonologia Noului Testament în parte reflectă convingerea contemporană, care se regăsește de asemenea în literatura rabinică, şi în parte dualismul atestat în literatura sectariană de la Qumran. Demonii sunt numiți „duhuri necurate” sau „duhuri rele,” ca în literatura rabinică. Se crede despre ei că locuiesc locurile pustii. Posesia prin cauze demonice, sau este asociată cu, felurite boli, mai ales cei în care există o perversiune a personalității umane, astfel că demonul, nu omul însuși, direcționează faptele şi vorbirea lui (Marcu 1:23, 26; 9:17-29). Istoria felului cum Isus a vindecat un demonizat prin trimiterea unei legiuni de duhuri necurate într-o turmă de porci (Matei 8:28–34; Marcu 5:1–20; Luca 8:26–39) ilustrează viu persistența unei credințe populare antice, precum pilda din Matei 12:43-45, în care duhul necurat după ce rătăcește prin pustie ia cu el alți șapte draci. Pe de altă parte, în Noul Testament demonii mai mici au puțină personalitate sau putere independentă, dar sunt supușiși unui prinț, Beelzebul sau Satan şi demonicul este adesea prezentat, nu ca ceva ocazional şi relativ inofensiv, dar ca o realitate cosmică de o mare importanță, duşmanul lui Dumnezeu şi al omului (Efeseni 6:12). Beelzebul (Beelzebub) este un nume aplicat către demonul șef de către Isus şi de oponenții săi (Matei 10:25; 12:24, 27; Marcu 3:22; Luca 11:15–19). Explicația corectă a numelui este mult disputată, şi noua dovadă din Ugarit nu a clarificat pe deplin etimologia. Pronunțarea lui Beelzebub reflectă identificarea lui Beelzebul cu Baal-Zebub, zeul Ecronului (2 Împărați 1:2). Posibil există două forme originale, Beelzebul înseamnă „Baal este prințul” sau „Domnul sanctuarului,” şi Beelzebub „Domnul muștelor” (conform Ugaritic il dbb [în Gordon, Textbook, ʿnt 3:43]).

 

În Talmud

 

Referințele sunt făcute la o convingere în demonologie în timpul perioadei tanaitice. Mazzikim („duhurile dăunătoare”) sunt afirmate că au fost create în seara Sabatului creației (Avot 5:6) dar această referință târzie este singura făcută cu privire la demoni în întregul Mishnah. Printre realizările deopotrivă ale lui Hillel (Sof. 16:9) şi ale ucenicului său R. Johanan b. Zakkai a fost cunoştinţa lor a „vorbirii shedim” („dracilor,” Suk. 28a). Cea din urmă de asemenea a dat analogia lui ru'ah tezazit („demonul nebuniei”) intrând într-un om şi fiind exorcizat, pentru a explica unui păgân anomalia legilor din vițelei roșii, deşi el a fost de acord cu ucenici săi întrebători că aceasta a fost doar „scoaterea lui cu un pai” şi că el însuși nu a acceptat aceasta (PR 40a; Num. R. 19:4). Deşi aceste afirmaţii se referă la Erez Israel, Talmudul Ierusalim este deosebit de liber de demonologie, şi de fapt menționează doar trei nume generale pentru ei – mazzikim, shedim, şi ruhot. Un pasaj din Tamudul Babilonian afirmă specific feluritele convingeri legate cu demonii care era curente în Babilon au fost ignorate în Erez Israel. În timp ce în Erez Israel ei au tradus shiddah şi shiddot (Eclesiastul 2:8) ca „transportatoare,” în Babilon ei i-au redat „demoni masculini şi feminini” (Git. 68a). Palestinianul R. Johanan a afirmat că mazzikim care obişnuia să dețină puterea în lume a dispărut cu ridicarea sanctuarului în pustie (Num. R. 12:30). Demonologia, totuşi, este mai proeminentă în Midrashimul Palestinian decât în Talmudul Ierusalim. Pe de altă parte, Talmudul Babilonian este îmbelșugat cu demonologie, evident sub influenţa convingerii în demoni care era larg răspândită în Babilonia. De fapt, într-un răspuns (publicat în Lewin, Ozar, p. 20; cf. Assaf, Geonim, p. 262) Hai Gaon afirmă că convingerea în demoni era larg răspândită în Sura, de vreme ce aceasta era aproape de Babilonia (veche) şi de casa lui Nebucadnețar, în timp ce în Pubedita mai îndepărtată ei erau departe de astfel de idei. Evreii babilonieni au trăit într-o lume care era umplută cu demoni şi duhuri, răuvoitoare şi uneori binevoitoare, care locuiau în văzduh, pomi, apă, acoperișurile caselor, şi toalete. Ei sunt invizibili; „Dacă ochiul i-ar putea vedea nimeni nu i-ar suporta. Ei înconjoară pe cineva din toate părțile. Ei sunt mai numeroși decât oamenii, fiecare persoană are o mie la stânga lui şi zece mii la dreapta lui” şi ei sunt responsabili pentru felurite dificultăți. Totuşi, făcând anumiți pași, dimineaţa cineva poate vedea umele de pași cu forma unui cocoș (Ber. 6a). În timp ce în Cabala există o încercare de a sistematiza demonologia (vezi mai jos), nu există nici o astfel de încercare în literatura talmudică. Materialul este vast şi abia început, răspândit din abundență şi fără sistem în tot Talmudul şi în Midrashim. Următoarele detalii luate, cu excepția celor indicate altfel, dintr-un pasaj din Talmud (Pes. 110a-112b), pot fi luate ca fiind grăitoare.

 

Asmodeus este regele demonilor. Regina este Agrath bat Mahalath, care are 10.000 de demoni însoțitori, dintre care fiecare poate vătăma. Ea bântuie văzduhul. Inițial, ea deținea puterea în toate vremurile, dar Hanina b. Dosa, amenințând să o interzică din zonele populate, a cedat în răspunsul față de rugămințile ei şi i-a permis să fie activă în nopțile de miercuri şi în serile de Sabat. Babiloniana amora Abbaye mai târziu a exilat-o din zonele populate dar ea încă pândește în aleile înguste. A face lucrurile în pereche, în special a bea un număr par de potire, invită activitățile răuvoitoare ale demonilor; o excepție sunt cele patru potire poruncite în seder de Paști pentru care motiv acea ocazie este numită „o noapte de păzire” (Ex. 12:42), de exemplu, a protecției față de demoni. Demonii sunt în special răufăcători în şi în jurul palmierilor, şi atenția lor răuvoitoare este invitată prin ușurarea cuiva între un palmier şi un zid, prin trecerea între doi palmieri, sau prin a dormi în umbra unui palmier. Demonul Palga va afecta un bărbat care se ușurează pe un butuc de palmier; demonul Zareda îl va afecta pe cel care îşi pleacă capul său pe un butuc. În general cineva ar trebui să evite copacii cu multe ramuri sau ace, dar există copaci speciali care sunt favoriți în a fi bântuite de duhuri. În tufișul săritor stă Ruhe fără ochi. Fiecare pom sorb adăpostește demoni în umbra lui şi în special este periculos când este în vecinătatea unui oraș. Cel puţin 60 de demoni îl bântuiesc, şi ei pot fi exorcizați doar printr-o „amuletă 60 demoni.” Demonii numiți Rishpe trăiesc în rădăcinile pomilor. Demonul Ketev Meriri (Deuteronom 32:34) este activ diminețile. Acesta a fost văzut de Abbaye când el a fost în compania lui Papa şi Huna b. Joshua. După amiază, locul acestuia este luat de Ketev Yashud Ẓohorayim (Psalmul 91:6) care arată ca coarnele unui țap, şi are aripi. Deopotrivă aceşti demoni sunt în special activi din zilele 1 până în 16 Tammuz.

 

Totuşi, potrivit Midrash, Ketev Meriri este activ în timpul perioadei de jale din 17 Tammuz până în 9 Av, între orele patru şi nouă ale zilei. Până târziu în secolul 13 Zedekiah Anav raportează că elevii din Roma nu erau pedepsiți în timpul acestor zile şi ore datorită lui Ketev Meriri care deținea puterea (Shibbolei ha-Leket, 1:203). Acesta este acoperit cu solzi şi păr; acesta are un ochi în inima sa şi se rostogolește ca o munge între lumina soarelui şi umbră. Oricine vede aceasta, cedează şi cade la pământ (Mid. Psalmul 91:3; din context totuşi se pare că referința ar trebui să fie către Ketev Yashud Ẓohorayim). R. Joseph şi R. Papa a avut o conversație prietenoasă cu un demon numit Joseph.

 

Demonii sunt înclinați spre a infesta mâncarea şi băutura lăsată sub pat, şi cineva ar trebui să se abțină de a bea apă miercurea şi de Sabat seara sau din iazuri şi râuri noaptea. Demonul Shabriri („orbire” – conform Targum Onkelos, Geneza 19:11) pedepsește cu rău pe aceia care fac aşa, dar o incantație, constând dintr-un abracadabra prin care cuvântul este repetat, succesiv scoțând o literă din cuvânt (Shabriri, briri, riri, etc.), este un antidot eficient. Solomon s-a folosit de demoni masculini şi feminini pentru a construi Templul (Git. 68b) şi pentru a-i aduce apă din India cu care el a fost în stare să crească tot felul de plante exotice care altfel nu creșteau în Erez Israel (Eclesiastul R. până la 2:5). Cărturarii erau imuni la mășinațiunile rele ale demonilor în timp ce erau angajați în studiu, dar Rashi explică un pasaj din Talmud a însemna că, dimpotrivă, ei au nevoie de protecție specială de vreme ce demonii sunt invidioși pe ei (Ber. 62a). Psalmul 91 este numit „Psalmul de [protecție împotriva dăunătoarelor] vizite.” Moise este afirmat că l-a recitat când s-a urcat pe Muntele Sinagogi „din cauza fricii lui de mazzikim… şi îngeri ai distrugerii.” Este poruncit a fi recitat „pentru că toată lumea este plin de duhuri rele şi mazzikim” (Tanh., Mishpatim, final) şi interpretările midrashice ale acestui Psalm sunt un veritabil tezaur al doctrinei demonologiei (de exemplu, jumătatea Psalmului 91; Tanh. Mishpatim, final; Num. R. 12:3-4). Puterea demonilor asupra omului şi neajutorarea lui în fața acesteia este ilustrată prin faptul că metafora talmudică pentru un act înfăptuit prin forță majoră este „ca şi când un drac [shed] l-ar fi forțat” (de exemplu, RH 28a). Comentatorii talmudici şi codificatorii au acceptat credinţa în demoni; doar Maimonides singur s-a opus ei.

 

În Cabala

 

Cabaliștii au folosit toate modelele uzuale în Talmud şi Midrash cu privire la demoni. Elemente noi au fost dezvoltate sau adăugate, în principal în două direcții: (1) cabaliștii au încercat să sistematizeze demonologia pentru ca aceasta să se potrivească în înțelegerea lor a lumii şi astfel să explice demonologia în termeni derivați din înțelegerea lor a realității; (2) elemente noi şi variate au fost adăugate din surse externe, în principal din demonologia Arabică medievală, din demonologia creştină, şi din convingerile populare ale germanilor şi slavilor.

 

Uneori aceste elemente erau legate, mai mult sau mai puțin logic, de demonologia evreiască şi erau astfel „iudaizate” într-o anumită măsură. Totuşi, în mod frecvent legătura era doar exterioară; materialul era încorporat în demonologia evreiască cu aproape nici o adaptare evreiască explicită. Aceasta este în particular adevărat cu privire la surse din Cabala practică. Acolo, convingerile cabaliste reale amestecate cu convingerile lumii care de fapt original nu au avut nici o legătură cu convingerile cabaliștilor. Această combinație dă demonologiei evreieşti târzii caracterul său marcant sincretist. Materialul referitor la acest fel de demonologie poate fi găsit în nenumărate surse, multe încă în manuscris. Cercetarea extensivă în acest domeniu şi dezvoltarea ei este una dintre dezideratele cele mai importante ale studiilor evreieşti.

 

Lucrările cabaliștilor de asemenea conțin concepte contradictorii despre demoni şi puterea de imaginație. Tradițiile din trecut cât şi mediul cultural şi înfățișarea intelectuală a fiecărui individ cabalist a contribuit spre diversificarea credințelor lor. Ideile cabaliștilor spanioli timpurii despre acest subiect au fost formulate clar în comentariul lui Nahmanides asupra lui Levitic 17:7 şi influenţa lor este vizibilă în toată literatura ulterioară. În opinia lui Nahmanides, demonii (shedim) sunt de găsit în locuri pustii (shedudim), ruinate, şi locuri reci cum ar fi nordul. Ei nu au fost creați din cele patru elemente ci doar din foc şi aer. Ei au corpuri subtile, imperceptibile de simțurile umane, şi aceste corpuri subtile le permit să zboare prin foc şi aer. Pentru că ei sunt compuși din elemente diferite, ei intră sub legile creației şi descompunerii şi ei mor ca ființele umane. Hrana lor este derivată din apă şi foc, din mirosuri şi energii; de aici necromanții ardeau tămâie demonilor. În ciuda elementului de foc subtil pe care ei îl conțin, ei sunt înconjurați de o răceală care înspăimântă exorciștii (acest detaliu este subliniat doar în surse mai târzii). Prin intermediul zborului lor prin aer ei sunt capabili să se apropie de „prinții” zodiacului care locuiesc în atmosferă şi astfel aud predicții despre apropiatul viitor dar nu cel îndepărtat.

 

Naḥmanides de asemenea dă indicii (Comentariu la Levitic 16:8) că demonii aparțin patrimoniului lui Samael, care este „sufletul planetei Marte şi Esau este supusul lui printre națiuni” (îngerul lui Edom sau Creştinătatea). Cabaliștii Castilieni, Isaac b. Jacob ha-Kohen, Moses din Burgos, şi Moses de Leon (în lucrările sale evreieşti şi în Zorah), a legat existenţa demonilor cu ultimul grad de puteri ale emanației „din partea stângă” (sitra ahra, „cealaltă parte,” a lui Zohar) care corespunde în al său zece Sefirot de rău celor șece sfinţiți Sefirot. Scrierile lor conțin descrieri detaliate ale felului în care aceste puteri au emanat şi explică numele supervizorilor oștirilor lor. Ideile lor sunt în principal bazate pe dezvoltarea interioară în cercuri cabalistice. În felurite surse, nume cu totul diferite sunt date despre gradele superioare ale acestor puteri demonice sau Satanice. Totuşi, ele toate sunt de acord în legarea oștirilor de demoni în lumea sub-umană, adică, pe pământ, sub stăpânirea lui Samael şi Lilith care apar pentru prima dată în aceste surse ca un cuplu. Numeroase detalii despre aceste grade sunt găsite în Sefer Ammud ha-Semali de Moses din Burgos (Tarbiz, 4 (1933), 208–25).

 

În contrast, Zohar, urmărind o legendă talmudică, accentuează originea demonilor în relaţiile sexuale între oameni şi puterile demonice. Unii demoni, precum Lilith, au fost creați în timpul celor șase zile ale Creației, şi în special seara de Sabat în amurg, ca duhuri fără corp. Ei au căutat să ia forma unui corp prin asociere cu oamenii, la început cu Adam când el s-a separat de Eva şi apoi cu toţi descendenții săi. Totuşi, demonii care au fost creați din astfel de uniri de asemenea tânjesc după astfel de relaţii sexuale. Elementul sexual în relaţia oamenilor şi demonilor deține un loc proeminent în demonologia lui Zohar, cât şi în cea a unor lucrări cabalistice ulterioare. Fiecare poluție de sămânță dă naștere la demoni. Detaliile acestor relaţii sunt remarcabil de simulare cu convingerile actuale din demonologia medievală creştină despre succubi şi incubi. Ei sunt bazați pe presupunerea (contrar opiniei talmudice) că aceşti demoni nu au nici o abilitate de procreare a lor proprie şi au nevoie de sămânţa umană pentru a se înmulți. În Cabala ulterioară este subliniat că demonii născuți bărbatului din astfel de uniri sunt considerați fiii săi ilegitimi; ei erau numiți banim shovavim („fii răutăcioși”). La moarte şi îngropare ei vin să însoțească bărbatul mort, să îl plângă, şi să pretindă partea lor de moștenire; ei pot de asemenea să rănească fiii legitimi. De aici obiceiul de a încercui morții la cimitir pentru a respinge demonii şi de asemenea obiceiul (datând din secolul 17) într-un număr de comunități de a nu permite fiilor să însoțească cadavrul tatălui lor spre cimitir pentru a împiedica rănirea lor de către frații lor vitregi ilegitimi.

 

Termenii shedim şi mazzikim au fost adesea folosiți ca sinonime, dar în unele surse există o anumită diferențiere între ei. În Zohar se crede că duhurile oamenilor răi devin mazzikim după moartea lor. Totuşi, există de asemenea draci cu naturi bune care sunt pregătiți să ajute şi să facă favoruri oamenilor. Aceasta este presupus a fi în special adevărat despre demonii care sunt conduși de Ashmedai (Asmodeus) care acceptă Tora şi sunt considerați „demoni evreieşti.” Existenţa lor este menționată de Hasidei Ashkenaz cât şi de Zohar. Potrivit legendei, Cain şi Abel, care conțin ceva din necurăția șarpelui care a avut relaţii sexuale cu Eva, posedă un anumit element demonic şi feluriți demoni care au provenit de la ei. Dar, în practică, împerecherea dracilor feminini cu bărbații umani şi a dracilor bărbătești cu femeile umane a continuat în toată istoria. Aceşti draci sunt muritori, dar regii şi reginele lor trăiesc mai mult decât ființele umane şi unii dintre ei, în special Lilith şi Naamah, vor exista până în ziua Ultimei Judecăți (Zohar 1:55a). Felurite speculații sunt făcute despre moartea regilor demonilor, în special despre Ashmedai (Tarbiz, 19 (1948), 160–3). O viziune populară este că Ashmedai este doar titlul slujbei de rege al Egiptului, şi „fiecare rege al demonilor este numit Ashmedai,” deoarece cuvântul Ashmedai în gematria este numeric echivalent cu Faraon. Genealogii lungi de demoni şi familiile lor sunt găsite în demonologia iudeo-arabică.

 

Aparent, autorul lui Zohar distinge între duhuri care au fost emanate din „partea stângă” şi le-au fost atribuite funcții definite în „locurile de necurăție” şi demoni în sensul exact care plutesc în aer. Potrivit surselor ulterioare, cei din urmă umplu cu oștirile lor spațiul cerului dintre pământ şi sfera lunii. Activitatea lor are loc în principal noaptea, înainte de miezul nopții. Dracii născuți din poluțiile nocturne sunt numiți „dungile copiilor oamenilor” (2 Samuel 7:14). Uneori demonii se distrează pe seama bărbaților. Ei le spun minciuni despre viitor şi amestecă adevărul şi minciunile în vise. Picioarele demonilor sunt strâmbe (Zohar 3:229b). În numeroase surse patru mame de demoni sunt menționate: Lilith, Naamah, Agrath, şi Mahalath (care este uneori înlocuită de Rahav). Demonii sub conducerea lor ies în oștirile lor la vremuri rânduite şi constituie un pericol pentru lume. Uneori, ei se adună pe un munte anumit „aproape de munții întunericului unde ei au relaţii sexuale cu Samael.” Aceasta este o reminiscență a Sabatului Vrăjitoarelor din demonologia creştină. Bărbați şi femei vrăjitoare de asemenea se adună la acest loc, se dedică ei înșiși la fapte similare, şi învață arta vrăjitoriei de la arch-draci, care aici sunt identici cu îngerii răzvrătiți care au căzut din cer (Zohar 3:194b, 212a). Autorul Ra'aya Meheimna în Zohar (3:253a) distinge între cele trei tipuri de demoni: (1) cei similari îngerilor; (2) cei asemănători cu oamenii şi numiți shedim Yehuda'im („îngeri evreieşti”) care se pupun Torei; (3) cei care nu au nici o teamă de Dumnezeu şi sunt ca animalele.

 

Distincția între demoni potrivit celor trei religii principale este găsită de asemenea în demonologia arabică, cât şi în surse de Cabala practică; aceasta este menționată în textul complet, necenzurat al secțiunii din Midrash Rut ha-Ne'lam în Zohar. O altă împărțire distinge demonii potrivit cu feluritele straturi ale aerului în care ei conduc – o opinie comună lui Zohar şi lui Isaac ha-Kohen care menționează detalii despre aceasta. Pe de altă parte, Zohar menționează nukba di-tehoma rabba, „burta marelui abis,” ca locul în care dracii se întorc în timpul Sabatului când ei nu au nici o putere asupra lumii. Potrivit lui Bahya b. Asher, dracii de asemenea şi-au găsit refugiu în arca lui Noe, altfel ei nu ar fi fost salvați de la Potop.

 

Regilor dracilor li s-au dat nume, dar nu membrilor oștirilor lor, care sunt cunoscute după numele regilor lor: „Samael şi oștirea lui,” „Ashmedai şi oștirea lui,” etc. Ashmedai este în general considerat ca fiind fiul lui Naamah fiica lui Tubal-Cain, dar uneori de asemenea ca fiul Regelui David şi Agrath, regina demonilor. Numeroase nume de demoni au venit de la tradiția arabică. Printre ele ar trebuie să fie menționat Bilar (de asemenea Bilad sau Bilid), al treilea rege care l-a succedat pe Ashmedai. Bilar este doar o eroare de scriere a numelui lui Satan „Beliar” în mai multe Apocalipse şi în literatura creştină timpurie, care astfel s-a întors la tradiția evreiască prin surse străine. El joacă un rol important în literatura „cabalistică practică” şi din aceasta, deghizat ca Bileth, el a ajuns în literatura magică germană asociat cu povestea lui Doctor Faust. Pecetea acestui rege este descrisă în detaliu în cartea Berit Menuhah (Amsterdam, 1648, 39b). Ceilalţi demoni au de asemenea sigilii, şi cei care le cunosc pot face ca ele să apară împotriva voinței lor. Desenele acestora sunt păstrate în manuscrisele de Cabala practică. Numele a șapte regi ai demonilor responsabili în cele şapte zile ale săptămânii, foarte populari în demonologia evreiască târzie, au fost derivate din tradiția arabică. Proeminenți între ei sunt Maimon cel Negru şi Shemhurish, judecătorul demonilor. Alte sisteme originând din Cabala spaniolă pun trei regi Halama, Samael, şi Kafkafuni în conducerea demonilor (Sefer ha-Heshek, Ms. in Brit. Mus.; cf. A. Freimann Jubilee). Alte sisteme de demonologie sunt legate cu liste de îngeri şi demoni responsabili ai orelor nopții din cele șapte zile ale săptămânii, sau cu interpretarea demonologică a bolilor precum epilepsia. Astfel de surse sunt Seder Goral ha-Holeh şi Sefer ha-Ne'elavim (G. Scholem, Kitvei Yad be-Kabbalah (1930), 182–5). Aceste sisteme nu sunt în mod necesar legate cu idei cabaliste şi unele evident le-au precedat. Un sistem complet de demonologie cabalistică a fost prezentat, după perioada lui Zohar, în Sibbat Ma'aseh ha-Egel ve-Inyan ha-Shedim (Ms. Sassoon 56), care dezvoltă teme evreieşti interne. O combinație a lui Zohar şi a surselor arabe caracterizează cartea Ẓefunei Ẓiyyoni de Menahem Zion din Cologne (Manuscrisul Oxford, sfârşitul secolului 14); aceasta enumeră o listă lungă de demoni importanți şi funcțiile lor în timp ce păstrează numele lor arabic. Această carte a fost una din canalele prin care elementele arabe au ajuns la cabaliștii practici printre evreii din Germania şi Polonia, şi ei se repetă des, deşi cu erori, în colecțiile de demonologie în ebraică şi yiddish. Una dintre cele mai importante printre acestea este manuscrisul Schocken 102, datând de la sfârşitul secolului 18. Printre evreii nord africani şi din Orientul Mijlociu, elementele de demonologie cabalistică şi arabică au fost combinate chiar fără intermediari literari; de un interes particular este manuscrisul Sassoon 290. Colecția de remedii şi amulete compuse de cărturarii Sephardi abundă în acest fel de material. Un exemplu uimitor de amestec complet de elemente evreieşti, arabe şi creştine este găsit în incantațiile din cartea Mafte'ah Shelomo sau Clavicula Salononis, o colecție din secolul 17 publicată în reproducere fidelă de H. Gollancz în 1914. Regele Zauba şi Regina Zumzumit de asemenea aparțin moștenirii arabe. O moștenire germană bogată în câmpul demonologiei este păstrată în scrierile lui Judah he-Hasid şi a ucenicilor săi în comentariul lui Menahem Zion asupra Torei. Potrivit mărturiei lui Naḥmanides, era obiceiul evreilor Ashkenazi să „se ocupe de chestiuni referitoare la demoni, să țese vrăji şi să le îndepărteze, şi ei le folosesc în mai multe chestiuni” (Teshuvot ha-Rashba ha-Meyuhasot la-Ramban, no. 283). Ma'aseh Bukh (în yiddish; traducerea engleză de M. Gaster, 1934) enumeră numeroase detalii despre demonologia evreiască-Ashkenazi de la sfârşitul Evului Mijlociu. În plus față de convingerile populare existente, elemente originând în literatura magică savantă cât şi numele demonilor a căror origini erau în magia creştină au fost introduse din demonologia creştină. Acestea s-au răspândit, nu mai târziu de secolul 15, printre evreii din Germania. Demoni precum Astarot, Beelzebub (în multe forme), şi cei asemenea lor au devenit armături în incantații şi liste de demoni. Un sistem detaliat cabalistic de demonologie este găsit la vremea expulzării din Spania în cartea Ha-Malakh ha-Meshiv. Aceste revelații au fost atribuite cabalistului Joseph Taitazak din Salonic. În acest sistem, ierarhia demonilor este condusă de Samael patronul lui Edom şi Amon din No (Alexandria), patronul Egiptului, care de asemenea reprezintă Islamul. Amon din No se repetă în numeroase surse din această perioadă.

 

Ḥayyim Vital spune despre draci care sunt compuși doar din unul din cele patru elemente, în contrast cu opinia lui Nahmanides menționată mai sus. Această viziune îşi are probabil originea sa în demonologia europeană a Renașterii. Cabala lui Isaac Luria adesea menționează felurite kelippot („carapace”) care trebuie să fie îngenuncheate prin respectarea Torei şi a mitzvot, dar aceasta în general nu le dă nume proprii sau îi transformă astfel îi draci. Acest proces a ajuns la culmea sa în Sefer Karnayim (Zolkiew, 1709) prin Samson din Ostropol, care dă la multe kelippot nume care nu erau găsite în vre-o sursă antică. Această carte este ultimul text original în demonologia cabalistică.

 

Câteva detalii: potrivit lui Isaac din Acre dracii au doar patru degete şi le lipsește degetul mare. Cartea Emek ha-Melekh (Amsterdam, 1648) menționează demonii numiți kesilim (duhuri „păcălitoare”) care induc în eroare omul pe drumul său şi îşi bat joc de el. De aici probabil apelativul lezim („clovni”) care apare mai târziu în literatură şi în folosirea populară pentru tipul inferior de demoni, cei care aruncă bunurile gospodăriei şi altele asemănătoare (poltergeist sau strigoi). De la începutul secolului 17 demonul numit Sh. D. (ש״ד) este menționat, de exemplu, Shomer Dappim („păzitorul paginilor”); el îl rănește pe un om care lasă o carte sfântă deschisă. Potrivit convingerii populare a evreilor germani, cele patru regine ale demonilor stăpânesc peste cele patru anotimpuri ale anului. La fiecare trei luni la schimbarea anotimpului, sângele lor menstrual cade în ape şi le otrăvește, şi de aceea este interzis să bei apă la schimbarea anotimpurilor. Un loc special în demonologie este atribuit Reginei din Sheba, care a fost considerată una dintre reginele demonilor şi este uneori identificată cu Lilith – pentru prima dată în Targum (Iov, capitolul 1), şi mai târziu în Zohar şi literatura ulterioară (Tarbiz, 19 (1948), 165–72). Motivul bătăliei între prinț şi balaur sau o reptilă demonică, reprezentând puterea lui kelippah care a închis-o pe prințesă, este larg răspândit în felurite forme în demonologia lui Zohar. Balaurul este numele regelui demonilor care este de asemenea menționat în Sefer Hasidim. Potrivit lui Hayyim Vital, patru regine ale demonilor conduc peste Roma (Lilith), peste Salamanca (oraș din Spania, n. tr.) (Agrath), peste Egipt (Rahab), şi peste Damasc (Naamah). Potrivit lui Abraham Galante, până la confuzia limbilor au existat doar două: limba sfântă (de exemplu, ebraica) şi limba demonilor. Credinţa în demoni a rămas o superstiție a oamenilor printre unii evrei din anumite țări.

 

Surse: Encyclopaedia Judaica. © 2008 The Gale Group. All Rights Reserved.

ÎN BIBLIE: IDB, 1 (1962), 325-6, 332, 374, 3-24 (incl. bibl.); E. Ebeling and B. Meissner (eds.), Reallexikon der Assyriologie, 2 (1938), 107-13; I.J. Gelb et al., The (Chicago) Assyrian Dictionary, 1, pt. 1 (1964), 375-7 (S.V. alâ A); 4 (1958), 397-401 (S.V. etemmu); F.M. Cross, Ancient Library of Qumran (1958), 156-61 (incl. bibl.); W. Foerster, Theological Dictionary of the New Testament (1964), S.V. daimon; S. Paul, in: Biblica, 49 (1968), 373-6. IN THE TALMUD: J. Trachtenberg, Jewish Magic and Superstition (1934); E.E. Urbach, Hazal, Pirkei Emunot (1969), 142-4. IN THE KABBALAH: M. Margalioth, Malakhei Elyon (1945), 201-94; G. Scholem, in: Madda'ei ha-Yahadut, 1 (1926), 112-27; idem, în: KS, 10 (1933/34), 68-73; idem, în: Tarbiz, vols. 3-5 (1932-34); idem, în: JJS, 16 (1965), 1-13; I. Tishby, Mishnat ha-Zohar, 1 (1957), 361-77; J.A. Eisenmenger, Das entdeckte Judenthum, 2 (1700), 408-68 (un amestec de idei talmudice şi cabalistice); P.W. Hirsch, Megalleh Tekufot. oder das schaedliche Blut, welches ueber die Juden viermal des Jahrs kommt (1717); Mitteilungen fuer juedische Volkskunde (1898-1926) în special M. Grunwald, în volumele din 1900, 1906, 1907; Jahrbuch fuer Juedische Volkskunde (1923 şi 1925); M. Weinreich, în: Landau-Bukh (1926), 217-38.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate