Apollinarianismul a fost o reacţie împotriva
Arianismului.
Arius a negat că Fiul era în deplinul sens Dumnezeu.
Apollinarius a negat că El era în deplinul sens Om.
I.
Nestorianismul o reacţie împotriva Apollinarianismului
Nestorianismul, a treia mare erezie, a fost în cadrul ei
o reacţie împotriva Apollinarianismului. Ca şi
Arianismul, acesta a izvorât sin Şcoala din Antiohia.
Apărătorii săi (ca mulţi teologi moderni) au început cu
concepţia lui Hristos ca Om, şi căutat o cale de
conciliere a concepţiei aceleia cu crezul tradiţional în
Dumnezeirea Sa.
II.
Theodore de Mopsuestia
Părintele Nestorianismului a fost Theodore de Mopsuestia
(acest nume straniu este
Μόψου
ἑστία,
inima centrului de cult al zeului Mopsus, un nume local
pentru Apollo). Mopsuestia era în Cilicia undeva la este
de Tarsus. Teodore, episcopul ei, era un prieten al lui
Sf. John Chrysostom şi era faimos pentru comentariile
sale asupra Bibliei, care a câştigat pentru el în
Creştinismul vorbitor de siriană titlul de Expozitor.
Metoda sa era critică, raţională şi istorică, şi el
anticipa anumite rezultate ale studiului critic modern.
Dar învăţătura sa despre Întrupare era nesatisfăcătoare.
Fiind îngrijoraţi în a apăra umanitatea completă a
Domnului nostru, în opoziţie faţă de învăţătura lui
Apollinarius, el susţinea că natura umană era unită de
Cuvânt printr-un fel de legătură externă
(συνάφεια),
pe care el a comparat-o cu uniunea dintre bărbat şi
soţie.
Theodore de Mopsuestia nu a fost niciodată condamnat în
timpul vieţii sale. Controversa a început când, la scurt
timp după moartea sa, elevul său Nestorius, un
predicator popular din Antiohia, a devenit Episcop de
Constantinopole în 428.
III.
Nestorius numit Episcop de Constantinopole
Nestorius era un partizan aprins. În adresarea sa
inaugurală el a strigat, „Dă-mi, o Împărate, pământul
fără de eretici, şi eu îţi voi da împărăţia cerului.
Ajută-mă să-i distrug pe eretici, şi eu te voi ajuta
să-i distrugi pe Perşi”. Aşa de mare era zelul său de
persecutare încât a fost cunoscut ca Înflăcăratul.
Anastasius, un preot pe care Nestorius l-a adus din
Antiohia, şi în care el avea mare încredere, a folosit
aceste cuvinte în timp ce predica în catedrala de la
Constantinopole: „Nimeni să nu o numească pe Maria
purătoare-de-Dumnezeu
(Θεοτόκος),
căci ea era o fiinţă umană, şi este imposibil ca
Dumnezeu să se nască dintr-o fiinţă umană”.
IV.
Cuvântul Theotokos
Cuvântul Theotókos (care ar trebui să se pronunţe
întotdeauna cu accent pe silaba
-tók-,
unde este accentul din greacă, pentru că Theótokos are
un înţeles diferit
[datorez acest pentru prezentului Primat al Întregii
Irlande, Dr. Gregg]) înseamnă „Purtător-de-Dumnezeu”,
sau „Mama Aceluia care este Dumnezeu”, şi a fost folosit
de Origen, Chrysostom, Gregorieni, şi într-adevăr de
creştini în general din secolul al 3lea. Traducerea
„Mama lui Dumnezeu”, deşi ortodoxia este drept
înţeleasă, este uşor interpretată greşit. Theotókos este
un exemplu al „communicatio idiomatum”, sau atribuirea
cuiva a naturilor Domnului nostru a unui cuvânt care
este corespunzător aplicat altuia. Există un exemplu în
Fapte 20:28: Biserica lui Dumnezeu pe care a cumpărat-o
El cu sângele Său propriu.
Cuvintele lui Anastasius au provocat multă tulburare, şi
Nestorius i-a oferit acestuia suportul deplin. Istoricul
Socrate ne spune că în opinia sa Nestorius era foarte
ignorant de teologie, şi că cuvântul Theotókos era o
gogoriţă pentru el. Despre el se spune că ar fi zis: „Eu
nu pot numit un prunc de două luni Dumnezeu”. Dar nu
putem fi siguri că ceea ce de fapt a spus el nu era: „Nu
pot numi Dumnezeu pe un prunc de două luni” un lucru
total de diferit.
V.
Cyril îl atacă pe Nestorius
Cazul împotriva lui Nestorius a fost preluat de Cyril,
Patriarh de Alexandria, care a fost, într-adevăr, un
mare teolog, dar care nu era liber de motivele
personale. Eparhia din Alexandria a fost întotdeauna
geloasă faţă de Constantinopole, şi aceste două eparhii
erau în părţi diferite în fiecare controversă.
După ceva corespondenţă, care nu a dus la nici un acord,
atât Nestorius cât şi Cyril au chemat suportul lui
Celestine din Roma. Celestine a convocat un sinod din
episcopii săi, care au considerat ambele părţi, a decis
în favoarea lui Cyril. Celestine a scris apoi lui Cyril,
spunându-i că dacă Nestorius nu-şi retractează erorile
sale în zece zile, el are să-l excomunice şi l-a
împuternicit pe Cyril să acţioneze ca mandatar al său
pentru acest scop. El a mai trimis şi lui Nestorius un
ultimatum, ameninţând că dacă nu-şi retracta erorile
sale în cadrul a 10 zile, el avea să fie excomunicat de
Roma şi Alexandria, şi pe atât cât putea să influenţeze
Celestine aceasta, şi de către Antiohia. El a mai scris
şi clerului şi laicilor din Constantinopole,
promiţându-le că-i va susţine împotriva lui Nestorius
dacă avea să continue în erorile lui.
Cyril, după ce a primit scrisoarea lui Celestine, a
numit laolaltă un sinod al episcopilor săi şi, după ce a
obţinut acordul lor, i-a trimis lui Nestorius o
scrisoare prin care îi cerea să condamne doisprezece
propoziţii cunoscute ca cele Doisprezece Anatematisme.
În acest document teoriile lui Nestorius erau condamnate
în cea mai aspră manieră. Cele Doisprezece Anatematisme
pot fi explicate satisfăcător, aşa cum au fost ele după
aceia de către Cyril, dar luate în sine ele sunt
afirmaţii periculoase unilaterale. Nici o încercare nu a
fost făcută pentru a-l concilia pe Nestorius sau să-l
ducă la raţiune. Obiectul lui Cyril se pare că a fost
acela de a-l umili şi a-l zdrobi.
John, Patriarh de Antiohia, care era un prieten personal
al lui Nestorius, după ce a primit scrisorile lui
Celestine şi Cyril, a scris lui Nestorius sfătuindu-l să
urmeze exemplul stăpânului său Theodore şi să accepte
cuvântul Theotókos în sensul său ortodox. Nestorius,
după citirea acestei scrisori şi cea a lui Cyril, a
aşteptat trei săptămâni, şi apoi a anunţat că va accepta
cuvântul Theotókos, dacă oponenţii săi l-ar balansa cu
cuvântul complementar Anthropotókos, Purtător de Om. El
a trimis predica care includea această afirmaţie lui
John, care a fost satisfăcut cu aceasta dar nu a fost
satisfăcut cu Anatematismele lui Cyril.
Aici controversa putea să se fi încheiat. Dar înaintea
primirii scrisorii lui Cyril, Nestorius a cerut
Împăratului Teodosius II să numească un Conciliu
General. Şi Nestorius a răspuns fără înţelepciune la
Anatematismele lui Cyril cu un set rival, penibil de
trasat, care nu era pentru pace.
VI.
Conciliul de la Efes
Biserica Sf.
Sozomenos,
Imaginea:
“Atlas of the Christian Church” ed. H Chadwick & G R
Evans, Guild Publishing,
Conciliul a fost deschis la Efes în 22 mai 431.
Celestine de Roma nu a fost prezent, dar reprezentanţii
săi, sau „împuterniciţii”, au fost instruiţi să urmeze
în toate lucrurile direcţiile lui Cyril, care a fost
însoţit de 50 episcopi egipteni şi care au prezidat
Conciliul. John din Antiohia şi episcopii săi eu
întârziat, şi Cyril a refuzat să-i mai aştepte.
Nestorius nu avea să apară până ce episcopii erau
adunaţi. În absenţa sa, corespondenţa dintre el şi Cyril
şi extrase din predicile sale au fost citite. Conciliul
a fost de acord în unanimitate să-l condamne pe
Nestorius şi să proclame faptul că titlul de Theotókos
trebuie să fie dat Binecuvântatei Fecioare Maria. Noi
observăm, mai întâi, că ultimatumul trimis de Celestine
nu a fost privit ca suficient în sine (aşa cum ar fi
fost acesta în autoritatea papală de mai târziu), căci
cele 10 zile numite trecuseră de mult.; în al doilea
rând, că lui Nestorius nu i s-a dat nici o şansă reală
de a se apăra pe sine, în timp ce Cyril, împotriva
căruia Nestorius a emis conta-anateme, a fost judecat în
cauza sa proprie.
Când s-a terminat treaba, John de Antiohia a sosit. El
şi suporterii săi au purces să ţină un Conciliu rival,
în care ei au condamnat procedeele anterioare şi l-a
declarat pe Cyril, Memnon de Efes şi suporterii lor
destituiţi. La aceasta Conciliul s-a întâlnit din nou, a
confirmat condamnarea lui Nestorius, a condamnat
Pelagianii, care au fost asociaţi cu Nestorius, şi au
ordinat ca nici un crez diferit de Crezul Nicean să nu
fie impus asupra convertiţilor, şi că nimeni care
compune sau propune un astfel de crez, să nu fie
destituit dacă e un cleric, şi să fie anatemizat dacă
este un laic.
Nestorius a fost destituit şi trimis în exil. Un nou
episcop, Maximian, a fot consacrat în locul lui. Dar
John de Antiohia di majoritatea episcopilor lui au
refuzat să accepte deciziile Conciliului, şi a urmat o
schismă, însoţită de multă amărăciune. Totuşi, Cyril a
fost convins să-i trimită lui John o explicaţie a celor
Doisprezece Anatematisme ale sale, cu rezultatul ca
John, şi în final al întregului patriarhat al Antiohiei,
să fie reconciliaţi cu Cyril şi Conciliul. Dar aceasta a
produs numai presiune din partea Guvernării. Împăratul a
fost determinat să aplice decretele Conciliului.
VII.
Istoria de mai târziu a lui Nestorius
Nestorius a fost alungat la o mănăstire în Marea Oază
din Deşertul Sahara unde a şi rămas, din câte se
cunoaşte, pentru restul vieţii sale. În vremurile
recente o carte scrisă de el în exil, numită
Bazarul
Heracleidelor, care era înainte chiar necunoscut, a
fost descoperită. Pe evidenţa acestei cărţi, unii
scolastici susţin că Nestorius nu era chiar vinovat de
erezia atribuită lui, şi că el a acceptat decretele de
la Calcedon ca o confirmare a poziţiei lui. Aceasta este
o întrebare pur istorică asupra căreia scolasticii vor
argumenta până la sfârşitul vremii. Se pare că Nestorius
nu avea învăţarea sau judecata de a decide o astfel de
întrebare, că el nu era în nici un caz un rebel
premeditat ca Arius, şi că oponenţii săi, fiind mişcaţi
de ostilitatea sa personală, nu i-au oferit o judecată
corectă. Dar dacă Nestorius era un Nestorian sau nu, nu
este nici o îndoială că Conciliul de la Efes era corect
în condamnarea Nestorianismului.
VIII.
De ce era necesară definirea
Domnul nostru Isus Hristos era Dumnezeu de la prima
mişcare a existenţei Sale ca Om. Cuvântul Etern a fost
acela despre care El a spus „Eu sunt”. Acesta era
Dumnezeul întrupat care s-a născut din Fecioară, şi ea
este prin urmare de drept numită Theotókos. Dacă Cel
care a fost născut din ea nu ar fi fost Cuvântul lui
Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Trinităţi, nu ar fi
fost adevărat că Cuvântul a devenit trup.
O minune a minunilor, pe care nimeni nu o poate
desfăşura! Cel Bătrân de Zile are doar o oră sau două în
vârstă. Făcătorul tuturor lucrurilor este pus pe pământ;
Omul este adorat de îngeri, şi Dumnezeu vine la naştere.
H. R. Bramley: English Hymnal, No. 29.
În plus, dacă Isus Hristos nu ar fi fost Dumnezeu, şi nu
doar un om unit cu Dumnezeu, El nu putea să ne
răscumpere. Răscumpărarea noastră era lucrarea lui
Dumnezeu care, prin luarea naturii umane, a adus un
element nou în rasa noastră umană căzută. Dacă El ar fi
fost un simplu om unit cu Dumnezeu, nu ar mai fi fost
nici un element nou.
IX.
Nestorianismul şi Pelagianismul
Aici Nestorianismul este legat cu Pelagianismul.
Pelagius, care a trăit în acelaşi timp ca şi Nestorius,
a învăţat, aşa cum vom vedea, că omul este născut liber
de defect sau întinare, că el este în consecinţă capabil
să reziste la păcat fără de ajutorul harului Divin, şi
că el nu are neapărat nevoie de răscumpărare.
S-a spus bine că Hristosul Nestorian este un salvator
potrivit pentru omul Pelagian; aşa că urmaşii lui
Pelagius, condamnaţi în Apus, au fost bineveniţi la
Constantinopole de către Nestorius, dar au fost
condamnaţi de Conciliul de la Efes (vezi pp. 154-7).
X.
Nestorianismul modern
Nestorianismul nu este în nici un caz mort. Acesta face
un apel puternic la cei care îl privesc pe Isus Hristos
ca un Lider de urmat mai degrabă decât ca Dumnezeu care
să fie adorat, şi care cred că serviciul activ al
omenirii este suficient fără de adorarea lui Dumnezeu
sau pocăinţa de păcate [vezi p. 92]. Nestorianismul este
o formă raţionalistă de Creştinism din care elementul
creştin a fost exclus; şi tradiţia calvinistă de
opoziţie faţă de locul de onoare oferit de majoritatea
creştinilor la Mama Domnului încurajează displacerea
termenului necesar de Theotókos.
XI.
Aşa-zisa Biserică Nestoriană
Dar Biserica numită în mod comun Nestoriană nu este
îndeaproape legată de controversa Nestoriană. Dincolo de
patriarhul Antiohiei, care aşa cum s-a observat, a fost
adus în acord cu decretele de la Efes, în parte prin
explicaţiile date de Cyril şi în parte de presiunea
exercitată de Guvernul Roman la Constantinopole, a
existat un patriarhat independent în împărăţia Persiei,
cu centrul său la Seleucia-Ctesiphon pe Tigru. Biserica
Răsăritului, aşa cum a fost şi încă mai este numită în
mod oficial, a fost în afara Imperiului Roman şi nu a
avut nici o relaţie apropiată cu Biserica în interiorul
Imperiului, deşi era în deplină comuniune cu aceasta.
Limbajul Bisericii Răsăritului era siriaca, şi
învăţătura Şcolii din Antiohia, în special a lui
Theodore de Mopsuestia, era dominantă în ea.
Se obişnuia să se înveţe că Biserica Răsăritului a
respins Conciliul de la Efes, şi din acel moment a
încetat să fie în comuniune cu restul Bisericii. Aceasta
s-a arătat deja că este o înţelegere complet greşită.
Biserica Răsăritului era în afara controverselor
greceşti. Aceasta nu a primit decretele de la Nicea
(325) până în 410, şi Conciliul de la Efes nu a fost
niciodată adus deloc la cunoaşterea oficială. Dar Mgr.
Chabot, în ediţia sa de
Synodicon Orientale,
arată că Biserica Răsăritului a acceptat atât Conciliul
de la Calcedon cât şi Toma lui Leo (din care se poate
argumenta că Biserica Răsăritului acceptă în mod
indirect decretele de la Efes care au fost confirmate la
Calcedon); şi Dr. Wigram a arătat că nu a existat nici o
schismă formală între bisericile ortodoxe greceşti şi
Biserica Răsăritului până la o dată mult mai târzie (W.
A. Wigram, History of the
Biserica Răsăritului, care în secolul al 13lea a inclus 25 de provincii, şi s-a extins în China şi India, este acum reprezentată de rămăşiţa împrăştiată cunoscută în moc comun ca Biserica Asiriană, sub patriarhul său, Mar Shimun XXIII. Învăţătura acestei biserici a fost declarată a fi chiar ortodoxă printr-o comisie numită de Conferinţa Lambeth din 1908.
Săptămâna 12 - Efes (431) şi nestorianismul
- Theodor din Mopseustia, Ioan Chrysostom, Chiril din
Alexandria, Nestorius -
Lectură / Texte îndrumătoare
: Lecturi: Studer. Trinity & Incarnation. Cap. 16;
Kelly. Early Xian Doctrines. Cap 12.1-3; 11.6.
Chestiune de studiu:
Recapitularea chestiunilor din săptămânile precedente.
De acum, trebuie să vă însuşiţi metodologia folosită la
analizarea textelor pentru teologia lor despre Hristos.
Ioan Chrysostom
Omilia 11 – Despre Evanghelia după Ioan
"Şi Cuvântul s-a făcut Trup," [a spus
Ioan], "şi a sălăşluit printre noi."
1. Declarând că acei ce L-au primit erau
"născuţi întru Dumnezeu," şi au devenit
"copii ai lui
Dumnezeu," el adaugă cauza şi raţiunea acestei onori
nemaipomenite. Prin faptul că "Cuvântul a fost făcut
Trup," vedem că Stăpânul s-a întruchipat sub formă de
servitor. Pentru că a devenit Fiul omului, care era
chiar Fiul lui Dumnezeu, cu scopul de a-i putea face pe
copiii oamenilor să devină copiii lui Dumnezeu. Pentru
că cel sus-pus când se însoţeşte cu cel umil nu îşi
pătează deloc onoarea, în timp ce îl ridică pe celălalt
din starea sa umilă; şi chiar aşa a fost şi în cazul
Domnului. Nu şi-a diminuat cu nimic propria Sa natură
prin această
coborâre [kenosis], ci ne-a ridicat pe noi, care mereu
am stat în dizgraţie şi întuneric, spre slava
nemaipomenită. Cum ar fi, un rege, conversând cu interes
şi bunătate cu un om sărman, nu se face de ruşine deloc,
dar îl face pe celălalt remarcat de toţi şi ilustru. De
altfel, în cazul demnităţii relative a oamenilor,
interferenţa cu o persoană mai umilă nu-i dăunează cu
nimic celui mai onorabil, mult mai puţin putând dăuna în
cazul simplei şi binecuvântatei Esenţe care nu are nimic
întâmplător, nu este subiect al ridicării sau decăderii,
ci are toate calităţile bune statornice, stabilite
pentru totdeauna. Astfel că atunci când auziţi că
"Cuvântul s-a făcut Trup," nu fiţi tulburaţi sau
nelămuriţi, pentru că Esenţa nu s-a preschimbat în
carne, (este o impietate să ne imaginăm aşa ceva) ci
continuă să fie ce era, doar că a luat forma unui
servitor.
2. Din ce motive foloseşte el
exprimarea, "s-a făcut făcut"? Pentru a închide gura
ereticilor. Pentru că pe atunci erau unii că toate
circumstanţele of the Întrupării [economiei] erau o
aparenţă, un fel de rol, o alegorie, iar pentru a
înlătura această blasfemie, el a pus "s-a făcut"; dorind
să arate astfel nu o schimbare de substanţă, (departe de
el acest gând,) ci asumarea trupului. Pentru că atunci
când (Pavel) spune: "Hristos ne-a izbăvit de blestemul
legii, fiind făcut un blestem pentru noi," nu vrea să
spună că esenţa Lui s-a strămutat din slava Sa
caracteristică luând forma unui lucru blamabil, (asta
nici măcar diavolii nu şi-ar imagina-o, nici măcar cei
mai săraci cu duhul, nici cei care şi-au ieşit din
minţi, atâta impietate şi nebunie conţine,) aşa că (Sf.
Pavel) nu spune asta, ci faptul că, luând asupra Lui
blestemul pronunţat împotriva noastră, ne lasă în afara
acestui blestem; aşa şi el [Sf. Ioan] spune că El "s-a
făcut Trup," nu schimbându-şi esenţa în carne, ci
întruchipându-se sub înveliş de carne, esenţa Sa
rămânând neatinsă.
3. Dacă ei spun că fiind Dumnezeu, El
este omnipotent, putând astfel să se coboare la
substanţa trupească, le vom răspunde că El este
omnipotent atâta timp cât continuă să fie Dumnezeu. Dar
dacă ar îngădui schimbarea, o schimbare spre inferior,
cum ar mai putea fi Dumnezeu? Pentru că schimbarea este
departe de acea natură simplă. Drept care proorocul a
zis, "
Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi
ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor
schimba. Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor
sfârşi..." [Ps 102.27 LXX.]
Pentru că Esenţa este superioară tuturor schimbărilor.
Nu există nimic mai bun decât El, către care am putea
avansa şi atinge. Cum s[ spun mai bine? Nu, nu egal cu,
nici m[car aproape ca El. Rămâne, deci, că dacă El se
schimbă, trebuie să admită o schimbare spre mai jos; iar
aşa ceva nu ar fi Dumnezeu. Dar să lăsăm blasfemia să se
întoarcă în minţile celor care au lansat-o. Altminteri,
pentru a arăta că el foloseşte exprimarea " s-a făcut"
doar ca voi să nu presupuneţi o simplă aparenţă, vedeţi
în cele ce urmează cum edifică argumentul, alungând
orice ipoteză greşită. Pentru că ce adaugă el? "Şi a
sălăşluit printre noi." Spunând nimic altceva decât "Nu
vă imaginaţi nici un sens figurat de la 's-a făcut'; nu
vorbesc despre nici o schimbare a acelei Naturi
statornice, ci despre sălăşluirea şi aspectul luat de
ea. Dar acel ce locuieşte nu poate fi la fel cu sălaşul
în care stă, ci diferit; un lucru locuieşte într-un alt
lucru diferit,
altminteri nu ar mai locui; deoarece nimic nu poate
locui în sine însuşi. Vrea să zic, diferit ca esenţă;
deoarece printr-o uniune, printr-o convieţuire Dumnezeu
Cuvântul şi Trupul sunt Unul, nu prin confundarea şi
amestecarea substanţelor, ci printr-o uniune inefabilă
certă ... .
4. Atunci, ce a fost tabernaclul în care
El a locuit? Auziţi ce spune Proorocul; "Voi ridica din căderea lui cortul lui David"
(Amos 9.11.). Era într-adevăr căzut, firea noastră a
avut o decădere incurabilă, având nevoie doar de acea
Mână atotputernică. Nu era vreo posibilitate de a-l
ridica înapoi, pentru că nu acel ce l-a ridicat întâia
oară l-a înălţat cu Mâna Sa şi l-a marcat prin Imaginea
Sa, prin împrospătarea apei şi a Duhului. Şi luaţi
aminte, vă rog, de teribila şi inefabila natură a
tainei. El a sălăşluit în acest tabernaclu pentru
totdeauna, deoarece s-a înveşmântat cu carne ca a
noastră, nu pentru a o părăsi iar, ci pentru a o avea
mereu cu El. Să nu fi fost astfel situaţia, să nu fi
rânduit El lucrurile conform tronului Său regesc, să nu
i se fi închinat lui toate oştile cereşti, îngeri,
arhangheli, tronuri, principi, domnii şi puteri? Ce
cuvinte, ce gânduri pot reproduce o aşa mare onoare,
acordată seminţiei noastre, atât de minunată şi
teribilă? Ce înger sau arhanghel? Nici unul, nicăieri,
nici în ceruri, nici pe pământ. Pentru că atât de măreţe
sunt lucrările lui Dumnezeu, atât de uimitoare şi
minunate binefacerile Sale, încât o descriere precisă a
lor depăşeşte nu doar limbajul oamenilor, dar chiar şi
putinţa îngerilor.
5. Iată de ce ne vom întrerupe puţin
şirul ideilor, păstrând liniştea; doar luându-vă această
sarcină, de a-L răsplăti pe marele nostru Binefăcător
restituindu-i ceva ce tot la noi se va întoarce, spre
binele tuturor. Această restituire înseamnă să ne uităm
cu mare luare aminte la starea sufletelor noastre.
Pentru că şi asta este lucrarea bunătăţii Sale
iubitoare, El, care nu are trebuinţă de spusele noastre
pentru că este răsplătit atunci când noi ne îngrijim
sufletul. Prin urmare, este un act de nesăbuinţă
extremă, meritând mii de pedepse, dacă noi, când o
asemenea cinste ni s-a acordat, nu vom contribui aşa cum
putem, şi aşijderea, când binefacerile vor coborî asupra
noastră prin contribuţia făcută de noi, mii de
binecuvântări ne vor fi oferite. Pentru toate acestea,
haideţi să-i înapoiem slava milostivului nostru
Dumnezeu, nu numai prin vorbe, ci prin fapte mai ales,
prin care putem avea apoi lucruri bune, pe care cu toţii
le putem obţine prin slava şi bunătatea iubitoare a
Domnului nostru Isus Hristos, prin care şi cu care, prin
Tatăl şi Sfântul Duh, fie slava în vecii vecilor. Amin.
Nestorius
Predica lui Nestorius împotriva Theotokos (mamă a
lui Dumnezeu)
a. Rasa omenească a fost dăruită cu zeci
de mii de haruri când a fost blagoslovită cu un dar de
cea mai mare însemnătate şi lesne de observat —
întruparea Domnului. Omenirea este imaginea naturii
divine; dar diavolul a terfelit această imagine şi a
împins-o spre denaturare, dar Dumnezeu s-a îngândurat
văzând aceasta, precum un rege meditând la propria-i
statuie, şi i-a reînnoit înfăţişarea. Fără sămânţă
bărbătească, el a zămislit prin Fecioară o fire ca a lui
Adam (care şi el a fost creat fără sămânţă bărbătească)
şi, prin intermediul unei fiinţe umane, a adus învierea
rasei omeneşti. "
Căci," spune Pavel, "
dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi
învierea morţilor " [1 Cor
15.21].
b. Să-i lăsăm pe acei oameni să ia
aminte la aceste cuvinte
[ale lui Pavel], mă refer la cei ce, aşa cum am
observat, sunt mai mereu printre noi cu întrebări de
genul: "Este Maria Theotokos," (adică purtătoarea sau
mama lui Dumnezeu), "sau din contră, este anthropotokos"
(adică purtătoarea sau mama unei fiinţe umane)?
c. Are Dumnezeu mamă? ... Să fie oare
Pavel mincinos când spune despre dumnezeirea lui
Hristos, "fără de tată, fără de mamă, fără genealogie"
[Evrei 7.3]? Maria, dragii mei, nu a dat naştere
Dumnezeului Suprem ... . O creatură nu-l poate produce
pe Cel ce nu este de creat. Tatăl nu doar că l-a
zămislit pe Dumnezeul Logos (Cuvânt) prin Fecioară
(pentru că "la început a fost Cuvântul" cum spune Ioan).
O creaţie nu-l poate produce pe Creator, însă ea a dat
naştere fiinţei
umane, instrument al Dumnezeului Suprem. Sfântul Duh nu
l-a creat pe Dumnezeul
Logos (deoarece ceea ce "s-a născut din ea este Duhul
Sfânt" [Mt 1.20]). În schimb, Duhul apărut din Fecioară
a făcut un templu pentru Dumnezeul
Logos, un templu
în care Acesta a locuit.
d. Mai mult, Dumnezeul întrupat nu a
murit; El l-a însufleţit pe cel în care a fost întrupat.
... Dumnezeu a văzut firea ruinată, iar puterea
Dumnezeului Suprem a
luat-o sub oblăduirea Sa. Dumnezeu a sălăşluit un timp
în ea, rămânând însă ceea ce era El din totdeauna, şi a
ridicat această fire din ruine. ... Pavel reaminteşte
tot ce s-a întâmplat cândva, că fiinţa [divină] a
devenit întrupată şi că statornicia dumnezeirii
întrupate este mereu menţinută după uniune.
Răspunsul lui Nestorius la a doua
scrisoare a lui Chiril
a. Pentru a gândi drept, examinaţi ceea
ce s-a spus mai îndeaproape [la Niceea], şi veţi afla că
grupul hărăzit al duhovnicilor nu a spus că Dumnezeul
Suprem este
trecător ori că Dumnezeul Suprem, care este la fel de
etern precum Tatăl, abia s-ar fi născut, sau că cel care
a ridicat templul ce fusese năruit s-a zămislit singur
...
b. "Mai credem," [Niceea] a spus, "în
Domnul nostru Isus Hristos, cel dintâi Fiul al Lui."
Observaţi cum mai întâi toţi stabilesc, ca temelii,
titlurile comune pentru dumnezeire şi omenesc—"Domnul"
şi "Isus" şi "Hristos" şi "cel dintâi" şi "Fiu" —iar
apoi construiesc pe ele învăţătura despre devenirea Lui
ca om şi patima şi învierea Lui; ori altfel, odată ce
titlurile care semnifică şi sunt comune ambelor naturi
sunt puse ca fundament, lucrurile care decurg pentru
calitatea de Fiu şi pentru cea de Domn nu sunt
împărţite, iar lucrurile definitorii din cadrul
calităţii unitare de Fiu nu sunt periclitate de
presupuneri sau confuzie.
c. Pavel a fost chiar el un destoinic al
acestei chestiuni. El se referă la actul divinului de a
deveni om, iar odată ce pomeneşte despre patimă, el
poziţionează mai întâi titlul de Hristos, titlu care
este, după cum am spus, comun celor două naturi, iar
apoi introduce cuvintele corespunzătoare fiecăreia din
cele două naturi. Ce anume spune el? "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în
Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu,
totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi
şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.
La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a
făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." [Fil 2.5-8]. Şi deoarece aminteşte despre moarte, şi cineva
ar putea presupune că acel Logos este efemer, introduce
cuvântul "Hristos" pentru că este termenul care
semnifică efemerul şi nepieritorul într-o persoană
unitară, rezultând că Hristos poate fi numit, fără nici
un risc, deopotrivă efemer şi nepieritor —nepieritor ca
Dumnezeu şi trecător prin natura trupului.
d. ... Pretutindeni în Scriptură, de
câte ori se menţionează dispensa izbăvitoare din partea
Domnului, ce ni se arată este naşterea şi suferinţa nu a
divinului, ci a omenescului
lui Hristos, astfel că pentru a vorbi într-o manieră mai
concisă, Sfânta Fecioară este numită Mamă a lui Hristos
[Christotokos], şi nu Mamă a lui Dumnezeu [Theotokos].
... [Asta se poate vedea în Scriptură] Mii de alte
afirmaţii avertizând
rasa omenească să nu se gândească că dumnezeirea Fiului
este un lucru nou, sau susceptibil de patimi trupeşti,
ci, în schimb, carnea care unită naturii lui Dumnezeu.
e. De aceea Hristos se denumeşte pe Sine
deopotrivă Domn şi fiu al lui David. El spune: "Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?" "Al lui David", I-au
răspuns ei. Şi Isus le-a zis: "Cum atunci David, fiind
insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: "Domnul a
zis Domnului Meu: "Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe
vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale?"'"
[Mat 22.42-44]. Pentru că El este în întregime fiu al
lui David, potrivit trupului, dar Domn potrivit
dumnezeirii. Prin urmare trupul este templul dumnezeirii
Fiului, un templu unit cu dumnezeirea printr-o conjugare
completă şi divină, astfel că natura dumnezeirii se
asociază cu lucrurile ce ţin de trupesc, trupul fiind
astfel înnobilat şi demn de minunile relatate
în Evanghelii.
Chiril din Alexandria
Epistola lui Chiril către Nestorius (cu 12 anateme)
1. Când Mântuitorul nostru a spus
limpede: "Cel ce îşi iubeşte mama sau tatăl
mai mult decât pe
Mine, nu mă merită: şi nici acela care îşi iubeşte fiul
sau fiica mai
mult decât pe Mine, nu mă merită," ceea ce avea să
devină pentru noi: pentru ce cucernicia noastră este
cerută, nu pentru a-L iubi pe Hristos Mântuitorul mai
mult decât orice? Cine ne va putea ajuta în Ziua
Judecăţii, sau ce fel de scuză vom găsi pentru că am
tăcut atâta vreme, cu privire la blasfemiile tale
împotriva Lui? Dacă îţi faci rău singur, prin
propovăduirea şi susţinerea unor astfel de lucruri,
poate că ar fi mai puţin important; însă ai indignat
întreaga Biserică, şi ai răspândit în rândul mulţimii
seminţele unei noi şi stranii erezii. Şi nu numai la cei
de acolo [adică Constantinopol]; ci şi la cei de
pretutindeni [unde scrisorile ţi-au fost trimise]. Cum
am putea de acum încolo, în aceste împrejurări, să ne
mai apărăm pentru tăcerea noastră, sau cum am putea să
nu ne amintim că Hristos a zis: "Să nu credeţi că am
venit pentru a aşterne pacea pe pământ: nu am venit
pentru a arăta pacea, ci o sabie. Pentru că eu vin
pentru a-l întoarce pe om împotriva părintelui său, iar
pe fiică împotriva mamei." Pentru că dacă s-a vătămat
credinţa, atunci să se piardă şi cinstea cuvenită
părinţilor, aşa firavă cum e, fie chiar şi legea iubirii
frăţeşti între copii şi fraţi să se piardă, fie ca
moartea să fie mai bună pentru cucernici decât pentru
cei vii; "atunci ei vor câştiga negreşit învierea," aşa
cum este scris.
2. Ia aminte, aşadar, cum noi, împreună
cu sfântul sinod întrunit în măreaţa
Romă, condus de
cel mai sfânt şi mai cuvios frate şi duhovnic, Episcopul
Celestin, îţi mărturisim prin această epistolă,
sfătuindu-te să te abţii de la aceste dogme anapoda şi
deşucheate, pe care le susţii şi le înveţi, şi să
primeşti dreapta credinţă, înmânată bisericilor încă de
la început prin sfinţii apostoli şi evanghelişti, care
"au fost martori pe viu, şi vestitori ai Cuvântului." Şi
dacă sfinţia ta nu se va gândi la asta conform
rânduielilor din scrierile fraţilor noştri de
binecuvântată amintire şi a prea cucernicului preot,
Celestin, Episcop al Bisericii Romei, fi sigur că nu vei
mai fi luat în seamă de noi, nici nu vei mai găsi loc în
rândul preoţilor şi episcopilor lui Dumnezeu. Pentru că
nu ne este cu putinţă să trecem cu vederea bisericile
astfel tulburate, oamenii scandalizaţi, dreapta credinţă
dată la o parte, iar turma împrăştiată de tine, care
trebuie să îi izbăveşti, dacă suntem cu adevărat adepţii
dreptei credinţe, şi păstrători ai devotamentului
sfinţilor părinţi. Şi suntem în comuniune cu toţi acei
laici şi clerici întăriţi de sfinţia ta în numele
credinţei; pentru că nu este drept ca aceia ce au reuşit
a găsi credinţa dreaptă să sufere de pe urma alegerii
tale; pentru că ei fac bine, spre deosebire de tine.
Acest lucru l-ai menţionat în epistola pe care i-ai
scris-o sfinţiei sale, preotului Celestin din măreaţa
Romă.
3. Dar nu ar fi de ajuns pentru
cucernicia ta să ne mărturiseşti numai simbolic credinţa
lăsată cândva de Sfântul Duh la marele şi sfântul sinod
ţinut la Niceea: pentru că nu le-ai susţinut şi
interpretat corect, ci mai degrabă parşiv; chiar dacă
mărturiseşti cu glasul forma cuvintelor. Dar în schimb,
în scris şi prin jurământ, trebuie să mărturiseşti şi că
anatemizezi acele dogme nesfinte şi murdare ale tale, şi
că vei grăi şi crede ceea ce noi toţi, episcopi, dascăli
şi conducători ai oamenilor din Vest şi din Est,
susţinem. Sfântul sinod al Romei şi noi toţi încuviinţăm
epistola scrisă către sfinţia ta de Biserica
Alexandriei, ca fiind dreaptă şi fără de pată. Am
adăugat la ea propriile noastre scrisori şi ceea ce va
fi necesar să predici şi să susţii, precum şi ce va
trebui să eviţi. Aceasta este credinţa Bisericii
Catolice şi Apostolice pe care toţi episcopii
ortodoxiei, deopotrivă de la răsărit şi apus, o
încuviinţează:
4. "Noi credem într-un Dumnezeu, Tatăl
Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi
nevăzute, şi în Domnul Isus Hristos, întâiul născut Fiu
al lui Dumnezeu, prunc al Tatălui Său, din aceeaşi
esenţă ca şi Tatăl; Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din
Lumină, Domn peste Domni, născut, nu făcut, fiinţă din
aceeaşi substanţă cu Tatăl, din care toate lucrurile au
fost create, cele din ceruri şi cel de pe pământ. Cine,
pentru noi, oamenii, şi pentru izbăvirea noastră, a
coborât aici şi s-a întrupat, fiind făcut om? El a
suferit, iar apoi s-a ridicat iar într-a treia zi. S-a
înălţat către ceruri, de unde se va întoarce să-i judece
deopotrivă pe cei vii şi pe cei morţi. Aceia care zic că
a fost un timp când El nu exista, şi, înainte de a fi
întâiul Fiu că nu exista deloc, că a fost creat şi că
înainte nu existase, or sau că ar fi făcut din altă
substanţă sau esenţă; şi că Fiul lui Dumnezeu a fost
capabil de schimbare
sau denaturare; aceste lucruri Biserica Catolică şi
Apostolică le anatemizează."
5. Urmând în toate mărturisirile
sfinţilor părinţi (Sfântul Duh vorbind prin ei), şi
urmând ţelul părerilor lor, şi continuând cum se cade,
într-un fel regesc, noi mărturisim că numai Cuvântul
născut al lui Dumnezeu, născut şi având aceeaşi
substanţă ca şi Tatăl, Adevărat Dumnezeu din Dumnezeul
Adevărat, Lumină din Lumină, prin El fiind făcute toate
lucrurile, cele din cer şi cele de pe pământ,
coborându-se întru izbăvirea noastră, făcându-se pe El
fără de faimă, a fost întrupat şi s-a făcut om; adică,
luând carne de la Sfânta Fecioară, din pântecul
acesteia, El s-a supus naşterii pentru noi, devenind om
dintr-o femeie, fără a renunţa la ceea ce este; dar
chiar dacă a luat formă de carne şi sânge, a rămas ceea
ce era, Dumnezeu în esenţă şi adevăr. Nici noi nu spunem
că trupul Lui s-a preschimbat în natura divinităţii,
nici că natura nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu a
fost dată la o parte pentru natura trupească; pentru că
El este neschimbat şi de neschimbat, fiind acelaşi
mereu, potrivit Scripturilor. Pentru că deşi văzut ca şi
prunc în scutece, deşi a stat în pântecul Sfintei
Fecioare, el a rânduit toată creaţia ca Dumnezeu, şi a
fost părtaş la domnie cu Cel ce l-a zămislit, pentru că
Dumnezeu este fără cantitate şi dimensiune, şi nu poate
fi mărginit.
6. Mărturisind că Cuvântul s-a făcut în
trup şi potrivit esenţei Sale, Îl adorăm pe Fiu şi
Domnul nostru, Isus Hristos: nu-L împărţim pe Dumnezeu
de om , nici nu-i separăm în părţi, chiar dacă cele două
naturi s-au întâlnit în El doar prin consfinţirea
demnităţii şi autorităţii (pentru că asta este doar o
idee şi nimic altceva), nici nu dăm separat numele de
Hristos Cuvântului lui Dumnezeu şi acelaşi nume,
separat, unui alt om născut din femeie; ci noi cunoaştem
un singur Hristos, Cuvântul de la Dumnezeu Tatăl cu al
Său trup. Deoarece ca om a fost miruit ca şi noi, chiar
dacă El însuşi e cel ce dă Duh acelora ce sunt vrednici,
potrivit celor spuse de binecuvântatul Ioan
Evanghelistul.
7. Dar noi nu spunem că Cuvântul lui
Dumnezeu a locuit în el ca şi om oarecare născut din
Fecioara Neprihănită, ca nu cumva Hristos să fie privit
ca om purtător de Dumnezeu; deoarece chiar dacă Cuvântul
a trăit printre noi, se spune şi că în Hristos
"sălăşluia trupeşte toată deplinătatea lui Dumnezeu";
dar noi înţelegem că şi-a luat trup, nu numai aşa cum a
sălăşluit şi în sfinţi, dar putem preciza că sălăşluirea
în el era potrivit egalităţii. Însă fiind făcut ca un
întreg şi nu convertit în carne, El şi-a făcut
întruparea în aşa fel încât putem spune că şi sufletul
omului o face în trupul lui.
8. Aşadar unul singur este Hristos,
deopotrivă Fiu şi Domn, nu ca şi cum un om ar fi obţinut
o alăturare cu Dumnezeu ce constă în unitatea doar a
demnităţii sau doar a autorităţii. Pentru că nu
egalitatea onorurilor este cea care uneşte cele două
naturi; pentru că astfel şi Petru şi Ioan, care erau
egali ca onoruri unul cu celălalt, fiind amândoi
apostoli şi sfinţi discipoli [până aici, ca şi cum ar fi
fost unul], totuşi doi nu înseamnă unul. Nici noi nu
înţelegem prin modul de alăturare că ar fi o amestecare,
pentru că nu ar fi suficient pentru o unitate a naturii.
Nici măcar potrivit participării relative, căci aşa cum
şi noi suntem alăturaţi Domnului, după cum este scris
"suntem acelaşi Duh cu El." Mai degrabă am critica
termenul de "îmbinare" [ori "alăturare"] ca nefiind
suficient de elocvent asupra unităţii. Însă noi pe
Cuvântul lui Dumnezeu nu-L numim Tată, Dumnezeu, nici
Domn al lui Hristos, cel puţin dacă nu-l despărţim în
două pe Hristos, Fiul şi Domnul, căzând astfel în
blasfemie, numindu-L Dumnezeu şi Domn al Lui Însuşi.
Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum am mai spus, a
fost făcut hipostatic unul în trup, fiind totuşi
Dumnezeul tuturor şi domnind peste toate; dar nu este
propriul Său sclav, nici propriul Domn. Pentru că este
prosteşte, sau mai degrabă impietate, să gândeşti sau să
spui astfel. Pentru că El a spus că Dumnezeu era Tatăl
Său, chiar dacă el era de natură dumnezeiască, şi de
substanţă dumnezeiască. Dar nu putem fi ignoranţi că în
timp ce El a rămas Dumnezeu, a devenit şi om şi supus al
lui Dumnezeu, potrivit legii date pentru firea
omenească. Dar cum ar fi putut El ajunge Dumnezeul sau
Domnul lui însuşi? În consecinţă, ca om, şi în privinţa
umilinţei sale, se poate spune că El este egal cu noi,
ca supus al lui Dumnezeu; în acest fel, el intră sub
puterea Legii, deşi ca Dumnezeu el a rostit Legea şi a
fost Dătătorul Legii.
9. Noi luăm aminte şi cum spunem despre
Hristos: "Mă închin la cel înveşmântat
în numele celui
ce l-a înveşmântat, iar în numele celui nevăzut, mă
închin la cel pe care îl văd." Ar fi groaznic să spunem,
legat de asta, ceva cum ar fi: "Cel care a luat asupra
sa, la fel ca şi cel care i-a dat asupra-i, poartă
numele de Dumnezeu." Pentru că aceste spuse îl divid pe
Hristos iarăşi în două, şi îl pune pe om separat de El
şi la fel, pe Dumnezeu separat de El. Deoarece spunând
asta se neagă făţiş Unitatea, potrivit căreia unul nu
este adulat prin celălalt, nici Dumnezeu nu există
amestecat cu celălalt; ci Isus Hristos este considerat a
fi Unul, Cel dintâi născut Fiu, pentru a fi cinstit cu o
singură adoraţie laolaltă cu trupul său.
10. Noi mărturisim că El este Fiul,
întâiul născut al lui Dumnezeu Tatăl, şi singurul născut
Dumnezeu; şi totuşi, potrivit naturii sale, el nu a fost
subiect al suferinţei, cu toate că a suferit pentru noi
prin trup, conform Scripturilor, şi chiar dacă
nepieritor, totuşi în Trupul Său crucificat el a avut
propria suferinţă trupească; şi, prin slava lui
Dumnezeu, El a avut parte de moartea tuturor: El şi-a
încredinţat trupul pentru asta, chiar dacă prin firea sa
El era viaţa şi învierea, dar astfel făcând El a biruit
moartea prin puterea sa de nedescris, mai întâi prin
propriul trup, devenind astfel întâiul născut din morţi,
primul dintre cei ce dorm. Şi El a deschis astfel drum
pentru natura omului de a-şi câştiga neprihănirea, prin
slava lui Dumnezeu (aşa cum am spus), el a avut parte de
moarte ca fiecare om, iar după trei zile s-a ridicat din
morţi, învingând iadul. Deşi altminteri se spune că
învierea din morţi s-a făcut prin intermediul omului,
totuşi noi înţelegem că acel om anume era Cuvântul lui
Dumnezeu, iar puterea morţii a fost biruită prin El, şi
că El va veni la sfârşitul vremurilor ca Unic Fiu şi
Domn, întru slava Tatălui, pentru a judeca îndreptăţit
lumea, cum este scris.
11. Vom adăuga neapărat şi următoarele.
Proclamând moartea, aceea a cărnii, a întâiului născut
Fiul al lui Dumnezeu, care este Isus Hristos,
mărturisind învierea Sa din morţi, şi înălţarea Lui la
ceruri, noi oferim Ofrande fără de Sânge în biserici, la
fel şi slujbele mistice, şi sunt sfinţite, unde se
primeşte Trupul Sfânt şi
Sângele Nepreţuit al lui Hristos Mântuitorul nostru. Şi
nu ca trup obişnuit o primim; Doamne fereşte: nici ca om
sanctificat şi alăturat Cuvântului prin uniunea
rânduită, sau ca fiind sălăşluit de dumnezeiesc, ci ca
adevărat izvor de viaţă şi
trup al
Cuvântului însuşi. Deoarece el este Viaţa, potrivit
naturii sale ca Dumnezeu, iar atunci când a vieţuit în
Trup, a fost şi atunci Dătător de viaţă, aşa după cum
ne-a spus: "Adevăr vă spun vouă, mâncaţi din Trupul
Fiului Omului şi
beţi din Sângele Lui." De ce ne-am gândi că este trupul
unui om ca noi (cum ar putea trupul unui om să fie de la
sine dătător de viaţă?), când de fapt este doar al celui
ce a devenit Fiu
al Omului. Pe lângă asta, ce ne spune Evanghelia că
Mântuitorul a spus despre El, să nu-L împărţim în două
ipostaze ori persoane [prosopa]. Pentru că nici El, unul
şi singurul Hristos, nu trebuie gândit ca o persoană
dublă, chiar dacă sunt două şi diferite, căci el le-a
alăturat într-o uniune indivizibilă, pentru că aşa cum
toţi ştim, un m nu este dublu chiar dacă este alcătuit
din suflet şi din trup, ci este unul cu ambele lucruri.
Aşadar, dacă e să gândim corect, vom trimite
dumnezeiescul şi umanul în aceeaşi persoană.
12. a. Deoarece, ca Dumnezeu, el spune
despre sine: "Acel ce m-a văzut pe Mine, l-a văzut pe
Tatăl," şi "Eu şi Tatăl suntem una," noi considerăm
natura sa dumnezeiască nepieritoare, iar conform ei, El
este una cu Tatăl prin identitatea esenţei —"Imaginea şi
chipul şi strălucirea slavei Sale." Dar cum nu a
dispreţuit trăsăturile sale omeneşti, el a spus: "Dar
acum căutaţi să mă omorâţi, un om care v-a spus
adevărul." Din nou, recunoaştem că el este Cuvântul lui
Dumnezeu din
identitatea şi asemănarea cu Tatăl şi din împrejurările
omenescului Său. Deoarece dacă trebuie să credem că
fiind prin natura sa Dumnezeu, el a devenit trup, ceea
ce ar fi ca un om hărăzit cu un suflet raţional, ce
motiv ar putea avea cineva să se ruşineze de aceste
spuse despre el, care i se potrivesc ca om? Pentru că
dacă el ar respinge cuvintele care i se potrivesc ca şi
om, cine ar mai crede că a devenit om ca şi noi? Şi dacă
el s-a umilit coborându-se voluntar la un nivel
inferior, pentru noi, de ce ar mai respinge cineva
aceste spuse ale sale?
b. Ca atare, toate cuvintele care se
află în Evanghelie trebuie aplicate la O Persoană [prosopon],
la o ipostază a Cuvântului întrupat. Fiindcă Domnul Isus
Hristos este unul, potrivit Scripturilor, altminteri
fiind numit "Apostol şi Mare Preot al credinţei
noastre," oferind întru Dumnezeu şi Tatăl mărturisirea
de credinţă pe care i-o facem, iar prin El şi lui
Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh. Şi nici unui alt om, în
afară de El, nu îi dăm numele de preoţie şi de
"Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni," şi de
Împăciuitor. De aceea El a mai spus: "Sacrificiu şi
ofrande de ars nu veţi face; ci un trup aţi pregătit
pentru mine: în ofrande de ars şi sacrificii
pentru păcate nu
veţi găsi plăcere. Atunci am spus, Doamne, eu vin să îţi
împlinesc voia, Dumnezeule." În numele nostru El şi-a
oferit trupul ca
dulce mireasmă, şi nu pentru sine; pentru că ce ofrandă
sau sacrificiu ar fi fost necesare pentru el, care ca
Dumnezeu, există deasupra oricăror păcate? Fiindcă
"toţi au păcătuit
şi degrabă ajung la nevoie de slava lui Dumnezeu,"
astfel că noi am ajuns predispuşi la decădere, iar firea
omenească a căzut în păcat, dar nu şi El (şi deci vom
ajunge la nevoia de slava Lui).
c. Cum ar mai putea cineva să aibă
îndoieli că adevăratul Miel a murit pentru noi şi în
numele nostru? Iar a spune că El s-a oferit pe sine
pentru sine şi pentru noi, nu poate nicidecum să scape
de acuzaţia de impietate. Pentru că el nu a făcut
niciodată vreo greşeală, nici nu a păcătuit. Ce ofrandă
să fi făcut pentru sine, atunci, dacă nu a avut păcate
pentru care să facă sacrificii? Dar când a vorbit despre
Duh, El a spus: "El mă va slăvi." Dacă judecăm drept, nu
vom spune că Hristos şi Fiul au nevoie de altă slavă
primită de la Sfântul Duh; pentru că nici mai mare, nici
deasupra lui nu este Duhul. Fiindcă chiar dacă Duhul
este aceeaşi esenţă, ne gândim la esenţă prin ea însăşi,
aşa cum şi Duhul nu este Fiul; dar nu este nici diferit
de El; pentru că este numit Duhul Adevărului şi Hristos
este Adevărul, şi este dat de El, aşa cum este dat şi de
la Dumnezeu Tatăl. Atunci când Duhul a înfăptuit
miracole prin mâinile sfinţilor apostoli, după înălţarea
Domnului nostru Isus Hristos la ceruri, el l-a slăvit pe
Domn. Deoarece se crede că cel ce lucrează prin propriul
său Duh este Dumnezeu, aceasta fiind natura Lui. Aşadar,
spune: "El va primi ce este al Meu, şi vă va arăta
vouă." Dar noi nu spunem că Duhul este puternic şi
înţelept prin ceva ce împarte cu altul; pentru că este
desăvârşit şi nu are nevoie de nimic. Deoarece El este
Duhul Puterii şi Înţelepciunii Tatălui (şi al Fiului),
el este evident Putere şi Înţelepciune.
13. Şi deoarece Neprihănita Fecioară l-a
adus prin trupul ei pe lume pe Dumnezeu întrupat, dar
potrivit firii Lui, din acest motiv o mai numim şi Mamă
a lui Dumnezeu, dar nu ca şi cum Cuvântul şi-ar fi
început existenţa prin trup.
14. Deoarece "La început a fost
Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu, şi Cuvântul era cu
Dumnezeu," iar el este Făcătorul timpurilor, veşnic ca
şi Tatăl, şi Creator
al tuturor; dar, cum am spus deja, odată ce s-a unit
hipostatic în natura umană din pântecele Fecioarei,
supunându-se naşterii ca şi om, nu pentru că ar fi avut
neapărat nevoia de naştere în natura Sa, în acea vreme
şi în aceste vremuri de pe urmă ale lumii, ci pentru a
putea binecuvânta începutul existenţei noastre, această
vreme care trimite trupurile pământeşti la moarte, îşi
putea pierde puterea pe viitor prin naşterea sa
trupească dintr-o femeie. Iar asta: "În chinuri veţi
zămisli pe lume copii," fiind strămutată prin El, a
arătat adevărul celor spuse de profet, "Moartea i-a
înghiţit pe toţi, şi iarăşi Dumnezeu a şters orice
lacrimă de pe toate feţele." Din această cauză noi yicem
că el a obţinut, fiind chemat şi binecuvântat,
căsătoria, în Caana din Galilea, căsătoria cu toţi
apostolii sfinţi, aşa cum a fost rânduit. Am fost
învăţaţi să susţinem aceste lucruri de sfinţii apostoli
şi evanghelişti, şi de toate Scripturile lăsate de la
Dumnezeu, şi în spiritul mărturisirilor sfinţilor
părinţi.
Anatemele lui Chiril în opoziţie cu Nestorius
1. Dacă cineva refuză să mărturisească
că cel numit Emmanuel este în adevăr
Dumnezeu, iar
astfel că Sfânta Fecioară este Mamă a lui Dumnezeu,
fiindcă ea a dat naştere în felul trupesc Cuvântului lui
Dumnezeu făcut trup; atunci să primească anatema.
2. Dacă cineva refuză să mărturisească
că Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl este unit în ipostază cu
trupul, fiind un Hristos cu propriul Său trup, acelaşi
fiind deopotrivă Dumnezeu şi om, atunci să primească
anatema.
3. Dacă cineva, în cazul lui Hristos,
care este unul, împarte ipostazele Sale după uniune,
îmbinându-le doar prin alăturarea care se potriveşte
demnităţii, independenţei ori prerogativelor, şi nu mai
degrabă prin potrivirea conformă
uniunii
naturilor, atunci să primească anatema.
4. Dacă cineva împarte între cele două
persoane sau ipostaze expresiile folosite în scrierile
evangheliştilor şi apostolilor, fie că se vorbeşte prin
sfinţii lui Hristos ori că El vorbeşte despre Dânsul, şi
le aplică pentru unul ca fiind considerat aparte de
Cuvântul lui Dumnezeu, iar pentru celelalte ca fiind
numai ale divinităţii şi
ale Cuvântului lui Dumnezeu Tatăl, atunci să primească
anatema.
5. Dacă cineva îndrăzneşte să afirme că
Hristos este un om care-L poartă pe Dumnezeu, şi nu că
este Dumnezeu în adevăr, şi Fiu, şi prin natura Sa,
conform cu faptul că Cuvântul s-a făcut trup, având
sânge şi carne la fel ca şi noi, atunci să primească
anatema.
6. Dacă cineva cutează să spună că
Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl era Dumnezeul sau Domnul lui
Hristos, în loc să mărturisească că El era deopotrivă
Dumnezeu şi om, Cuvântul făcându-se trup conform
Scripturilor, să primească anatema.
7. Dacă cineva spune că lui Isus i-a
fost insuflată viaţă ca om de către Dumnezeu Cuvântul,
şi că i s-a acordat slava celui dintâi născut ca altuia
decât lui Dumnezeu Cuvântul, atunci să primească
anatema.
8. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că
omul ridicat trebuie adulat împreună cu Cuvântul
Dumnezeirii, şi slăvit cu El, şi cu El laolaltă să fie
numit Dumnezeu, în loc ca printr-un singur act de
închinare să-l cinstească pe Emmanuel şi să-l
preamărească într-un imn de laudă, prin aceea că el este
Cuvântul făcut trup, atunci să primească anatema.
9. Dacă cineva spune că unicul Domn Isus
Hristos este slăvit prin Duh, folosind puterea ce
lucrează prin El ca pe o putere străină, şi primind de
la Duh capacitatea de a lucra împotriva duhurilor
necurate, şi să îşi înfăptuiască minunile printre
oameni, în loc să zică că Duhul este chiar al Lui, şi
prin el şi-a împlinit minunile, atunci să primească
anatema.
10. Sfânta Scriptură spune că Hristos
este Mare Preot şi Apostol al credinţei noastre, şi s-a
oferit pe sine, în numele nostru, ca o mireasmă minunată
către Dumnezeu Tatăl nostru. Dacă, aşadar, spune că el,
Cuvântul lui Dumnezeu, nu a fost uns Marele Preot şi
Apostol al nostru atunci când s-a făcut trup şi om după
înfăţişarea noastră, ci că era altfel, altul decât el
însuşi, fiind doar un om născut din femeie; ori dacă
cineva spune că El s-a oferit în numele Său propriu şi
pentru El, în loc să spună că în numele nostru a făcut-o
şi pentru noi; pentru că El neavând păcat, nu trebuia să
se jertfească pentru el însuşi, atunci acela să
primească anatema.
11. Dacă cineva mărturiseşte nu că
trupul Domnului este dătător de viaţă şi propriu însuşi
Cuvântului lui Dumnezeu, ci că este al altuia decât El,
unit însă cu El în demnitate, totuşi fiind doar
sălăşluit de dumnezeire; şi nu aşa cum ar trebui,
dătător al vieţii, deoarece aparţine Cuvântului care
orânduieşte tot ce este viu pe lume, atunci să primească
anatema.
Pe pagina de 
