Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Apologetica

 

 

 

 

 


Calvinismul (continuare din numărul anterior)

 

Este Calvinismul biblic?

 
O examinare biblică a Calvinismului şi a învăţăturilor sale referitoare la mântuire, alegere şi predestinare

de Cooper P. Abrams al 3-lea
 

Capitolul opt – Pasaje pe care Calviniştii le folosesc pentru a susține teologia lor

Matei 28:19-20 Marea Însărcinare


Marea Însărcinare afirmată în Matei 28:19-20 „să meargă în toată lumea şi să învețe Evanghelia” îşi pierde scopul ei în învăţătura Calvinistă. Ultimele cuvinte ale lui Isus înregistrate în Fapte 1:8 proclamă „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte 1:8)

De ce să predai mântuirea către toată lumea dacă Dumnezeu urmează să mântuiască pe cei aleşi oricum? Calviniștii din nou se vor opune prin a spune că Dumnezeu ne poruncește să predicăm Evanghelia şi că aceasta este metoda lui Dumnezeu de a ajunge la cei aleşi. Din nou, acesta este un exemplu al raționamentului sărac din spatele Calvinismului şi, într-adevăr, un eşec în raționamentul uman. Dacă Biblia învață că noi trebuie să spunem tuturor oamenilor pretutindeni că ei pot fi mântuiți prin încrederea în Cristos Isus şi Dumnezeu, dar de fapt Dumnezeu a limitat oferta doar pentru câțiva aleși, atunci noi devenim mincinoși şi Dumnezeu ne trimite „până la capătul pământului” cu un mesaj pătat! Vă rog să scuzați prisosința din următoarea afirmaţie, dar este o minciună ca un om să stea înaintea unei audiențe şi să predice că Dumnezeu îi va mântui pe cei care îl ascultă dacă ei cred şi îşi pun încrederea lor în Isus Cristos, dacă Dumnezeu a ales că unii dintre ei nu pot răspunde! Dumnezeu nu este autorul minciunilor; Satan este autorul păcatului minciunii (Ioan 8:44). Ce insultă grosolană față de adevăr şi față de Dumnezeul Atotputernic să îl faci pe Dumnezeu un mincinos şi pe evangheliștii Lui o partidă la aceasta, prin această învăţătură falsă.

Învaţă Ioan 11:49-52 ispăşirea limitată?

Potrivit lui Ioan 11:49-52, se pare că un număr bun de evrei, la vederea minunii lui Isus, a crezut în El. Una dintre minunile la care evreii tocmai au fost martori a fost învierea lui Lazăr din mormânt. Unii care au văzut minunea au mers la liderii lor religioşi, căutând sfat şi pentru a înțelege ce se întâmpla. Ei erau confuzi pentru că, conducătorii evrei căutau să-l ucidă pe Isus şi L-au denunțat, chiar spunând că El a făcut minunile Lui prin demoni. Astfel, oamenii au văzut minunile înfăptuite de El şi au știut că doar Unul de la Dumnezeu ar putea face aceste fapte supranaturale, şi ei au fost confuzi.

Marii preoți şi Fariseii din Sanhedrin s-au întâlnit sub presiune şi îngrijorați despre care ar fi consecinţele minunilor şi a mesajului lui Isus față de ei, pentru a decide ce să facă. Ei se temeau de problema pe care Isus o cauza. Este important să înțelegem contextul. Conducătorii evreilor slujeau la discreția cuceritorilor lor romani. Israel căuta un Mesia civil şi nu Unul spiritual precum era Isus. Ioan 6:15 afirmă această zicere „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.” (Ioan 6:15) Evreii, şi chiar ucenicii Săi, nu L-au văzut ca Dumnezeu venit să sufere şi să moară pentru păcatele lumii, dar ca un erou național cu mare putere ca să răstoarne opresia romană şi să elibereze Israelul de duşmanii săi. (Citiți Ioan 7:1-5)

De aceea, văzându-L pe Isus ca un Mesia civil şi necrezând că El ar putea învinge domnia romană a lui Israel, ei au concluzionat că Isus ar trebui să fie distrus înainte ca El să poată aduce mânia Romei peste ei. Mai mult, ei se temeau de asemenea că îşi vor pierde poziția lor de putere în Israel dacă Isus îi răsturna pe romani. Ei doar foloseau preocuparea lor presupusă de grijă față de Israel pentru a ascunde intenția lor adevărată, care era să îl distrugă pe Domnul care demasca păcatul şi ipocrizia lor grosolană. (vezi Matei 23:13-29) Astfel, în versetul 51, Ioan afirmă că, Caiafa a prezis că ei (conducătorii evrei) îl vor jertfi pe Isus pentru a-i liniști pe romani şi astfel să cruțe evreii de represaliile romane.

Versetul 52 este adăugarea lui Ioan la afirmaţia lui Caiafa. Caiafa nu a făcut afirmaţia din versetul 52. Ioan a afirmat că aceasta ar fi rezultatul prezicerii marelui preot. Cu alte cuvinte, decizia lui Caiafa şi a Sanhedrinului a fost să îl dea la moarte pe Isus şi că moartea Lui va fi pentru evreii din Ierusalim, şi din jurul lumii. În versetul 53, conducătorii evrei din acea zi au luat hotărârea să îl dea la moarte pe Isus şi în mințile lor, ei făceau aşa pentru a-l salva pe Israel de romani. Nu există absolut nimic în acest pasaj care să învețe sau chiar să sugereze Ispăşirea Limitată. Totuşi, aceasta este tactica învăţătorilor falşi. M-am întrebat adesea, de ce merg Calviniştii extraordinar de mult pentru a „dovedi” teologia lor falsă? Nu ar fi făcut mai mult sens doar să creadă Cuvântul lui Dumnezeu şi literalmente să accepte adevărul Său?

Oare Ioan 12:40 susține Calvinismul?

„ca să se împlinească vorba pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?” De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El.” (Ioan 12:38-41)

Afirmaţia „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” trebuie să fie interpretată în analogia credinţei. Ioan citează Isaia 6:9-10 care este citat de şase ori în Noul Testament. (Matei 13:14-15; Marcu 4:12; Luca 8:10; Faptele Apostolilor 28:26-27; Romani 11:8) La prima citire se pare că pasajul spune că Dumnezeu este cauza necredinţei lor pentru că El le-a orbit ochii ca ei să nu poată vedea şi să fie mântuiți şi vindecați. Totuşi, această interpretare este neconsecventă cu alte afirmaţii ale dorinței lui Dumnezeu de a vedea pe toţi oamenii că cred şi sunt mântuiți. Dumnezeu nu poate să se contrazică pe Sine astfel că aceasta nu este interpretarea corectă. Dumnezeu afirmă că dorința Lui este ca nici unul să nu piară şi toţi să vină la pocăinţă. „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:9) Ar fi o contradicție a Cuvântului lui Dumnezeu ca El să dorească nimeni să nu piară, şi apoi să orbească ochii lor față de adevăr, împiedicându-i din a crede şi a fi mântuiți. De aceea, noi trebuie să privim mai îndeaproape pentru înțelesul lui Dumnezeu.

Isus a explicat de ce oamenii sunt condamnați, spunând, „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:19-20) De ce a spus Isus că oamenii resping lumina? El spune că deoarece faptele lor sunt rele şi ei resping adevărul pentru că acesta îi demască şi îi mustră de păcatul lor. Observaţi că Isus afirmă clar că acesta este motivul pentru care oamenii sunt condamnați. El nu spune, nici Biblia nu spune în vre-un loc, că Dumnezeu condamnă oameni în mod nechibzuit prin decretarea condamnării lor la Iazul de Foc prin reținerea harului Său. Nicăieri nu spune Dumnezeu că El a hotărât mai dinainte şi a ales pe vre-unul să petreacă veşnicia în iad prin reținerea harului şi milei Sale. Dumnezeu este dragoste şi acea învăţătură falsă despre ispășirea limitată contrazice chiar natura lui Dumnezeu care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiți.

În Fapte 28:27, Luca explică de ce ochii oamenilor sunt orbiți. „Căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Observaţi cuvintele subliniate „şi-au închis ochii.” A fost necredinţă lor voită care i-a împiedicat să vadă adevărul şi să îl accepte. Cei care au refuzat să creadă nu au fost convertiți pentru că ei nu l-au vrut pe Dumnezeu în viețile lor sau nu au vrut să fie mântuiți.

Dumnezeu a orbit ochii lor şi a împietrit inimile lor, dar aceasta a fost pentru că ei au refuzat să creadă. Cu alte cuvinte, ei au refuzat să creadă în Dumnezeu şi de aceea, El a onorat dorința lor şi au încetat să mai caute să îi aducă la mântuire. El a orbit ochii lor a față de adevărul spiritual. Cei nemântuiți nu înțeleg Cuvântul lui Dumnezeu sau lucrurile spirituale. Pavel explică aceasta spunând, „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) Dumnezeu nu va lăsa omul pierdut să vadă mai mult decât adevărul Evangheliei. Doar credinciosul născut din nou care are noua natură şi locuirea Duhului Sfânt poate vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2:10)

Oare Ioan 15:16 învață că Dumnezeu i-a ales doar pe unii pentru mântuire?

Mereu în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să considerăm contextul afirmaţiei, adică, cui i se adresează şi care este situaţia. Isus vorbea cu ucenicii Săi pe care El i-a ales. (Ioan 6:70, 13:18, 15:19). El nu făcea o afirmaţie generală despre mântuirea lor. Ei au fost mântuiți, cu excepţia lui Iuda aşa cum afirmă Ioan 6:70. Isus a exprimat alegerea Lui pentru slujbă astfel ca ei să „meargă şi să aducă roadă, şi ca roada voastră să rămână.” Mai mult, El le-a promis să împlinească cererile lor în rugăciune după ajutor în împlinirea însărcinării date lor de către El. Alegerea era către slujire… nu spre mântuire aşa cum afirmă cuvintele. Una dintre cele mai grave greșeli făcute de cei care interpretează greșit Cuvântul lui Dumnezeu este de a ignora principiile hermeneutice biblice de interpretare. Contextul, gramatica, analogia credinţei, detaliile culturale şi istorice sunt vitale în a face o interpretare corespunzătoare. Ignorarea acestor principii este temelia doctrinelor false cum ar fi Calvinismul. 49

Ce învață Fapte 17:30-31?

Fapte 17:30-31 explică, „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…” În acest verset, Dumnezeu poruncește „tuturor” oamenilor de „pretutindeni” să se pocăiască. După cum a fost arătat mai devreme, folosirea cuvintelor „tuturor” şi „pretutindeni” face clar indubitabil faptul că această poruncă nu este limitată doar la câțiva aleși, ci către toţi, pretutindeni şi nici unul nu este exclus. Acest pasaj învață că omul este responsabil şi va fi judecat pentru păcatele lui. Baza acestei judecăți este faptul că Cristos a venit în lume şi a adus mântuire. Răpind responsabilitatea omului de a-L primi pe Cristos ca Mântuitor se răpește șansa omului de a fi mântuit. Răpirea ofertei de har a lui Dumnezeu îl lasă pe Dumnezeu fără o bază pentru judecată. Dumnezeu nu poate condamna în mod drept un om pentru că el nu a primit ceva care el nu a fost în stare să primească. Apocalipsa 20:12 afirmă, că la judecata finală a celor pierduți, cei nemântuiți vor fi judecați potrivit cu faptele lor, şi nu pentru că Dumnezeu a decretat osânda lor. Cum ar putea un Dumnezeu drept să îi judece pe oameni potrivit cu faptele lor când, datorită alegerii Sale suverane, El a decretat că ei sunt capabili doar să facă lucrări păcătoase, de vreme ce El le-a refuzat mântuirea lor?

Dumnezeu spune, „Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18) Concluzia falsă a Calvinismului este că unii nu pot fi mântuiți, pentru că Dumnezeu a decretat osânda lor. Acest verset spune că cei nemântuiţi sunt condamnați pentru că ei nu vor să creadă. Calvinismul neagă acest adevăr Biblic. Învăţătura Bibliei referitoare la natura lui Dumnezeu ne arată că El nu poate fi drept dacă El decretează pe unii spre iad fără posibilitatea acceptării sau respingerii de către ei a lui Dumnezeu.

Mergând înapoi la multele versete afirmând că Cristos a murit pentru păcatele „lumii,” unul trebuie să presupună că moartea lui Cristos, a fost pentru mântuirea celor care cred şi în aceeaşi timp, ea este temeiul de condamnare pentru cei care nu cred. 50 Baza condamnării omului este că omul este un păcătos şi merită pe drept iadul. Aceasta este oglindită de minunata iubire a lui Dumnezeu are oferă răscumpărare omului, dar aceasta nu îl forțează pe el să o primească. Dacă un om, sub misiunea doveditoare şi capacitantă a Duhului Sfânt răspunde, păcatele lui sunt iertate deplin; el devine un copil al lui Dumnezeu şi primește viaţa veşnică. „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni [subliniere adăugată] să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte 17:31).

Oare Romani 8:29-30 susține Calvinismul?

„Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” (Romani 8:29-30).

Există multă dezbatere despre ce înseamnă preștiința lui Dumnezeu. Cuvântul „preștiința” („cunoscut mai dinainte”, n. tr.) este cuvântul grecesc „proginsko” („pro” = înainte şi „gingko” înseamnă „a cunoaşte”). Definiţia cuvântului este simplă, însemnând „a cunoaşte anticipat.” Dumnezeu este omniscient şi cunoaşte toate lucrurile trecute, prezente şi viitoare. Dumnezeu nu este supus timpului şi vede toate lucrurile ca prezente. Problema este că, Calvinistul definește preștiința ca fiind hotărâtoare. Cu alte cuvinte, Calviniştii concluzionează că dacă Dumnezeu știe ceva mai dinainte, aceasta înseamnă că El cauzează ca aceasta să se întâmple.

În Romani 8:29, Domnul a folosit două cuvinte pentru a transmite adevărul Său. El a spus, „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte (preștiință, n. tr.), i-a şi hotărât mai dinainte (predestinare, n. tr.)”. Formularea versetului comunică două acțiuni separate. Una, Dumnezeu a știut prin omniscienţa Lui cine va crede în Domnul Isus Cristos. A doua, cei pe care El i-a știut mai dinainte că vor crede, El i-a predestinat „să fie asemenea chipului Fiului Său.” Dacă preștiința era cauzativă, El nu ar fi afirmat că El a predestinat ceea ce ei vor deveni. Faptul că Dumnezeu cunoaşte viitorul înaintea timpului, aceasta nu înseamnă că El face ca viitorul să se întâmple. În preștiința Sa, el știe de asemenea ce s-ar întâmpla sub circumstanţe diferite. De exemplu, în 1 Samuel 23:12, David a întrebat pe Domnul dacă oamenii din Cheila îl vor preda lui Saul. Dumnezeu a răspuns că ei îl vor preda lui Saul. Totuşi, aceasta nu s-a întâmplat niciodată. Totuşi, aceasta nu s-a întâmplat niciodată. David şi oamenii săi au plecat şi au mers în munții din Zif. Preștiința lui Dumnezeu este pur şi simplu că El este omniscient şi cunoaşte toate lucrurile fără limitarea timpului. Dar preștiința lui Dumnezeu nu face ca un eveniment să se întâmple. Principii hermeneutice corespunzătoare ar dicta că pasajul trebuie să fie interpretat literal, observând definiţia cuvintelor şi construcția lor gramatică în cadrul propoziţiilor. Cu alte cuvinte, noi trebuie să luăm afirmaţia în mod literal la valoarea nominală. Comentând cuvântul „preștiință” Barnes spune:

„Înțelesul literal al cuvântului nu poate fi o chestiune de dispută. Acesta denotă, propriu, a cunoaşte anticipat; a fi familiarizat cu evenimente viitoare.” 51 Întrebarea este, „La ce se referă cuvântul „alegere” şi ce a predestinat Dumnezeu?” Dumnezeu este omniscient, şi versetul spune că Dumnezeu a știut mai dinainte pe cei care vor fi mântuiți şi El i-a predestinat pe ei „să fie asemenea chipului Fiului Său.” Versetul nu spune că Dumnezeu i-a predestinat pe cei pe care El a ştiut mai dinainte a fi mântuiți. Mai degrabă, El afirmă că cei care sunt mântuiți trebuie să fie făcuți asemenea chipului Fiului Său.

(Nota traducătorului: Versiunea în engleză a versetului, pentru cuvântul „asemenea” este „a fi conformat / modelat / ajustat / potrivit/ cu”).
Cuvântul „conformat” înseamnă „a fi făcut în același stil.” Planul lui Dumnezeu este că credincioşii trebuie să fie făcuți în acelaşi stil cu Cristos, însemnând a fi asemenea lui Cristos şi a trăi vieți evlavioase. 1 Ioan 3:2 afirmă că credincioşii vor fi asemenea lui Cristos, „vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” Atunci alegerea explică planul lui Dumnezeu pentru cei care cred şi pe care El îi mântuiește. Alegerea lui Dumnezeu nu se referă la care indivizi vor fi mântuiți, ci la ce va aduce mântuirea la cei care sunt mântuiți.

Pavel, în Romani 8, afirmă mai multe binecuvântări pe care planul predestinat al lui Dumnezeu le dă credinciosului. Vă rog să observaţi că aceste adevăruri sunt în contextul lui Romani 8:28-29. Credinciosul devine o ființă spirituală ca Cristos, „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” (Romani 8:9) În plus, Pavel explică faptul că aceia care cred sunt făcuți moștenitori împreună cu Isus Cristos. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Romani 8:17) Romani 8:29 explică faptul că acesta este planul lui Dumnezeu cu privire la ce devin credincioşii în Cristos. Efeseni 2:10 afirmă „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Alegerea sau „pre-ordinarea” a stabilit rezultatul mântuirii pentru cei care vor crede în Isus Cristos. Aceasta a predestinat că aceia care cred vor fi făcuți vii (li se dă viaţa veşnică) şi declarați în favoarea lui Dumnezeu veşnic. Calvinistul, în viziunea lui oarbă a Scripturii, concluzionează că acest verset înseamnă alegerea spre mântuire prin Dumnezeu. Alegerea pe drept se referă la planul a ce realizează mântuirea pentru credincios, nu căruia Dumnezeu îi oferă harul Său, sau de la care El îl reține.

Contextul lui Romani 8:28 se adresează planului lui Dumnezeu în mântuire, că, „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28) Dumnezeu descoperă rezultatul planului Său de mântuire, în faptul că El lucrează în viața fiecărui credincios. Acest lucru este clarificat mai departe în versetele 31-39, care învață asigurarea mântuirii bazată pe lucrarea şi planul lui Dumnezeu.

Contextul versetelor 29-30 este clar. Dumnezeu vorbeşte despre o viață creştină din cadrul scopurilor lui Dumnezeu. El se referă la planul Său pentru credincioşi. El cu siguranţă nu ne spune că El alege doar să mântuiască anumiți indivizi şi alege să condamne restul la Iad. Pasajul nici nu spune nici măcar nu sugerează acea idee. Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune că El este în controlul a tot ceea ce mântuirea este socotită a realiza în viața unui credincios. Este planul lui Dumnezeu că orice se întâmplă credinciosului va lucra pentru bine. Mai departe, versetul spune că aceasta este aplicabil celor care sunt „chemați conform cu scopurile lui”. Ce scopuri? Răspunsul este partea din scopul Său că toate lucrurile lucrează pentru bine în viața unui credincios. Versetul nu se adresează față de cui i va fi permis să primească mântuirea, ci, circumstanţelor din viață pe care credinciosul le înfruntă şi rezultatul lor. Dumnezeu spune că credincioşii sunt chemați de El să trăiască potrivit cu planul Său. Acesta este planul a ceea ce Dumnezeu a dat scop mântuirii să realizeze ceea ce este avut în vedere; nu cine va fi mântuit.

Versetele 29-30 continuă discuția şi afirmă că Dumnezeu a predestinat, sau ca să spunem aceasta în alt fel, Dumnezeu a plănuit că credincioşii urmează să fie conformați față de chipul lui Cristos. Aceasta înseamnă să creștem sau să ne străduim să trăim ca Cristos. Cristos este standardul după care credincioşii trebuie să trăiască şi să îşi judece viețile lor. Din nou, versetul nu vorbeşte despre mântuirea inițială ci mai degrabă de planul lui Dumnezeu pentru credincios după mântuire.

În versetul 30, Dumnezeu spune celor pe care El i-a cunoscut mai dinainte, El i-a chemat, i-a îndreptățit şi i-a glorificat. Aici este lucrarea lui Dumnezeu în mântuire. Cei pe care Dumnezeu a știut mai dinainte că vor crede prin omniscienţa Lui, El i-a numit îndreptățiți şi glorificați. Dumnezeu afirmă clar că chemarea, îndreptăţirea şi glorificarea a fost pentru cei pe care El i-a știut mai dinainte că vor crede şi sunt mântuiți. Apoi, în următorul verset, Dumnezeu dă asigurare absolută credinciosului că Dumnezeu lucrează în viața lui, nu doar în mântuire, ci în siguranţă veşnică. Credinciosul este asigurat că Dumnezeu îşi va îndeplini planul Său.
În 1 Ioan 5:13, Domnul îşi bazează asigurarea mântuirii pe credința cuiva în numele Fiului lui Dumnezeu. Versetul spune, „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică.” Baza asigurării mântuirii dată în Noul Testament este credinţa cuiva în Isus Cristos. Aceasta nu este niciodată prezentată ca fiind bazată pe alegerea făcută de Dumnezeu spre mântuire. O persoană cunoaşte că el este mântuit pentru că el crede cu adevărat în Isus Cristos, nu pentru că el a fost ales spre mântuire de către Dumnezeu. Nu există nici un cuvânt, afirmat sau sugerat în Romani 8:29-30 care spune că Dumnezeu i-a predestinat pe unii spre mântuire şi pe restul El i-a condamnat la Iad.

Oare Romani 9 susține Calvinismul?

Adesea Calviniştii se referă la Romani 9 ca dovadă a viziunii lor false despre alegere. Totuşi, pentru a înțelege cum se cuvine afirmaţiile din acest capitol noi trebuie să luăm în considerare contextul şi subiectul care este adresat. Contextul lui Romani 9 este răspunsul lui Pavel la întrebarea din Romani 3:1, „Care este deci întâietatea iudeului sau care este folosul tăierii împrejur?” Acest discurs începe cu această întrebare şi sfârşește cu Romani 11. Pavel se adresează neînțelegerii evreilor în care ei au concluzionat că ei erau în favoarea lui Dumnezeu pentru că ei s-au născut evrei, poporul ales al lui Dumnezeu, şi erau asigurați de cer şi de harul lui Dumnezeu. Ioan 3:1-7 este un exemplu al acestei erori în gândirea evreiască, şi a fost motivul pentru răspunsul lui Isus către Nicodim. Isus i-a explicat acestui fariseu că el trebuie să fie „născut din nou”. Nicodim a crezut că el urma să meargă în cer şi va fi o parte din împărăţia lui Dumnezeu pentru că el era născut evreu. Isus a spus, „Nu aşa.” Un om trebuie să fie născut din apă (naștere umană) şi din Duh (naștere spirituală) pentru a fi mântuit. El îi spunea lui Nicodim, pentru a fi mântuit tu trebuie să fii renăscut spiritual şi aceasta se întâmplă când o persoană crede pe Domnul Isus Cristos. În Ioan 3:15-16, Isus continuă şi explică felul în care să fii mântuit prin credinţă. Pavel explică în Romani 3-11, că evreul, ca şi cel dintre neamuri, este responsabil față de Dumnezeu şi că singurul avantaj al evreului este că el a fost născut într-un popor prin care Dumnezeu a ales să se descopere pe Sine, astfel ei aveau cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar a fi un evreu nu asigură mântuirea, pentru că Pavel afirmă clar în capitolul 10:9-10 că mântuirea este o chestiune de credinţă.

Mulţi învață că Romani 9:13-14 afirmă că Dumnezeu l-a respins şi l-a condamnat pe Esau la iad, dar a ales să îl mântuiască pe Iacov. „după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Totuşi, nu aceasta este ceea ce spune versetul. Pavel nu vorbeşte despre predestinarea lui Dumnezeu sau că în suveranitatea Lui a decretat că Iacov merge în cer şi Esau merge în iad. Dumnezeu alese să îi „folosească” pe unii în planul Său, cum ar fi Iacov iar pe alții, cum ar fi Esau, să îi „respingă”.

Termenul „urât” folosit în Romani 9:13 înseamnă a „iubi mai puţin sau a alege în loc de.” Acesta nu înseamnă a condamna. Isus în Luca 14:26 foloseşte acelaşi cuvânt afirmând, „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.” În mod clar, Dumnezeu nu ne cere nouă să „urâm” familia noastră, ci în alegerea termenului El vrea să spună că noi trebuie să Îl alegem mai întâi pe El, sau să îl punem pe El înaintea rudelor noastre. De asemenea, Dumnezeu nu spune că El pur şi simplu l-a urât pe Esau şi l-a trimis în iad. Dumnezeu spune că el a ales să îl respingă pe Esau şi El a avut motive bune. Ceea ce descoperă Dumnezeu are legătură cu planul Său de a aduce mântuirea prin evrei, în principal prin Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu trebuie să aibă prioritate în viețile noastre precum instruiește Coloseni 1:18, şi aceştia sunt oamenii pe care El îi foloseşte în planurile Lui.

Cuvântul „urât” înseamnă „iubit mai puţin,” şi în Romani 9, Dumnezeu foloseşte ilustrația că El l-a ales pe Iacov mai degrabă decât pe Esau pentru a ilustra punctul că fiind născut evreu aceasta nu mântuiește o persoană. Dumnezeu spune că El a respins să îl folosească pe Esau, primul fiu născut, pentru că el nu fost un om care l-a iubit sau l-a slujit pe Dumnezeu. Interesele lui în viață erau lumești şi nu l-au inclus pe Domnul. Mai departe, promisiunea făcută lui Avraam va fi în mod normal prin primul său fiu născut. Această promisiune a fost planul lui Dumnezeu pentru viitoarea națiune a lui Israel şi a lui Mesia. Totuşi, Esau nu a arătat nici un interes față de dreptul său de naștere şi despre sacralitatea promisiunii lui Dumnezeu. El s-a gândit atât de puţin la acesta; el l-a vândut pentru un castron cu supă de linte. De aceea, Dumnezeu l-a respins ca moștenitor natural al lui Avraam şi Isaac şi ca unul prin care Dumnezeu îl va aduce pe Mesia să fie Mântuitorul. Acest verset nu învață că Dumnezeu doar a ales să îl urască pe Esau, sau că Dumnezeu în suveranitatea Lui a decretat să îl trimită spre iad aşa cum învață Calvinismul! Dumnezeu nu a decretat să îl „urască” pe Esau, ci mai degrabă El l-a respins pe Esau pentru că el l-a respins pe Dumnezeu. O interpretare falsă a Cuvântului lui Dumnezeu întotdeauna conduce spre confuzie şi doctrină falsă.

Considerați aceasta. Să presupunem că există doi frați într-o familie. Unul este un rebel şi întotdeauna în bucluc. Celălalt este un creştin şi trăiește pentru Domnul. Pe cine ar alege atunci Dumnezeu să îl slujească pe El? Dumnezeu fiind omniscient, ar alege El pe fiul răzvrătit care l-a respins pe Dumnezeu şi scopul Său pentru viața lui, sau pe cel credincios care a crezut în Dumnezeu? De asemenea ar trebui să fie înțeles că numele Iacov şi Esau se referă de asemenea la urmașii ambilor oameni. Cartea lui Obadia clarifică perfect clar faptul că Dumnezeu a respins „casa lui Esau,” care erau duşmanii casei lui Iacov. Dumnezeu a spus că El va distruge complet casa lui Esau (de asemenea numit Edom, Muntele Seir), şi nici unul din ei nu va rămâne (Obadia 17-18). Descendenții lui Esau l-au urât pe Dumnezeu, şi timp de generații ei s-au opus lui Israel (Iacov) până când în final Dumnezeu i-a distrus. Hermeneutic, pasajul este interpretat în contextul său ca referindu-se la Națiunea lui Edom (Esau), nu strict la Esau care a fost părintele națiunii.

Interpretând corect Romani 9:20-21

Romani 9:20-21 este de asemenea un pasaj care este înțeles greșit şi folosit incorect pentru a susține ideea falsă a Calvinismului că Dumnezeu i-a predestinat pe unii la iad. „Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea. Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”? Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?”

Dumnezeu este „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre.” (Evrei 12:2) În planul şi în suveranitatea Lui, El a ales ce trebuie să fie mântuirea. Romani 9:20-23 este al doilea răspuns al lui Pavel la întrebarea pusă în versetul 19, „Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Vase potrivite pentru distrugere sunt cele care îl resping pe Dumnezeu. Tu nu îl poţi învinui pe Dumnezeu pentru aceasta, sau să îl faci pe El cauza respingerii de către oameni a Lui. Pavel se adresează evreilor care l-au respins pe Isus ca Mesia. Aceşti oameni, prin respingerea lor a lui Mesia s-au făcut pe ei înșiși „vase potrivite pentru distrugere.” Isus a împlinit toate profețiile Vechiului Testament referitoare la venirea şi lucrarea Lui. El a înfăptuit minuni supranaturale pe care doar Dumnezeu le putea face. (Vezi Ioan 3:1-2) Totuşi, în ciuda tuturor semnelor şi minunilor pe care Dumnezeu le-a arătat lor, ei L-au respins ca Mesia al lor. De aceea, prin acțiunile lor, ei s-au condamnat pe ei înșiși. Nimic din pasaj nu spune că Dumnezeu a decretat să îi facă „vase potrivite pentru distrugere.” Romani 6:23 spune, „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” Nu declară clar Dumnezeu în 1 Timotei 2:4 că toţi oamenii ar putea fi mântuiți? Atunci cum poate Calvinistul să piardă cu totul ideea subiectului din Romani 9-11 şi să presupună că acesta susține ideea că Dumnezeu, în suveranitatea Lui, a ales să trimită pe unii spre iad, excluzându-i din planul său de mântuire?

Pavel foloseşte exemplul lui Faraon pentru a ilustra acest punct. Faraon l-a respins pe Dumnezeu din nou şi din nou, şi aceasta a fost alegerea conducătorului (Romani 9:17) Faraon a refuzat să creadă în Dumnezeu şi să se supună față de El. Este Dumnezeu de învinuit pentru că în final Faraon l-a respins pe Dumnezeu, mai ales după ce Dumnezeu i-a arătat cine era El prin demonstrarea repetată a puterii Sale în aducerea plăgilor? Aducerea plăgilor de către Dumnezeu era Dumnezeu demonstrându-Și puterea Lui față de Faraon pentru a-l convinge să asculte de Dumnezeu şi să îl lase pe Israel să plece. Faraon ar fi putut crede şi asculta pe Dumnezeu, dar el a ales mai degrabă să Îl respingă în fața dovezii copleșitoare. Pavel a pus întrebarea, „Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!” (Romani 9:14) Cu alte cuvinte, este Dumnezeu vinovat pentru condamnarea lui Faraon? Răspunsul este „desigur, nu” … Faraon s-a condamnat singur prin respingerea lui Dumnezeu. Evident nu există nici o susținere în acest pasaj pentru alegerea lui Dumnezeu a unora pentru iad negându-le oportunitatea de a crede şi a fi mântuiți.

Afirmaţia că Dumnezeu „a împietrit inima lui Faraon” înseamnă că Dumnezeu i-a permis lui Faraon să I se împotrivească. Dumnezeu nu l-a făcut pe Faraon să Îl respingă; aceasta este ideea arătată de Pavel. Geneza 6:3, afirmă că Duhul Sfânt nu se va „lupta” totdeauna cu omul. Dumnezeu caută să călăuzească şi să direcționeze omul, dar în timp, dacă omul îi rezistă lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va înceta din a-l căuta şi a lăsa pe acel om să facă planurile sale proprii. Respingerea de către om a lui Dumnezeu nu îi permite lui Dumnezeu să lucreze; Dumnezeu nu va încălca voința unui om. El va îngădui oamenii să rămână, după cum aleg oamenii, să fie orbi şi împietriți în inimile lor respingându-l pe Dumnezeu. Dumnezeu afirmă mai departe, „Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!” (Romani 9:14) Dumnezeu nu este nedrept ceea ce înseamnă că El face ceea ce este drept. După propriile Lui principii El este un Dumnezeu al milei. „Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Romani 9:15-16) Domnul spune că nimeni nu are vre-o putere asupra lui Dumnezeu datorită a cine este el sau a poziției lui. Natura lui Dumnezeu este de a oferi har şi de a arăta milă fără restricție. Exact aceasta a făcut El cu Faraon. El s-a descoperit în mod repetat pe Sine lui Faraon prin plăgi. Dumnezeu făcea ce era drept şi îi oferea mântuirea. Faraon L-a respins pe Dumnezeu şi a refuzat să creadă. Astfel, Faraon s-a condamnat pe sine. Vina rămâne pe Faraon, nu pe Dumnezeu. Dumnezeu era drept în oferirea milei Lui către Faraon. Este o interpretare grosolană să sugerezi că Dumnezeu care S-a descoperit pe Sine lui Faraon pe când în tot acest timp cunoscând că El nu îi va permite lui Faraon să răspundă în credinţă. „Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Romani 9:17) Dacă Faraon nu ar fi putut răspunde atunci Dumnezeu ar fi fost nedrept.

Dumnezeu nu este de învinuit pentru condamnarea omului care alege să fie orb şi îşi împietrește inima împotriva îndemnului Duhului Sfânt. Dumnezeu a încercat foarte mult să aducă oamenii la Sine (Romani 1:20-21). Dumnezeu nu îl forțează pe om să creadă sau să Îl accepte. El le permite să reziste şi să îşi exercite voințele lor. Inima lui Faraon era împietrită pentru că el era un om păcătos, mândru care nu a vrut să renunțe la păcatul lui. El a prețuit mai mult munca sclavilor evrei mai mult decât propriul său suflet. El a ales să respingă adevărul lui Dumnezeu aşa cum spune Ioan 3:19-20 „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” Iacov 1:13-14 spune că Dumnezeu nu îi ispitește pe oameni. Dumnezeu a prezentat lui Faraon adevărul a cine era El şi care era voia Lui. El nu l-a ispitit pe Faraon cu intenția de a-l împiedica pe Faraon din a-L accepta. Dimpotrivă, El S-a descoperit pe Sine conducătorului egiptean pentru ca el să poată crede. Faraon a refuzat să creadă în Dumnezeu pentru propriile lui motive şi vina atârnă doar la acesta. Faraon a fost condamnat pentru necredinţă şi prin natura lui păcătoasă (Ioan 3:19-20, Iacov 1:14-15). Nimic din acest pasaj nu susține ideea că Dumnezeu în suveranitatea Lui a decretat că El va permite sau nu va permite ca să fie mântuiți. Dumnezeu a decretat că toţi cei care au crezut vor fi mântuiți.

Oare susține Efeseni 1 viziunea Calvinistă a alegerii?

Efeseni 1 este un alt pasaj pe care Calvinistul îl folosește în mod greșit pentru a învăța că Dumnezeu alege să îi mântuiască pe unii şi să îi condamne pe alții. Haideți să examinăm pasajul din punct de vedere biblic:

Efeseni 1:3-12: „3. Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. 4. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, 5. ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, 6. spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. 7. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său 8. pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; 9. căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, 10. ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ. 11. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, 12. ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. 13. Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit 14. şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. ”

Acest pasaj din Efeseni are de a face cu planul lui Dumnezeu pentru credinciosul care este mântuit prin credinţă. Versetul 3 introduce discursul şi afirmă că Dumnezeu i-a binecuvântat pe credincioşi cu „binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti.” Observaţi cuvântul „binecuvântări” este la plural; de aceea, el se referă nu la o singură binecuvântare, ci la multiple binecuvântări. Versetul 4 continuă afirmând că credinciosul este ales în Cristos înainte de întemeierea lumii pentru a fi sfânt şi fără vină înaintea Lui în dragoste. Versetul nu spune că o persoană este aleasă „la” Cristos ci „în” Cristos. Semnificaţia de a folosi „în” în locul lui „la” înseamnă că persoana care este mântuită şi „în” Cristos este aleasă să realizeze un scop al lui Dumnezeu. Dumnezeu dezvăluie ce va realiza răscumpărarea în viața credinciosului. Planul Său este că, prin iubirea Lui, Dumnezeu a ales că credincioşii vor sta înaintea Lui. În mod specific, pasajul spune „ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1:4b-6) Ceea ce este realizat prin planul alegător al lui Dumnezeu este că un credincios va fi sfânt, şi fără vină (iertat de tot păcatul).

Mai departe, Dumnezeu a predestinat prin planul Său că credinciosul va deveni un copil adoptat în Domnul Isus Cristos, ceea ce a fost buna plăcere a lui Dumnezeu să acorde. Dumnezeu explică faptul că cei care sunt mântuiți devin copiii Săi şi parte din familia Lui cerească. (Vezi Coloseni 1:12, 3:24; Evrei 9:15; 1 Petru 3-4) Credinciosul apoi este ales să fie spre lauda şi slava harului Său. Toate acestea Dumnezeu le-a ales pentru ca credinciosul să devină acceptat în „preaiubitul”, acesta însemnând Isus Cristos. Acest pasaj nu spune că Dumnezeu a ales ca aceștia să fie mântuiți, ci mai degrabă El a ales ce vor deveni ei când ei au fost mântuiți.

Precum în Romani 8:29-30, acest pasaj explică faptul că planul lui Dumnezeu pentru credincioşi în mântuire este ceea ce este adresat. Aceste pasaje nu spun că Dumnezeu a făcut o alegere suverană de a-i chema pe unii la mântuire şi de a reține acea chemare de la alții. Acest pasaj nu afirmă că Dumnezeu i-a ales pe unii să fie născuți destinați pentru iad, ci mai degrabă prezintă planul lui Dumnezeu pentru viața credinciosului în Cristos.

Versetul 9, descoperă că aceasta a fost o taină, care este un adevăr care mai înainte nu a fost dezvăluit, că la plinătatea vremii, planul Lui era că El va aduna împreună în unul, toate lucrurile în Cristos (v. 10). În Vechiul Testament, Dumnezeu a instituit națiunea lui Israel pentru a fi martorul Său în lume şi pentru a fi un popor căruia Mesia i se va naște. În Efeseni 1, Dumnezeu îşi dezvăluie planul său anterior ținut secret pentru instituirea bisericii locale, care este Mireasa şi Trupul lui Isus Cristos pe pământ. Relaţia specială cu Dumnezeu, fiind în familia Lui, nu a fost oferită lui Israel. Cuvântul „familie” este găsit de şaptezeci şi trei de ori în Vechiul Testament, dar acesta niciodată nu este folosit pentru a se referi la Israel ca fiind familia lui Dumnezeu. Israel nu a fost niciodată numit „copiii lui Dumnezeu.” Credincioşii din această dispensație a Erei Bisericii sunt numiți copiii lui Dumnezeu de şase ori. Credincioşii de azi sunt într-o dispensație specială de a fi Trupul şi Mireasa lui Isus Cristos. (Vezi Efeseni 5:30, Apocalipsa 21:9, 22:17) Acesta este adevărul pe care Dumnezeu îl dezvăluie în acest pasaj. Cu siguranţă, El nu afirmă că El oferă mântuirea doar la câțiva aleși pe care El îi alege ca să primească har.


Versetul 11 explică mai departe că planul lui Dumnezeu este că El a voit sau a predestinat „ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” (v. 12). Credincioşii trebuie să aducă slavă lui Dumnezeu, şi acesta a fost scopul planului Său sau ceea ce a ales Dumnezeu pentru cei care vor crede.

Versetul 13, care sunt adresate credincioşilor, afirmă, „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13).

Este demn de observat că cei care sunt mântuiți nu sunt sigilați cu „Duhul Sfânt al promisiunii” până când ei au crezut. Acesta este un punct important. Cu siguranţă, dacă Dumnezeu îi alesese pentru a fi mântuiți înainte ca lumea să fi existat, atunci în suveranitatea Lui, El i-ar fi sigilat spre mântuire înainte ca ei să fi crezut. Efeseni 1 nu spune că Dumnezeu i-a predestinat pe unii indivizi să fie mântuiți şi pe alții să fie pierduți. Pasajul afirmă că Dumnezeu a predestinat că toţi cei care cred vor fi mântuiți şi ulterior „sigilați” cu „duhul promisiunii,” însemnând că ei nu vor fi pierduți. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36).

Oare 1 Petru 2:8-10 susține Calvinismul?

„şi „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi. Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.” (1 Petru 2:8-10)

O eroare majoră a Calvinismului este că acesta interpretează Scripturile cu presupoziția că, Calvinismul este o viziune corectă. Această hermeneutică eisegetică (interpretare care susține propriile înclinații ale celui care interpretează, şi nu ceea ce arată textul, n. tr.) impune o interpretare a pasajului care se potrivește cu această premisă preconcepută. Interpretarea unui pasaj trebuie să fie bazată pe definiţia cuvintelor sale, construcția gramaticală, analogia credinţei, şi contextul său. Dacă aceste principii de interpretare sunt ignorate aceasta va produce un înțeles incorect.

Aplicând principiile corespunzătoare de interpretare, observaţi că versetul afirmă că Cristos pentru cel necredincios este „… o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere, chiar pentru ei care se poticnesc de cuvânt, fiind neascultători.” (2 Petru 2:8, traducere din versiunea engleză KJV, n. tr.) Cu alte cuvinte, aceşti oameni la care se referă acest verset au auzit cuvântul şi s-au poticnit de el. Cuvântul „poticnit” este cuvântul grecesc „proskopto” şi înseamnă „a se lovi sau a răbufni împotriva.” Ei au auzit adevărul lui Dumnezeu, totuşi ei au fost în mod deliberat neascultători față de el. Ei au știut că a fost Cuvântul lui Dumnezeu, dar ei L-au refuzat pe El sau cuvântul Lui. Dumnezeu spune atunci „… spre aceasta au fost rânduiți.” Cuvintele „spre aceasta” se referă la planul lui Dumnezeu, în care caz respingerea lor a Cuvântului lui Dumnezeu rezultă în ruina lor. De aceea, ei sunt rânduiți planului lui Dumnezeu, că aceia care resping mila şi harul Lui, refuzând să creadă la auzirea Evangheliei şi fiind dovediți vinovați de către Duhul Sfânt, vor fi condamnați la osândă veşnică.

Pasajul nu poate fi afirmat că susține ideea că Dumnezeu dezvăluie pe cine El a decretat a fi rânduit spre condamnare. Condamnarea a rezultat de la Dumnezeu pentru că persoana a fost neascultătoare față de Dumnezeu. (Vezi versetele 7 şi 8) Aceasta este ceea ce afirmă aceste versete. Observaţi că neascultarea a fost urmată de condamnare. Pasajul nu afirmă că Dumnezeu refuză să ofere harul Său, ceea ce a rezultat în alegerea persoanei pentru a fi pierdută în mod veşnic. Acesta afirmă clar că motivul pentru condamnarea lor a fost pentru că ei au fost neascultători față de Dumnezeu, nu pentru că El a decretat că ei vor fi pierduți. Dacă Dumnezeu ar fi decretat condamnarea lor, El nu s-ar fi referit la neascultarea lor ca având vre-o semnificaţie. Dumnezeu nu este cauza neascultării omului, ci iubirea omului față de păcat şi refuzul de a se pleca în credinţă față de Dumnezeu este ceea ce aduce condamnarea.

1 Petru 2:9 spune „… Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor neobișnuit… ” (cuvântul neobișnuit apare în versiunea engleză KJV, n. tr.) Folosirea greșită a lui 1 Petru 2 este un alt exemplu bun despre eroarea Calvinismului. Calvinistul vede cuvântul „ales” şi concluzionează că acesta se referă la viziunea lor că Dumnezeu în trecut a decretat în suveranitatea Lui pe cine El va mântui şi pe cine nu va mântui El. Ei cred că Dumnezeu a ales pe cine El va îngădui să Îl primească şi de la cine El îşi va reține harul Său. Cei din seminția aleasă sunt cei „aleși,” şi cei care nu sunt aleși, Dumnezeu îi condamnă la Iazul de Foc fără nici o șansă de mântuire. Totuşi, aceasta este o premisă falsă care nu se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu.

Calvinistul nu foloseşte o abordare exegetică corectă la interpretarea care îşi găsește înțelesul înăuntrul cuvintelor din afirmaţie. 1 Petru 2:9-10 afirmă contextual că credinciosul este ales la, nu despre cine va fi ales. Versetul afirmă că credinciosul este rânduit să fie o parte dintr-o „seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor neobișnuit.” Observaţi că fiecare dintre cuvintele folosite descrie spre ceea ce este ales credinciosul, şi nu se adresează indivizilor, ci grupurilor sau claselor de oameni mântuiți. Un individ nu poate fi descris ca o „generație aleasă.” O „generaţie aleasă” nu se referă la un individ, ci la oamenii dintr-o perioadă de timp. O „preoție sfântă” se referă la o clasă de oameni. În mod clar, o „națiune sfântă” nu poate fi aplicat la un individ, ci către toţi credincioşii, şi un „neam neobișnuit” se referă la oameni considerați ca un grup alcătuit dintr-un număr neprecizat.

1 Petru 2:8-10 exegetic nu oferă nici un sprijin Calvinismului. La fel ca toate celelalte pasajele, Calvinistul impune viziunea lui falsă asupra acestor versete pentru a-şi susține ideea lui umană greșită. Acest pasaj dezvăluie planul lui Dumnezeu; nu cine va fi mântuit sau de la cine El îşi va reține harul Său.

Oare 2 Petru 1:10-11 susține Calvinismul?

„De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2 Petru 1:10-11)

Calviniştii au distorsionat înțelesul acestui verset şi pasaj pentru a susține ideea falsă că „aleșii” sunt aceia special aleși de Dumnezeu pentru a primi harul Său şi că doar cei pe care El i-a predestinat pot fi mântuiți. Pentru a găsi sensul adevărat al acestui verset, să privim cu atenție şi exegetic la subiectul şi cuvintele versetelor. Contextul pasajului este arătat în versetele 1-9, „Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos!” (2 Petru 1:2) Harul şi pacea sunt din belșug la cei care recunosc (epignoss) admit şi cunosc pe Dumnezeu şi pe Isus Domnul nostru. Versetele 3-4 dezvăluie că prin puterea lui Dumnezeu, el oferă credinciosului tot ceea ce privește viața şi evlavia. (Vezi Coloseni 2:10) Această deplinătate în Cristos este dobândită prin cunoaşterea noastră a Lui, în care El ne cheamă la slavă şi „virtute” (arete) desăvârşită.

În versetele 5-7, Petru îl instruiește pe credincios să trăiască o viață evlavioasă şi să ia aminte la atributele evlaviei. Versetele 8-9 spun că dacă credinciosul are aceste atribute în viața lui el nu va fi sterp sau fără roadă. Cel care este orb față de aceste atribute evlavioase a uitat că Dumnezeu l-a curățat de păcatele vechi sau trecute.

Versetul 10 afirmă: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” (2 Petru 1:10) Cu alte cuvinte, pentru a asigura faptul că veți fi sârguincioși, sau munciți pentru a vă asigura să trăiți potrivit cu ceea ce Dumnezeu v-a chemat să trăiți, care sunt atributele menționate mai devreme în versetele 8-9. Cuvântul „chemare” este cuvântul „klesis” şi înseamnă o invitație. „Eekloge” este tradus „alegere” şi înseamnă ales. De aceea, credinciosul este invitat (chemat) şi selectat (ales) să trăiască o viață evlavioasă în Cristos Isus.

Acest pasaj, la fel ca altele, arată că alegerea este ceea ce Dumnezeu a rânduit ca mântuirea să realizeze şi să fie în viața credinciosului. Alegerea nu se referă la cine mantuiește Dumnezeu prin harul Său, ci la ceea ce aceia care cred vor experimenta prin primirea harului lui Dumnezeu.

Versetul 11, continuă spunând că dacă un credincios ia seama la aceste instrucțiuni, el va fi din abundență aprovizionat (epichoregethesetai) în împărăția veşnică a Domnului nostru Isus Cristos. 52 (A. T. Robertson. Vezi 1 Tesaloniceni 1:9 pentru folosirea cuvântului). Petru rezumă principiul spunând „De aceea, voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi.” (2 Petru 1:12)

Calvinistul foloseşte pasajul învățând în mod fals că acesta se adresează unui creştin „profesant” şi îl avertizează ca să se asigure că el este mântuit şi că acesta este dintre „aleșii” sau selectații lui Dumnezeu. O cititre simplă şi onestă arată eroarea lor. Acest verset este scris către credincioşii care prin credinţa lor în Isus Cristos au fost mântuiți, şi pe care Petru îi avertizează spre o viață evlavioasă. Versetul 9 arată problema în viețile unor credincioşi în faptul că ei apar orbi față de chemarea lor de a trăi o viață evlavioasă. Acest credincios neascultător şi orb a uitat că păcatele lui au fost curățate, astfel aceasta în mod clar se adresează unui creştin mântuit. Chemarea spre o viață evlavioasă este subiectul acestui pasaj, şi nu pe cine a ales Dumnezeu să fie mântuit, ci felul în care ar trebui să trăiască cei mântuiți. Aceasta nu susține ideea falsă a Calvinismului că Dumnezeu i-a ales pe unii să primească harul Său şi pe alții de la care El îşi reține harul astfel creându-i pentru a arde în flăcările iadului (Gheena).

Oare pasaje precum Ieremia 1:5 susțin Calvinismul?

„„Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor.” (Ieremia 1:5)

Acest verset afirmă clar că Dumnezeu l-a „cunoscut” pe Ieremia. Aceasta se referă în mod clar la preștiința lui Dumnezeu despre nașterea lui Ieremia şi cine şi ce va fi Ieremia. Dumnezeu atunci, fiind omniscient, a cunoscut că Ieremia va fi un om al credinţei şi Îl va sluji, şi El l-a ales să fie un profet pentru Iuda şi națiunile din acea zonă. Dumnezeu spune în mod clar că El l-a ales pe Ieremia să fie un profet prin preștiința Lui. Preștiința nu este acelaşi lucru cu „decretul mai dinainte.” Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere cu privire la care va fi caracterul lui Ieremia. Dacă Dumnezeu ne spunea că El a decretat să îl facă pe Ieremia un profet fără a-i da o alegere, de ce nu a spus El aceasta? De ce a spus El că l-a „cunoscut” pe Ieremia? A cunoşte nu este acelaşi lucru cu a decreta. Dumnezeu este omniscient; El cunoaşte toate lucrurile, inclusiv pe cei care se vor naște pe pământ şi cum îşi vor trăi viețile lor. Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi oamenii şi aici accentuează că El a avut cunoştinţă despre Ieremia, înțelegând prin aceasta caracterul şi credinţa lui. Apoi Dumnezeu a ales să folosească un om care va fi credincios lui. Din nou, Calvinistul interpretează acest pasaj eisegetic, aplicând presupunerea lui că Dumnezeu i-a decretat pe unii pentru mântuire şi şi-a reținut harul Său de la alții. Ei concluzionează că Dumnezeu nu i-a dat lui Ieremia o alegere, ci l-a forțat să asculte voia Lui. Totuşi, pasajul nu afirmă şi nici măcar nu sugerează acea idee. Problema Calvinistului este că el vede totul înăuntrul principiilor sistemului său fals de teologie. Interpretarea lui a Cuvântului lui Dumnezeu va susține mereu ideile lui Calviniste. Dumnezeu ne spune că El a „știut” că Ieremia va fi un om al credinţei şi că Dumnezeu îl putea folosi ca un profet către Israel.

Nu există nici o susținere în acest pasaj pentru opinii sau presupuneri care merg dincolo de ceea ce a afirmat Dumnezeu. În mod clar, Calviniştii încearcă să găsească o modalitate prin care să aibă succes când nimic altceva aleg ar fi probabil să funcționeze, când ei îi folosesc pe Ieremia sau pe alții ca Ioan Botezătorul, pe care Dumnezeu i-a ales ca profeți ai Săi prin preștiința Lui, cu scopul de a susține învăţătura lor falsă. Această explicație nu se potrivește cu teologia lor eronată, astfel că ei resping acest adevăr. Biblia nu învață că Dumnezeu i-a predestinat pe unii la Cer şi pe alții la iad. Nicăieri în aceste versete, sau oriunde altundeva în Cuvântul lui Dumnezeu, nu este afirmat sau sugerat că Dumnezeu i-a predestinat pe unii la mântuire şi pe alții să meargă în iad, neavând nici o șansă să fie mântuiți. Cei care fac astfel de afirmaţii au aplicat cu gravitate în mod greșit Cuvântul lui Dumnezeu la ideile lor false. Ce este predestinat este planul de mântuire al lui Dumnezeu, că un credincios devine un copil al lui Dumnezeu, rezultatul mântuirii, şi în ce poziție sunt credincioșii față de Dumnezeu odată ce sunt mântuiți, şi viața pe care apoi el o trăiește apoi în Cristos. Planul lui Dumnezeu este ceea ce El a predestinat. Planul lui Dumnezeu este că un om crede în Domnul Isus este mântuit, şi unul care respinge harul lui Dumnezeu este pierdut şi se condamnă singur.

Când un om crede în Calvinism, aceasta este întotdeauna rezultatul acceptării învățăturii unui alt om. Calvinismul este acceptat doar de cei cărora le este predat. Dacă un om studiază Biblia singur, el nu va deveni niciodată un Calvinist. Înțelegând că Dumnezeu este iubire şi că oferă harul în mod gratuit, nu va intra niciodată în mintea unui student al Bibliei că Dumnezeu ar alege să trimită pe unii indivizi în iad şi să le respingă abilitatea de a răspunde la Evanghelie. Tema Bibliei care este prezentată în mod repetat este că Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii şi harului. Înțelegerea caracterului neschimbător de iubire şi dreptate al lui Dumnezeu nu mă vor lăsa să fiu legănat spre acea direcție falsă. Calvinismul pare să se laude pe sine în lăudarea şi apărarea suveranităţii lui Dumnezeu, care este doctrina principală a Calvinismului. Credinciosul care respinge Calvinismul de asemenea acceptă că Dumnezeu este absolut suveran. Dar suveranitatea lui Dumnezeu nu poate contrazice celelalte atribute ale Lui. Atributul de iubire şi dreptate al lui Dumnezeu nu i-ar permite Lui să nege harul Său față de nespuse milioane. Ar fi chiar împotriva naturii lui Dumnezeu ca El să facă aceasta. Calvinismul în realitate reprezintă greșit natura lui Dumnezeu. Acest înjosește şi degradează suveranitatea lui Dumnezeu, făcându-l pe Dumnezeu neiubitor şi nedrept, prin a spune că Dumnezeu foloseşte suveranitatea Lui în mod nedrept, nepermițând unora să fie mântuiți.
 

Note de subsol:

 

49. Cooper P. Abrams, III, “Bible Truth Web Site,” http://bible-truth.org/Principles.htm.
50. Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology, Vol. III. Soteriology, Dallas Seminary Press, Dallas, Texas, 1948, p. 188.
51. Albert Barnes, Barnes New Testament Notes, Baker:Grand Rapids, Reprint 1884-85 Edition, Blackie and Sons, London, p. 191.
52. A.T. Robertson. A. T. Robertson's Word Pictures, vezi 1 Tesaloniceni 1:9 pentru folosirea cuvântului.
53. Clark, p..
54. Huntsman, p. 2.
55. Cooper Abrams, Bible Truth Web Site, http://bible-truth.org/ Electioncomments.html


 

VA URMA
 


Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)

Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate