Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

» Creştinismul: o perspectivă iudaică [pagina 1]
» Esenienii, pergamentele de la Marea Moartă și irozii [pagina 1]
» Tradiţia antică a predicii  [pagina 2]

 

 

Creştinismul: o perspectivă iudaică

 

  1. INTRODUCERE

 

A.    Introducere

 

Am fost născut şi am crescut în vecinătatea Brooklyn-ului, o zonă numită Williamsburg, un ghetto al evreilor ortodocşi populat iniţial cu supravieţuitori ai Holocaustului. Am urmat cursurile şcolii parohiale iudaice, după şcoala elementară şi liceu, apoi Universitatea Yeshiva. A nutri speranţe că aş putea intra în cadrul Bisericii era considerat un lucru aproape vecin cu blasfemia. Când aveam aproximativ zece ani, menajera noastră Hadie, o protestantă de culoare, a murit. Soţul ei era preot protestant, mi-l amintesc mereu îmbrăcat într-un costum gri închis, cu ziarul New York Times sub braţ. Ei au fost singurii creştini ai copilăriei mele de care îmi pot aminti. Mama l-a anunţat atunci pe tata că trebuie să mergem la biserică, pentru funeralii. Tatăl meu, o figură binecunoscută a ortodoxiei iudaice, a refuzat spunând: „Nu voi intra într-o biserică”. Cred că tata credea că va fi lovit fulgerător de Dumnezeu şi va cădea mort, dacă ar fi intrat într-o biserică. Mama, care avea de furcă mai tot timpul cu tatăl meu, i-a replicat: „ea ne-a crescut copiii şi noi nu mergem la înmormântarea ei?” Au mers până la urmă la funeralii şi mama chiar mi-a dat voie, ca fiu mai mare, să îi însoţesc. Am învăţat multe din această întâmplare.

 

Ca absolvent al Universităţii Oxford în 1970, am decis să vizitez Biserica Anglicană în ajunul creştin. Am fost uluit de cât de asemănătoare mi s-au părut slujbele cu cele iudaice. Am descoperit un curs despre Talmud la Oxford. Am presupus, în mod naiv, că profesorul va fi un rabin; de fapt, era un prelat anglican. Nu doar că am fost mirat – fiind crescut într-un ghetto evreiesc, presupuneam că doar evreii învăţau Talmudul – am fost şi furios. De ce citea un cleric ne-evreu cărţile noastre? În 1984, după ce am vizitat Auschwitz, am intrat într-o biserică ortodoxă din Bucureşti şi am fost iarăşi uluit de asemănarea cu o slujbă dintr-o sinagogă iudaică. La acea dată, cunoştinţele mele despre creştinism erau aproape nule. Anul următor am găsit un fost preot iezuit de la Universitatea Yale, care a fost de acord să mă înveţe despre Biblia creştină.

 

În perioada mea de aprofundare a Bibliei creştine, în lumea creştină a survenit o transformare radicală. Papa Ioan al XXIII-lea a declarat, în 1969, că nu evreii l-au omorât pe Isus. Chiar la Nunţiul papal de la Paris, Papa Ioan al XXIII-lea şi apoi cardinalul Rancalli, după ce au văzut fotografii ale cadavrelor evreilor de la Auschwitz, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au exclamat: „acesta este Trupul lui Hristos”. La începutul anilor ’80, papa Ioan Paul al II-lea i-a denumit pe evrei „Poporul Legământului” şi a vizitat Sinagoga Evreiască din Roma pentru a-i întâlni pe „fraţii lui mai bătrâni”, aşa cum i-a numit. Biserica Catolică nu va mai face prozelitism printre evrei, iar asta nu doar din cauza stânjenelii resimţite de la Holocaust, ci – mai important – pentru că ideologia s-a schimbat într-adevăr. Dumnezeu a scris (cel puţin) două legăminte. Dumnezeu nu s-a schimbat, catolicii da. Nu toţi catolicii au acceptat încă acea transformare, însă biserica cu siguranţă că a adoptat această apropiere.

 

Unele figuri elevate din lumea catolică au mers chiar mai departe.

Profesorul Didier Pollefeyt de la Universitatea Catolică din Leuven (cea mai veche universitate catolică cu continuitate din lume) şi-a afirmat opinia la catedrala Notre Dame în octombrie 1996 după cum urmează:

 

„Felul în care Isus va veni ca Hristos şi Mântuitor al lumii va depinde de felul în care creştinii Îl reprezintă pe El în prezent. Când creştinii nu sunt capabili să aducă izbăvirea Sa în lumea de azi, în special în relaţia cu poporul evreu, mă tem că la sfârşitul timpurilor, ei nu vor întâlni un Mesia triumfător, ci aşa cum îmi place mie să spun, un „Mesia înlăcrimat”, un Mesia lăcrimând pentru rănile şi nedreptăţile pricinuite de creştini, îndeosebi cele făcute chiar poporului Său. Iar apoi s-ar putea ca nu creştinii, cu percepţiile lor mesianice triumfătoare, ci evreii să fie cei capabili să recunoască mai întâi pe Mesia ca Mântuitor al lumii”.

 

La o slujbă dinaintea Crăciunului în anul 2001, părintele dr. Reimund Beiringer, şi el de la Universitatea Catolică din Leuven, şi-a început predica cu următoarele remarci introductive: „Când Isus se întoarce, va fi circumcis, El nu va mai putea sta la masă acasă la mine, deoarece nu este kosher, ci va privi la biserica Sa şi îl va întreba pe rabin unde poate găsi o sinagogă”. Aceste afirmaţii remarcabile confirmă faptul că Isus Evreul continuă să accepte simbolul iudaismului – circumcizia – mâncând kosher, El continuă să respecte legea rituală iudaică şi asistând la sinagogă, El îşi menţine personalitatea iudaică. Acest lucru întruchipează totala antiteză cu teologia Respingerii. Părintele Reimund mi-a cerut personal să asist la slujba din biserica sa şi m-a arătat ca pe o persoană pe care Isus o va întreba de sinagogă şi în casa cui ar putea mânca.

 

Ca rezultat al eforturilor concertate ale multor scolastici ai Vaticanului, s-a declarat (pe 17 ianuarie 2002) că „Aşteptarea evreiască a lui Mesia nu este în van… Diferenţa constă în faptul că pentru noi, cel care va veni va avea aceleaşi caracteristici ca acel Isus care deja a venit” (Cardinalul Ratzinger, Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei).

 

B.    Ţelurile acestei cărţi:

 

Ele survin pentru sublinierea tezelor primei mele cărţi, „Messengers of God: A Theological and Psychological Perspective” („Mesagerii lui Dumnezeu: o perspectivă teologică şi psihologică”): adică un comentariu asupra Bibliei ebraice, anume că fiecare mesager al lui Dumnezeu prin prisma firii şi sorginţii sale a exteriorizat chemarea lui Dumnezeu într-o manieră unică şi personală.

 

O mare parte din Biblia ebraică este compusă ca şi cum ar fi autobiografie; Samuel, Ieremia şi Ezechiel par să îşi relateze propriile povestiri. Sunt autobiografiile Adevăr şi nimic altceva în afară de Adevăr? Un autobiograf alege selectiv ceea ce vrea să consemneze. Am învăţat de la Freud că ceea ce alegem pentru consemnare poate fi de mai mică importanţă decât ceea ce „uităm”. (Autorul este pe deplin conştient de multele conflicte privind autorii Bibliei. Interesul meu este comentarea textului, indiferent de identitatea autorului – presupunând că ea ar putea fi vreodată ştiută cu certitudine. În lumina enormei influenţe a textelor (deopotrivă la Biblia ebraică şi la cea creştină), comentariul în sine merită efortul. Mulţi scolastici se interesează nemijlocit în privinţa chestiunii autorului).

 

Atât suferinţa lui Ieremia, cât şi cea a lui Iov par prea veridice ca să nu fie adevărate; să fie oare povestea lui Ezechiel prea revoltătoare pentru a fi adevărată, sau prea revoltătoare pentru a nu fi adevărată? I-ar cere Dumnezeu cu adevărat profetului Său Osea să se căsătorească cu o prostituată şi o adulteră? Maimonides a avut de înfruntat acea realitate. Ironia negativă subtilă din povestea lui Samuel pare mai mult biografică, decât autobiografică. Geneza pare scrisă de un povestitor-istoric cu o mare cunoaştere a personajelor pe care le înfăţişează.

 

Ieremia şi Ezechiel au fost ambii născuţi ca preoţi şi apoi au primit harul lui Dumnezeu de a fi profeţi. Născuţi în acelaşi deceniu, cu puţin timp înainte de distrugerea Primului Templu. Ieremia a rămas în Ierusalim după distrugerea Templului. El a pomenit despre distrugător, Nabuccodonosor, ca despre un slujitor al lui Dumnezeu şi a atribuit distrugerea moralmente evreilor, îndeosebi preoţilor, pentru comportamentul lor etic necuvenit. Ezechiel , cu câţiva ani mai tânăr decât Ieremia, a fost exilat în Babilon; el i-a învinuit pe evrei pentru comportamentul lor disonant cu ritualurile şi a zugrăvit istoria evreiască în nuanţe chiar mai sumbre decât Ieremia. Pentru Ezechiel, construirea unui Nou Templu cu ajutorul unei figuri mesianice davidiene (un „nasi”) era singura soluţie. Conduita rituală a cultului iudaic necesita un Templu. Ezechiel părea mai îngrijorat de poziţia sa ca preot (pentru care se născuse) decât de profet (care îi era un har de la Dumnezeu). Pentru Ieremia, a trăi moral ca persoană chiar şi în exilul din Babilon era un lucru superior faţă de a trăi imoral cu un Templu în Ierusalim. Ieremia a suferit mult ca profet, în parte pentru că a respins poziţia de preot. Poate fi comparată poziţia lui cu cea a lui Isus?

 

Biblia creştină este destul de diferită; cinci autori importanţi scriu despre Isus: autorii ministeriatului public al lui Isus sunt trei autori sinoptici (Marcu, Matei şi Luca) care scriu conform unei tradiţii orale asemănătoare, Ioan fiind emanat dintr-o tradiţie care diferă semnificativ în aspecte importante. Pavel, prin intermediul epistolelor sale şi Luca în Faptele Apostolilor nu comentează pe marginea ministeriatului public al lui Isus, ci pe convertirea lui Pavel în a crede în Isus şi a propaga crezul lui în rândul păgânilor, dar şi a evreilor. Nici unul dintre aceşti autori nu l-au cunoscut personal pe Isus.

 

Se cunosc foarte puţine despre vieţile lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan sau despre comunităţile lor. Nu există un consens în privinţa locului lor natal, dacă erau evrei sau gentili; pare improbabil ca vreunul din ei să fi vorbit aramaică sau ebraică, limba lui Isus şi a discipolilor săi. Marcu, Luca şi Ioan şi comunităţile lor par a fi, după scrierile lor, „identificaţi ca fiind gentili” [ne-evrei], în vreme ce Matei pare mai degrabă „identificat ca evreu”. Toţi, posibil inclusiv Pavel, au citit Biblia în traducerea ei grecească – Septuaginta. Cei care îi ascultau erau îndeobşte evrei şi ne-evrei vorbitori de greacă. În timpul în care au fost scrise (70 – 110 d.Hr.) Evangheliile deja nu mai reuşeau să convingă pe majoritatea evreilor de statutul mesianic al lui Isus. Motivul principal al acestui fapt era că un Mesia iudaic trebuia să fie viu pentru a-şi îndeplini misiunea.

 

Majoritatea informaţiei biografice despre Pavel provine de la companionul său, Luca. Luca este cel care ne-a spus că Pavel a fost învăţăcel al lui Gamaliel; Pavel ne spune că a fost „un evreu din evrei” (Fil. 3-4), dar nu îl menţionează pe Gamaliel. Când Pavel ne relatează despre viaţa sa ca persecutor (Gal. 1:13-14), el nu pomeneşte Ierusalimul, aşa cum ne-am fi aşteptat. Luca ne spune că el a mers la Ierusalim imediat după ce a primit harul de convertire. Pavel ne spune că el plecase din Damasc în Arabia pentru câţiva ani, iar apoi iar în Damasc şi apoi în Ierusalim. Când Pavel ne relatează despre întâlnirea în Ierusalim cu Iacob şi Petru, în Epistola către Galateni, este o poveste diferită de cea a lui Luca, din capitolul 15 al Faptelor Apostolilor.

 

Nici o teologie comună nu este împărtăşită de cei cinci autori; nici nu au vreo teologie iudaică la un nivel de numitor comun.

 

Isus este menţionat de fiecare dintre aceşti autori, dar semnalările lor despre Isus par să se contrazică reciproc. Matei arată că Isus a spus „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Mat. 5:17). Iacob, fratele lui Isus şi, se pare, căpetenia credincioşilor în Isus, credea într-o continuitate a legii iudaice (Faptele 21:20-26). Pavel respinge legea Tora şi o pune în contrast cu „Legea lui Hristos”, aparent bazându-se pe credinţă (1 Cor. 9:20-21), în timp ce Ioan îl arată pe Isus ca respingându-şi propriul popor şi propria cultură iudaică, înlocuind totul cu cristologia.

 

Putem şti cu adevărat ce a spus Isus? (1)

 

Putem şti cine a fost Isus – pentru El însuşi, pentru alţii, în timpul vieţii şi în secolele de după moartea Sa?

 

Cum îl văd pe Isus cititorii secolului al XXI-lea?

 

Autorul crede că Isus a emanat din diferitele curente ale tradiţiei evreieşti. Chiar şi moarta Sa a avut la bază un anumit curent de gândire evreiesc. Motivele din Evanghelia lui Ioan pentru moartea lui Isus diferă semnificativ de cele din Evangheliile sinoptice. Nu este o Evanghelie fără de legea lui Hristos, nici o ameninţare a Sa la sacrificiul biblic cerut pentru mântuire, ci aşa cum a afirmat Marele Preot, „"Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul." Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11:48-50). Moartea lui Isus era descrisă de Caiafa ca moartea unui martir; moartea Sa va salva naţia! Lăsând în seama romanilor acţiunile legate de rebeli şi insurecţie şi „Regele iudeilor”, Caiafa a procedat bineînţeles corect. Patruzeci de ani mai târziu, chiar asta s-a întâmplat. Prezicerea lui Isus despre moartea Sa cauzată de romani pentru îndemn la răscoală a fost o anticipare exactă a celor ce urmau să se întâmple. El a înţeles cum romanii vor percepe greşit conceptul Său de „Împărăţie a lui Dumnezeu”. Orice predicator apocaliptic face, prin definiţie, declaraţii deopotrivă religioase şi politice. Este de înţeles că romanii erau ostili oricărei predici carismatice despre o „împărăţie a lui Dumnezeu”. Ei o puteau vedea doar ca pe o altă împărăţie pământeană, în opoziţie cu Imperiul Roman. Aşa cum observa Fredriksen, „crucificarea [acestui fel de oameni] ar fi un răspuns prudent al romanilor” dat prin politica lor de intoleranţă la ceea ce ei percepeau ca rebeliune. (2)

 

Şi teologia lui Pavel izvora din tradiţia iudaică, dar a inclus mai mult din tradiţia elenă. Isus şi Pavel e posibil să fi fost influenţaţi amândoi de comunitatea legată de manuscrisul de la Marea Moartă. Isus expus în faţa propriilor Săi compatrioţi evrei, învăţându-i forma Sa personală de iubire, pietate şi despre Împărăţia lui Dumnezeu. Pavel şi scriitorii Evangheliei au apărut pentru a-i învăţa pe gentili (ne-evrei) versiunea lor despre tradiţia iudaică. Gentilii, oricum, aveau nevoie de un alt fel de identificare decât iudeii, astfel că „despărţirea drumurilor” a fost inevitabilă.

 

Celălalt curent major din gândirea creştină provine din Evanghelia lui Ioan. Această evanghelie diferă radical de evangheliile sinoptice. În termeni cristologici, ea este mai apropiată de teologia lui Pavel. Ambele pun accentul nu pe Isus cel istoric, ci pe moartea lui Isus. În epistolele paveliene nu se face vreodată menţionarea lui Isus cel istoric. În evanghelia lui Ioan, David Granskou a subliniat faptul că în nouăsprezece din cele douăzeci şi unu de capitole este menţionată moartea lui Isus (doar cap. 4 şi 9 fac excepţie). (3) Ioan respinge noţiunea de Dumnezeu al lui Israel din teologia evangheliei în legătură cu dumnezeirea lui Isus. Francis Watson sugerează că deopotrivă Pavel şi Ioan (ca şi Coranul) creează „o ideologie care legitimează separarea de societatea evreiască”. (4)

 

C. Atitudinile iudaică şi creştină una faţă de cealaltă

 

Ceea ce a început la câteva decenii după moartea lui Isus Evreul a fost „învăţătura dispreţului”, care a continuat pentru aproape două milenii şi a culminat în Shoah (Holocaust). Ioan al XXIII-lea şi consiliul Vatican II au consemnat o remarcabilă reconciliere în teologia creştină. Ioan Paul al II-lea a reliefat intens această schimbare fiind primul Episcop al Romei care a vizitat o sinagogă. El a stabilit relaţii diplomatice între Vatican şi statul Israel şi a denunţat antisemitismul.

 

Mai mult, declaraţia recentă a Vaticanului – „Ne amintim” – vorbeşte despre Shoah (în ebraică) ca despre o „tragedie indescriptibilă” şi una „care nu poate fi vreodată uitată”. Declaraţia se referă la „legăturile foarte strânse de înrudire spirituală cu poporul evreu” şi la „reamintirea nedreptăţilor din trecut”.

 

Istoria evreiască s-a schimbat radical ca urmare a Shoah-ului şi a înfiinţării statului Israel. Totuşi, încă nu este limpede cum se va ajusta teologia iudaică la aceste schimbări istorice.

 

Mulţi evrei şi-au schimbat punctul de vedere asupra creştinătăţii ca rezultat al reacţiei creştine la Shoah. Aceasta este o reacţie la Tshuva creştină – căinţă. Mulţi evrei, însă, îndeosebi descendenţi ai Shoah-ului şi ai evreimii est-europene au dificultăţi în a accepta această Tshuva sau de a face actul iertării. Însă acceptarea Tshuva necesită iertare şi este o chestiune filosofică şi teologică complicată.

 

Ceea ce le este mai puţin cunoscut evreilor şi creştinilor este că multe figuri evreieşti importante nu au fost niciodată anticreştine, chiar dacă au luptat împotriva antisemitismului.

 

Maimonides, marele gânditor şi maestru Halakhic evreu a afirmat: „Ei [creştinii] nu vor găsi în Tora lor [Biblia creştină] nimic care să fie în conflict cu Tora noastră”. (5) El a încurajat dialogul cu creştinii, ca şi pe cel cu musulmanii. Şcoala tosafiştilor (comentatori talmudici ai secolelor XII şi XIII) şi îndeosebi rabinul Jacob Tam (nepot al lui Rashi, cel mai bine cotat comentator al timpurilor medievale) au stabilit că conceptul de Treime nu era idolatru dacă era practicat de creştini, dar ar fi fost astfel dacă era practicat de evrei. (6) Rabinul Jacob Tam a stabilit şi că Petru a fost un evreu devotat care a scris faimoasa rugăciune de Shabbat şi pentru sărbătorile „Nishmat”. (7) Un comentator talmudic evreu al sec. al XVIII-lea, rabinul Jacob Emden (1697-1776) a afirmat că „Isus nu a intenţionat niciodată să desfiinţeze iudaismul, ci doar să înfiinţeze o nouă religie pentru gentili, bazată pe poruncile Noahide.” (8). El mai apoi a elaborat că „ele [creştinismul şi islamul] sunt pentru numele Cerului, pentru a face cucernicia viabilă în rândul tuturor naţiunilor, pentru a vorbi de El în locuri îndepărtate; ei au acceptat astfel toate poruncile noahide.” (9) Un comentator iudeu ortodox al secolului al XIX-lea, rabinul Samuel Hirsch nota: „Pentru ca puterea lui Isus întru nădejde şi măreţia sufletului să nu se încheie odată cu moartea Sa, Dumnezeu a răsădit în grupul adepţilor Săi ideea de ridicare din morţi şi de viaţă continuată. El continuă să trăiască în toţi cei care vor să fie cu adevărat evrei”. (10)

 

În pofida acestor figuri de vază ale curentului principal ideologic, aceste concepte nu au fost niciodată integrate în atitudinile principale iudaice faţă de creştinism.

 

D. Concluzii

 

Isus a aparţinut unei culturi iudaice; creştinii nu; cum s-a întâmplat aşa? Astfel, identitatea creştină poate fi definită după cum urmează:

 

Isus este „zămislit de Tatăl… din fecioara Maria, mama lui Dumnezeu, în privinţa omenescului Lui: unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, singurul zămislit, cunoscut în două firi… unul şi acelaşi Fiu şi singurul Dumnezeu născut, Cuvânt, Domn, Isus Hristos… şi însuşi Isus Hristos ne-a dat îndrumări în privinţa Lui” ( Credinţa Bisericii Creştine, definită la Conciliul din Calcedonia – 451 d. Hr.). Această declaraţie de credinţă este chiar distantă faţă de cea a lui Isus Evreul din Nazaret. Faptul că Isus se vedea pe sine ca îndeobşte hărăzit precum Enoh, Moise sau Ilie, este aproape la fel de sigur aşa cum au făcut-o ulterior şi evreii Ari (Isaac Luria şi Ball Shem Tov), dar este îndoielnic faptul că El nu l-ar fi considerat pe Iosif drept tată biologic (Al cui ADN era al Său?).

 

Isus s-a născut, a trăit şi a murit ca evreu al tradiţiei. Maniera morţii sale – crucificarea – era obişnuită în rândul poporului evreu ocupat de Imperiul Roman. Pontus Pilat, aşa cum ne spune Iosefus, era un guvernator deosebit de crud.

 

Creştinismul nu a izvorât din moartea prin crucificare a lui Isus. Creştinismul a început cu vederea învierii Sale de către câţiva oameni, îndeosebi Pavel, căruia i s-a spus atunci să fie Apostol al neamurilor gentile. Pavel a făcut două schimbări importante faţă de discipolii evrei ai lui Isus: una, că a adăugat la „mişcarea Isus” gentili care, în decursul unui secol, au devenit majoritari în această mişcare. A doua, el a început schimbarea de la Isus, evreul din Nazaret, prin a-L numi „aşteptatul Hristos Isus”, Trimis al lui Dumnezeu.

 

Ulterior, evanghelistul Ioan, scriind la o jumătate de secol după Pavel, l-a proclamat ca Întruparea „supra-celestă” a lui Dumnezeu. Isus cel istoric nu ar fi putut niciodată să înţeleagă teologia lui Ioan.

 

Această evanghelie Îl face pe Isus egalul lui Dumnezeu. „Eu şi Tatăl suntem una” (Ioan 10:30). În această Evanghelie, „dumnezeirea şi întruparea lui Isus sunt proclamate fără echivoc”. (11) Pentru Ioan, adepţii gentili ai lui Isus erau net superiori evreilor. „Voi [evreii] aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.” (Ioan 8:44). În schimb, crudul Pontius Pilat care l-a crucificat pe Isus, Pilat este înfăţişat ca un personaj grav, care stă în expectativă. Evreii, care de câteva ori l-au ameninţat pe Isus, potrivit acestei Evanghelii, s-au decis, până la urmă. P.M. Casey a scris că autorul Evangheliei lui Ioan a creat o „înfăţişare înşelătoare a lui Isus…  Îl face divin şi infailibil şi că îi condamnă pe evrei, cărora Isus cel istoric le-a cuvântat şi dintre care şi-a ales discipolii, apostolii şi susţinătorii. Nu putem crede. La modul rezonabil, în toate rezultatele acelui proces de desfăşurare a lucrurilor.” (12) Această perspectivă ar fi de neconceput pentru Isus cel istoric şi pentru autorii sinoptici.

 

Note de subsol:

 

1 Funk, R.W., Hoover, R.W. eds., The Five Gospels: The Search for the Authentic Words of Jesus, Translated and Commentary (Macmillan, N.Y., 1993).

2 Fredriksen, Paula, From Jesus To Christ, (Yale University Press, New Haven, 1988) pg. 125.

3 Richardson, Peter, and Granskou, David, Anti-Judaism in Early Christianity, (Wilfrid Laurier University Press, 1986) pg. 209-211.

4 Watson, Francis, Paul, Judaism and the Gentiles, (Cambridge University Press, Cambridge, 1986) pg. 40-48.

5 Quoted in Harvey Falk, Jesus The Pharisee, (Paulist Press, N.Y., 1985) pg. 4.

6 Falk, pg. 34.

7 Falk, pg. 34.

8 Falk, pg. 4.

9 Falk, pg. 15.

10 Lapide, Pinchas, The Resurrection of Jesus, (SPCK, London, 1983) pg. 137.

11 Casey, P.M., From Jewish Prophet to Gentile God, (James Clarke, Cambridge, 1991) .pg. 23.

 

 

Esenienii, pergamentele de la Marea Moartă și irozii

 

După ce Iudeea și-a pierdut independența în anul 63 ÎHr., unii evreii de acolo au renunțat la ideea unui nou Israel, condus de un rege ca David și au început să privească spre salvarea individuală. Între ei se aflau Esenienii. Ei erau ofensați de acceptarea căilor străine de către alți evrei și de colaborarea aristocraților și a preoților cu romanii, saducheii. Esenienii erau ofensați de luptele dintre evrei. Ei îl vedeau pe satan la lucru și declarau majoritatea evreilor ca fiind apostați și închinarea la Templu din Ierusalim ca fiind poluată. Ca și gândirea zoroastriană, ei descriau majoritatea evreilor ca fiind ”fii ai întunericului” și pe ei ca ”fii ai luminii! Vorbeau despre ura lor față de ”fii întunericului” și dragostea lor pentru ”fii luminii”. Se vedeau pe ei înșiși ca urmând cu strictețe legea iudaică – atât de rigid încât lăsau un om să se înece de sabat decât să facă efortul de a-l salva. Dezamăgiți de așteptările lor în legătură cu venirea lui Mesia și dorind să se despartă de cei ce nu erau sfinți, Esenienii s-au mutat în peșterile din deșert ce aveau ieșire la Marea Moartă. Ei evitau ceea ce vedeau ca impur, mâncare, gânduri, fapte, actul sexual. Ei aveau proprietățile în comun, practicau magia, credeau că totul este în mâna lui Dumnezeu și așteptau Armaghedonul: ziua judecății lui Dumnezeu.

 

Pergamentele de la Marea Moartă

În peșterile de lângă Marea Moartă, unde esenienii se presupune că locuiau, au fost depozitate și vor fi găsite în sec. 20. Treizeci și trei de pergamente erau în ebraică, care în vremea esenienilor era considerată limba sfântă a lui Moise. Și șaptesprezece pergamente erau în aramaică, limba comună în Iudeea.

 

Pergamentele exprimau o așteptare a unui rege, un ”Mesia” și un ”fiu de dumnezeu” – cel din urmă desemnând eroii și regii din numeroasele societăți antice. Pergamentele îl descriau pe Mesia având puteri magice, intenționând ”să ridice pe cei căzuți, să vindece bolnavii, să elibereze captivii” și să învie ”pe cei ce dorm în praf”.

 

Mesia descris în aceste pergamente trebuie sa apară în Apocalipsa unde va avea loc ”înghițirea tuturor necircumcișilor”. Cu alte cuvinte, numai aleșii lui Dumnezeu, evreii vor supraviețui.

 

Evreii sub Irozi

Roma a redus teritoriul Iudeii și a instalat pe liderul arab, Antipater, ca vasal al său, peste întreaga Palestină. În anul 43 ÎH, fiul lui Antipater, Irod, l-a succedat. Irod a devenit prieten bun cu Marcus Agrippa, cel mai apropiat de împăratul Romei, Augustus Caesar, și această prietenie l-a ajutat pe Irod să își extindă domnia. Irod a văzut și a profitat de minele de cupru din Cipru. A construit fortărețe mari și cetăți. Și a fost numit Irod cel Mare.

 

Un evreu practicant, Irod a observat legile evreiești și a încercat să îmbuneze pe mulții lui supuși evrei. În anul 20 ÎH a început reconstruirea templului din Ierusalim. Dar proprietarii mai mari de pământuri au continuat să prospere mai mult decât fermierii mici și unii fermieri mici au sărăcit și au ajuns cerșetori sau hoți. Evreii de rând, , mai ales cei din zonele rurale, îl detestau pe Irod pentru că era un străin și pentru palatele lui extravagante și distracțiile luxuriante, pentru care plăteau taxe mari și mite. Pe de altă parte, evreii de clasă superioară, inclusiv saducheii, se temeau de dezordinea creată de săraci și acceptau prezența lui Irod și a romanilor.

 

Între cei ce se opuneau lui Irod și domniei străine se aflau și evrei devotați, numiți zeloți. Zeloții îi vedeau pe invadatorii romani ca fiind lacomi, plini de pofte și abia așteptau ziua când Dumnezeu va salva poporul și-l va trimite pe Mesia. Din zonele sălbatice, zeloții apelau la gherile de scară mică împotriva lui Irod și a romanilor, iar romanii creșteau numărul trupelor din Iudeea și așteptau subversiunile.

 

La sfârșitul vieții lui, Irod a găsit în familia lui comploturile și înșelăciunea comune în familiile regale, cu privire la succesiune. El a omorât membrii ai familiei care complotau împotriva lui. A executat preoți evrei care îl criticau când încălca legea evreiască, și acest lucru i-a întors pe saduchei împotriva lui.

 

Irod a murit în anul 4 ÎH, după 26 de ani de domnie a lui Cezar August. Moartea lui a ridicat speranțele evreilor care doreau independența și crezând că vor învinge cu ajutorul lui Iehova împotriva puterii Romei, s-au revoltat. Roma a restabilit ordinea și August a împărțit moșiile lui Irod între trei din fii lui Irod. Apoi, în anul 6DH, după auzirea plângerilor evreilor în legătură cu fiul lui Irod de la Ierusalim, August l-a declarat incompetent și a trimis în locul lui un guvernator roman, numit Pilat din Pont.

 

Ioan Botezătorul și Isus din Nazaret

Ioan Botezătorul avea vederi similare cu esenienii. NT îl descrie numind pe saduchei și pe farisei ”un cuib de vipere” și îl arată ca trăind în deșert, purtând o haină din păr de cămilă și mâncând lăcuste și miere (Matei 3:4-7). Ca și esenienii, Ioan a văzut perversitatea din societatea evreiască și și-a imaginat venirea Armaghedonului care va aduce un nou Israel la Dumnezeu. Dar în loc să stea separat de alții, așa cum făceau esenienii, Ioan se alătura altora care călătoreau prin Galileea, predicând.

 

Unii din oamenii sofisticați priveau la Galileea ca fiind populată de idei eronate. Oamenii din Galileea, pe de altă parte, se uitau de sus la cei din afară. Recent, 2000 de galileeni fuseseră răstigniți pentru rebeliune împotriva romanilor. Dar Ioan avea un alt mesaj decât rebeliune pentru oamenii din Galileea: el le cerea să renunțe la căile păcătoase și să se pocăiască. El susținea că toți evreii pot fi iertați de păcatele lor. Folosind un ritual vechi religios care susținea că apa spală păcatele cuiva, sau curăță sufletul, ca la hinduși, Ioan Botezătorul scufunda oamenii în apele Iordanului, făcând un act solemn din ritualul convertirii, ce semnifica apartenența la secta lui.

 

Între săraci și nesatisfăcuți, Ioan a obținut niște urmași și o frățietate de discipoli. Ca și esenienii, ei aveau proprietățile în comun, și aveau ca ritual central mâncarea unei mese în comunitate la care ei credeau că Mesia era prezent spiritual. Demisia lui Ioan a venit odată cu critica conducătorului local trimis de Roma, Irod Antipa – fiul lui Irod Antipa. Ca și esenienii, Ioan denunța orice deviere de la ceea ce vedea el ca și ortodoxism. Denunța căsnicia lui Irod Antipa cu fosta soție a fratelui său vitreg – o căsătorie ilegală sub legea iudaică, dar de care nu se îngrijora regele elenizat. O astfel de critică îl făcea pe Ioan să-i apară lui Irod ca un tulburător subversiv și l-a închis. Critica lui Ioan în legătură cu căsătoria lui Irod a mâniat-o și pe soția lui Irod, care conform cu NT, a pus-o pe fata ei, Salomeea să îi ceară lui Irod moartea lui Ioan, în schimbul dansului ei la petrecerea aniversară a lui Irod. Și Irod l-a luat pe Ioan din închisoare și l-a executat.

 

Viața primară și dosarele istorice ale lui Isus din Nazaret

Între contemporanii lui Ioan Botezătorul era un tânăr cu numele Iosua, nume tradus în greacă ca Isus. Isus nu a scris nimic, iar descrierea vieții lui și a ceea ce a spus au apărut la decade după moartea Sa. Acestea vor fi evangheliile – parte a NT creștin – tradițional considerat a fi scris de Matei, Marcu, Luca, Ioan. Unii învățați cred că evangheliile lui Matei, Marcu și Luca au fost scrise între anii 70 și 110. Așa cum este scris în Wikipedia, alții speculează că evangheliile au originat din anul 140 și ”mulți învățați sunt de acord că nici unul din adevărații autori ai evangheliilor nu pot fi identificați.”

 

Matei îl descrie pe Isus ca fiind născut înainte de moartea lui Irod cel Mare, care a avut loc în anul 4 ÎH. Luca spune că Isus s-a născut undeva după anul 6. Conform Evangheliilor, Isus s-a născut la Betleem – un sat la 10 mile de sudul Ierusalimului – afirmație ce poate fi făcută pentru a-L potrivi pe Isus cu o profeție din cartea lui Mica (5:2), unde s-a spus că din Betleem va ieși conducătorul Israelului. Dar Isus se poate să se fi născut în Galileea, în Nazaret, unde se spune că a trăit ca tânăr.

 

Isus pare sa se fi născut în circumstanțe umile. Ca și tânăr a lucrat la ceea ce era considerat a fi o ocupație umilă: dulgheria. Cei educați din jurul lui vorbeau în greacă, în vreme ce Isus vorbea aramaica. Evanghelia după Ioan îl descrie pe Isus ca începându-și propria lucrare înainte de închiderea lui Ioan Botezătorul. Evangheliile lui Matei, Marcu și Luca îl descriu pe Isus ca începându-și lucrarea după închiderea lui Ioan Botezătorul. Conform cu evangheliile, vecinii lui Isus și fratele lui Ioan au văzut încercarea lui Isus de a umple golul lăsat de Ioan Botezătorul ca fiind arogantă și L-au respins. Din urmașii lui Ioan Botezătorul, Isus a putut să își facă proprii urmași. Conform cărții lui Matei, în loc să se vadă ca și lider predestinat al mișcării lui Ioan, Isus a negat că ar fi egal cu Ioan. El a spus că între cei născuți din femeie nu s-a ridicat nici unul ca Ioan Botezătorul. (Matei 11:11)

 

Evangheliile îl descriu pe Isus ca predicând în sate și orășele timp de trei ani și descriu mesajul lui ca fiind apropiat de cel al esenienilor. Isus denunța corupția spirituală care pătrunsese în societatea evreiască. Similar esenienilor și lui Ioan Botezătorul, lui Isus nu îi plăceau căile celor înstăriți și nici comerțul. După Evanghelii, El apăra împărțirea posesiunilor. Dacă cineva îți cere cămașa, dă-i și haina. A avertizat împotriva slujirii la doi stăpâni: Dumnezeu și mamona. A predicat împotriva purtării de haine moi și a chemat pe discipolii lui la o viață ascetică, la înfrânare de la obținerea bogăției, bagaj pentru drum, sandale sau toiag. ”Vai de cei bogați”, că ei primesc acum partea lor. Vai de cei bine hrăniți, că vor înfometa.

 

Ca și esenienii și Ioan Botezătorul, Isus era un evreu devotat. El susținea că a venit să împlinească legea iudaică și cuvintele profeților și predica în sinagogi. Ca și esenienii și Ioan Botezătorul, El vorbea despre o împărăție a cerurilor care era aproape. Și ca și esenienii, descria generația lui ca fiind adulteră și rea. Îi mustra pe ascultătorii lui pentru divorțuri și spunea că un om care se căsătorea cu o femeie divorțată comitea adulter cu ea. Poruncea ascultătorilor să urmeze poruncile lui Dumnezeu. Și ca și vechii profeți, predica împotriva căilor străine care erau rele.

 

Legea iudaică era complexă și unele ritualuri iudaice erau scumpe aveau curajul de a condamna restul societății ca fiind coruptă, Isus a avut curajul de a ignora acele legi pe care le considera nepractice. Conform evangheliilor (scrise când creștinii erau divergenți din legile iudaice) Isus a criticat fariseii pentru încercarea lor nepractică de exactitudine. Isus a văzut absurditatea din alegerea lor de a se abține de la anumite munci în timpul sabatului și nu de la altele. Pe cei care L-au criticat când a vindecat în timpul sabatului, i-a întrebat „oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi-l duce de-l adapă?” (Luca13:15)

 

Conform cu evangheliile, Isus a apărat credința evreului de rând în înviere – în contrast cu saducheii, care respingeau învierea. Un saducheu i-a subliniat lui Isus că sub legea iudaică, văduvele se căsătoreau cu fratele și la înviere va fi confuzie când soțul va învia. Isus i-a răspuns că la înviere nu vor mai avea loc căsătorii deoarece oamenii vor fi ca îngerii din cer. (Mathei 22:30)

 

Evangheliile îl descriu pe Isus ca susținând că misiunea Lui îi dă puterea de a ierta păcatele, pretenție pe care fariseii o vedeau ca pe o blasfemie ce uzurpa autoritatea divină a lui Dumnezeu și o încălcare a monoteismului. Evangheliile îl mai descriu pe Isus ca vindecând oameni prin alungarea demonilor și transformarea a cinci bucăți de pâine în destulă pentru a hrăni cinci mii de oameni - o lucrare ce ar fi trebuit să convingă orice fariseu sau alt observator de puterile divine ale lui Isus.

 

Isus merge la Ierusalim

Conform cu evangheliile, când Isus a auzit vestea că Ioan Botezătorul a fost executat, s-a mâniat. Aceasta s-a întâmplat în preajma pelerinajului anual spre cetatea sfântă a iudaismului, Ierusalimul. Scopul pelerinajului era Templul, Casa lui Dumnezeu. Era un pelerinaj ce celebra Paștele, comemorând eliberarea evreilor de sub robia egipteană. Isus și urmașii lui s-au alăturat sutelor de mii de pelerini ce intrau în Ierusalim din Iudeea și din împrejurimi – dublând numărul populației. Isus poate a mers la Ierusalim cu sau fără confruntarea în minte, dar a creat tulburare în Ierusalim. El a găsit că la Casa Domnului comercianții vindeau animale și păsări pentru jertfele la Templu – numai la Templul din Ierusalim erau permise jertfele. Și între comercianți erau schimbătorii de bani care permiteau oamenilor din diferite zone să ia monedele necesare pentru cumpărarea animalelor. Isus, conform cu cartea Matei (21Ș13) a acuzat comercianții și schimbătorii de bani că ar fi transformat Templul din casă de rugăciune în peșteră de tâlhari și a făcut un bici și i-a alungat de pe terenul Templului pe comercianți și pe schimbătorii de bani.

 

Moartea și învierea lui Isus

Mulțimile adunate în Ierusalim pentru Paște întotdeauna agitau spiritul naționalist de acolo. Cu aceste ocazii se simțea bucuria dar și tensiunea, iar cei ce făceau discursuri la colțurile străzilor, găseau audiențe pentru denunțările lor pasionate, inclusiv denunțarea preoților din Ierusalim, saducheii. Ieșirile rebele îi supărau pe saduchei și erau ofensați probabil și de tulburarea creată de Isus.

 

După revolta Lui de la Templu, Isus a simțit că se afla în pericol, dar în loc să se ascundă, S-a lăsat arestat, iar evangheliile îl descriu ca fiind arestat ca un lestes, un cuvânt grec ce înseamnă criminal de rând sau unul care tulbură. Urmașii lui erau mai puțin curajoși L-au părăsit pe Isus, inclusiv Petru care s-a lepădat de El la autorități.

 

Isus a fost dus înaintea unui consiliu politic numit Sanhedrin, prezidat de marele preot din Ierusalim, Caiafa. Pedeapsa pentru rebeliune sau blasfemie putea fi moartea și execuțiile pentru aceste ofense erau o rutină în Iudeea. Fiecare din cele patru evanghelii descrie sanhedrinul acuzându-L pe Isus pentru susținerea ideii că El este regele iudeilor și Ioan (4Ș26) îl descrie susținând că El este Mesia. Acestea erau motive destule pentru acuzația de blasfemie. Metoda de execuție obișnuită era omorârea cu pietre, și metoda obișnuită de pedeapsă pentru trădare sau rebeliune era răstignirea. Conform cu evangheliile, răstignirea a fost aleasă pentru Isus, ceea ce se potrivește cu Isus ca și când nu ar fi susținut că este Mesia. Era și o pedeapsă mai bună decât uciderea cu pietre, pentru descrierile artistice de martiraj.

 

Evangheliile îl descriu pe Isus ca fiind pus pe cruce, între doi hoți care îl insultau. Conform evangheliilor, o mulțime îl batjocorea și un preot glumea că Isus a pretins că îi salvează pe alții în vreme ce aparent nu se putea salva pe sine. Între urmașii lui Isus care erau prezenți, nimeni nu îndrăznea să se arate. Conform cu Matei 27:46, Isus a strigat strigătul ce apare în Psalmul 22Ș1 ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”

 

Evangheliile descriu trupul lui Isus ca dispărând din mormânt și ca și coborând din cer și apărând înaintea unora din urmașii Lui, pe un munte din Galileea. Cu câteva zile înainte, El întrebase de ce Dumnezeu L-a părăsit. Acum, după Matei 28:19, a spus urmașilor Săi să meargă să învețe toate națiunile, să îi boteze în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.

 

Isus murise, urmașii lui se spune că s-au reținut ca să nu fie împovărați în ochii lui Dumnezeu cu privire la păcatele lor. Au explicat moartea Lui, folosind ceea ce era comun în religiile din acele vremuri vechi jertfa.

 

Creștinismul primar și apostolii lui

Când Isus a fost arestat și executat, urmașii Lui s-au împrăștiat la casele lor, dar curând s-au adunat din nou în Ierusalim. Ca și evrei, ei au continuat să se închine la Templul din Ierusalim, Casa Domnului, și au trăit în liniște și pace cu autoritățile din Ierusalim. Ei se vedeau ca un grup favorizat de către Yahweh în cadrul iudaismului. Conform cu NT ei se numeau Săracii și Sfinții. Așteptau a doua venire a lui Isus de la înviere și sosirea noului ordin pe care evreii îl așteptau cu Mesia.

 

Sfinții creșteau încet ca număr și între noii convertiți erau evrei din afara Iudeii – oameni menționați în Fapte 6 din NT ca eleniști, poate deoarece vorbeau limba greacă. Venind din afara Iudeii, ei nu erau conectați la atitudinile locale ca alții, și erau mai înclinați spre ofensare când discutau vederile lor cu alți evrei.

 

Unul dintre cei din Iudeea era un om numit Ștefan, pe care NT îl descrie ca fiind plin de har și putere și făcând mari minuni și semne în popor. În predicarea sa, Ștefan a ofensat pe unii, care conform cu NT nu puteau suporta înțelepciunea Duhului cu care el vorbea. El a fost raportat la autorități pentru rostirea de cuvinte blasfematoare împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu. (Fapte 6:8-11) Ștefan a fost dus înaintea sanhedrinului și a fost condamnat pentru blasfemie și a fost ucis cu pietre. Alții ce aparțineau grupului lui Ștefan – inclusiv fostul discipol ai lui Isus, Petru – au fost alungați din cetate.

 

Exilarea urmașilor eleniști ai lui Isus din Ierusalim a ajutat la răspândirea creștinismului. Petru și grupul lui călătoreau dintr-o comunitate evreiască în alta, de-a lungul coastei marii mediterane de est. Ei făceau prozeliți cu mult zel față de evreii din Ierusalim. Experimentau ostilitate din partea evreilor și uneori violență, dar în comunitățile evreiești din aceste orașe, numărul credincioșilor în Isus ca Mesia creștea.

 

Unul din aceste orașe era Damasc, oraș cosmopolitan unde câțiva non evrei în căutarea sprijinului spiritual au auzit povestea lui Isus și li s-a permis să se alăture urmașilor lui Isus fără să se convertească la iudaism. Conform cu Fapte 11:26, în Antioh au fost numiți creștini pentru prima dată urmașii lui Isus, termen rostit cu dispreț care nu va fi folosit de urmașii lui Isus până în secolul următor. Între timp, între acei urmași ai lui Isus care vorbeau greaca, Isus devenea cunoscut ca și Hristos, rege în greaca, domnia rămânând forma acceptată de conducere supremă.

 

Apostolul Pavel și evanghelismul creștin timpuriu

În nici una din scrierile lui selectate pentru NT, Pavel nu menționează orbirea sa pe drumul Damascului.

Autoritățile iudaice erau preocupate de supunerea evreilor pretutindeni și îi priveau pe urmașii lui Isus din afara Palestinei ca fiind o amenințare pentru iudaism. Ei trimiteau agenți să verifice mișcarea. Unul din agenți era Saul, fiul unui cetățean roman evreu, din Tars, de pe coasta Ciliciei, un om cunoscut după numele lui creștin ca Pavel. Pavel a studiat legea iudaică în Ierusalim. A devenit fariseu și un devotat al credinței fariseilor într-o națiune iudaică sfântă prin supunerea poporului la legile lui Dumnezeu în mod strict. Fariseii l-au trimis pe Pavel din Ierusalim la Damasc să îi observe pe urmașii lui Isus. După NT (Fapte 9:3-4), pe drum a fost orbit de o lumină și a avut o viziune a lui Isus care întreba ”De ce Mă prigonești?”. Pavel a sosit la Damasc orb. Un urmaș al lui Isus l-a găsit, l-a convertit și vederea i s-a întors. Apoi Pavel a petrecut 13 ani studiind învățăturile lui Isus, unii din acești ani i-a petrecut în deșert cu alți urmași.

 

În anul 47, Pavel s-a alăturat la răspândirea veștii bune a lui Isus Hristos – că Armaghedonul și a doua venire a lui Hristos erau aproape. Două treimi din cei 7 milioane de evrei din imperiul roman trăiau lângă Iudeea și la evreii din orașele de lângă Iudeea mergea Pavel și cu cei ce îl urmau, unde evreii vorbeau limba lor – greaca - și îi puteau înțelege. În următorii 13 ani au călătorit în Cipru, Palestina și Siria, au călătorit în marile orașe din Asia Minor, de-a lungul coastei Egeei, prin Macedonia, la sud de Corint în Pelopones, în Siracuza, pe insula Siciliei și au călătorit la o comunitate de evrei ce vorbeau greaca din Roma – unde evreii se stabiliseră din anul 150 ÎH. Pacea și siguranța în călătorie create de Cezar August au ajutat la posibilitatea lui Pavel și a celorlalți evangheliști elenizați de a răspândi cuvintele despre Isus. Ca cetățean roman, Pavel era protejat de legea romană de atacurile evreilor mânioși.

 

Între evreii din diferite cetăți din jurul Mediteranei erau neamuri care erau atrași de locurile de întâlnire evreiești – sinagoga. Cei ce răspândeau vestea despre Isus adunau urmași nu doar dintre evrei ci și dintre neamuri, și aceasta era o problemă pentru urmașii lui Isus. Neamurile erau necircumcise și nu urmau legile dietei iudaice. Întrebarea era pentru urmașii lui Isus dacă să stea la masă cu neamurile și dacă cei necircumciși puteau să îl urmeze pe Hristos.

 

În scrisorile scrise de Pavel (parte a NT) nu erau referințe la evanghelia lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. Pavel și colegii lui evangheliști nu aveau evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan la care să apeleze pentru autoritate. și ca și cu orice grup de oameni, urmașii timpurii ai lui Isus aveau dezacorduri – ca atunci când cei din Ierusalim i-au vizitat pe cei din Antiohia. Primii au insistat că numai cei circumciși după legea lui Moise - așa cum se practica în Ierusalim – puteau fi salvați. În anul 50, urmașii lui Isus s-au întâlnit din nou, în Ierusalim, pentru a promova o unitate mai mare și la această întâlnire au pus întrebarea dacă non evreii trebuie sau nu să fie circumciși, când îl acceptă pe Isus ca salvator. Pavel era între cei invitați la întrunire și s-a alăturat pragmaticilor care vroiau să admită neamurile în mod simplu Pavel susține că centrul credinței lor nu era legea iudaică, ci jertfa lui Isus și credința lor în Isus. Adunarea a ajuns la un compromis nu se va cere circumcizia pentru a fi membru în comunitatea lor, și toți care doreau să fie recunoscuți ca urmași trebuiau să urmeze legile iudaice.

 

În mod previzibil, între urmașii lui Isus erau cei care respingeau compromisul, plângându-se că acest compromis nu era o baza potrivită pentru credințele religioase. Ani de zile, această facțiune va încerca să îi facă pe ceilalți credincioși să vadă eroarea din abandonarea absolută a supunerii față de legea iudaică. Și ca toți care rezistă în fața compromisului sau a schimbării, ei vor dispărea, în vreme ce creștinismul creștea. Compromisul le întărise mișcarea. Pavel și cei ce gândeau ca el făcuseră primul pas spre prevenirea creștinismului de a rămâne o sectă evreiască, care ar fi dispărut.

 

Cei care aleseseră compromisul continuau să proclame că Isus era Mesia, că era un martir, că se va întoarce fie în timpul vieții lor fie la scurt timp după aceea și că la venirea Lui va fi viața veșnică, eliberându-i de greutăți și suferințe. Era un mesaj vesel de dragoste, speranță și egalitate pentru săraci și era mai atractiv decât daca cereai cuiva să se închine la zeii îndepărtați ai Greciei sau ai romanilor sau la mitraism.

 

Evangheliștii găseau ucenici în special în cadrul membrilor săraci ai orașelor. Ei le spuneau săracilor că nu aveau nevoie de ceea ce nu aveau educație și bogăție. ”Nu iubiți lumea și lucrurile ei”, a scris apostolul Ioan. Marile averi erau obstacole pentru intrarea în cer. Pavel, într-o scrisoare către Timotei susținea că dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor (Timotei 6:10) Pavel susținea că înțelepciunea lumii era dată de rușine de Dumnezeu. El le spunea ascultătorilor să simtă, să aibă credință, să se predea lui Isus.

 

În a rămâne cu ceea ce se credea a fi învățăturile lui Isus, convertiților li se cerea să își predea proprietățile la un fond comun și să trăiască în comun. Congregațiile diferitelor comunități aveau grijă de urmașii ce soseau din alte zone și erau instruiți să aibă grijă de văduve, orfani, bolnavi și handicapați. Cei ce sunt puternici să poarte slăbiciunile celor ce nu au putere și nu doar să se auto mulțumească.

 

Supunerea, sclavii și femeile

Mesajul lui Pavel era compatibil cu conceptele stoicilor despre ascetism, armonie, frățietatea oamenilor și umilința, idei cu care crescuse în Tars. În păstrarea valorilor stoice, Pavel proclama că urmașii lui Isus trebuie să fie cinstiți, liberi de fals și înșelătorie. În păstrarea legii iudaice, Pavel și colegii lui proclamau că sexul în afara căsătoriei era interzis. Fusese criticism și zvonuri în lumea creștină despre comportamentul ușuratic și Pavel a sus că prin acționarea corectă închideți gura celor ignoranți. El a spus să ne purtăm ca în timpul zilei, corect, nu în beții și desfrâu, nu în certuri și gelozie (Romani 13:13) Pavel a avertizat pe colegii lui creștini să se supună legi și în ciuda originii sale violente și a opresiunilor, el vorbea despre imperiul roman ca fiind lucrarea lui Dumnezeu. Fiecare să se supună conducerii autorităților, deoarece nu este nici o autoritate în afara lui Dumnezeu și cele existente sunt stabilite de Dumnezeu. (Romani 13:1) În aceasta el era sprijinit de apostolul Petru, care a scris ”Supuneți-vă autorităților”.

 

Pavel și creștinii credeau că odată cu apropierea venirii a doua a lui Hristos și a unei lumi noi, nu era nevoie să se schimbe instituțiile lumii prezente și acomodarea lor la autoritățile existente era echivalentă cu sclavia. Creștinii vedeau o scăpare în Isus pentru sclavi și în Armaghedonul. Ei vedeau pe sclavi egali cu oamenii liberi. Și Pavel a spus ca sclavii să fie supuși în toate lucrurile stăpânilor lor pământești, cu sinceritate și teamă de Domnul. După Pavel, un sclav care îl primea pe Isus, devenea eliberatul Domnului și un om liber îl accepta pe Isus ca Domnul sclavilor.

 

Așa cum sclavii trebuiau să se supună stăpânilor lor, femeile trebuiau să se supună bărbaților lor. Pavel spune soțiilor să se supună soților în Domnul (Efeseni 5:22) Lui Timotei, Pavel îi scria ”nu dau voie femeii să învețe sau să aibă autoritate peste un bărbat, ci să stea liniștită (Timotei 2:12)

 

Celibatul

În timpul lui Pavel, unii creștini se certau că Isus ar fi apărat celibatul. De ce ar fi lăudat Isus femeile care nu au avut copii, spuneau ei, și pe bărbații care se făceau fameni pentru împărăția lui Dumnezeu? Pavel și urmașii lui se opuneau auto castrării. Dar crezând că Isus va veni curând, Pavel a apărat celibatul pentru unii creștini. Fraților săi din Corint le scria ”vremea s-a scurtat, cei ce au neveste să fie ca și cum nu le-ar avea” (1 Corinteni 7:29). El promova sexul în căsătorie – pentru a evita frustrarea sexuală care credea el că duce la ispitirea satanei. A avertizat creștinii căsătoriți să nu se priveze reciproc, soția neavând autoritate asupra trupului ei, ci soțul; și soțul neavând autoritate asupra trupului lui, ci soția. (1 Corinteni 7:4)

 

Satan diavolul

Urmașii lui Isus îl vedeau pe satan nu ca pe un instrument al lui Iehova, așa cum o făceau închinătorii inițiali ai lui Iehova. Vederea lor era cea a evreilor care îl vedeau pe satan ca o forță rea și independentă. Conform cu apostolul Ioan, Isus l-a descris pe cel rău ca pe un ucigaș, mincinos (Ioan 8:44) și conducătorul lumii. (Ioan 14:30) Pavel a scris despre schemele diavolului și despre forțele spirituale ale răului sin locurile cerești (Efeseni 6:11-12) El l-a descris pe diavol ca fiind dumnezeul lumii acesteia. L-a învinuit pentru eșecul oamenilor de a-L accepta pe Isus. El a declarat că diavolul orbește mințile necredincioșilor, ca să nu vadă lumina evangheliei slavei lui Hristos…(2 Corinteni 4:4) Petru i s-a alăturat lui Pavel și a avertizat oamenii să fie treji și veghetori, căci vrăjmașul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu, căutând pe cine să înghită…(1 Petru 3:8)

 

Focul și împărțirea dintre evrei și creștini

Autoritățile romane vedeau răspândirea iudaismului ca fiind o amenințare pentru Roma. Oamenii de afaceri evrei trezeau resentimentele competitorilor lor non evrei. Evreii erau batjocoriți pentru refuzul lor de a arde tămâie înaintea statuii împăratului - mai rău decât dacă americanii ar refuza să salute steagul. Evreii, inclusiv urmașii lui Isus, trezeau suspiciuni prin tendința lor de a fi exclusiviști. Ei părea pentru cei din afară a urî lumea din afara cercului lor. Erau neplăcuți pentru denunțările lor certărețe cu privire la zei, în afara lui Iehova, și adesea erau țintele batjocurii și violenței. Claudius (care a domnit în 41 - 54) a încercat să scurteze răspândirea iudaismului la Roma. Le-a refuzat evreilor de acolo dreptul de a se întâlni în afara sinagogilor lor. Și în 49, după o tulburare ce implica evreii, Claudius (descris în Fapte 18:2, NT) a exclus evreii din cetate. Dar în restul imperiului Claudius a apărat drepturile conferite evreilor și altor minorități, cu excepția druizilor, care erau văzuți ca subversivi, care făceau sacrificii umane și erau o amenințare la binele imperiului. Druidismul se răspândea chiar dacă fusese declarat o crimă și era pedepsit cu moartea.

 

Persecutarea urmașilor lui Isus a venit odată cu focul cel mare din Roma, din anul 64, foc ce a ars multe zile, și care aproape a distrus întreg orașul și părea ca Armaghedonul. Istoricii nu știu cum a început focul. Istoricul roman Tacitus, ani mai târziu, când Nero era mort, nu a ezitat să îl acuze pe Nero pentru foc, deși nu avea dovezi că Nero ar fi făcut-o.

 

Focul poate să fi fost un accident – răsturnarea vreunui șemineu sau vreo lampă de ulei. Dar un istoric, Gerhard Baudy, în anul 2002 a adunat observații cu care să speculeze că un număr de creștini se poate să fi pornit focul. În timpul lui Nero, erau creștini care considerau Roma egală cu răul și ar fi crezut că fac lucrarea Domnului dându-i foc. Baudy știe despre niște texte amenințătoare ce circulau în cartierele sărace ale Romei ce prevesteau că Roma va arde în infern. O temă constantă printre creștinii din Roma, conform cu Baudy, era profeția unui astfel de foc. Și Baudy vorbește despre creștinii care vroiau să ajute profeția, făcând lucrarea Domnului. Incendiul cel mare din Roma a început într-o zi profetică pentru acești creștini 19 iulie 64 DH, ziua în care steaua câinelui se ridică. Dacă creștinii nu au început focul, speculează Baudy, ei poate că au aprins câteva focuri adiționale ca să ajute conflagrația și să ajute profețiile.

 

Dacă creștinii vedeau marele foc ca pe începutul împlinirii așteptărilor că lumea va fi distrusă prin foc, dacă ar fi fost raportate dansuri pline de bucurie și priviri strălucitoare și strigăte de aleluia acestea ar fi atras suspiciunea. Iar creștinii erau o țintă ușoară deoarece erau încă văzuți ca evrei. Suspiciunile de premeditare a incendiului s-au ridicat, nu că s-ar fi găsit dovezi, ci deoarece oamenii erau înclinați să creadă că dezastrul era rezultatul unui gest malefic. O investigare oficială a concluzionat că focul a fost început de evreii fanatici. Aceasta a pus în pericol comunitatea evreiască din Roma și liderii evrei poate au încercat să evite acest pericol descriind autorităților diferența dintre ei și creștini. Liderii evreilor din Roma puteau ajunge la împăratul Nero prin soția lui Sabina Popea. Nero a aflat de identitatea separată a evreilor ce îl urmau pe Isus și a dat vina pe ei pentru incendiu.

 

Nero a executat câțiva creștini în stilul în care executa criminalii în arenă, cu gladiatorii sau animale sălbatice sau așa cum era comun pentru incendiatori, arși de vii. Cam în această perioadă, Petru și Pavel au dispărut. După Tacitus, care a scris după decade, mulți romani au rămas suspicioși față de Nero. Mulți credeau zvonurile că Nero pornise focul pentru a face loc pentru marea lui casă nouă și le era milă de creștini, considerând că creștinii erau sacrificați pentru Nero și nu pentru binele statului.

 

Masada și sfârșitul țării evreilor

Răscoalele și uciderile au izbucnit între evrei și non evrei în orașul port Cezarea, la 85 de km nord de Ierusalim. Luptele dintre ei s-au răspândit din Cezarea la orașele din afara Palestinei, inclusiv Alexandria, unde secțiunea evreiască era în ruine. Și în anul 66, rebeliunea s-a răspândit în Ierusalim, care primea emigranții săraci din Iudeea, unde țăranii erau săraci și înfometați. Aceasta era revolta de care se temea aristocrația Iudeii, pe bun motiv: rebelii le ardeau casele și îi ucideau pe aristocrații pe care îi prindeau. Și cu armele pe care le găseau iudeii îi atacau pe romani. Trupele romane din Iudeea erau depășite numeric și rebelii evrei ucideau mulți dintre ei.

 

Vederile aristocraților evrei erau exprimate de un om numit Josephus, care descria războiul. Josephus cunoștea puterea Romei comparată cu cea a rebelilor. El descrie revolta ca pe o răzvrătire și un act de nebunie al unor oameni disperați. Roma a strivit rebeliunea. A trimis în Iudeea o armată cu permisiunea de a ucide , arde și prăda. O blocadă romană la Ierusalim a creat foamete între locuitori. Strigăte de ajutor către Iehova nu primeau răspuns. Soldații romani intrau în cetate, unde violau și masacrau mii de oameni, conform cu Josephus. Au lăsat orașul distrus și templul Domnului ars.

 

Armata romană a trecut prin restul iudeii. Rămășițe ale forței rebele s-au retras și au fost necesare luni de zile pentru ca armata romană să distrugă rezistența. Ultima era pe un platou montan din deșert peste Marea moartă – un loc numit Masada. Conform cu Josephus, romanii au înconjurat platoul toți s-au sinucis în afară de două femei și cinci copii.

 

Romanii au executat unii evrei prizonieri. Pe unii i-au trimis la Roma să fie pedepsiți în arene, pe unii i-au vândut ca sclavi, pentru a munci în mine. Roma a staționat o armată permanent la Ierusalim și a interzis evreilor reconstruirea templului. Roma a abolit preoția la Ierusalim și consiliul bătrânilor. A interzis evreilor prozelitismul peste tot în imperiu. Conform cu romanii, nu mai exista nici o națiune evreiască. Mai multe milioane de evrei au rămas în și în jurul Iudeii, dar Roma a permis non evreilor să se stabilească în locul evreilor care muriseră sau fuseseră luați sclavi. Urmașii lui Isus au văzut înfrângerea evreilor în tradiția lui Yahwism: ca pedeapsa lui Dumnezeu. Evreii ortodocși au răspuns la aceasta punând în liturghia lor din sinagogă o anatemă împotriva urmașilor lui Isus.

 

Mai multe revolte ale comunității evreiești

În 115, împăratul Traian a atacat Parții și a cucerit Mesopotamia. Evreii din Mesopotamia preferau conducerea parților celei romane și planurile militare ale imperiului Part împotriva Romei includea trimiterea evreilor nemulțumiți din Mesopotamia pentru a încuraja revolta comunităților evreiești în imperiul roman. Și a mers: numeroase comunități evreiești s-au ridicat împotriva romanilor. În Cipru și Cirena, evreii măcelăreau neamurile în număr mare. Traian a încheiat războiul cu parții și a adus puterea armatei romane asupra rebelilor. Roma a lăsat majoritatea localnicilor să se răzbune, ceea ce a rezultat în masacre împotriva evreilor. În Cipru orice evreu a fost ucis și a fost dată o lege ce interzicea oricărui evreu să pună piciorul pe insulă, chiar dacă era vorba de naufragiu.

 

După 14 ani, succesorul lui Traian, Adrian, a vizitat Ierusalimul și a poruncit să fie reconstruit ca cetate romană, Aelia Capitolina. Și în timp ce el se afla în est, evreii plănuiau o altă rebeliune. Liderul era Simeon ben Kosiba, cunoscut de admiratori sub numele de Bar Kokhba (Fiul stelei). Cel mai mare rabin și învățat iudeu, Akiva, l-a salutat pe Simeon ca pe un alt rege David, trimis de Dumnezeu – adică Simeon ben Kosiba este Mesia.

 

După întoarcerea lui Adrian la Roma, a început revolta. Legiunea romană de la marginea Ierusalimului a fost luată prin surprindere și alungată din tabără. Lupta a fost împotriva romanilor și Simeon ben Kosiba a putut stabili un guvern în Ierusalim. A plănuit să reconstruiască Templul lui Solomon și a fost dată o nouă monedă ce îl numea pe Simeon ben Kosiba ca președinte al Israelului eliberat. Dar Roma nu putea să își mențină imperiul dacă nu dovedea că poate ține o provincie ca Iudeea și Adrian a trimis armate noi în Palestina. Fără aliați și fără un război mai mare împotriva Romei, această ultimă revoltă s-a dovedit fără speranță, ca și cele dinaintea ei. În doi ani a fost strivită. 580,000 de evrei au murit luptând, inclusiv Simeon ben Kosiba. Era ultima revoltă a evreilor. Romanii au suprasaturat din nou piețele de sclavi cu prizonieri evrei. Ierusalimul a fost reconstruit ca Aelia Capitolina și colonizat cu non evrei și pedeapsa pentru evreii ce intrau acolo era moartea. Iudeea a fost ștearsă de pe hartă. Interdicția de circumcizie a fost reînnoită și celebrarea sărbătorilor evreiești, sabatul, studiul Torei sau posesia unui pergament evreiesc cu Legea erau pedepsite cu moartea. Iudaismul a fost scos în afara legii în speranța că va face ca supraviețuitorii evrei din imperiu să se depărteze de ceea ce Adrian vedea ca un Crez ce creează probleme.

 

În curând, aceste legi vor fi abrogate , inclusiv interdicția circumciziei evreilor. Activitățile misionare de răspândire a iudaismului nu a înviat, ci doar munca intelectuală. Babilonul și nu Ierusalimul a devenit centrul păstrării tradiției evreiești. Talmudul produs acolo era mai detaliat decât versiunile anterioare și privit ca autoritar și în secolele ce au urmat a devenit sursa principală de pregătire pentru evreii din afara Palestinei.

 

Creștinismul se organizează și luptă cu ideile

În primul secol, urmașii lui Isus se vedeau ca membrii neprihăniți ai poporului ales Israelului. Non evreul care era autorul evangheliilor lui Luca era între acești urmași, declarând că urmașii lui Isus au moștenirea Israelului ca popor ales al lui Dumnezeu. Dar în general între neamuri creștinismul câștiga convertiți și la sfârșitul primului secol, majoritatea urmașilor lui Isus erau neamuri. Ei se luptau cu identitatea lor de poporul Israel, în vreme ce abandonau nu doar circumcizia ci și dieta kosher și legile sabatice. Cu revolta evreilor condusă de Simeon ben Kosiba, despărțirea dintre creștinism și iudaism a devenit mai pronunțată. Urmașilor lui Isus, văzuți ca evrei, li s-a cerut de către ben Kosiba să se alăture revoltei. Urmașii lui Isus nu puteau accepta faptul că Kosiba era Mesia. Spre deosebire de Rabbi Akiva și alții, ei nu credeau că ridicarea lui Kosiba era împărăția lui Dumnezeu și au refuzat să se alăture revoltei. Atacuri verbale între cele două grupări au apărut și creștinii s-au simțit și mai înstrăinați de originea lor evreiască.

 

Pentru autoritățile romane, creștinismul era o credință ilegală, și a fi creștin era o ofensă ce se pedepsea cu moartea, dar era o lege ignorată. Romanii de rând îi priveau pe creștini cu suspiciune. Creștinii aveau întrunirile lor noaptea, ceea ce i-a determinat pe vecinii lor non creștini să creadă că au ceva de ascuns. Zvonurile s-au răspândit despre creștini că ar avea ritualuri ce includ mâncatul cărnii și băutul sângelui – o distorsionare a ritualului frângerii pâinii. Creștinii păreau a fi ciudați și pentru că își refuzau orice plăcere, parfumuri sau flori pe păr. Romanii s-au întrebat ce se va întâmpla dacă toți ar refuza să își îndeplinească îndatoririle civice de a apela la zeii romani. Împăratul Traian (99-117) a primit rapoarte despre creștini de la autoritățile locale și el a susținut că ei se pot închina la ce zeu vor atâta timp cât se supun legii, arătând respect pentru zeitățile romane, inclusiv pentru Cezar. Traian era conștient de faptul că numărul creștinilor creștea, dar era preocupat de hărțuire și acuzații false. El a scris că acuzațiile anonime creau cel mai rău precedent, și a decretat ca autoritățile locale să nu caute creștini, și creștinii să fie arestați numai la plângerile de tulburare care i-ar fi adus în atenția autorităților. Acuzații trebuiau să primească o judecată corectă, în care să stea față în față cu acuzatorii lor. Cei acuzați pentru creștinism trebuie să aibă oportunitatea de a renunța la credința lor sau să dovedească non creștinismul lor prin aducerea de rugăciuni la zeii romani. Dacă erau găsiți vinovați, erau executați.

 

Dezvoltarea ierarhiei

Creștinii se organizaseră în maniera sinagogilor: un lider prezida un grup de bătrâni. Ei îi numeau pe liderii locali, episcopi, un termen grec ce înseamnă supraveghetor. Pe bătrâni îi numeau prezbiteri și pe asistenții episcopilor îi numeau diaconi. Episcopii diferitelor congregații creștine țineau legătura unii cu alții și își coordonau credința. Cu acest contact, episcopii din orașele mai mari – ca Antiohia, Alexandria și Roma – aveau un prestigiu mai mare decât cei din orașele mai mici.

 

Episcopul Romei beneficia de prestigiul de conducător al comunității creștine în capitala imperiului. Comunitatea creștină din Roma atrăgea creștinii din imperiu. Mai bogați decât alte congregații din vest, asistau alte congregații din acea parte de imperiu. Primul episcop al Romei, Clement, care a trăit cam în anul 97, își sprijinea autoritatea pe legătura dintre Dumnezeu și Roma. În prima lui scrisoare către corinteni, Clement descria o ierarhie a autorității ce începea cu Dumnezeu, mergea la Isus, apoi la apostoli și în final la episcopi ca el, și adăuga că Dumnezeu a dat Romei autoritatea de imperiu, glorie și onoare.

 

Autoritatea episcopilor a fost atacată de diferiți creștini, adăugând la diversitatea dintre creștini. Între cei ce se luptau cu această diversitate era episcopul congregației din Antiohia, Ignatius, care a scrie scrisori despre credința în nașterea din fecioară a lui Isus și Trinitate: Dumnezeu ca Tată, Dumnezeu ca Fiu și Dumnezeu ca duh în toate lucrurile. Ignatius este primul creștin care s-a referit la congregațiile creștine ca fiind catolice, cuvânt grec ce înseamnă universal. Într-o scrisoare către creștinii din Smirna el sprijinea autoritatea episcopilor, declarând că botezul nu era permis fără episcop, și că cel ce face ceva fără permisiunea episcopului slujește diavolului.

 

Episcopii contra Gnosticismului

În diversitatea din creștinism era o vedere despre lume, cunoscută ca gnosticism, o credință despre realitatea împărțită între duh și materie, spiritul fiind bun, iar materia fiind rea – similar cu zoroastrism. Văzând materia ca rea făcea ca creștinii să respingă povestea iudaică despre crearea universului: Dumnezeu ar fi creat materie și a numit-o bună. Creștinii gnostici respingeau scriptura evreiască în general, și văzând materia ca rea, îl vedeau pe Isus ca și cum a trăit dar nu ca ființă fizică. Ei credeau că salvarea se obținea prin respingerea a tot ce este material, chiar trupul. Chiar dacă mâncarea este materie, unii gnostici împărțeau mâncarea între bună și rea și încercau să o evite pe cea rea. Gnosticii nu știau că lumina era parte a lumii materiale. Cunoașterea comună nu era avansată. Vedeau lumina ca bună și întunericul ca rău.

 

Ca și mulți alții, creștinii gnostici credeau că primeau cunoștință prin revelație de la Dumnezeu – nu prin simțuri și procese mentale. Ei credeau că Dumnezeu distribuia fără a lua în considerare rangul între creștini și că episcopii pot fi între aceia cărora li s-a refuzat cunoștința. Unii episcopi vedeau această vedere ca fiind o amenințare a autorității și s-au întrunit în anul 172 și au denunțat gnosticismul.

 

Episcopul Irenaeus

Lupta împotriva gnosticismului a fost condusă de Ireneu, episcop de Lugdunum din Galia, acum Lyon, Franța. El a devenit episcop de Roma după ce Clement a fost exclus de autoritățile romane. Irenaeus încerca să consolideze creștinismul sub autoritatea episcopilor. El a susținut că Dumnezeu a creat totul, inclusiv sufletul și trupul. Cu această origine comună, sufletul și trupul nu pot fi separate în bun și rău. El a susținut că răul nu este o substanță, ci rezultatul alegerii umane și salvarea nu era un triumf asupra materiei, ci împlinirea creației lui Dumnezeu. Irenaeus a susținut învățăturile apostolilor. Cunoașterea era un dar al dragostei din partea lui Dumnezeu și denunța gnosticismul ca venind din voința rea, slava deșartă și orbire.

 

Scrierile rau copiate cu mâna în acea vreme, imperfect. Nu s-au găsit două manuscrise identice. (similaritatea exactă a venit odată cu tipărirea). Era o varietate de scrieri, cu anecdote și ziceri și descrieri ale vieții lui Isus și învățăturile Lui. Aceasta includea chemări de a căuta accesul la Dumnezeu direct, fără beneficiul preoților și se opunea oricărei forme de autoritate între creștini. Între aceste scrieri erau cele ale Mariei Magdalena. Evanghelia Mariei Magdalena o descrie ca pe un discipol al lui Isus. Și o arată apărându-se de dubiile lui Petru, ea întrebându-l pe Petru dacă crede că ea o să mintă despre Domnul. Între evanghelii era și cea a lui Toma, care îl descrie pe Isus ca apărând căutarea împărăției lui Dumnezeu în fiecare . Și era evanghelia lui Filip cu același mesaj. Erau chemări la auto-descoperire și la devenirea propriei autorități, în conflict cu evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, care descriu obținerea salvării prin acceptarea botezului și primirea iertării de păcate.

 

Irenaeus era sigur care din evanghelii era autentică. Pe celelalte le descria ca blasfemii și nebunii și a proclamat doar patru evanghelii, ca cele patru vânturi, patru colțuri ale universului și patru stâlpi ce țin cerul. În ultimii 20 de ani din viața lui Irenaeus - 180 - 200 – colecția de cărți din NT s-a format. Alte evanghelii au fost distruse. Unele îngropate, vor fi descoperite pe fragmente de papirus, păstrate de clima uscată din sudul Egiptului.

 

Marcioniții

În încercarea de a defini creștinismul, episcopul Irenaeus a găsit erezie în credința unui creștin numit Marcion. Marcion era din Asia de vest v și devenise afiliat al congregației din Roma. El a găsit conflictuală punerea credinței în Isus, așa cum o descrie Pavel, și urmarea legilor descrise în scrierile sacre ale iudaismului. A descris pe evrei ca și crezând într-un dumnezeu barbar și iudaismul ca fiind lucrarea diavolului. Marcion credea că Dumnezeu îl trimisese pe Isus umanității. Ca și gnosticii, el considera că Isus a fost întotdeauna spirit și nu om. El credea că Isus a ieșit din mintea lui Dumnezeu și moartea Lui a fost una simbolică, că Isus nu a suferit și nu a murit, deoarece un spirit nu suferă și nu moare.

 

Marcion credea adevărul literal despre ceea ce a vorbit Isus și apostolii. Din Luca 20:35, care spune că cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, el sugera abstinența totală sexuală. Marcion a inspirat numeroși urmași. Apoi episcopii l-au excomunicat și mișcarea lui a supraviețuit până în sec. 5, în ciuda devotării la abstinență sexuală.

 

Montaniștii și sfârșitul veacului profeților

Un alt grup de creștini a fost condus de Montanus, care încuraja celibatul și o interpretare literală a scripturii. Ei credeau, ca și Pavel că procrearea nu este necesară datorită Armaghedonului, celei de a doua veniri a lui Isus și apropierea Noului Ierusalim. Ei nu aveau sprijin în NT, pentru o ordine sistematică și o ierarhie în închinarea la Isus Hristos și vedeau autoritatea și ierarhia în biserică ca pe o alunecare spre lume. Necrezând în autoritatea în biserică, ei credeau că oricare din ei putea obține cunoștințe speciale sau inspirație din partea lui Dumnezeu.

 

Episcopii au ales să îi țină pe montaniști în biserică, dar au contracarat argumentele lor, susținând că adevărul revelat nu mai venea la creștinii care nu aveau poziții de autoritate în biserică. Episcopii au anunțat că vremea profeților a luat sfârșit.

 

Tertullian, anti elenistul elenizat

Un om numit Tertullian, născut în Cartagina și pregătit la retorică și lege și-a pierdut respectul față de educație și a fugit de o lume plină de idei rivale la siguranța creștinismului, convertindu-se la creștinism în anul 190. Tertullian era de acord cu Pavel că înțelepciunea lumii acesteia era prostească. A descris înțelepciunea lumii a celor educați ca fiind creația demonilor. Era evident în faptul că așa zișii educați dețineau o multitudine de idei conflictuale.

 

Tertullian era citit în filozofie, dar vedea filozofia ca pe un dușman al religiei. În comentariul lui că Atena nu are nimic de-a face cu Ierusalimul, vroia să spună că filozofia și religia nu trebuie să aibă nici o legătură. În descrierea unui acord pe care îl avea cu stoicii, el a declarat că credința lui în rațiune era rațiunea lui Dumnezeu, o rațiune care se manifesta în interconectarea lucrurilor. Tertullian era un gânditor acrobat care nu accepta baza logicii aristoteliene: respingerea contradicțiilor. Ca și taoiștii se bucura de ceea ce vedea ca paradoxuri, crezând de exemplu că întruparea lui Isus Hristos era sigură pentru că era imposibilă.

 

Tertullian s-a opus oricărei asocieri dintre biserica creștină și statul roman, deoarece Roma era păgână și deci demonică. Creștinii, declara el, nu trebuie să slujească în armată sau în vreo altă instituție de stat. Dar era de acord ca creștinii să se roage pentru împărați și pentru binele imperiului. Ne rugăm ca ei să aibă o viață lunga, a scris el, și o guvernare liniștită, palatele lor să aibă pace, armatele lor să fie puternice, sfătuitorii lor să fie loiali și supușii lor să fie sinceri. (Apologeticus, c. 30:4.)

 

Tertullian a fost primul creștin care a scris în latină și a dat bisericii vocabularul latin în teologie și unii spun și prima teologie. El a sprijinit trinitatea, pe care a descris-o ca pe o substanță divină unică în trei persoane distincte: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

Fugind de diversitatea de credințe din lumea păgână, Tertullian s-a găsit în mijlocul unei diversități în creștinism. El s-a plâns de faptul că biserica creștină căuta să coexiste pașnic cu lumea păgână din jurul ei, cu prețul valorilor creștine. Ca și creștinii montaniști, el credea că biserica devenea prea mult o organizație politică, și ca și montaniștii credea că creștinii comuni nu au nevoie de un preot să mijlocească între ei și Dumnezeu. El a scris că acolo unde se adunau trei creștini, acolo era o biserică. Fiecare om, a scris el, trăiește prin credința proprie.

 

Tertullian s-a alăturat montaniștilor și a descris ortodoxismul episcopilor ca fiind prea larg din punct de vedere moral. A scris lucrări intitulate Despre îmbrăcămintea femeilor, Învelirea fecioarelor, Despre monogamie, Sfaturi despre castitate, Despe post. Iar episcopii l-au declarat un eretic.

 

Clement de Alexandria lărgește biserica

Primii lideri ai creștinismului au cerut urmașilor lui Isus să evite citirea cărților creștine, dar creștinii, ca și evreii și alții dinaintea lor, au devenit influențați de cultura din jurul lor. Au fost influențați de discutarea vederilor lor cu non creștinii, creând o apărare rațională a vederilor lor și o negare rațională a ideilor opuse. O creștere a rațiunii în închinare i-a apropiat mai mult de eleniști, și convertirile au adus în creștinism pe unii ca Tertullian, care erau deja elenizați.

 

Între eleniștii care se converteau la creștinism a fost un grec, student și învățat în filozofie, numit Clement, care trăia în Alexandria. El era unul din puținii oameni bogați care se alăturau creștinilor. Spre deosebire de Tertullian, Clement respecta învățătura. El admira filozofia lui Platon și a fost primul care a încercat să sintetizeze creștinismul și pe Platon. El a acceptat descrierea lui Platon despre Dumnezeu ca fiind infinit și etern, transcendent și independent. El vedea universul ca perfecțiunea lui Dumnezeu și îl vedea pe Isus ca ultima revelație a lui Dumnezeu și un ghid al umanității și instructor.

 

Clement a devenit un lider intelectual al comunității creștine din Alexandria și liderul școlii pentru creștini. El sfătuia pe creștini să caute o altă interpretare decât cea literală a scripturii, sugerând ca unele versete să le interpreteze simbolic, ca mesaje pentru inimă. Pentru Clement, mesajul din Matei despre cămila ce trece prin urechile acului decât bogatul care intră în cer era un mesaj simbolic, și nu o interpreta ca pe o poruncă de a renunța la averi ci ca pe o inspirație de a alunga dorințele excesive din minte după avere sau îngrijorările cu privire la avere ce interferau cu spiritualitatea. Clement susținea că sărăcia nu merita în sine. A avea proprietăți, zicea el, făcea pe om liber de efortul și stresul de a obține și îl ajuta să practice caritatea. Nu trebuie să ne lepădăm de bogăția care beneficiază aproapelui nostru…și nouă, a scris el. Bogăția este dată de Dumnezeu pentru binele omului.

 

Clement vorbit împotriva credinței că sexul este un păcat și că Adam și Eva au păcătuit când s-au angajat în acesta. El a descris sexul ca fiind necesar în procreare și parte a creației lui Dumnezeu. Dar trebuia să fie reglementat în supunere față de ceea ce e bun și decent.

 

Vederile lui Clement au rămas acceptabile pentru episcopi, potrivindu-se cu creșterea bisericii, cu ordinea ierarhică a bisericii și cu credința ei despre caritate și acceptare a donațiilor. Clement va fi considerat unul din primii părinți ai bisericii și unul din primii lideri în formarea teologiei creștine.

 

Origen

Unul din învățătorii de la școala creștină condusă de Clement era un tânăr grec, numit Origen. În anul 203, Origen l-a succedat pe Clement ca lider al școlii din Alexandria. Apoi Origen s-a mutat în capitala Palestinei, Caesarea, unde a tradus și a scris până la moartea lui în 255.

 

Scrierile lui Origen au umplut 6000 de role, ceea ce ținea ocupată o echipă de 7 secretari sclavi, oferiți de un creștin bogat numit Ambrose. Origen a scris o lucrare uriașă despre sf. Ioan pentru a nega un gnostic numit Heracleon. Într-o dezbatere relaționată din cadrul bisericii el îi mustra pe acei creștini care vedeau umanitatea ca neajutorată împotriva lui satan. Origen susținea că cei atinși de cel rău aveau puterea să aleagă pocăința, chiar diavolul care alesese să devină un înger căzut, putea să se pocăiască. În lucrarea cea mai mare a lui Origen, Hexapla (care i-a luat 15 ani) a încercat să interpreteze traducerea greacă a VT, Septuaginta.

 

Origen s–a alăturat altor gânditori creștini în a descrie pe romanica nefiind responsabili de crucificarea lui Isus. Ci descria crucificarea ca lucrarea lui Dumnezeu pentru beneficiul creștinismului. Origen era unul dintre cei ce îl vedeau pe Dumnezeu în crearea imperiului roman. El a scris că nașterea lui Isus era potrivită cu unitatea adusă de Roma în lume, deoarece o lume divizată, o pluralitate de regate, ar fi fost un obstacol în răspândirea creștinismului.

 

Origen a scris opt cărți ca răspuns la criticile publicate ale creștinismului de un învățat numit Celsus. Crezând în credință și rațiune, el încerca să îmbunătățească eforturile anterioare de a combina filozofia greacă și înțelepciunea VT. El la urmat pe Clement în sprijinirea vederilor lui Platon despre Dumnezeu, și accepta credința lui Platon anume că stelele erau ființe raționale cu suflete date de Dumnezeu.

 

Origen era de acord cu Clement în acceptarea ideii că creștinii aleg ce versete să interpreteze literal și care alegoric. A încercat o explicație plauzibilă a poveștii creației din VT și a încercat să explice contradicția dintre Dumnezeu care a poruncit totul în avans și apoi răspunsul Lui la dorințele oamenilor din rugăciuni. Încercând să facă credința, încrederea în minuni și rațiunea compatibile, el a susținut că cu uneltele rațiunii care erau parte a filozofiei grecești, se poate ajunge la adevăruri găsite în scripturi, că rațiunea poate duce la adevăruri demonstrate de minuni și la împlinirea profețiilor. Cât despre motivul pentru care Dumnezeu nu a lăsat lucrurile ușor de înțeles, Origen a susținut că apostolii lăsaseră câteva subiecte neatinse și că Dumnezeu a creat obstacole ca oamenii să își folosească mintea în obținerea credinței.

În timpul vieții, Origen a fost des atacat de creștinii care credeau că el altera evanghelia cu filozofia păgână, dar a obținut o reputație între creștini ca un om înțelept și învățat și era cerut ca predicator. După ce a murit, creștinii au plagiat liber multe din scrierile lui.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate