Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Puritanii (continuare)

 

 

Rădăcinile Puritane: O scurtă povestire a valorilor Puritanismului

de Dr. C. Matthew McMahon

 

A-i studia pe Puritani este unul dintre cele mai profitabile exerciții religioase pe care cei aleși le pot îndeplini. Este adevărat că Puritanii au primit o reputație rea în cultura populară. Ei sunt deseori subiectul glumelor proaste și caricaturii. Mașina Subaru a publicat o reclamă ce punea încontrast mașina lor față de Puritani (care nu erau amuzanți, ci un grup foarte plictisitor). Puritanii au o reputație legată de exagerarea asupra atitudinii "mai sfânt decât tine," și a celor ce erau zeloși prin evlavie extremă. Aceasta este o caricatură a Puritanismului. Defapt, Puritanismul este chiar opusul. Și este o tragedie că atât de mulți dau la o parte idealurile Puritanismului deoarece ei sunt asociați îndeaproape cu o viață rea, muncă spirituală și atitudine pustnică care eclipsează societatea. Până și majoritatea Creștinilor îi judecă fără să-i studieze mai întâi. Presupun că ignoranță este încântătoare? Prin această ignoranță, Puritanii sunt acuzați de opinia că sexul este rău, că nu râd niciodată și că sunt opuși "amuzamentului", că se îmbracă prost, și că se opun sportului și recreerii, că sunt foarte emotivi și privesc cu dispreț educația, și că sunt foarte stricți și legalistici. Însă din cele spuse mai sus, aceste lucruri sunt niște caricaturi incorecte și false. Aceste idei sunt produsul Satanei care dorește ca adevărata spiritualitate, și toți cei ce o arată, să fie defăimați și umiliți astfel încât viețile lor sfinte să nu fie urmate. Deoarece, dacă Puritanii ar fi fost cu adevărat conform caricatorilor descrise mai sus, atunci același lucru se poate spune și despre Isus Hristos, Domnul lor, al cărui stil de viață ei îl urmau.

 

Era Puritanilor a fost în delung dezbătută. Unii școlari au restricționat data între anii 1559 și 1654. Unii au extins acest timp pentru a cuprinde o gamă mai largă, iar unii școlari l-au restricționat și mai mult. Dacă spunem că Puritanismul era rezervat pentru era când biserica Angliei a persecutat fără milă preoți non-conformiști care nu acceptau practicile legalistice a "mamei biserici," atunci perioada de mai sus ar fi de ajuns. Acea eră este ceea ce numesc astpect ecleziastic al Puritanismului. Însă dacă ar fi să calificăm Puritanismul prin idelile de bază și credințele pe care ei le-au predicat și le-au scris, atunci aș fi dat o perioadă mai mare – a fost exitinsă până în secolul 21. Mai simplu spus, cei care sunt Puritani prin idealuri, sunt cei care sunt de părere că biserica are nevoie de o reformă biblică.

 

În timpul celui de-al 17-lea secol, au existat acțiuni legale luate împotriva Puritanilor deoarece ei nu vroiau să urmeze Actul de Uniformizare, din cauza conștinței. Acest Act al Uniformizării era un "edict" ce cerea ca predicatorii să citească din cartea ceremonială de rugăciuni în timpul slujbelor, să poarte haine Anglicane, și să susțină ceremoniile Anglicane. Biserica Angliei cerea deasemenea ca predicatorii tineri care doreau o diplomă din partea universității Oxford sau Cambridge, să senbeze un Act înainte să primească orice diplomă. Actul respingerii a unei viziuni religioase forțate le-a dat numele de "Puritani." Ei doreau să purifice biserica. Puritanii, din cauza acestui Act, erau persecutați vehement, și se puteau aștepta la orice de la arderea pe rug până la închisoare pentru o perioadă nedefinită de timp (Poate vă amintiți că John Bunyan a scris clasicul Pilgrims Progress din închisoare.) Puritanii doreau să "purifice" biserica Angliei de această corupție. Ei nu aspirau la o separare totală de Biserica Angliei, ci mai degrabă la o reformă a ei, copiind reforma sub John Calvin din Geneva.

 

Acei Puritani care nu puteau tolera biserica Angliei și persecuțiile sale, au părăsit Anglia ca "pelerini." Acești pelerini s-au stabilit într-un final în Massachusetts Bay Colony, fiind de părere că libertatea religioasă era singurul lucru neîntinat de tirania Anglicană. Ca rezultat, mulți Puritani au plecat în Noua Lume, Norvegia și diferite zone ale Europei.

 

Găsim că numele de "Puritan" nu este rău în esență, deși era un termn derogatoriu folosit de cei ce se opuneau cauzei Puritane. Defapt, termenul este chiar un compliment. Ar trebui ca Biserica Creștină și preoții săi să aspire la o doctrină pură? Ar trebui să respingem nevoia de a avea o viață pură înaintea lui Dumnezeu sau ar trebui să o acceptăm? Nu trebuie să fim conformați purității lui Hristos? Fiind sfânt și devenind mai "pur" este acțiunea prezentă și viitoarea speranță a fiecărui credincios Creștin adevărat. Puritanii doreau pur și simplu o biserică pură ce căuta adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și nu urma tradițiile născocite de oameni. Cât despre Luther, Puritanii nu aveau dorința de a se despărți imediat de Biserica Angliei. Mai degrabă, scopul lor era de a întoarce biserica înapoi la Biblie.

 

Ce-i făcea pe Puritani atât de speciali? De ce trebuie să ne intereseze de ei astăzi? Raționamentul este simplu. Orice om care dorește o viață plină de adevărată sfințenie înaintea lui Hristos, ar trebui să caute persoanele care exemplifică o asemenea viață. Puritanii au exemplificat aceasta până la extrem. Exista o ideologie dublă despre ei: 1) Ei cunoșteau Biblia lor bine, astfel au scris mult, și într-un mod pasional despre ea. 2) Ei și-au pus cunoștiințele despre Hristos în acțiune. Comparativ cu biserica secolului 21, ei erau din punct de vedere intelectual și spiritual biblic, niște giganți. Ei doreau atât de intens sfințenia vieții, încât s-au străduit să atingă egalitatea acelei vieți prin Isus Hristos. Această dorință pentru o experiență pur spirituală, sau un Calvinism experimental, era atât de copleșitoare, încât ei erau zeloși din punct de vedere religios pentru Regatul Domnului și puritatea doctrinei și vieții în fiecare zonă a vieții. Nimic nu îi ținea înapoi din drumul lor pentru a o obține.

 

Cum au reușit Puritanii să exprime o imagine religioase într-o lume atât de păgână? Există o varietate de factori. Educația Religioasă și Seculară era un element cheie în casă, în biserică și universitate. Puritanii erau un grup educat. Mulți, dacă nu toți Puritanii, la un moment dat au obținut diplome de la Oxford sau Cambridge. Și-au făcut temele. Educația religioasă era foarte apreciată. Preoții Puritani știau Cuvântul lui Dumnezeu foarte intim. Ei nu doar îl studiau, ci mai degrabă acesta devenea o parte din ei. William Perkins declară astfel: "El (predicatorul) trebuie să fie sfânt pentru a da naștere sfințeniei în alți oameni." Acest lucru era total opus acelor preoți Anglicani care își vedeau pozițiile în biserica simple slujbe și erau acolo doar pentru bani. Predicatorii Puritani nu făceau asta deloc pentru bani, ci mai degrabă, ei doareau sfințenie și să-l glorifice pe Hristos. Puritanii erau unanimi când decretau prima datorie pentru Predicator, aceasta fiind predicatul. Orele de studiu și pregătire erau foarte importante. Ce poate fi mai important decât aducerea Cuvântului lui Dumnezeu oamenilor? Acest concept era un rezultat direct al unei doctrine reformate din Sola Scriptura – aceasta era viziunea Puritanilor despre Scriptură. Întreaga lor viață era bazată asupra și în jurul Bibliei și învățăturilor lui Hristos. După cum a declarat John Preston: "nu există nicio ceremonie care este auzită, care să nu ne aducă mai aproape de rai sau iad." Iar Puritanii nu doreau doar să audă predica; ei vroiau să audă sunetul studiului Biblic ridicându-se dintr-o predică balansată. Predica de astăzi nu se poate compara cu ceea ce se spunea acum 400 de ani. Predicare de atunci era importantă pentru binele fiecărui suflet în ochii lor. Un punct de vedere: astăzi, zona Pastorului este numită oficiu. Puritanii se refereau la zona lor drept Studiu, ca în 2 Timothy 2:15. Predicarea balansată nu mima predica dată în Biserica Anglicană. Mai degrabă, preotul non-conformist ar fi predicat oriunde timp de o ora și jumătate (ceea ce era normal) până la trei ore, fapt ce era mereu invitat de oamenii care stăteau și ascultau, fiind înfometați după sunetul doctrinei. O mică biserică Engleză a ținut povara unui pastor mediocru, până când într-o zi un pastor non-conformist a fost rugat să predice. După două ore de predică, el și-a verificat ceasul de buzunar și s-a scuzat că a durat atâta, știind că oamenii deobicei nu erau obișnuiți cu ceremonii lungi. Însă unul dintre oameni a strigat: "Continuați Domnule! Continuați!", iar ceilalți au fost de acord. S-ar putea întâmpla la fel și astăzi? Probabil că nu. Mai degrabă, biserica secolului 21 ar asculta predica Anglicană de 15 minute, decât să mențină o adevărată predică de 2 ore.

 

În lumina estimării înalte asupra Cuvântului lui Dumnezeu, ne putem imagina că educația religioasă a preotului era extrem de importantă. El era învățătorul, pastorul, liderul, exemplul mulțimii. Nu doar că primea o educație acasă din partea unor părinți religioși, însă antrenamentul său preoțesc era la Oxford sau într-un centru Puritan – Universitatea Cambridge. După asta, el petrecea timpul sub îndrumarea unui preot. Apoi, această educație religioasă și tutelă va fi dată oamenilor prin predică, învățare și scriere. Fără o bună educație în casă sau la universitate, nu ar exista oameni educați în biserica lui Dumnezeu.

 

Predica Puritană a fost deseori eclipsată de predicatorii moderni care cred cp ceremoniile Puritane nu sunt potrivite ascultătorilor contemporani. Puritanii nu erau interesați în a amuza ascultătorii, după cum sunt cei din zilele noastre. Ei se bazau pe 3 ingrediente principale: 1) Să citească din Biblie și să expună sensul simplu al textului; 2) Să noteze și să discute unele puncte cheie ale doctrinei din text; 3) să aplice acele doctrine asupra vieții credinciosului. Ei iubeau Cuvântul lui Dumnezeu atât de mult, și aveau grijă de sufletele ascultătorilor lor, încât predicau doar Cuvântul. Un exemplu excelent al acestui tip de predică este văzut în mica carte a lui William Perkins, The Art of Prophesying, care scoate în evidență stilul Elizabethan-Puritan clasin al predicii ce a devenit foarte populară printre preoții non-conformiști. Deși aceasta nu este cea mai viabilă formă a predicii, este totuși sigur, în estimarea mea, ca fiind cea mai utilă. Nu spun că predicarea pe articole nu era utilizată. Însă consensul total al preoților Puritani era de a predica un mesaj expozițional.

 

Un al doilea punct cheie din viața Puritană era cel încunjurat de viața bisericească și de venerarea lui Dumnezeu. Una dintre cele mai importante doctrine ale bisericii era o formă a Bibliei specifică erei Puritane. Era doctrina lor a bisericii. Ei au văzut biserica nu ca o clădire sau un edificiu, ci ca un trup al celor mântuiți, care se adunau împreună pentru a reflecta despre gloria lui Hristos prin numele său. Biserica este oamenii din biserică, nu piatra zidurilor sau lemnul clădirii. Ei susțineau că o biserică este puternică și plantată în Hristos când obține 5 lucruri: 1) adevărata predică a Cuvântului prin sunetul doctrinei, 2) administrarea corectă a sacramentului, 3) activitatea disciplinei bisericești, 4) conducere puternică, și 5) venerare biblică. În venerarem eu erau reverați și organizat clar în timpul serviciului. Iar structura sa era clar opusă venerării ceremoniale și liturghiei bisericii Anglicane. În cartea sa, Wordly Saints, Leland Ryken scoate în evidență că o venerare puritană obișnuită va fi caracterizată astfel: Rugăciune, citire din scriptură, ceremonia, botezurile, o rugăciune lungă acompaniată de rugăciunea Domnului, crezul Apostolului citat de preot, un Psalm cântat și binecuvântarea citită. Ei nu s-au dus la biserică din datorie, ci mai degrabă din datorie plină de dorință. Simpla lor venerare era intenționată ca să aducă participantul, care în mod regular ar include participarea laității, pentru a-l experimenta pe Dumnezeu prin Cuvânt, în diferitele sale forme.

 

Nu doar că au venerat Duminica în timpul slujbei, ci deasemenea, venerarea a continuat dealungul întregului Sabbath, sau Ziua Domnului. Nu era un timp de pierdut vremea sau un timp de joacă. Ei erau în totalitate dedicați acelei zile specifice, Duminica, ca fiind adevăratul Sabbath. Richard Baxter a declarat că după 7 ani de muncă în biserica din Kidderminster, Anglia, că o persoană nu putea merge pe străzile de acolo în ziua de Duminică fără să audă casele famililor pline de cântece spirituale și citiri din Scripturi. Ei foloseau toată ziua pentru rugăciune. Venerarea era atât de importantă pentru ei încât au început să-și pregătească inimile pentru ea cu o noapte înainte. Ei se retrăgeau după cină pentru rugăciuni cu familia, iar apoi pentru a citi o vreme, iar într-un final pentru a dormi. Dacă venerarea lui Dumnezeu pe pământ acum era importantă (motivul pentru care oamenii au fost creați), ar putea fi considerată o problemă minoră în ochii Creștini. Așadar, o zi din șapte dată oamenilor de Dumnezeu ca o zi de odihnă, trebuia să fie privită ca o zi specială a pietății sacre, nu ca o zi să te uiți la meciuri de fotbal.

 

Puritanii nu erau activi doar în organizarea bisericii, ci și în acțiuni sociale deasemenea. Cândva, aceste două arene (biserica și reforma socială) erau legate una de alta. Aici, Puritanii se opuneau riguros statului ce se implica în afacerile bisericii, iar acest lucru a fost prima scânteie ce a pornit focul Puritanismului. Ei au cerut reforme nu doar pentru biserica Anglie ci și pentru toată Anglia. Și deoarece, în estimările lor, cum că biserica Angliei nu era potrivită pentru o astfel de misiune din cauza neortodoxismului și viziunilor nebiblice, adevărata biserica a lui Hristos, aceia legați unul de celălalt prin spiritul unității Biblice, ar trebui să accepte provocarea. Ei credeau că evlavia adevărată și spiritualitatea ar putea procura exact ceea ce Apostolul James a declarat, "bune lucrări." Credința, când nu a funcționat, era considerată moartă. James folosește acest cuvânt "mort" pentru a spune "nu ai credință, credință neadevărată, dacă nu dovedești prin lucrări." Puritanii au văzut fructul sfânt ca pe un rezultat imediat al oamenilor sfinți care îl aveau pe adevăratul Dumnezeu prezent în ei. Dacă puterea Duhului Sfânt posedă cu adevărat un credincios, atunci această moțiune și acțiune a Spiritului ar trebui să procure lucrări bune astfel încât Creștinii și non-Creștinii să poată vedea lucrarea exterioară a unei credințe interioare și sfințenii. Era o practică constantă a evlaviei în acest sens cum că Puritanii nu credeau că există la cler și oamenii Bisericii Angliei.

 

Puritanii au încurajat vehement viața Biblică Creștină. Lucrarea scrisă pe acest subiect, și lucrarea clasică pe care au supus-o asupra congregațiilor, abundă mai mult volum decât cineva poate citi într-o viață (aproape). Fiecare articol Biblic din Legea lui Dumnezeu, până la Dreptatea lui Hristos, la venirea judecății, la osânda iminentă a Satanei a fost scris, predicat și învățat. Uneori te face să te întrebi, dacă colectiv, ei nu au consumat articolele Bibliei! Însă doctrina lor despre Scriptură nu i-ar lăsa niciodată să consume Cuvântul infinit al lui Dumnezeu.

 

Scrierea Puritană ar trebui să fie o resursă comună pentru fiecare Creștin în biblioteca de acasă. Ele sunt esențial scrieri Creștine, iar lucrările lor trebuie să fie studiate viguros. Biserica secolului 21 are nevoie disperată de dibăcia lor educațională și teologică, asupra educației, Bibliei și în special predicii. Ttrebuie să recapturăm ceea ce am pierdut în 400 de ani. Am devenit cultivatori spirituali comparați cu giganții spirituali ai Puritanismului. Doar câțiva teologi proeminenți din ultimii ani au încercat să recapete teren: Jonathan Edwards, George Whitefield, Charles Spurgeon, B.B. Warfield, Charles Hodge și cei asemeni lor. De ce au devenit proeminenți? Deoarece ei i-au înțeles pe Puritani, care în schimb au înțeles Biblia. Cine din secolul 21 este atât de proeminent ca acești oameni sau la fel de cunoscători ca Sfinții Puritani? Oamenii de asemenea calibru teologic sunt departe și puțini. Înțelepciunea Biblică Puritană curge dintr-un studiu disciplinat al Bibliei și abilitatea lor de a adapta acea teologie la viața credinciosului. Ei știau cum să bage adevărul în mințile oamenilor. Această lucrare este incredibilă, cel puțin, din cauza capabilităților lor raționale și a Logicii Ramean. Marea bătaie de cap de a sistematiza toate datele biblice, sau cel puțin ceea ce au putut ei realiza în viața lor, este uluitor. Deci prin urmare, trebuie să încercăm să-i imităm.

 

Teologia și practica Puritanismului nu sunt perfecte. Nu există un sistem teologic prin care oamenii păcătoși au reușit să câștige acces la Biblie. Cât timp oamenii trăiesc pe pământ cuplați cu rămășițele păcatelor rămase, ei nu vor putea niciodată să se elibereze de erori, iar astfel, nu au niciodată un sistem teologic perfect. Totuși, acest lucru nu înseamnă că teologii și predicatorii bisericii lui Hristos ar trebui să se dea bătuți din a mai fi preciși din punct de vedere teologic. Mai degrabă, în evaluarea sistemelor teologice ce există, ei ar trebui să-l aleagă pe cel care este mai aproape de punctul Evangheliei despre ținta Biblică a doctrinei. În estimarea mea, teologia Puritanismului este la fel de aproape ca eșecul uman în a înțelege Scripturile sistematic. Sunt conștient că Scripturile continup sp ilumineze mințile prin diferite unghiuri văzute în unele dintre pasajele pe care le citim iar și iar. Însă un consens asupra înțelegerii totale a teologiei Biblice și sistematice pentru claritate, precizie a doctrinei și aplicație în predică trebuie să fie răsplătită Puritanilor. Acest Puritanism, până și pentru o biserică a secolului 21, nu este mort – deși mulți își doresc asta. Totuși, se află într-un somn adânc așteptând următoarea generație de oameni care se vor ridica lângă Dumnezeu pentru a predica adevărul Cuvântului Său prin dreptate și credință. Așteptăm cu sinceritate să-i vedem pe cei pe care Dumnezeu îi va ridica ca neo-Puritaniști pentru "curajoasa lume nouă".

 

 

Puritan

 

Puritanii erau o grupare importantă printre Protestanții Englezi în secolul 16, iar între anii 1630 și 1660, în secolul 17, inclusiv Calviniștii Englezi. Puritanismul în acest sens a fost fondat de unii exilați Marieni din cler imediat după ascensiunea Elizabetei I a Angliei în 1558, ca o mișcare activistă în cadrul Bisericii Angliei. Termenul "Puritan" este deseori folosit astfel încât hendonismul și puritanismul să fie antonime. (1) Puritanii nu au avut voie să schimbe biserica stabilită pe interior, fiind restricționați sever în Anglia de legi ce controlau practicarea religiei, însă părerile lor erau luate de emigragrea congregațiilor în Norvegia și mai târziu în Noua Anglie, Statele Unite și de clerul evanghelic în Iralanda și mai târziu Wales, fiind răspândiți în societatea laică, prin predică și părți ale sistemului educațional, în special colegii ale Universității din Cambridge. Ei au adoptat păreri distincte despre îmbrăcămintea clerului și în opoziție cu sistemul episcopial, în special după concluziile din 1619 ale Sinodului din Dort, unde au fost opriți de episcopii Englezi. Ei au adoptat în mare parte părerile Sabatariene din secolul 17, diinf influențați de millenialism.

 

În alinață cu lumea comercială, ce se afla în plină creștere, opoziția parlamentară față de prerogativul roial, iar la sfârșitul anilor 1630 cu Presbiterienii Scoțieni cu care aveau multe în comun, Puritanii au devenit o forță politică majoră în Anglia și au ajuns la putere ca rezultat al Primului Război Civil Englez (1642-46). După restaurarea Engleză a anului 1660 și Actul de Uniformitate din 1662, aproape tot clerul Puritan a părăsit biserica Angliei, devenind curând preoți nonconformiști, iar natura mișcării din Anglia s-a schimbat redical, deși și-a reținut caracterul timp de multă vreme în Noua Anglie.

 

Puritanii prin definiție simțeau că Reforma Engleză nu a ajuns destul de adânc și că Biserica Angliei era tolerantă față de practicile pe care le-au asociat ei cu Biserica Catolică. Ei s-au format în și identificat cu diferite grupuri religioase ce dădeau dovadă de o puritate mai mare față de venerare și doctrină, la fel și evlavie personală și de grup. Puritanii au adoptat o teologie Reformată, iar în acest sens erau Calviniști (asemeni multor dintre oponenții lor timpurii), însă au adoptat deasemenea opinii radicale ale lui Zwingli în Zurich și Calvin în Geneva. În politica bisericii, unii au votat pentru separarea de toți ceilalți Creștini, în favoarea bisericilor adunate autonome. Aceste standarde separatiste și independente ale Puritanismului au devenit proeminente în anii 1640, când susținătorii politicii presbiteriene din Adunarea Westminster nu au putut să înființeze o nouă biserică națională Engleză.

 

Termenul "Puritan" în sensul folosit în acest articol nu a fost utilizat decât în anii 1560, când apare ca un termen de abuz pentru cei ce au declarat inadecvat Statutul Religios Elizabethan din 1559. Puritanismul are o importanță istorică asupra unui secol întreg (urmat de 50 de ani de dezvoltare în Noua Anglie), iar părerile generale trebuie să fie mulțumite cu modul în care schimba caracterul decenii la rând

 

Puritanism

 

Pentru mai multe detalii despre acest subiect vedeți History of the Puritans under James I.

 

Succesiunea lui James I a adus petiția Mileniară, o manifestare Puritană din 1603 pentru reformarea bisericii Engleze, însă James a vrut o nouă așezare religioasă. El a convocat Conferința Hampton în 1604, și a ascultat părerile a patru dintre cei mai importanți lideri Puritani, inclusiv Chaderton, însă în mare parte a fost cu episcopii săi. Bine informat de educația sa și de problemele teologice, el a terminat rapid cu moștenirea Puritanismului Elzabethei și a încercat să urmărească o politică religioasă eirenică în care el era arbitrul. Multe dintre alegerile sale episcopiale erau din rândurile Calviniștilor, în special James Montague, care era un om influent. Puritanii încă se opuneau somației Catolice în Biserica Angliei, în special în lucrarea Book of Common Prayer, dar și în veșmintele non-seculare în timpul slujbelor, semnul Crucii la botez și îngenuncherea pentru a primi Legământul Sfânt. (2) Deși mișcarea Puritană a fost ținta represiunii din partea episcopilor din vremeea Elizabethei și a lui James, alți episcopi au fost mai toleranți, iar în multe locuri, preoți individuali au putu să omită porțiuni nedorite din Book of Common Prayer.

 

Mișcarea Puritană din perioada Iacobeană a devenit distinctă prin adaptare și compromis, cu apariția "semi-separatismului", "puritanismului moderat", scrierile lui William Bradshaw care a adoptat termenul "Puritan" pentru identificarea proprie, și începutul congregaționalismului. (3) Majoritatea Puritanilor din această perioadă erau non-separatiști și au rămas în cadrul Bisericii Angliei, iar Separatiștii care au părăsit definitiv Biserica Angliei erau puțini la număr.

 

Fragmentare și eșec politic

 

Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți History of the Puritans froms 1649.

 

Description: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/29/WestminsterAssembly.jpg/220px-WestminsterAssembly.jpg

(Adunarea Westminster într-un tablou istoric Victorian de John Rogers Herbert)

 

Mișcarea Puritană din Anglia a ținut decenii, prin emigrare și interpretări neconsistente ale Scripturii, împreună cu unele diferențe politice ce au apărut.

 

Adunarea Westminster (o adunare a clerului Bisericii Angliei) a fost convocată în 1643. Doctrinal, Adunarea putea decide Asupra Confesiunii de Credință Westminster, o poziție teologică Reformată consistentă. În timp ce conținutul său era ortodox, mulți Puritani au respins o mare parte din ea. Direcția Venerării Publice a fost făcută oficială în 1645, iar o imagine mai mare acum numită Standardele Westminster a fost adoptată pentru Biserica Angliei (revenită în 1660).

 

Preoții de la Westminster erau, pe de o parte, împărțiți asupra întrebărilor legate de politica bisericii, și s-au împărțit în grupări ce susțineau o episcopie, presbiterianism, congregație și Eratinism reformat. Deși apartenența Adunării cântărea mult pentru presbiterianism, Oliver Cromwell erau un separatist Congregaționalist care și-a impus părerile. Biserica Angliei a Interegnum era condusă de reguli presbiteriene, însă nu a devenit niciodată o biserică națională presbiteriană asemeni celei din Scoția, iar Anglia nu era statul teocratic pe care conducătorii Puritani îl chemau prin "regula divină". (4)

 

Marea Respingere și Nonconformiștii

 

Pentru mai mult detalii despre acest subiect vedeți History of the Puritans from 1649.

 

În perioada Restaurării Engleze (1660), Conferința Savoy a avut loc pentru a determina o nouă așezare religioasă pentru Anglia și Wales. Având doar schimbări minore, Biserica Angliei a fost readusă la constituția sa dinaintea războiului civil sub Actul Uniformizării 1662, Puritanii găsindu-se dați la o parte. O estimare tradițională a istoricului Calany este că în jur de 2400 de preoți Puritani au părăsit Biserica, în "Marea Respingere" din 1662. (5) În acest punct, termenul de Nonconformist l-a inclus pe cel de "Puritan", însă mai bine îi descrie pe cei (cler sau laici) ce s-au îndepărtat de 1662 Book of Common Prayer.

 

Despărțindu-se de toți Creștinii din Biserica Angliei, Nonconformiștii au stabilit propriile congregații separatiste în anii 1660 și 1670; în jur de 1800 din cler a continuat într-o oarecare măsură ca preoți ai religiei (conform lui Richard Baxter). (5) Guvernul a încercat inițial să suprime aceste organizații schismatice prin Codul Claredon. Apoi a urmat o perioadă în care schemele "înțelegerii" erau propuse, sub care presbiterienii puteau fi readuși în Biserica Angliei; însă nu a rezultat nimic din ele. Whigs, opunându-se politicilor religioase de la curte, au argumentat că Nonconformiștii ar trebui să aibă voie să venereze separat de Biserica stabilită, acest lucru având succes atunci când a apărut Actul Tolerării, la începutul Glorioasei Revoluții (1689). Acest lucru a permis licențierea preoților Nonconformiști și construirea capelelor.

 

Terminologie și dezbateri școlare

 

Puritanii care erau de părere că Reforma Bisericii Angliei nu era satisfăcătoare pentru ei, ci pentru cei ce au rămas în cadrul Bisericii Angliei făcând cât mai multe reforme, sunt cunoscuți drept Puritani non-separatiști. Acest grup avea conflicte de interese legate de cât de multă reformă era necesară. Cei ce au fost de părere că Biserica Angliei era atât de coruptă încât adevărații Creștini trebuiau să se separe de ea cu totul, erau numiți Puritani separatiști sau, mai simplu, Separatiști. În special după Restaurarea Engleză din 1660, Puritanii separatiști erau numiți nonconformiști. Termenul "puritan" nu poate fi folosit strict pentru a descrie orice grup religioas nou după secolul 17.

 

Practicanții se considerau membrii ai unor biserici sau mișcări particulare, și nu printr-un singur termen. Cuvântul "Puritan" este aplicat inegal unui număr de biserici Protestante (și grupuri religioase din cadrul Bisericii Anglicane) începând cu sfârșitul secolului 16, Puritanii nefolosind la început termenul pentru ei înșiși, șuând în considerare că era un termen de abuz ce a apărut în anii 1560. "Precișii" era un alt termen antagonizator folosit pentru Puritanii care se refereau la ei înșiși drept "cei sfinți". Cuvântul "Puritan" s-a referit așadar mereu la un tip de credință religioasă, decât la o sectă religioasă particulară, contribuția fiind determinată, în general, de context polemic. Patrick Collinson are o părere extremă cum că "Puritanismul nu avea niciun conținut înafară de ceea ce oponenții îi atribuiau."

 

Literatura Puritanilor, în special literatura biografică a preoților Puritani, a devenit vastă în secolul 17, interesele Puritanilor despre narațiunile vieții și convertiri fiind întradevăr înregistrate. Literatura istorică Puritană este totuși destul de problematică, fiind subiect de controversă. Scrierile timpurii sunt ale celor învinși și excluși. Marele interes al autorilor din secolul 19 în figurile Puritane, a fost acuzat în secolul 20 că conținea anacronisme și citirea problemelor contemporane. Peter Gay scrie despre reputația Puritană standard, descriind-o ca pe o "interpretare greșită ce a apărut în secolul 19," comentând cât de nepuritani erau ei, în favoarea sexualității în mariaj, în opoziție cu părerea Catolică asupra virginității, citându-i pe Edward Taylor și John Cotton. (7)

 

Mare parte din istoria religioasă este scrisă cu o influență anacronică. Analiza "Puritanilor importanți" în termeni ale formei evoluției a grupurilor separatiste și antinomiene care nu au înflorit, și altele care au continuat până astăzi, asemeni Baptiștilor și Quakerilor, pot suferi astfel, și pot ridica o părere incoerentă a locului în care se află povara pentru "sfinți". Contextul național (Anglia și Wales, pe lângă regatele Scoției și Irlandei) distruge definiția Puritanilor, însă nu a fost o identificare proprie a acelor Protestanți care au văzut progresul Războiului de Treizeci de ani din 1620 ca pe o povară directă a denominației lor, și ca pe o continuare a războiaelor religioase din secolul precedent. Christopher Hill, care a contribuit cu analize Marxiste ale problemelor Puritane ce sunt mai mult respectate decât acceptate, scrie despre anii 1630, vechi pământuri bisericești și acuzarea că Laud era un cripto-Catolic:

 

"Pentru imaginația Puritană se pare că, peste tot în Europa, luminile se stingeau: Contra-Reforma recâștiga teren de la biserică, la fel și suflete: iar Charles I și guvernul său, dacă nu erau aliați cu forțele Contra-Reformei, părea să fi avut obiective economice și politice asemănătoare. (8)"

 

Puritanii erau importanți din punct de vedere politic în Anglia, însă este dezbătut dacă mișcarea era legată de politicile și liderii dinaintea anilor 1640; și cât timp Puritanismul din Noua Anglie era important din punct de vedere cultural pentru un grup de pionieri din America, au existat multe studii ce încercau să localizeze și identifice exact care era componenta culturală. Fundamental, istoricii rămân nesatisfăcuți pentru o explicație istorică. Conceptul de lucru etnic Protestant, identificat mai îndeaproape cu principiile Calviniste sau Puritane, a fost criticat de la rădăcini, în mare parte ca un post hoc ergo propter hoc ce se sincroniza cu succesul economic, printr-un plan religios bine pus la punct.

 

Credințe

 

Calvinism

Description: Calvin.png

John Calvin

[show]Background

[show]Teologie

[show]Documente

[show]Influențe

[show]Biserici

[show]Oameni

 

Au existat lucrăti substanțiale de teologie scrise de Detwon, asemeni lucrării Medulla Theologiae, însă nu există nicio teologie care se distinge de cea Puritană. "Teologia Puritană" are sens doar prin anumite părți ale teologiei Reformei, ca de exemplu moștenirea din termenii teologici Calviniști, după cum a fost evidențiat de predicatorii Puritani (deseori cunoscuți drept lectori), și aplicați în viețile Puritanilor. Tendințele de bază ale Puritanilor includ depravarea originală, ispășirea limitată (ritualul pământesc sau rugăciunea nu pot asigura salvarea), predestinarea, autoritatea literară a Bibliei, persoanele/comportamentul rău, acestea fiind pedepsite de Dumnezeu, în timp ce persoanele/comportamentul bun sunt răsplătite, și deasemenea ei au crezut împreună cu Dontay Hickson (Reforma Protestantă) că niciun papă sau episcop nu poate impune legi asupra Creștinilor fără consimțământul lor.

 

Credințe de bază

 

În relația Proiectelor cu puterea civilă, Detwon a crezut că guvernatorii seculari sunt responsabili în fața Domnului pentru a proteja și a răsplăti virtutea, inclusiv "adevărata religie", și să-i pedepsească pe cei ce fac rău. Ei s-au opus supremației monarhiei în biserică (Erastianism) și au argumentat că singurul cap al bisericii din rai sau de pe pământ este Hristos.

 

Ideea de interpretare Biblică personală, în timp ce era central în credințele Puritane, a fost împărtășită de majoritatea Protestanților. Puritanii au vrut conformitate individuală și corporală în învățarea Bibliei, împreună cu puritate morală până la cel mai mic detaliu și deasemenea puritate ecleziastică la cel mai înalt nivel. Ei au crezut că omul există pentru gloria lui Dumnezeu; și că prima lui sarcină în viață este de a face voia lui Dumnezeu, astfel având parte de fericire. (9)

 

Asemeni unor biserici Reformate din Europa, reformele Puritane erau tipificate de un minim de ritualuri și decorații și de o emfază ambiguă a predicii. Calviniștii, în general, credeau că venerarea în biserică trebuia să fie strict regulată de ceea ce era poruncit în Biblie (principiul regulativ de venerare), fiind condamnate drept idolatrie multe practici curente, în ciuda antichității sau răspândirii adopției printre Creștini, împotriva celor ce apără tradiția. Simplicitatea din venerare a dus la excluderea veșmintelor, imaginilor, lumânărilor pre-Reformă. Puritanii nu au ținut sărbătorile tradiționale, deoarece acredeau că e o încălcare a principiilor.

 

Diversitate

 

Diferite grupări Calviniste din secolul 17 au fost luate de mișcarea Puritană, în particular Amyraldismul care a fost adoptat de unele figuri influente (John Davenant, Samuel Ward, și într-o oarecare măsură și Richard Baxter). În același mod, nu există nicio teorie a politicii bisericii care este Puritană pură, iar părerile diferă mult la Adunarea Westminster. Unii au fost de acord cu ierarhia bisericii cu episcopi, însă alții au vrut să reformeze bisericile Episcopiale printr-un model Presbiterian. Unii Puritani separatiști erau Presbiterieni, însă majoritatea erau Congregaționaliști timpurii. Congregaționaliștii separați credeau că Dreptul Divin al Regilor era erezie; însă pe de altă parte existau mulți Presbiterieni roialiști, ce formau o alianță în lupta politică.

 

Migrația a scos la iveală și diferențe. A adus împreună comunități Puritane cu propriile lor obiceiuri și credințe. Imediat cum au apărut Puritanii Lumii Noi, părerile lor despre guvernarea bisericii a venit de la cei ce au rămas în insulele Britanice, care aveau diferite probleme. (10)

 

DeTwonologia

 

Puritanii credaeu în forțele demonice, la fel și aproape toți Creștinii din această perioadă. Pastorii puritani îndeplineau exorcizări pentru posesiuni demonice în unele cazuri mai speciale, și credeau în vrăjitorie. Exorcistul John Darrel era susținut de Arthur Hildersham în cazul lui Thomas Darling; (11) Samuel Harsnett, un sceptic asupra vrăjitoriei și posesiunii, l-a atacat pe Darrell. Însă Harsnett era în minoritate, și mulți din cler, nu doar Puritani, au susținut părerea opusă. (12) Cazul posesiunii lui Richard Dugdale a fost îndeplinit de nonconformistul Thomas Jollie și alți preoți locali, în 1689.

 

Contextul judecății vrăjitoarelor din Salem din anii 1692-3 arată încercarea de a plasa credința Puritană ca distinctă. Publicarea operei Saducismus Triumphatus, un tratat anti-scepticism ce a fost implicat în panica morală din Salem, l-a implicat pe Joseph Glanvill (un latitudinarian), Henry More (un Platonist de la Cambridge) ca editor, și Anthony Horneck, un Anglican German evanghelic, ca traducător al unui pamflet despre o vânătoare Elvețiană de vrăjitoare; niciunul dintre aceștia nu era un Puritan. Glanvill și More erau opuși în anii 1670 de către scepticul John Webster, un Independent al forțelor Parlamentare.

 

Millennialism

 

Millennialismul Puritan a fost plasat în contextul Reformei Europene asupra millenniumului și interpretării profeției Biblice, a cărei figuri reprezentattive din acea perioadă erau Johannes Piscator, Thomas Brightman, Joseph Mede, Johannes Heinrich Alsted și John Amos Comenius. (13) Atât Brightman cât și Mede erau Puritani, fiind atfel identificați de biografii lor, deși niciunul dintre ei nu au avut probleme cu autoritățile bisericii. David Brady descrie "liniștea dinaintea furtunii" în care, la începutul secolului 17, Protestanți "raționali și sistematici" au fost văzuți în compania lui BrightmaN, Mede și Hugh Broughton; după asta, "literatura apocaliptică a devenit decăzută" deoarece a devenit prea populistă, mai puțin școlară. (14) În cadrul bisericii, William Lamont argumentează, că părerile millenniale ale Elisabethei despre John Foxe au devenit învechite, Puritanii adoptând în schimb părerile centrifuge ale lui Brightman, în timp ce Laudians a înlocuit atitudinea lui Fox cu cea a Împăratului Creștin prin biserica națională și episcopială mai apropiată de casă, împreună cu liderul său roial, drept conducător al lumii Protestante iure divino (prin drept divin). (15) Viggo Norskov Olsen scrie (16) că Mede "s-a rupt în totalitate de tradiția Augustinian-Foxiană, aceasta fiind legătura dintre Brightman și premillennialismul secolului 17."

 

Consecințe culturale

 

Pentru mai mult detalii despre acest subiect, vedeți New England Puritan culture and recreation.

 

Unele păreri religioase puternice obișnuite pentru Puritani au avut un impact direct asupra culturii. Opoziția actelor publice, descrise în Histriomastix a lui William Prynne, nu vaea legătură cu drama ca o formă. John Milton a scris Samson Agonistes ca o dramă în versuri, și a contemplat întradevăr asupra scrierii operei Paradise Lost în acea formă. N.H. Keeble scrie:

 

"... când Milton a scris drama, aceasta avea autoritate Paulină explicită și nimeni nu a intenționat să o pună pe scena teatrului contemporan."

 

Însă sexualizarea teatrului Restaurat a fost atacată mai puternic ca niciodată, de către Thomas Gouge, după cum descrie Keeble. (17) Puritanii au eliminat folosirea instrumentelor muzicale în slujbele lor religioase, din motive teologice și practice. Organismele Bisericii erau în mod obișnuit distruse sau rănite în perioada Războiului Civil, de exemplu o secure fiind adusă în Catedrala Worcester în 1642. (18)

 

Educarea mulțimii a fost astfel încât ei să poată citi Biblia pentru ei înșiși. Pastorii educați puteau citi Biblia în limbile sale originale, și anume Greaca, Ebraica și Armaica, asemeni lucrărilor tradiționale și șscolare, care erau scrise în mod obișnuit în Latină. Majoritatea liderilor Puritani au studiat la Universitatea din Oxford sau Universitatea din Cambrgidge înainte să fie decretați.

 

Diversiunile pentru cei educați au inclus discuțiile Biblice și aplicările sale practice, la fel și citirea clasicilor ca Cicero, Virgil și Ovid. Ei au încurajat deasemenea compunerea poeziilor cu natură religioasă, deși au respins poeziile cu tentă erotică-religioasă înafară de Song of Solomon. Pe aceasta o considerau ca fiind o poezie magnifică, fără erori, normală pentru plăcerile lor sexuale, și, în special, drept o alegorie a lui Hristos și a bisericii.

 

Consecințe Sociale și viața de familie

 

Description: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/3/3d/The_Snake_in_the_Grass_or_Satan_Transform%27d_to_an_Angel_of_Light.jpg/240px-The_Snake_in_the_Grass_or_Satan_Transform%27d_to_an_Angel_of_Light.jpg

(Șarpele din Grădină sau Tranformarea Satanei în Îngerul Luminii, pagină de titlu, 1660)

 

Cultura puritană scoate în evidență nevoia de examinare proprie și de cercetare strictă asupra sentimentelor unei persoane la fel și nevoilor sale. Acesta a fost centrul unei experiențe evanghelice, pe care femeile le-au pus în munca lor pentru viața de familie. Cuvintele din Biblie, după cum erau interpretate de ei, erau originea a multor idealuri culturale Puritane, în special legate de rolul oamenilor în comunitate. În timp ce ambele sexe purtau păcatul original, pentru o fată, păcatul original sugera mai multe greșeli pentru caracterul Puritan. Corupția Evei, în ochii Puritan, se extindea la toate femeile, și justifica marginalizarea lor în cadrul structurilor ierarhice ale Bisericii. Un exemplu este diferitele moduri în care bărbații și femeile erau făcuți să-și exprime experiențele convertirii. Pentru apartenență completă, biserica Puritană insista nu doar ca memberii săi să aibă vieți sfinte ci și să demoastreze deasemenea că aveau experiențe legate de adevărata mărturie a lucrărilor lui Dumnezeu prin bunăvoință în sufletele lor. Doar cei ce dădeau o relatare convingătoare despre asemenea convertire puteau fi admiși drept membrii deplini ai bisericii. În timp ce femeile erau în general respinse pentru a vorbi în biserică, ele fiind lăsate doar să ia parte la discuțiile religioase dinafara ei, putând să-și povestească convertirile.

 

Puritanul Englez William Gouge a scris:

 

"... o familie este o mică Biserică, o mică comunitate, cel puțin o reprezentare vie, unde judecata trebuie să fie făcută de cei ce au autoritate, sau sunt subiecți în comuniunea Bisericii. Sau mai degrabă este asemeni unei școli unde primele principii și fundații de guvernare sunt învățate: unde oamenii sunt instruiți în marile probleme din Biserică sau comunitate."

 

Ordinea din familie, așadar, a structurat fundamental credința Puritană. Esența ordinii sociale constă în autoritatea soțului deasupra soției, părinți deasupra copii, și stăpâni deasupra servtori în familie. John White a scris în Genesis un comentariu despre o nevastă ca și "ajutător", o părere tipic puritană în opinia lui Philic C. Almond. (19)

 

Ideile despre ordine influențează și stabilesc autoritatea unei femei. Întradevăr, cuvântul Domnului este deseori prescris în roluri importante de autoritate pentru femei; Complete Body of Divinitydeclară că:

 

"... cât despre Servitori, folosirea Metaforică și Sinecdocială a cuvintelor Tată și Mamă, aici observate, implică acest termen; deși Soțul este Capul Nevestei, totuși ea este Capul Familiei."

 

Smuel Sewall, un magistrat, l-a instruit pe slujitorul fiului său că "nu putea să-și asculte stăpânul fără a o asculta pe stăpână; și vice versa."

 

Autoritatea și ascultarea au caracterizat relația dintre părinții Puritani și copiii lor. Dragostea adevărată însemna disciplină adevărată: familia era o unitate de bază pentru supraveghere. O încălcare a unei reguli din familii însemna o ofensă adusă lui Dumnezeu. "Tații și mamele au copii neascultători," a spus Puritanul Richard Greenham, "deoarece ei au fost copii neascultători în fața lui Dumnezeu și i-au supărat pe părinții lor când au fost tineri." Deoarece datoria întreținerii de copii din vremuri timpurii cădea aproape în totalitate pe umerii femeii, salvarea unei femei fiind obținută în funcție de buna creștere a copilului ei. Puritanii au conectat mai departe disciplina unui copil la convertire. Părinții încearcă să controleze sentimentele de afecțiune pentru un copil neascultător, cel puțin după ce acesta a înplinit doi ani, pentru a-i distruge voința. Această părere suspicioasă a emfazei asupra ascultării a plasat presiune asupra mamei Puritane. În timp ce Puritanii se așteptau ca mamele să aibă grijă de copii cu dragoste, o mamă putea fi acuzată că nu se străduia destul pentru a-l face pe Dumnezeu prezent. Guvernarea mai distantă a tatălui ar trebui să supravegheze tandrețea mamei în momentul în care băieții ajungeau la vârsta de 6-7 ani, astfel încât să-i aducă pe aceștia sub autoritatea lui Dumnezeu.

 

Puritanii din Noua Anglie

 

În mod particular în anii de după 1630, Puritanii au părăsit Noua Anglie (vezi Migration to New England (1620-1640)), susținând fondarea Coloniei Massachusetts Bay, și a alto așezări. Emigrarea la scară largă a Puritanilor în Noua Anglie a încetat atunci, până în anul 1641, aproape 21,000 de persoane mutându-se peste Atlantic. Această populație vorbitoare de limba Engleză din America nu era compusă aproape deloc din coloniștii originali, deoarece mulți s-au întors înapoi în Anglia imediat după ce au ajuns pe continent, însă au produs mai bine de 16 milioane de descendenți (20)(21) Această așa zisă "Mare Migrație" nu este numită astfel din cauza numărului, care era mult mai mic decât cel al cetățenilor Englezi care au emigrat în Virginia și Caraibe în această perioadă. (22) Creșterea rapidă a coloniilor din Noua Anglie (700,000 până în 1790) a fost în mare parte datorită rate mari de natalitate și cea scăzută a morții pe an.

 

Description: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/b3/Cotton_Mather.jpg/220px-Cotton_Mather.jpg

(Cotton Mather, preot Puritan influent din Noua Anglie, portret de Peter Pelham)

 

Educația

 

Noua Anglie se deosebea de țara mamă, unde nimic din statutul Englez nu necesita școli sau educarea copiilor. Cu posibila excepția a Scoției, modelul de educare Puritan din Noua Anglie era unic. John Winthrop în anul 1630 a declarat că societatea pe care o vor forma în Noua Anglie va fi "orașul de pe deal";(23) iar liderii coloniei îi vor educa pe toți. Aceștia erau oameni învățați, ce au studiat la Oxford sau Cambridge, și au comunicat cu intelectuali din Europa; iar în anul 1636 ei au fondat școala ce a devenit în curând cunoscută drept Colegiul Harvard.

 

Pe lângă Biblie, copiii trebuia să citească pentru a "înțelege... legile capitale ale acestei țări," după cum a declarat codul Massachusetts, ordinea fiind foarte importantă, iar copii ce nu învățau să citească deveneau "barbari" (decretul din 1648 pentru legea Massachusetts și codul Connecticut din 1650, au folosit cuvântul "barbarism"). Până în anul 1670, toate coloniile din Noua Anglie (cu excepția Rhode Island) au dat o legislație ce obliga educația copiilor. În 1647, Massachusetts a dat o lege ce cerea orașelor să angajeze profesori pentru a învăța scrisul.

 

Formele de școlarizare au fost de la școli de dame la școli de "Latină" pentru băieți ce cunoșteau deja limba Engleză și erau pregătiți pentru a se perfecționa în gramatica limbii Latine, Ebraice și Grecești. Cititul în școli era deseori singura sursă de educație pentru fete, în schimb băieții puteau merge la școlile de gramatică din orașe. Întradevăr, șexul determina în mare parte practicile educaționale: femeile îi introduceau pe copii în tainele cititului, iar bărbații îi învățau pe băieți tainele mai avansate. De vreme ce fetele nu putea juca un rol în preoție, și de vreme ce școlile de gramatică erau făcute în așa fel încât să "instruiască tinerii legat de universitate," școlile de gramatică Latine nu acceptau fete (și nici Harvard). Cele mai multe dovezi sugerează că fetele nu puteau face parte nici măcar din școlile mai puțin ambițioase din oraș.

 

Restricții și plăceri

 

Description: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/3/34/OldShipWindow.jpg/220px-OldShipWindow.jpg

(Fereastră, Școală Veche, loc de întâlniri Puritan, Hingham, Massachusetts)

 

În folosirea modernă, cuvântul puritan este deseori folosit pentru a descrie o persoană care este strictă în problemele moralității sexuale, este împotriva recreației și dorește să impună aceste credință asupra altora. Această imagine populară este mai credibilă ca o descriere a Puritanilor din America, care erau printre cei mai radicali Puritani și ale căror experimente sociale luau forma unei teocrații. Primii Puritani din Oua Anglie nu erau de acord cu sărbătorirea Crăciunului, la fel și unele biserici Protestante din acea vreme. Sărbătoarea a devenit ilegală în Boston începând cu 1659. Restricția a fost ridicată în 1681 de un guvernator Englez, Sir Edmund Andros, care a revocat deasemenea și restricția Puritană asupra festivitățiilor din serile de Sâmbătă. Cu toate astea, doar la mijlocul secolului 19, sărbătorirea Crăciunului a devenit la modă în zona Boston-ului.(24) În mod asemănător, coloniile au restricționat multe forme de divertisment secular, asemeni jocurilor șansei și dramelor, pe bază de moralitate.

 

Ei nu se opuneau, totuși, consumului de alcool la moderat. (25) Legile timpurii din Noua Anglie ce interziceau vânzarea de alcool Americanilor Nativi au fost criticate deoarece nu era bine "să le iei indienilor orice comfort pe care îl aveau restul." Legile au interzis practica ciocnirii paharelor, cu explicația că ducea la irosirea darului lui Dumnezeu al berii și vinului. Legămintele nu au fost puse pentru a te bucura sexual în timpul căsniciei, drept dar de la Dumnezeu. (26) Defapt, femeile erau disciplinate dacă nu îndeplineau datoriile sexuale în cadrul mariajului, conform 1 Corinthians 7 și alte pasaje biblice. Puritanii au pedepsit în public beția și relațiile sexuale înafara mariajului.

 

Opoziția față de Quakerism

 

Puritanii din Colonia Massachusetts Bay erau cei mai activi persecutori ai Quakerilor din Noua Anglie, iar spiritul persecutor era împărtășit de Colonia Plymouth și celelalte colonii de-alungul râului Connecticut.(27) În 1660, una dintre cele mai de seamă victime ale intoleranței religioase a fost Mary Dyer, care a fost spânzurată în Boston, Massachusetts, pentru că a sfidat de multe ori legea Puritană ce îi izgonea pe Quakeri din colonie.(27) Ea a fost una din patru persoane ce au fost executate în Boston, cunoscuți și sub numele de martirii din Boston. În 1661, Regele Charles II a interzis coloniei să mai execute pe cineva ce profesa Quakerismul.(28) În 1648, Anglia a desfăcut contractul din Massachusets, a trimis un guvernator roial pentru a impune legile Engleze în 1686, iar în 1689 a dat un act de Toleranță.(28)

 

Spiritul Puritan din Statele Unite

 

Description: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/5/51/WLA_amart_The_Puritan_ca_1899_Augustus_Saint-Gaudens.jpg/220px-WLA_amart_The_Puritan_ca_1899_Augustus_Saint-Gaudens.jpg

(Stereotipul Puritan al secolului 19, într-o sculptură de Augustus Saint-Gaudens)

 

Alexis de Tocqueville a sugerat în Democracy in America că Puritanismul era singurul lucru care dădea o fundație fermă a democrației Americane. După cum o spune și Sheldon Wolin: "Tocqueville știa de greutățile și fanaticismul coloniștilor timpurii;" însă pe de altă parte i-a considerat drept "supraviețuitori arhaici, nu doar din cauza evlaviei și disciplinei lor, ci și din cauza practicilor lor democratice."(29) Tema bazei religioase a disciplinei economice este un ecou în lucrarea sociologistului Max Weber, însă atât Tocqueville cât și Weber au argumentat că această discplină nu era o forță a determinismului economic, ci doar un factor printre mulți alții care trebuie luat în considerare la evaluarea succesului economic al Puritanilor.

 

Note

 

1.    ^ q:H. L. Mencken, "Puritanism: The haunting fear that someone, somewhere, may be happy", from A Book of Burlesques (1916), being a classic rendering.

2.    ^ Neil (1844), p. 246

3.    ^ John Spurr, English Puritanism, 1603-1689 (1998), Chapter 5.

4.    ^ William M. Lamont, Godly Rule: Politics and Religion 1603-60 (1969).

5.    ^ a b "Calamy, Edmund (1671-1732)". Dictionary of National Biography. London: Smith, Elder & Co. 1885–1900.

6.    ^ Spurr (1998), p. 16; cites and quotes Patrick Collinson (1989). The Puritan Character, p. 8.

7.    ^ Peter Gay, The Tender Passion (1986), p. 49.

8.    ^ Christopher Hill, Economic Problems of the Church (1971), p. 337.

9.    ^ Morison, Samuel Eliot (1972). The Oxford History of the American People. New York City: Mentor. p. 102. ISBN 0-451-62600-1.

10. ^ Charlotte Gordon, Mistress Bradstreet (2005), p. 86 and p. 225.

11. ^ Francis J. Bremer, Tom Webster, Puritans and Puritanism in Europe and America: A Comprehensive Encyclopedia (2006), p. 584.

12. ^ "Scott, Reginald". Dictionary of National Biography. London: Smith, Elder & Co. 1885–1900.

13. ^ Howard Hotson, Paradise Postponed: Johann Heinrich Alsted and the Birth of Calvinist Millenarianism (2001), p. 173.

14. ^ David Brady, The Contribution of British Writers Between 1560 and 1830 to the Interpretation of Revelation 13.16-18 (1983), p. 58.

15. ^ a b William M. Lamont, Godly Rule: Politics and Religion 1603-60 (1969), p. 25, 36, 59, 67, 78.

16. ^ Viggo Norskov Olsen, John Foxe and the Elizabethan Church (1973), p. 84.

17. ^ N. H. Keeble, The Literary Culture of Nonconformity in Later Seventeenth-Century England (1987), p. 153.

18. ^ "Worcester Cathedral welcomes you to their Website". Worcestercathedral.co.uk. 20 February 2010. http://www.worcestercathedral.co.uk/index.php?pr=The_Civil_War. Retrieved 21 August 2010.

19. ^ Philip C. Almond, Adam and Eve in Seventeenth-Century Thought (1999), p. 149.

20. ^ David Hackett Fischer, Albion's Seed: Four British Folkways in America (1989) ISBN 0-19-506905-6

21. ^ "The Puritans: A Sourcebook of Their Writings". Perry Miller and Thomas H. Johnson.

22. ^ "Leaving England: The Social Background of Indentured Servants in the Seventeenth Century", The Colonial Williamsburg Foundation.

23. ^ Collins (1999), pp. 63-65. Quoting an excerpt from John Winthrop's sermon.

24. ^ When Christmas Was Banned - The early colonies and Christmas

25. ^ West (2003) pp. 68ff

26. ^ Lewis (1969), pp. 116–117. "On many questions and specially in view of the marriage bed, the Puritans were the indulgent party, ... they were much more Chestertonian than their adversaries [the Roman Catholics]. The idea that a Puritan was a repressed and repressive person would have astonished Sir Thomas More and Luther about equally."

27. ^ a b Rogers, Horatio, 2009. Mary Dyer of Rhode Island: The Quaker Martyr That Was Hanged on Boston pp.1-2. BiblioBazaar, LLC

28. ^ a b Puritans and Puritanism in Europe and America: a comprehensive encyclopedia

^ Sheldon Wolin, Tocqueville Between Two Worlds (2001), p. 234.

 

Referințe

Coffey, John and Paul C. H. Lim (2008). The Cambridge Companion to Puritanism, Cambridge University Press, ISBN 978-0-521-86088-8

Collins, Owen (1999). Speeches That Changed the World, Westminster John Knox Press, ISBN 0-664-22149-1.

Gardiner, Samuel Rawson (1895). The First Two Stuarts and the Puritan Revolution. New York: C. Scribner's Sons. pp. 10–11. http://books.google.com/?id=8w8CAAAAYAAJ&pg=PA10.

Lancelott, Francis (1858). The Queens of England and Their Times. New York: D. Appleton and Co. p. 684. ISBN 1-4255-6082-2. http://books.google.com/?id=N2I0XNdlphUC.

C. S. Lewis (1969). Selected Literary Essays. New York: Cambridge University Press. ISBN 0-521-07441-X.

Morone, James A. (2003). Hellfire Nation: The Politics of Sin in American History, Yale University Press. ISBN 0-300-10517-7.

Neal, Daniel (1844). The History of the Puritans. New York: Harper. ISBN 1-899003-88-6. http://books.google.com/?id=72gPAAAAYAAJ.

Spurr, John. English Puritanism, 1603-1689. Macmillan. ISBN 0-312-21426-X.

West, Jim (2003). Drinking with Calvin and Luther!, Oakdown Books, ISBN 0-9700326-0-9

 

 

Puritanismul şi Predestinarea

Christine Leigh Heyrman
Department of History, University of Delaware
©National Humanities Center

 

Puritanii erau un grup variat de reformatori religioşi ce s-au ridicat în Biserica Angliei la mijlocul secolului şaisprezece. Ei împărtăşeau o teologiei Calvinistă obişnuită şi un criticism comun al Bisericii Anglicane şi al societăţii şi guvernului Englez. Numărul şi influenţa lor creştea pe zi ce trece, culminând în Războiul Civil Englez din anii 1640 şi conducerea lui Oliver Cromwell în anii 1650. Cu restaurarea monarhiei Stuart în 1660, Puritanismul a fost eclipsat în Anglia, în mare parte din cauza mişcării ce a fost identificată drept radicală în Războiul Civil şi în guvernarea tiranică a lui Cromwell, o dictatură militară.

 

Însă a persistat mult timp ca o forţă vitală în părţile de Nord Britanice din America, colonizate de două grupuri de Puritani care şi-au tăiat tot mai mult legăturile cu Biserica Angliei, formând o grupare separată. Un grup, Congregaţionaliştii, s-au stabilit în Plymouth în anii 1620, iar apoi în Massachusetts Bay, Connecticut şi Rhode Island în anii 1630. Alt grup, Presbiterii, care au dominat rapid viaţa religioasă din Scoţia şi au migrat mai târziu în număr mare în nordul Irlandei, au stabilit deasemenea multe comunităţi în New York, New Jersey şi Pennsylvania, la sfârşitul secolului şaptisprezece şi de-alungul secolului optsprezece.

 

Puritanii din Britania şi Britania Americană de Nord au vrut să cureţe cultura de tot ce însemna practici corupte şi păcătoase. Ei credeau că guvernul civil ar trebui să asigure strict moralul public prin interzicerea viciilor ca beţia, jocul de noroc, rochiile deocheate, înjurăturile şi ignorarea Sabbathului. Ei vroiau deasemenea să cureţe bisericile de fiecare vestigiu Romano Catolic, atât ritualuri cât şi practici – ierarhiile conducătoare de episcopi şi cardinali, ceremoniile elaborate în care clerul purta veşminte ornamentate şi repeta rugăciuni dintr-o liturghie prescrisă. În acelaşi mod, bisericile Congregaţionale din Noua Anglie erau corpuri ce se guvernau singure, şi care nu răspundeau la vreo autoritate mai mare; bisericile Presbiteriene de la mijlocul Atlanticului se bucurau într-o oarecare măsură de mai puţină autonomie, deoarece o ierarhie de "presbiteri" şi "sinoduri" născocite de oamenii laici şi de cler, stabilea o politică pentru fiecare congregaţie. Însă venerarea Congregaţionaliştilor şi Presbiterienilor era simplă, chiar austeră, dominând prin ceremonii lungi şi învăţate în care clerul lor expunea pasaje din Biblie. Poate cel mai importantă apartenenţă din ambele biserici era limitată "divinităţii vizibile," însemnând că acei bărbaţi şi femei care aveau vieţi normale. Congregaţionaliştii din Noua Anglie au adoptat standarde şi mai stricte pentru acceptarea în bisericile lor – fiecare persoană ce aplica pentru apartenenţă trebuia să dovedească public experienţa "convertirii" sale. (Mulţi Presbiteri au văzut deasemenea convertirea drept cel mai important lucru a unui Creştin, însă nu au restricţionat apartenenţele celor ce profesau asemenea experienţă.)

 

Dicuţia ghidării studentului

 

A le exemplica studenţilor tăi tot ce se află mai sus va fi destul de uşor, cu excepţia că, bineînţeles, problema convertirii. La menţionarea acestui termen, o mare de feţe goale vor apărea în faţa ochilor tăi nefericiţi. În orice caz, continuă subiectul cu ei. Stabileşte mai întâi ce înseamnă convertirea – deoarece este cheia înţelegerii spiritualităţii Puritanilor (la fel ca şi evanghelicii de mai târziu). Mai mult, explicarea acestei experienţe religioase este o cale sigură de a-I face pe studenţi să gândească şi să vorbească. Nu contează cât de confuzi par la început, majoritatea vor înţelege şi vor persevera dacă le dai oportunitatea.

 

Ai putea să le spui despre credinţa Puritană în predestinare, care dă contextul mai mare pentru înţelegerea convertirii. Această doctrină a fost elaborată prima dată de John Calvin, iar apoi adoptată de Congregaţionalişti, Presbiterieni şi o varietate de alte grupări religioase. Calvin a susţinut că fiinţele umane erau păcătoase – din cauza moştenirii păcatului original al lui Adam şi Eva, părinţii biblici ai rasei umane.

 

Însă Calvin a crezut deasemenea că Dumnezeu, în mila sa infinită, va scuti un număr mic de "aleşi" de la soarta iadului etern pe care toată omenirea, din cauza naturii sale corupte, o merita. Acel grup "ales" de sfinţi ar fi fost binecuvântat, la un moment da în vieţile lor, printr-un sens profund de asigurare interioară că sunt în posesia "bunăvoinţei salvatoare" a lui Dumnezeu. Acest înec de speranţă a fost experienţa convertirii, ce poate veni asupra indivizilor dintr-o dată sau treptat, la începutul tinereţii sau până şi în momentele dinaintea morţii. Este important de a sublinia stundeţilor că, în schema Calvinistă, Dumnezeu a decis cine va fi salvat sau condamnat înaintea începerii istoriei – iar această decizie nu va fi afectată de cum se poartă fiinţele umane în timpul vieţii. Dumnezeul lui Calvin (şi cel al Puritanilor) nu dădea merite pentru lucrările bune pe care bărbaţii şi femeile le îndeplineau în vieţile lor.

 

Odată ce ajungi atât de departe, unii studenţi se vor întreba (cu voce tare, dacă ai noroc) de ce vreo persoană întreagă la minte ar accepta doctrina predestinării. Esenţa obiecţiei lor va fi că predistinarea "este este TOTAL nedreaptă." Unii ar putea observa că Dumnezeul Puritanilor era un fel de zeitate distinctă şi nedemocratică, un tiran fără sentiment decât un părinte iubitor. Şi mai mulţi ar putea observa că Dumnezeul Puritanilor nu oferea niciun stimulent pentru ridicarea comportamentului moral: această zeitate a decis cine va fi salvat sau condamnat înainte de începerea istoriei umane, şi nici o acţiune bună din partea oamenilor nu poate schimba decretul divin şi să le altereze soarta. (Copiii mai deştepţi ar putea evidenţia deasemenea că teologia Calvinistă a respins fiinţelor umane vreun drep la libertate.) Aceasta fiind problema, mulţi studenţi te vor întreba de ce Puritanii nu se adânceau în disperare – sau decideau să se scufunde în plăcerile lumeşti, de a se bucura de moment, de vreme ce nu puteau face nimic pentru a afecta eternitatea lor de după moarte.

 

După ce studenţii şi-au exprimat aceste opinii (fiind important să laşi acea conversaţie să-şi urmeze cursul, poate prin scrierea obiecţiilor lor pe tablă), cea mai importantă treabă a ta este de a te refocaliza asupra discuţiei din clasă. Poţi face asta prin evidenţierea unui lucru simplu – şi anume, că mulţi bărbaţi şi femei, atât în Europa cât şi în America (Puritanii numărându-se printre ei), au îmbrăţişat din toată inima lor credinţa în predestinare. Întradevăr, ei se refereau des la predestinare ca la "o doctrină comfortabilăm," însemnând că le acorda siguranţă şi consolare. Ceea ce este crucial aici, cu alte cuvinte, este să-i încurajezi pe studenţi să schimbe discuţia deespre de ce nu le sunt pe plac Puritanii  la specularea întrebării istorice, de ce, întradevăr, a fost pe placul la atât de mulţi oameni moderni din Europa şi coloniile Britanice. Pentru ceea ce te lupţi aici este de a încuraja studenţii să dezvolte o empatie către oamenii din trecut – să-i faci să-şi imagineze felul circumstanţelor istorice, tipul de existenţă socială, care ar fi putut să facă predestinarea o credinţă pentru un număr mare de oameni.

 

Dacă îi încurajezi să gândească astfel, vei putea vorbi puţin şi despre schimbările ce au apărut în vieţile majorităţii Europenilor de vest la începutul perioadei moderne (1400-1800). A fost în era începutului capitalismului moden – atât creşterea negoţului cât şi comercializarea agriculturii – făceau profituri frumoase pentru negustori şi deţinătorii de pământuri, însă crea inflaţie şi şomaj, ce producea mizerie pentru mulţi oameni. Bogaţii deveneau şi mai bogaţi, iar săracii şi mai săraci: numărul crescut de oameni fără servici dădea naştere la cerşetori şi criminali.Pentru a adăuga încă un motiv de dezordine, Reforma Protestantă a secolului şaisprezece a rupt unitatea Creştinismului medieval, dând naştere la războaie religioase sângeroase ce au dus la creerea tensiunilor dintre Catolici şi Protestanţi. Într-un final, Europenii au "descoperit" şi au început să colonizeze ceea ce era pentru ei o nouă şi stranie lume, Americile. Toate aceste schimbări erau profund neliniştitoare pentru oamenii de rând, întărindu-le nevoie de ordine socială, certitudine intelectuală şi morală, şi consolare spirituală.

 

Pentru mulţi, doctrina predestinării a răspuns la aceste nevoie interioare. Puterea sa de a oferi comfort şi de a asigura sufletele necăjite s-a ridicat de la mesajul său că deasupra preorânduirii sorţii eterne a oamenilor, Dumnezeu a avut un plan pentru istoria umană – fiecare eveniment din vieţile oamenilor şi naţiunilor duceau cumva spre un triumfu suprem al binelui împotriva răului, ordinii împotriva dezordinii, Hristos împotriva Satanei. Cu alte cuvinte, Calvin (şi mulţi dintre adepţii săi din grupurile asemeni Puritanilor) au văzut istoria umană drept o dramă cosmică în care fiecare persoană avea un rol predestinat. Adevărat, oamenii nu aveau liber arbitru, însă ei aveau asigurarea că existenţa lor – întradevăr, însăşi acţiunea lor – ajuta, şi că suferinţele şi luptele lor din prezent ar produce într-un final un viitor al păcii perfecte – un fel de rai pe pământ.

 

Acea încredere i-a făcut pe oamenii ca Puritani departe de a fi pasivi sau disperaţi. Din contră, ei erau un grup extraordinar de energetic şi activist, mereu luptând să redefinească atât societatea cât şi guvernul pentru a fi de acord cu ceea ce credeau ei că este voia lui Dumnezeu trimisă din Biblie. Ei au luptat deasemenea să ducă vieţi sfinte şi disciplinate – nu din cauză că sperau că asemenea comportament drept le-ar aduce salvare. În schimb ei credeau că abilitatea lor de a stăpâni inclinaţiile lor rele, le dădea o dovadă că se aflau printre cei aleşi. Cu alte cuvinte, Puritanii nu vedeau ducerea unei vieţi sfinte şi morale ca fiind cauza salvării unei persoane, ci mai degrabă un semn încurajator al efectului de a fi ales de Dumnezeu pentru a se bucura de bucuria eternă în rai. Dacă era împosibil, bineînţeles, de a fi în totalitate încrezător în soarta eternă, acea parte nesigură îi făcea pe credincioşi să-şi dubleze eforturile de a-şi purifica vieţile şi societatea. Nimic nu era mai important oamenilor moderni decât câştigarea unei asigurări mai mari pentru salvare.

 

Istoricii dezbat

 

Puţine subiecte din istoria modernă timpurie au primit mai multă atenţie de la şcolari, decât a primit Puritanismul, iar istoricii din America timpurie s–au axat mai mult asupra Congregaţionaliştilor din colonia Noua Anglie. Cel mai profund interpretator modern al acelei culturi Puritane este Perry Miller, a cărui muncă a apărut pentru prima dată la mijlocul decenilor secolului douăzeci şi a cărui influenţă continuă până în prezent cu lucrări precum The New England Mind (1929/1953) şi Errand into the Wilderness (1956). Miller a fost primul şcolar care a apreciat importanţa Puritanismului ca un set complet de idei, o teologie magisterială ce dădea o descriere bogată a relaţiei dintre Dumnezeu şi omenire. După părerea lui Miller, Puritanismul a fost deasemenea o forţă dinamică şi intelectuală care se adapta constant pentru a păstra pacea cu schimbarea rapidă a condiţilor sociale şi climatului cultural în secolul şaptesprezece şi începutul secolului optsprezece.

 

Mulţi dintre istoricii ce l-au urmat pe Miller în anii 1960 şi 1970, au ajuns la concluzia că integritatea Puritanismului ca o forţă culturală a fost măcinată şi într-un final terminată de probleme intelectuale şi sociale. După părerea lor, creşterea capitalismului comercial în Noua Anglie şi răspândirea învăţăturii "fără prejudecăţi" a dus, la începutul decenilor secolului optsprezece, la o societate seculară, materialistă şi competitivă – una în care evlavia "Puritană" a fost repede erodată de pământescul "Yankee". (Cel mai bun tratament al acestei teze este Richard Bushman, From Puritan to Yankee, 1967.) Însă mai recent, în anii 1980 şi 1990, alţi şcolari au argumentat că influenţa Puritanismului se afla până şi printre negustorii cosmopoliţi din porturile din Noua Anglie, în timpul secolului optsprezece, şi că toţi locuitorii din regiune au respectat valorile şi spiritualitatea Puritană. Întradevăr, ei au susţinut că accentul Puritan în ierarhia socială şi obligaţia comunală, la fel şi evlavia sa ascetică şi intoleranţa credinţelor concurente, au conţinut defapt forţa expansiunii capitaliste din Noua Anglie şi au limitat măsura în care participarea în economia pieţii şi misiunea pentru profit ar putea redefini relaţiile şi valorile sociale. (Pentru un exemplu din această şcolarizare, vezi Stephen Innes, Creating the Commonwealth, 1996.)

 

În timp ce şcolarii au continuat să dezbată puterea Puritanismului în printre Englezii secolului al optisprezecelea, din Noua Anglie, o înţelegere a apărut despre culturile religioase regionale în timpul secolului şaptesprezece. Noii istorici ai anilor 1970 erau înclinaţi spre suspiciunea că doctrina Puritană, fiind dată din amvon, ar putea să conteze puţin pentru mulţi dintre oamenii obişnuiţi din Noua Anglie. Însă cercetprile au ridicat puţin dubiile acum că teologia Puritană i-a obligat pe oamenii de toate clasele din Noua Anglie şi până şi cei mai umili fermieri şi pescari erau deseori bine instruiţi în doctrinele de bază despre predestinare şi convertire. Ceea ce au auzit de la predicatorii lor, amândouă au fost înţelese şi în general acceptate drept adevărata credinţă Creştină esenţială.

 

Chiar şi aşa, atât Englezii obişnuiţi – şi cei mai buni dintre ei, inclusiv clerul educat de la colegii – au trăit deasemenea în ceea ce un istoric a numit "lumile miraculoase." Aceste "miracole" includeau credinţa în vrăjitoare, puterea Satanei de a-şi lua o formă vizibilă, şi o varietate de alte fenomene care sunt încă în cronicile de astăzi în tabloidele supermarketurilor – puterea viselor şi prevenirilor, a fenomenelor stranii, naşterilor "monstruoase," şi salvărilor miraculoase. Pentru a aprecia cât de bogate şi bizare erau aceste credinţe, citiţi capitolul despre "miracole" din David Hall, World of Wonders, Days of Judgement (New York, 1989). Este o cale bună de a înviora o oră plictistoare – şi o cale rapidă de a învăţa sensul complexităţii credinţelor despre supernatural, printre Noii Englezi timpurii de orice rang şi educaţie.

 

Însă aceste remarci nici nu reuşesc să facă dreptate deplină şcolarizării din Noua Anglie Puritană, ce a evoluat pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului douăzeci. Dacă vrei să ştii mai multe despre alte articole, citeşte te rog de la Secolele Şaptesprezece şi Optssprezece: Religion, Women, and the Family in Early America sau Religion and the American Revolution.

 

Christine Leigh Heyrman a fost un Membru la National Humanities Center în 1986-87. Ea deţine o Ph.D. de la Universitatea Yale în Studiile Americane şi este în prezent Profesor de Istorie la Departamentul de Istorie al Universităţii din Delaware. Dr. Heyrman este autorul cărţii Commerce and Culture: The Maritime Communities of Colonial New England, 1690-1740, Southern Cross: The Beginning of the Biblie Belt (1997), ce a câştigat Premiul Bancroft în anul 1998, şi Nation of Nations: A Narrative History of the Republic, împreună cu James West Davidson, William Gienapp, Mark Lytle şi Michael Stoff (3rd ed., 1997).

 

 

Puritanismul în Noua Anglie

 

Pentru o descriere mai detaliată decât cea din această pagină scurtă, vedeţi lucrările din lista Selected Bibliography on Puritanism.

 

Definiţii

Termenul "Puritan" a apărut iniţial ca o insultă aplicată de Anglicanii tradiţionali celor ce criticau sau doreau să "purifice" Biserica Angliei. Deşi cuvântul este deseori aplicat, "Puritan" se referă la două grupuri disctincte: Puritanii "separatişti," ca de exemplu coloniştii din Polymouth, care credeau că Biserica Angliei era coruptă şi că Creştinii adevăraţi trebuie să se separe de ea; şi Puritanii non-separatişti, asemeni coloniştilor ce s-au stabilit la Colonia Massachusetts Bay, care credeau în reformă, însă nu în separare. Majoritatea coloniştilor din Massachusetts erau Puritani nonseparatişti care doreau să reformeze biserica stabilită, în mare parte Congregaţionalişti care credeau în formarea bisericilor prin adunări voluntare. Idea de adunări sau legăminte era idea centrală a Puritanilor despre organizaţiile sociale, politice şi religioase.

Credinţe

Unele credinţe îi diferenţiază pe Puritani de restul Creştinilor. Prima a fost credinţa lor în predestinare. Puritanii credeau că doar credinţa în Isus şi participarea la sacarmente nu puteau să asigure salvare; salvare nu se alege, deoarece acesta este doar privilegiul lui Dumnezeu. Toate trăsăturile salvării sunt determinate de supremaţia lui Dumnezeu, inclusiv alegerea celor ce vor fi salvaţi şi celor ce vor primi bunăvoinţa irezistibilă a lui Dumnezeu. Purianii au făcut deosebirea între "justificare", sau darul bunăvoinţei lui Dumnezeu dat celor aleşi, şi "sanctificarea," comportamentul sfânt care se presupune că a rezultat atunci când un individ era salvat; conform The English Literatures of America, "Sanctificarea este dovada salvării, însă nu o cauzează" (434). Atunci când William Laud, un Arminian, a devenit Arhiepiscopul din Canterbury în anul 1633, Biserica Angliei a început să îmbrăţişeze credinţele Puritanilor: focalizarea asupra acceptării unui singur individ sau respingerea bunăvoinţei; o tolerare a diverselor credinţe religioase; şi o acceptare a ritualurilor şi simbolurilor "bisericii înalte."

Conform cărţii Oxford History of the American People, scrisă de Samuel Eliot Morison, Puritanii "erau impresionaţi adânc de o poveste pe care părintele lor favorit al bisericii, St. Augustine, a spus-o în lucrarea sa Confessions. El a auzit o voce ce a spus, tolle et lege, Ridică şi citeşte. Deschizând Biblia, ochii săi au căzut asupra Romans xiii:12-14, ce spunea: Noaptea a trecut, ziua a venit; nici în grabă sau beţie, nici în poftă sau dezmăţ, nici în luptă sau gelozie. Însă încrede-te în Domnul tău Isus Hristos şi nu fă provizii carnale, pentru a-ţi îndeplini poftele mai departe" (62)

Legământul sau Teologia Federală şi Calea din Noua Anglie

Conceptul de legământ sau legătură între Dumnezeu şi aleşii săi, a pătruns teologia Puritană şi relaţiile sociale. În termeni religioşi, câteva tipuri de legături erau centrale pentru Puritani.

Legământul Lucrărilor susţinea că Dumnezeu i-a promis lui Adam şi urmaşilor săi viaţă eternă dacă respectau legea morală. După ce Adam a stricat legătura, Dumnezeu a făcut un Nou Legământ de Bunăvoinţă cu Avraam (Genesis 18-19).

Legământul de Bunăvoinţă. Acest legământ necesită o credinţă activă şi astfel slăbeşte doctrina predestinării. Deşi Dumnezeu încă îi alege pe oameni, răspunsul potrivt devine unul din contractul în care pedeapsa pentru păcate este răspunsul judicial potrivit pentru neascultare. În timpul Marii Treziri, Jonathan Edwards a respins Teologia Legământului, pentru a se întoarce la Calvinismul ortodox. Cei ce erau legaţi de legământ se considerau responsabili cu o misiune a lui Dumnezeu.

Legământul Mântuirii. Legământul Mântuirii se presupunea că este preexistent în Legământul de Bunăvoinţă. Susţinea că Hristos, care a ales de bunăvoie să se sacrifice pentru omul decăzut, l-a făcut pe Dumnezeu să-l accepte ca reprezentant al omului. Acceptând acest pact, Dumnezeu este astfel obligat să continue Legământul de Bunăvoinţă. Conform lui Perry Miller, după cum a spus o sursă contemporană, "Dumnezeu s-a înţeles cu Hristos că dacă el va plăti întregul preţ pentru mântuirea credincioşilor, ei vor fi achitaţi. Dacă Hristos a plătit preţul, atunci Dumnezeu nu este drept, deoarece ar fi trebuit să te achite de toate greşelile" (New England Mind 406).

Pentru mai multe informaţii, vedeţi deasemenea următoarele lucrări sugerate de membrii EARAM-L:

bullet

Opera lui Perry Miller "The Marrow of Puritan Divinity" din Errand into the Wilderness (Cambridge: Harvard UP, 1956): 48-98.

bullet

Emory Elliott, Power and the Pulpit in Puritan New England

bullet

Charles Lloyd Cohen, "Covenant Psychology" in God's Caress: The Psychology of Puritan Religious Experience (Oxford and New York: Oxford UP, 1986)

bullet

John von Rohr, The Covenant of Grace in Puritan Thought (Atlanta, GA: Scholars Press, 1986)

bullet

Darrett Rutman, American Puritanism

bullet

David Hall, The Faithful Shepherd

bullet

David Hall, The Antinomian Controversy

bullet

Sargent Bush, The Writings of Thomas Hooker

bullet

Michael McGiffert, "Grace and Works: The Rise and Division of Covenant Divinity in Elizabethan Puritanism," Harvard Theological Review 75.4 (1982): 463-502.

bullet

Amy Schrager Lang, Prophetic Woman

bullet

Janice Knight, Orthodoxies in Massachusetts

Calea din Noua Anglie

Conceptul legământului dă deasemenea şi moduri practice pentru organizarea bisericii. De vreme ce statul nu controla biserica, Puritanii s-au gândit că trebuie să existe o metodă alternativă de a stabili autoritatea. Conform lui Harry S. Stout, "Pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să funcţioneze cum trebuie, fiecare congregaţie trebuie să fie eficientă, conţinând în sine toate oficiile şi puterile necesare pentru conducere. Apologistul oficial din Noua Anglie, John Cotton, a numit această formă de guvernare bisericească drept Congregaţională, însemnând că toată autoritatea era localizată în congregaţii particulare."

Ceremonia lui Cotton din Salem în anul 1636 a descris elementele de bază ale acestui sistem, în care oamenii ce făceau legăminte unul cu celălalt şi îşi depuneau jurămintele de a asculta cuvântul Domnului, care ar putea duce la o biserică ce se guverna singură. Verificările şi echilibrările din aceast model de auto-guvernare au inclus necesitatea ca membrii să dovedească experienţele lor de bunăvoinţă (pentru a asigura puritatea bisericii şi a membrilor săi) şi alegerea oficialilor bisericii pentru a asigura distrubuirea cuvenită a puterii, cu un pastor care să predice, un învăţător care să păstreze doctrina, bătrâni care să supravecheze actele Legii spirituale şi un diacon care să întreţină sarcinile de zi cu zi ale organizaţiei bisericeşti şi ajutorul pentru săraci (Stout 19). Sistemul de centralizare a legămintelor ce legau casele una de alta şi cu slujitorii lor într-o congregaţie autonomă era oglindit în organizarea oraşelor. În fiecare oraş, membrii de sex bărbătesc ai bisericii puteau vota pentru alegerea unor oameni care să conducă treburile de zi cu zi ale oraşului, deşi întâlnirile din oraşe erau ţinute pentru a vota legislaţia.

Aşadar, autoritatea supremă atât în sferele politice cât şi în cele religioase era cuvântul lui Dumnezeu, însă promisiunile făcute congregaţiei şi comunităţii prin ascultare voluntară a asigurat ordinea şi funcţionalitatea sistemului de guvernare religioasă şi politică. Acest sistem a primit numele de Calea Congregaţională sau Calea din Noua Anglie. Conform lui Stout, "Prin localizarea puterii în oraşe specifice şi definirea instituţilor în termenii legăturilor locale şi mutuale, pericolele mobilităţii şi atonismului – marile ameninţări pentru stabilitatea Noii Lumi – erau minimalizate... În timp ce bisericile apăreau doar prin legături locale, la fel şi membrii individuali ar putea fi scuzaţi de jurămintele lor sacre cu corpul local... Persoanele ce părăseau fără a spune nimic, îşi sacrificau nu doar apartenenţa la biserică ci şi titlul de proprietar, care era contingent cu reşedinţa locală. Prin măsuri ca aceastea, ce combinau restrângeri spirituale şi economice, oraşele din Noua Anglie a obţinut nivele înalte extraordinare de persistenţă şi coeziune socială" (23).

Apartenenţa la Biserică

Spre deosebire de bisericile Anglicane şi Catolice din acea vreme, Puritanii nu au cereau ca toţi locatarii parohiilor să fie membrii pe deplin ai bisericii. O adevărată biserică, credeau ei, nu consta din toată lumea, ci doar din cei aleşi. Ca un test al apartenenţei, multe biserici din Noua Anglie au început să le ceară aplicanţilor să dovedească experienţa personală cu Dumnezeu, în forma unei convertiri narative autobiografice. De vreme ce cetăţenia era strâns legată de apartenenţa la biserică, motivaţia pentru convertire era de natură seculară şi civilă, la fel şi religioasă. Legământul lui Dumnezeu ce îi lega pe membrii bisericilor de el, trebuia reînoit şi acceptat de fiecare credincios în parte, deşi acest lucrur putea fi văzut drept o diluare a legăturii dintre Dumnezeu şi oamenii săi aleşi.

Legământul Înjumătăţit

Copiii primei generaţii de credincioşi au fost admişi la apartenenţă limitată în biserica Congregaţională, cu motivul că în calitate de copii ai adepţilor, ei s-ar fi convertit cu siguranţă şi ar fi devenit membrii deplini ai bisericii. Nu toţi s-au convertit, astfel lăsând în cumpănă viitorul copiilor lor, nepoţii membrilor originali ai bisericii.

Elaborat de Richard Mather şi aprobat în 1662, Legământul înjumătăţit propunea ca membrilor celei de-a doua generaţii să le fie permise aceleaşi privilegii ale botezului (însă nu comuniunea), după cum le-a fost acordate şi primei generaţii. Conform lui Norman Grabo, "Acest lucru a încurajat congregaţiile individuale pentru botezarea copiilor membrilor bisericii, însă fără a-i admite în totalitate până la vârsta de 14 ani." Participarea la Împărtăşanie a devenit o momeală pentru membrii pe jumătate de a descoperi dreptul pentru apartenenţa lor totală şi un semn public a celei mai pure congregaţii.

Rochard, şi mai târziu, Mather, au susţinut asta, la fel făcând şi Edward Taylor; însă Solomon Stoddard din Northampton a argumentat că, conform Legământului Înjumătăţit, niciun un om nu avea voie să ia parte la Împărtăşanie până când nu avea anumite cunoştiinţe şi asigurarea salvării; fără aceste cunoştiinţe, prezenţa la sacramente era interzisă. Stoddard a spus că niciun om nu putea ştii cu siguranţă că va fi salvat; aşadar, toţi Creştinii civilizaţi ar trebui să fie admişi la sacramente, cu speranţele că ei şi-ar putea asigura bunăvoinţa sau să fie convertiţi prin ea. (Grabo 32)

Stilul Simplu

Stilul simplu este cea mai simplă dintre cele trei forme ecleziastice. Alegând stilul simplu, scriitorii Puritani au creat scheme obişnuite pentru retorica zilei; ei au refuzat să-şi umple ceremoniile cu înflorituri retorice şi citate învăţate ale stilului metafizic al ceremoniei, crezând asta că asta era provincia Arhiepiscopului Laud şi a adepţilor săi. Ceremonia Puritană era compusă, tradiţional, din trei părţi: doctrina, motivele şi folosirile. Conform lui Perry Miller în The New England Mind,

 

          "Ceremonia Anglicană este construită pe o schemă simbolică a viziunii progresive; se mişcă din punct în punct prin analiză verbală, arătând broderii tot mai mari despre cuvintele textului. Ceremoniile Puritane citează textul şi îl "deschid" cât mai scurt posibil, interpretând circumstanţele şi contextul, explicându-i înţelesurile gramaticale, reducându-l la proză, şi scoţând în evidenţă iplicaţiile sale logice; ceremonia apoi proclamă într-o propoziţie "doctrina" conţinută în text sau dedusă în mod logic din el, continuând la primul motiv sau dovadă. Urmează motiv după motiv, fără nicio altă traducere decât o perioadă şi un număr; după ultima dovadă, continuă utilizările sau aplicaţiile, deasemenea numerotate, iar ceremonia se termină atunci când nu mai există nimic de spus. Ceremonia Anglicană se deschide cu un exordiu pianisim, adună momentele printr-un tempo ridicat şi rapid, vine în general la o peroraţie tonalizată; Puritanul începe cu citirea unui text, declară motivul într-o ordine determinată de logică, şi folosesşte o enumeraţie determinată de tipurile de persoane din mulţime, care trebuie mustrate, şi se opreşte fără înflorituri sau vreun punct culminant răsunător" (332-3).

 

Într-o manieră similară, Puritanii au preferat simplicitatea Bibliei de la Geneva în schimbul limbajului bogat al versiunii Regelui James.

 

 

Puritanii

 

[Nota editorului: Există controverse istorice majore, iar școlile filozofice când au încercat să așeze un ”puritan” în contextul istoric al Colonizării Elizabetane (1558-59) până la Restaurare (1660). Evenimentele din cronica de aici trebuie să fie văzute în contextul acelei perioade, nu în valorile secolului 21. Există anumite imagini stereotipe ale puritanilor care trebuie să fie re-evaluate în lumina investigațiilor moderne.

 

Acest scurt rezumat poate cel mult doar să zgârie suprafaţa acestor probleme istorice complexe. Vă rog să vă amintiți că noi avem de a face cu indivizi, şi un ansamblu. Următoarea prezentare nu poate fi reprezentată ca fiind una științifică sau cuprinzătoare despre puritanii din perioada Colonizării Elizabetane până la Restaurare (1660), o sută de ani de istorie pot să fie cel mult scrutați.

 

Există întotdeauna potențialul de super-simplificare a problemelor complexe de aici. De asemenea, trebuie să tratăm deopotrivă percepțiile pro şi contra argumentelor din datele istorice disponibile, nu doar ceea ce vrem să aflăm pentru a susține un punct de vedere specific. Trebuie să fim conștienți de potențialul de generalizări prea încrezătoare între teorie şi fapt, ”O viziune printr-o sticlă întunecată.„ Puritanul a fost doar un membru lepădat pe o scenă destul de largă de jucători din timpul acestei perioade.

 

Istoricii au discutat despre puritani de la mijlocul secolului şaisprezece până în zilele contemporane. Un număr de teorii au fost avansate pentru a plasa puritanul în contextul său istoric. În timpul anilor 1970 şi 1980 un nou grup de istorici revizioniști au pus sub semnul întrebării multe dintre teoriile mai vechi folosind noi metode de cercetare utilizănd date noi. Cercetarea lor a inclus multe zone noi incluzând istoria socială într-un efort de a înțelege mai bine contextul istoric al perioadei. Cercetarea şi scrierile actuale continuă să arunce o nouă lumină asupra perioadei şi indivizilor mari şi mici deopotrivă, incluzând noi membri alungați.

 

Există multe chestiuni referitoare la puritani şi societate care nu pot fi tratate aici. Religia şi politicile erau încă o combinație volatilă. Prezentarea de față poate fi de ajutor în identificarea indicatoarelor principale pe acest traseu.

 

Una dintre problemele principale este situația societății în timpul domniei Regelui Iacov I şi a fiului său Regele Charles I. Unii ar putea vedea un conflict neîntrerupt între Coroană, Biserică şi puritani. Alții ar putea vedea o Biserică largă şi tolerantă de episcopi Calviniști evanghelici moderați reacționând împotriva sporirii unor reforme liturgice mai ”radical„ tradiționale şi conservatoare. Fiecare grup ar vedea gradat celălalt grup ca o partidă lucrând împotriva lucrării evlavioase a celuilalt. Acestea sunt doar două zone de cercetare continuă.

 

Acestea sunt un număr de teorii cu mulți susținători şi critici ai fiecărui punct de vedere care sunt dincolo de domeniul acestei prezentări. Teoriile de mai sus au ajutat deopotrivă la colorarea poziției puritanilor în acea societate în ultimii treizeci de ani. Există alte teorii şi viziuni istorice care nu pot fi discutate pe deplin aici.

 

Vă rog să consultați Bibliografia Puritană de mai jos, şi Bibliografia Generală pentru resurse adiționale. Vă rog să consultați lucrările următorilor cărturari ca un punct de plecare pentru cercetare şi citire suplimentară: Collinson, Fincham, Lake, Morrill, Sharpe, Tyacke, White, etc.]

 

PURITANII

 

Cuvântul ”puritan„ a ajuns să fie folosit potrivit Dicționarului Englez Oxford (DEO) cam în anul 1556 în timpul jumătății perioadei de domnie a Reginei Maria I. Cuvântul a fost original folosit ca o formă de critică literară aplicată de scriitorii Catolici către semenii lor scriitori care argumentau puncte de critică destul de înguste.

 

Mulți Protestanţi englezi erau nemulţumiți de Colonizarea Elizabetană (1558-59). Mulți indivizi au dorit schimbări adiționale în Colonizarea Elizabetană în chestiuni liturgice şi ceremoniale, în special cu privire la tradiţiile ei catolice obositoare. Exilații Protestanţi Mariani întorcându-se din Europa post-Reformată de asemenea au adus experienţele lor religioase recente, şi şi-au exprimat dorințele lor pentru reforme religioase.

 

Unii s-au referit la Biserica Elizabetană ca ”Biserica Catolică şi Reformată a Angliei„. Poate că unii au preferat mai mult din cea Reformată şi mai puţin din cea Catolică. Era susținere generală pentru ambele poziții în cadrul Bisericii.

 

În timpul începutului domniei Reginei Elisabeta aproximativ anul 1564, termenul ”puritan„ lua un nou înțeles. Exista o dispută în desfășurare cu privire la folosirea veșmintelor în Biserica Elisabetană incluzând stiharul, un veșmânt de pânză albă de in purtată peste sutană. Mulți dintre clerici foloseau acește veșminte pentru Eucharist şi serviciile de Rugăciune de Dimineaţa. Mulți Protestanţi reformați au recomandat veșminte mai simple decât veșmintele mai tradiţionale care au fost folosite în Biserica Edwardiană adică Catolice.

 

Thomas Stapleton, un Catolic în exil, este uneori creditat ca o posibilă sursă pentru termenul puritan în 1565. Stapleton a folosit termenul ”puritan„ ca o denumire generală pentru toţi Protestanţii. Această folosire nu a devenit populară în limbajul convențional.

 

Unii Anabaptiști din Londra în timpul sfârşitului anului 1950 se refereau la ei înșiși ca ”puritani„, Mieii nepătați ai Domnului. Referințe ca acestea doar ajută la confuzia chestiunii şi la popularitatea termenului în sine.

 

Termenul a ajuns treptat să fie aplicat la anumite voci de dezacord din cadrul Bisericii Elisabetane care chestionau aspectele Colonizării Elisabetane. Termenul a fost probabil folosit inițial ca o formă generică de ridiculizare împotriva nonconformiștilor în general mai degrabă decât a fi direcționat spre indivizi specifici sau un grup dintre reformatori.

 

Folosirea timpurie a cuvântul puritan a ajuns gradat să fie aplicată la o tendință anumită printre acei reformatori timpurii. Puritanul Englez nu era un membru dintr-o sectă religioasă organizată. În principal ei erau comunicanți din Biserica Elisabetană exprimându-și opiniile lor şi exprimând preocupările lor referitoare la anumite reforme dorite în ritualurile existente ale Cărții Comune de Rugăciune, şi în administrarația existentă a Bisericii.

 

Cine sau ce a constituit un ”puritan„ este încă un lucru vag în cazul cel mai bun şi este în inima chestiunii. Diferențele între un protestant şi un puritan al perioadei pot fi realizate cu dificultate. Amândoi pot susține multe dintre aceleaşi valori şi preocupări religioase comune. Pentru unii dintre acești puritani timpurii existau unele domenii care nu erau deschise pentru interpretare în viziunea lor despre adevărata credinţă.

 

Felurite valori etice şi religioase au fost aplicate la indivizi referiți ca fiind puritani în timpul acestei perioade. Valori specifice nu pot şi nici nu trebuie să fie aplicate în mod egal la toţi indivizii numiți ”puritani„. În mod istoric termenul a avut multe interpretări diferite la diverse nivele.

 

Cei referiți ca fiind puritani probabil nu se numeau ei înșiși cu termenul puritani. Mai mult decât probabil ei s-au numit pe ei înșiși ca fiind: evlavioși, profesori, sau cei aleși.

 

Istoricii în mod timpuriu încă din anii 1580 au sugerat că termenul ”puritan„ ar trebui înlăturat din dicționarul Englez. Thomas Fuller în lucrarea lui: Istoria Bisericii din Britania (1655) a dorit să interzică acest cuvânt. Singurul consens real referitor la folosirea termenului este că nu există nici un consens. Folosirea termenului ”Puritan„ ca un substantiv colectiv a fost combătută de unii dintre istoricii contemporani.

 

Unii au folosit termenul ”cultura religioasă„ pentru a descrie o anumită viziune a puritanilor asupra lumii. Alții au sugerat că puritanii ar fi putut avut o viziune a ”Noului Ierusalim„, sau ”Orașul Strălucitor pe un Deal„ pentru Omul semenul lor. Şi unii au sugerat o ”perspicacitate mai clară în voia descoperită a lui Dumnezeu … pentru a menține biserica adevărată şi credinţa adevărată„. Puritanii la fel ca majoritatea protestanţilor au arătat un larg spectru de opinii şi valori, unii poate că au fost mai concentrați decât alții în acele valori.

 

Comunitatea puritană nu a fost singura exilată spre Anglia în timpul secolului şaptesprezece. Scoția a avut propria ei comunitate şi tradiții puritane. Puritanii scoțieni au ținut alte valori fundamentale diferite față de frații lor Englezi în multe feluri.

 

Mulți puritani Englezi au migrat către Lumea Nouă şi Coloniile Americane căutând mai multă libertate religioasă în timpul anilor 1600. Valorile puritane din Coloniile Americane nu reflectă în mod necesar pe cele de acasă din Anglia în timpul aceleiași perioade, șase mii de mile de ocean au fost cunoscute ca influențând atitudinile. Biserica din Anglia nu a fost un factor major în dezvoltarea coloniilor Americane timpurii.

 

O încercare foarte calificată pentru a defini pe larg un puritan: ”un membru al Bisericii Angliei care a pus sub semnul întrebării progresul şi rata reformei interne după Colonizarea Elisabetană (1558-59).„ [Editorul: Aceasta este sugerată doar ca un punct de plecare pentru o discuție adițională]. Alți indivizi din această perioadă din sau din afara Bisericii Angliei ar putea de asemenea să fie de acord cu definiția calificată de mai sus pentru ei înșiși. Orice încercare de a defini aceasta este cel mult controversială.

 

Două grupuri destul de mari din comunitatea puritană pot fi identificate: 1) cei care căutau să reformeze Biserica Angliei din interior ca o Biserică post-Reformată; şi, 2) cei care au căutat să schimbe structura Bisericii Angliei cu un alt model de biserică reformată. Ar putea fi largi variații între şi în cadrul acestor două grupuri largi pe baza problemelor politice, sociale şi religioase.

 

Cei dintâi erau în general considerați mai moderați în abordarea lor. Mulți erau dispuși să lucreze în cadrul granițelor Bisericii Engleze existente şi sub autoritatea ei pentru un bine final mai mare. Mulți au căutat să extindă propria lor viziune evlavioasă bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, şi să o aplice în toate aspectele vieții lor zilnice a Omului semenul lor. Unii au simțit datoria să indice spre ”credinţa adevărată„ împotriva simplei umbre a bisericii adevărate.

 

Puritanul Moderat a fost identificat ca un segment recunoscut din comunitatea puritană. Ei proveneau adesea din bogatele clasele mijlocii în creștere. Aceşti puritani erau adesea Calviniști dedicați, care erau refractari în a împrumuta susținerea lor viziunilor şi reformelor mai radicale exprimate de celălalt grup. ”Viața morală„ era încorporată în viziunile lor religioase.

 

Unii istorici au aplicat denumirea modernă de ”Conformist„ acelor clerici care erau dispuși să păstreze pacea şi să lucreze în cadrul sistemului ca un scop spre evanghelizarea Bisericii Engleze. Mulți clerici cu tendințe puritane pot fi incluși în cadrul acestei denumiri largi.

 

Grupul din urmă a fost caracterizat ca fiind mai radical în retorica lor şi în dorința lor de schimbare. Termenul general de ”prezbiterian„ este adesea aplicat acestor indivizi. Acești indivizi au dorit de asemenea să schimbe Biserica Angliei actuală cu o nouă biserică națională a cărei structură să nu fie bazată pe tradiții şi organizație Romană. La puritani existau multe puncte de vedere diferite şi diverse nivele de entuziasm.

 

Mulţi prezbiterieni căutau un tip de sistem de biserică națională reformată. Exemple sugerate în acest sens sunt Biserica de la Geneva sub John Calvin, sau Biserica Scoțiană Prezbiteriană. Uniformitatea de opinie cu privire la o singură formă de prezbiterianism este greu de identificat. Mulți puritani după anul 1640 ar veni să susțină în teorie o structură a bisericii non-episcopală.

 

Există o a treia categorie a așa-numitor Separatiști, de asemenea cunoscuți ca ”puritani radicali„ sau ”puritani dezamăgiți„ care s-au dezvoltat în timpul anilor 1580. Acești indivizi se despărțeau de trupul Bisericii Angliei şi de sacramentele sale, sau au eșuat să se conformeze cu statutele Bisericii existente.

 

Multe dintre aceste grupuri timpurii precum Browniștii, şi Barrowiștii au optat pentru adunări independente care sunt în control asupra propriilor lor slujitori. Unii istorici au probleme în a potrivi Separaţiștii cu puritanii generali, sau Conformiștii, Prezbiterienii sau ca parte a unui grup înrudit în cadrul unei familii puritane mai largi. [Nota Editorului: Vezi Indexul Nonconformiștilor Englezi.]

 

Calvinismul Englez

 

Calvinismul a fost o teologie majoră protestantă a Europei post-Reformate. El a fost bazat pe lucrarea lui John Calvin Instituțiile Religiei Creștine care a fost tradusă în Engleză din Latină. Calvinismul a fost o teologie destul de largă cu multe școli de interpretare. Protestanţii i-au inclus deopotrivă pe Calviniști, pe puritani, și pe alții. Bisericile Luterane au fost considerate în afara comuniunii şi tradiției Bisericii Reformate.

 

Biserica Reformată a fost de asemenea stenografie pentru Calvinism. Calvinismul va avea un impact major asupra Bisericii Angliei, şi pentru mulți dintre puritani în zona evanghelismului către semenul lor Om. Mulți dintre Exilații Mariani şi-au găsit un cămin temporar în Geneva, Elveția, cu John Calvin; şi John Knox (1513?-72), un reformator Scoțian. Era posibil să fii un puritan în Anglia Elisabetană fără să fii un Calvinist. A existat de asemenea o adunare calvinistă activă în Frankfurt, Germania, un alt cămin popular pentru mulți Exilați Mariani.

 

O învăţătură majoră a Calvinismului este predestinarea. Foarte simplu spus, Dumnezeu a predestinat sau pre-ales o anumită comunitate evlavioasă care va fi mântuită prin harul Lui, şi o comunitate ne-evlavioasă care nu va fi mântuită. Doar Dumnezeu îi cunoaşte pe cei Aleși. Există un număr de școli despre predestinare în cadrul Calvinismului.

 

Două forme de predestinare au fost apărate în mare parte în Calvinismul Englez: Credal şi Experimental. Cel dintâi grup nu a pus accent sau nu a făcut distincție între alegerea evlavioasă şi cei ne-evlavioși în cadrul larg al Bisericii Creştine. Grupul din urmă în general a căutat să demonstreze importanța alegerii evlavioase cu activitate evlavioasă şi comportamentul față de lume, şi a ajuta pe cei ne-evlavioși să se întoarcă la Dumnezeu prin exemplu. Mulți dintre cei din grupul din urmă au considerat că ei sunt Aleșii lui Dumnezeu.

 

Calvinismul Englez a fost un amestec unic de Calvinism tradiţional şi alte valori tradiţionale Engleze. Non-puritanii ar putea fi asociați cu Predestinarea Credală, pe când puritanii ar putea fi mai predispuși spre Predestinarea Experimentală. Acestea erau chestiuni care nu erau considerate corespunzătoare pentru a fi discutate de laici. Ele erau considerate a fi probleme teologice şi academice pentru a fi discutate doar în cadrul Bisericii Engleze.

 

Biblia ca fiind Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu a fost punctul focal pentru majoritatea Protestanţilor din acea perioadă. Mulţi Protestanţi ar putea argumenta că valorile întrupate în Sfânta Biblie ar trebui să devină standardul după care toate aspectele vieții zilnice ar trebui judecate. Din nefericire nu toţi ar putea să fie de acord cu privire la ceea ce era ”interpretarea corespunzătoare„, aceasta a fost dificultatea Reformei.

 

Mulți puritani au avut o dorință fierbinte ca toţi să urmeze exemplul lor evlavios spre a fi o comunitate adevărată a celor aleși aici pe Pământ. Exemplul lor evlavios era adesea bazat pe ceea ce era conținut în Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia era un tipar pentru credinţa adevărată şi o viață evlavioasă pentru toţi de urmat. ”Duhul„ care locuiește înăuntru era un semn adevărat al Aleșilor pentru mulți puritani.

 

Mulți protestanţi au crezut fervent că ei erau Aleșii lui Dumnezeu, şi aveau datoria să reformeze natura păcătoasă a Omului lumesc. Fervoarea şi valorile religioase din secolul şaisprezece şi şaptesprezece din Biserica Engleză ar putea să nu poarte aceeaşi greutate sau să nu implice aceleași conotații pentru un cititor modern din secolul 21.

 

Diferența între un puritan şi un alt protestant din acea perioadă ar putea fi doar intensitatea zelului lor a opiniei lor sau a credinţei lor. Micile diferențe de credință au fost adesea suficiente pentru a cauza diviziuni şi neîncredere în cadrul grupurilor şi între indivizi. Unii au criticat puritanii pentru lipsa de toleranță față de alții cu care ei nu erau de acord. Unii puritani ar putea vedea problemele în negru şi alb pentru cei care urmau Cuvântul, şi pentru cei care nu îl urmau. A existat o gamă largă de viziuni şi valori în cadrul Bisericii Engleze, şi în comunitatea puritană.

 

Puritanii erau indivizi cu carte şi educați adesea la colegii, sau cu licențe la universități din Oxford şi Cambridge. Mulți clerici puritani au considerat Biserica a fi o vocație adevărată, şi ca un potențial forum pentru educație, şi transmiterea propriilor lor valori religioase. Puritanii au dorit proprii lor păstori care să îi învețe credinţa şi predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, mai degrabă decât clerul religios care sărbătorea ”sfintele taine„.

 

Puritanii erau reprezentați în noua clasă crescândă de mijloc, de comercianți, oameni profesioniști, oameni de afaceri, mulți erau fermieri prosperi, şi deținători de teren. Un număr crescând de nobili ar fi putut avea înclinații puritane sau erau ei înșiși puritani.

 

Puritanii erau doar o voce printre multe altele care încercau să influenţeze aspectele religioase, politice şi sociale din Republica Elisabetană. Protestanţii în număr mare au populat țara. Puritanii nu au avut o prezență națională mare printre populație, numărul lor real este greu de aflat. Multe zone din națiune uneori referite ca fiind ”ținuturi întunecate„ erau printre zonele tradiționale Catolice din țară. Poate că lipsa lor numerică a fost compensată în termenii vigorii lor, şi a influenţei lor politice în Parlament sau la Curte.

 

Alţi protestanți din acea perioadă căutau de asemenea valorile lor religioase şi politice şi o viziune a unei Societăți noi şi iluminate care ar putea intra în conflict cu unele valori puritane. Mulți puritani şi ne-puritani ar fi putut împărtăși multe dintre valorile de bază unul cu altul, şi totuşi să găsească zone de dezacord intens.

 

Din 1640 până în 1660, puritanii erau de asemenea în competiție cu multe secte noi religioase şi politice precum: Quakerii, Baptiştii, Ranterii, Levellerii, Oamenii Monarhiei a Cincea [Nota Editorului: Vezi Indexul Nonconformiștilor Englezi.]. O parte dintre aceste secte nu au supraviețuit Restaurării (1660). Puritanii au supraviețuit Restaurării (1660) dar elementele mai radicale au dispărut în mod gradat din Anglia după 1660.

 

Critica istorică modernă referitoare la puritani a fost adesea criticată ca fiind colorată în funcție de care parte a Atlanticului a fost scrisă. Scriitorii Americani au fost caracterizați prin a fi prea sentimentali în viziunea lor despre puritani bazată pe așezările puritane care mai târziu au devenit Statele Unite ale Americii.

 

Elisabeta I (1558-1603)

 

Regina Elisabeta a petrecut majoritatea domniei sale lungi pentru a clădi Națiunea Engleză, şi a o păzi de influenţele exterioare. A fost o mare trezire a Artelor în timpul domniei sale. Politica ei religioasă de bază a fost să păstreze Biserica şi episcopii ei puternici şi să țină dizidenții și nonconformiștii sub control. Ea nu s-a temut să îşi folosească autoritatea ei când a fost necesar. Impactul puritanilor timpurii asupra Bisericii Elisabetane a fost pus sub semnul întrebării. Suspiciunea constantă a Reginei şi dorința ei constantă de control a colorat în mod nefericit domnia ei.

 

Colonizarea Elisabetană (1558-59)

 

[Nota Editorului: Colonizarea Elisabetană este o chestiune istorică în afara scopului acestui rezumat.].

 

Colonizarea Elisabetană (1558-59) a fost un compromis major instituit de Regină între opoziția față de punctele de vedere religioase şi politice de la Curtea ei, Biserica Angliei, bogații deținători de pământ şi nobilimea conservatoare. A existat o mare comunitate Catolică bine definită, şi o comunitate protestantă în dezvoltare.

 

Regina a avut nevoie să făurească un curs de mijloc acceptabil pentru aceste felurite grupuri cu valori politice şi religioase. Şi erau chestiunile de Stat şi de relaţii externe cu Franța şi Spania amândouă națiuni puternic catolice care erau de luat în considerare.

 

Unii au folosit termenul ”normalitate„ pentru a descrie scopul dorit de Biserica Elisabetană. Regina a vrut să întemeieze o structură de bază de continuitate a religiei pe care majoritatea populaţiei să o găsească a fi mângâietoare şi acceptabilă pentru ei. A fost întemeiat un standard ca toţi să îl urmeze şi să se conformeze. Cei care nu au făcut aceasta vor fi controlați.

 

Actul de Supremație (1559) a fost o revizuire a timpuriului dicton Henrician că Monarhul era acum ”singurul guvernator suprem al acestui regat„, şi că Regina era responsabilă pentru ”bunăstarea Bisericii„. Un jurământ de ascultare față de Coroană în lucrurile temporare şi religioase a fost cerut clericilor şi oficialilor publici.

 

Actul de Uniformitate (1559) a abrogat anteriorul Act Marian de Uniformitate. Noul Act a re-aplicat standardele formelor de închinare sub Henry VIII. Actul Edwardian din 1552 şi standardele şi riturile liturgice sub revizuita Carte de Rugăciune Comună (1552) au fost re-aplicate noii Biserici ai Angliei.

 

Cartea de Rugăciune Comună (1559) va deveni singurul manual aprobat pentru toate slujbele şi riturile religioase. O mare parte din moștenirea anterioară a Bisericii Edwardiene a fost incorporată într-o nouă Carte de Rugăciune ca un format familiar între teologia reformată şi cea catolică. ”Într-o manieră ordonată şi decentă„ a devenit standardul. Mulți protestanți reformați au avut obiecții puternice față de oricare ritualuri şi ceremonii bazate pe tradițiile teologice ale Bisericii de la Roma. Mulți au preconizat o Biserică şi o teologie post-Reformă.

 

Nesupunerea față de noile statute ale Bisericii de către laici sau clerici deopotrivă va aduce represalii, amenzi, temniță sau închisoare. Coroana a avut voința şi resursele de a ține sub control dizidenții şi nonconformitatea, sau să îi forțeze să îşi găsească alte sanctuare. Catolicii şi protestanții au fost supravegheați în mod egal pentru a se conforma față de noile legi. Toţi se vor conforma sau vor suporta consecințele acțiunilor lor.

 

Următoarele vor deveni chestiuni de preocupare pentru mulți dintre protestanții reformați inclusiv pentru puritani: 1) separarea față de natura corupătoare a Bisericii Romane, şi față de tradițiile ei; 2) progresul spre o teologie şi o Biserică mai Reformată; 3) forme simplificate de închinare; 4) un accent pe Biblia literală, şi pe predicare; 5) păzirea corespunzătoare a Sabatului; 6) un accent pe virtuțiile mai simple ale vieții. Unele dintre aceste chestiuni vor fi ridicate şi de alți ne-puritani.

 

Matthew Parker, Arhiepiscop de Canterbury 1559-1575

 

Matthew Parker (1504-75) a fost un Capelan al Reginei Anne Boleyn, mama lui Elisabeta. Concediat în timpul domniei Reginei Maria, el s-a ascuns. Cu șovăire el a devenit Arhiepiscop de Canterburry (1559-75). El a fost implicat în redactarea celor Nouăzeci și Trei de Articole (1563), şi a Biblei Episcopului (1568), o nouă traducere a Bibliei Engleze sub Arhiepiscop. Parker a fost cunoscut ca fiind un om bisericesc moderat, tolerant şi ca un scriitor cărturar. El nu a sprijinit scopurile cauzei puritane, dar el a sprijinit valorile tradiționale ale Bisericii Edwardiene.

 

Perioada de după Colonizarea Elisabetană (1558-59) a văzut începuturile nemulțumirilor dintre mulți protestanți Englezi. Mulţi au anticipat reforme şi schimbări adiționale în Biserica Angliei. Regina Elisabeta nu anticipase vre-o schimbare adițională ci doar conformitatea față de Colonizarea Elisabetană şi statutele sale. Arhiepiscopul Parker a fost un susținător ferm al scopurilor Reginei, şi probabil el nu a fost un Calvinist.

 

Controversa Vestimentară

 

Veșmintele liturgice au fost introduse în Biserică în 1559 în baza tradițiilor mai timpurii Edwardiene. Mulți dintre laicii Englezi au considerat veșmintele clericale purtate în şi în afara Bisericii ca fiind prea catolice în tradiție şi în înfățișare.

 

Controversa Vestimentară din 1560 a devenit o preocupare crescândă pentru mulți din Biserică. Chestiunea veșmintelor liturgice şi domestice fusese deja dezbătută în Europa protestantă fără rezoluție. Mulți clerici reformați din Europa au adoptat forme de veșminte de un stil mai simplu decât în Anglia. Alte tradiții Protestante păstrează multe dintre veșmintele tradiționale.

 

Arhiepiscopul Parker (1559-1575) a emis a lui Interpretare din 1560 despre folosirea mantiei şi a stiharului în timpul sărbătoririi Sfintei Comuniuni. Aceste regulamente au fost puse sub semnul întrebării în 1564 de mulți protestanți întorși. Cam treizeci şi şapte de clerici din Londra au fost concediați inițial după ce au refuzat să se conformeze cu regulamentele. S-au făcut compromisuri în cele din urmă pentru cei din afara orașelor metropolitane mai mari. Unii episcopi erau bivalenți în executarea lor proprie a acelorași regulamente.

 

Controversa Veșmintelor din 1560 din cadrul Bisericii Angliei poate a fost una dintre chestiunile inițiale care au ajutat la ridicarea unui nivel general de conștiință printre laicii protestanți care a format baza pentru noua etichetă cunoscută ca ”puritan„ aproximativ în 1564. Cine erau exact aceste voci inițiale este încă nesigur, dar eticheta pusă şi folosirea ei a continuat, şi s-a extins.

 

Zonele Adiaforastice

 

Unele chestiuni de dezacord între Biserică şi laici au fost definite ca fiind adiaforastice, sau ”în natura lor proprie indiferenți„. Chestiunile au fost argumentate bazat pe lipsa lor de autoritate biblică. Dacă ceva nu a fost menționat ca necesar în Sfânta Biblie, valoarea şi autoritatea ei va fi pusă sub semnul întrebării. Mai degrabă decât a fi ignorat ca ”indiferenți„ unii au căutat să folosească argumentul negativ ca un vehicul pozitiv pentru a înlătura lucrurile ofensatoare pe care ei le-au găsit a fi contrare cu propriile lor valori sau credință.

 

Unele dintre aceste zone adiaforastice ar putea să fi inclus: îmbrăcămintea şi veșmintele clericale; îngenunchearea pentru rugăciune sau comuniune; folosirea semnului crucii; folosirea cristelniței baptismale; folosirea drugilor altarului; punerea şi compunerea unui altar (sau a Sfintei Mese); folosirea unei orgi şi cântecul ne-congregațional.

 

Multe dintre aceste zone au reflectat o înclinație împotriva tradiţiei catolice care a fost găsită a fi chestionabilă printre mulţi protestanţi post-Reformați inclusiv puritanii. Convocarea Elisabetană din 1563, o conferință a oficialilor Bisericii, s-a apropiat de rezolvarea multora dintre aceste chestiuni dar ea nu a produs nici o rezoluție de durată.

 

Unele dintre zonele ofesatoare adiaforastice care au fost rostite de unii din Biserica Angliei erau deja în practică în adunările şi bisericile Protestante din Europa. Unele dintre aceste practici permise în Europa încă au fost considerate ofensatoare de mulți din comunitatea puritană. Clerul reformat European adesea i-au criticat pe frații lor puritani Englezi pentru că nu erau mai toleranți, şi pentru că erau prea înguști în viziunile lor, unii puritani au făcut excepții de la aceste comentarii.

 

Lectori 1560-1570

 

Timpuriu în anii 1560 a existat o preocupare crescândă în cadrul Bisericii referitoare la predicarea nereglementată şi necorespunzătoare. Episcopul local a controlat accesul la amvonul parohiei, şi emiterea licențelor necesare pentru predicare. Regina a fost la fel de preocupată cu privire la predicarea nereglementată sau neautorizată de opinii potențial nefavorabile cu privire la Coroană şi Biserică în mare. Predicarea în parohie era bine reglementată sau redusă la citirea de predici autorizate.

 

Lecturarea era folosită pentru a împiedica aceste probleme. Grupurile ne-Bisericești precum parohiile, indivizii, sau orașele ar putea folosi indivizi pentru a predica după serviciile Bisericii, sau în timpul săptămânii pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu şi valorile puritane. De vreme ce acestea nu erau activități oficiale ale bisericii, ele nu au intrat sub statutele bisericii. Practica a continuat în anii 1570.

 

Treizeci şi Nouă de Articole (1563)

 

Treizeci și Nouă de Articole (1563) au fost formulate sub Arhiepiscopul Parker potrivit directivelor Reginei Elisabeta. Ele au fost o încercare de a sumariza felurite formule doctrinale într-un limbaj destul de larg şi adesea ambiguu. Articolele au fost emise oficial până în 1571 după ce Regina a fost excomunicată de Roma.

 

Articolele nu au fost folosite ca doctrine formale ale Bisericii, ci mai degrabă ca un amestec de teologie catolică şi reformată, care ar putea fi referit pentru înțelegere. Regina a vrut ca Articolele să fie vagi în mod intenționat şi pentru a cauza nesiguranță printre anumite grupuri din cadrul Bisericii. Articole adiționale despre puterile civile şi cele Suverane au fost adăugate pentru cei neconformiști. Crerului i s-a cerut să subcrie la aceste articole. Au fost multe strigăte de proteste din partea multora despre dreptul protestant.

 

Thomas Cartwright la Universitatea Cambridge 1569-1571

 

În timpul dintre 1569-1571, Universitatea Cambridge a devenit focarul controversei teologice. O formă de neo-Calvinism a fost citită de Thomas Cartwright (1553-1603), un teolog puritan, despre Faptele Apostolilor.

 

Thomas Cartwright şi alții au lecturat istoria Bisericii Noului Testament din Faptele Apostolilor. Teza lor a fost că bisericile din Noul Testament erau organizate la nivel congregațional. Cartwright susținea că administrația şi structura adevărată a bisericii trebuie să fie bazată pe un model similar cu Biserica lui John Calvin din Geneva (Elveția), care este ceea ce majoritatea prezbiterienilor probabil ar aproba.

 

Profesorul Cartwright a fost deprivat de părtășia lui în 1571, şi a părăsit Universitatea. El s-a dus în Geneva, Elveția. El s-a întors în Anglia cu câţiva ani mai târziu. Impactul acestori lecturi asupra prezbiterianismului şi Separatismului din Anglia a fost judecat de istorici.

 

Profețiile 1570-77

 

Profețiile erau întâlniri educaționale şi de instruire unde erau discutate şi învățate tehnici de predicare. Profețiile erau susținute în practică de Biserică. Mulți episcopi locali au văzut beneficiile pe termen lung de a antrena predicatori calificați şi au susținut practica aceasta. Mulți văd Profeția ca crescând din influenţele timpurii ale Lectorilor şi dorința lor de a educa.

 

Clerul puritan şi ne-puritan ar putea participa adunări publice periodice pentru a studia şi explica Scripturile. Ei au oferit o formă de ”educație religioasă„ pentru laici. Chiar când erau susținute de episcopii locali, aceste întruniri au devenit o sursă de preocupare pentru Regina Elisabeta ca surse potențiale de doctrine nelegiferate şi de răspândire a controversei politice în afara controlului ei.

 

Masacrul din ziua Sfântului Bartolomeu (august 1572) a văzut masacrul a unor 5.000 până la 10.000 de Hughenoți Francezi (Protestanţi) în Franța. Evenimentul a avut un impact major asupra Europei Protestante şi în Biserica Engleză.

 

Controversa Mustrării 1572-75

 

Perioada dintre 1566-1572 a fost o perioadă de nemulţumire crescândă față de Cartea de Rugăciune Comună (1559) cu tradiţiile ei catolice. Nu exista nici o prevedere în Cartea de Rugăciune pentru vre-o practică locală sau ne-standard la nivelul parohiei. Multe parohii au început să ceară folosirea riturilor şi ceremonialurilor ne-standardizate de la episcopii lor. Unele congregații chiar au căutat să preia controlul local la nivel de parohie.

 

Exista o critică de bază a autorităţii episcopilor şi a structurii Bisericii. S-au făcut încercări de schimbări, Regina a avut grijă ca ei să eșueze. Mulți au început să simtă că încercările de reformă internă din cadrul structurii Bisericii erau mute, şi că schimbarea era posibilă doar dacă structura de putere se schimba de asemenea. Mulți au privit acum spre Casa Comunelor ca un nou loc de întâlnire pentru schimbări potențiale.

 

În 1570, Regina Elisabeta a fost excomunicată de Papa. Un număr însemnat de protestanți reformați şi de puritani au abordat-o pe Regină cu noi reforme moderate pentru Biserică sperând că politica nu vor fi o problemă pentru Regină cu privire la reformele Bisericii față de Colonizarea Elisabetană. Articolele Religiei (1563) au fost emise acum oficial în 1571 la strigătele de proteste.

 

Legile Alfabetului (1572) introduse în Parlament au fost susținute de administrația Bisericii pentru a ajuta la redresarea anumitor probleme ale clerului local. Pro-puritanii Membri ai Parlamentului au înjugat anumite secțiuni radicale în legislație care ar fi permis schimbări ale Cărții de Rugăciune Comună (1559) şi ale Bisericii Angliei. Regina Elisabeta a făcut ca Legea să fie respinsă în Casa Comunelor pentru că a încercat să legifereze politica religioasă.

 

Ceea ce a devenit cunoscut ca fiind Controversa Mustrării au fost discuții importante despre reforme care erau cerute de puritani şi de cei cu înclinații similare. Scrierile care au reieșit din această discuție vor ajuta la sublinierea primelor afirmații generale despre teologia puritană timp de mulți ani.

 

Scriitori puritani importanți precum Thomas Cartwright au purtat conversații extinse cu oficialii Bisericii cum ar fi Arhiepiscopul Whitgift. Controversa a început cu două piese pereche scrise de John Wilcox şi John Field în 1572.

 

John Wilcox, un puritan, a scris Mustrarea Parlamentului (1572) care a argumentat împotriva autorităţii episcopului în Biserica Angliei. El a atacat ceremonia actuală a Sacramentului în timp ce îngenunchezi, admiterea catolicilor la comuniune, şi a argumentat pentru reinstituirea excomunicării în Biserică. Wilcox a fost rațional şi atent în argumentele lui.

 

John Field (1545-88) a fost un păstor puritan care a fost împotriva Arhiepiscopului Whitgift în 1571. El a fost dispus în mod condițional să subscrie celor Treizeci şi Nouă de Articole, şi față de Cartea de Rugăciune Comună (1559), dar nu a fost dispus să poarte stihar în timpul slujbelor, pentru aceasta el şi-a pierdut licența de a predica timp de opt ani (1571-79). El a devenit una dintre vocile majore ale puritanilor radicali şi ale organizatorilor împotriva Bisericii Elisabetane şi a autorităţii episcopilor săi.

 

Spre deosebire de lucrarea mai moderată a lui Wilcox, John Field a atacat deschis Biserica Angliei ca ”papală„, şi a afirmat despre episcopii acesteia ca fiind neevlavioși în publicația lui parteneră Viziune despre Abuzurile Papale încă Rămase în Biserica Engleză (1572). Limbajul cras şi acreala mesajului său l-a lipsit de orice susținere posibilă din partea publicului larg pentru lucrarea lui.

 

A existat o critică generală împotriva lucrării lui Field. Lucrarea lui a fost criticată de foarte mulți puritani bine cunoscuți. John Foxe (1516-1587), un puritan notabil, şi Thomas Lever (1521-1577) un notabil predicator puritan şi Arhediacon de Coventry amândoi au criticat lucrarea lui Field. Thomas Cartwright, teolog, chiar s-a distanțat pe sine de lucrare. Wilcox şi Field au fost condamnați la un an de închisoare potrivit Actului de Uniformitate.

 

 A Doua Mustrare către Parlament (1572) a fost atribuită lui Thomas Cartwright, un teolog puritan însemnat. Aceasta a fost o apărare de bază a lucrării anterioare a lui Wilson. În curând a fost emis un mandat de arestare pentru Cartwright care a părăsit țara imediat.

 

Arhiepiscopul Whitgift (1530?-1604) i-a răspuns lui Cartwright în, Un răspuns către o anumită calomnie intitulată o mustrare către Parlament (1572). Scrisă de Arhiepiscop, el a susținut autoritatea şi tradiţiile Bisericii, şi pe episcopii ei. Whitgift a inclus susținerea lui teologică pentru Predestinarea Credală în Biserica Engleză care era contrară poziției puritane generale. El a urmat aceasta cu: Apărarea unui răspuns față de mustrare, împotriva răspunsului lui T.C. (1574).

 

Cartwright a continuat o conversație activă pe această temă până în 1577: Un răspuns către răspunsul dat de Dl Dr. Whitgift împotriva Mustrării către Parlament (1574); Al doilea răspuns către T. C. împotriva celui de-al doilea răspuns al Domnului Doctor Whitgift, atingând disciplina bisericii (1575); Restul din al doilea răspuns … (1577).

 

Prima afirmație generală a credinţelor şi doctrinelor puritane a apărut din acest schimb extins. Aceste afirmaţii au devenit miezul central al preocupărilor puritane pentru următoarea generație.

 

Edmund Grindal, Arhiepiscop de Canterbury 1576-83

 

Edmund Grindal (1519?-1583) a fost cunoscut pentru tratamentul lui loial față de Catolici, dar el a fost de asemenea cunoscut a avea înclinații puritane. El a fost un Capelan al Împăratului Edward VI, el a fugit de domnia Reginei Maria la Frankfurt, Germania. La întoarcerea în Anglia el a fost făcut Episcop al Londrei (1559-70), el a fost mutat ca Arhiepiscop de York (1570-76) pentru a avea de a face cu catolicismul din nord. El a devenit Arhiepiscop de Canterbury (1576-83) la moartea lui Parker. Grindal a fost văzut ca un posibil mediator între Biserică şi comunitatea protestantă conservatoare.

 

În 1576 Grindal ca Arhiepiscop a fost instruit de Regină să oprească mai multe întruniri de Profeție, şi să descurajeze predicarea. Fiind în simpatie cu cauza lor, Grindal a fost dispus să se supună la instrucțiunile inițiale ale Reginei. Alţi episcopi şi clerici au fost de asemenea divizați în opiniile lor proprii cu privire la această chestiune. Grindal a recomandat punerea Profețiilor sub autoritatea Bisericii, dar acest lucru a fost respins.

 

Într-o Scrisoare faimoasă (20 decembrie 1576), Grindal mai degrabă nediplomatic şi-a exprimat opiniile lui cu privire la chestiunea Reginei, şi a sugerat că ea ar putea respecta autoritatea episcopilor ei în chestiuni religioase, dar ea nu a fost mulțumită de aceasta. Din 1577-1583, majoritatea autorităţii lui Grindal a fost anulată de Regină. Incapabilă să îl înlocuiască pe Grindal ca Arhiepiscop, el a devenit un eșec. Agenții Reginei au terminat închiderea Profețiilor rămase în 1577. Grindal a orbit în ultimii ani din viața lui. Unii au sugerat că numirea lui Grindal la Episcopia de Canterbury ar fi fost considerată o greșeală nefericită la Curte.

 

John Whitgift, Arhiepiscop de Canterbury 1583-1604

 

John Whitgift (1530?-1604) a fost un Calvinist moderat. El a vorbit împotriva lui Thomas Cartwright, ca şi Domnișoara Margaret Profesoară la Cambridge, o poziție pe care Whitgift a avut-o în 1563. Whitgift a fost Vicarul lui Lincoln (1571), şi Episcop de Worcester (1577), şi Arhiepiscop de Canterbury (1583-1604).

 

Spre deosebire de predecesorul său Arhiepiscopul Grindal (1576-83), Whitgift a fost sincer în viziunile sale anti-puritane şi în suportul său față de Regina Elisabeta. Whitgift nu a fost unul care să treacă cu vederea, sau să fie puțin mai moale în aplicarea statutelor în special cu privire la puritani.

 

Whitgift a introdus a lui operă Șase Articole din 1583 tuturor clericilor din dioceza lui. Cam trei sute de clerici au fost suspendați pentru eșecul lor de a subscrie pe deplin, dar majoritatea au fost re-angajați de presiunile exterioare din partea Consiliului Civil. Uniformitatea şi autoritatea erau chestiunile majore de preocupare pentru Arhiepiscopul Whitgift în special pentru oricine era suspectat de non-conformitate, fie el catolic fie el puritan.

 

Anii 1580 au văzut apariția Separatiștilor Englezi. Printre grupurile timpurii au fost Browniștii şi Barrowiștii. Biserica a avut agenți care au căutat sectele străine şi non-conformitatea unde o puteau găsi, iar acum ei căutau non-conformitate domestică. Unele dintre aceste noi secte Engleze au mers în subteran în timp ce alții au părăsit Anglia pentru libertate religioasă şi siguranţa Europei. Olanda a fost o destinație în special populară pentru toleranța ei religioasă sub Biserica Reformată Olandeză. Multe secte Engleze au putut găsi frați pre-existenți deja locuind în siguranţă în Olanda.

 

Whitgift a fost harnic în urmărirea dizidenților oriunde puteau fi găsiți. El a fost cunoscut pentru vânarea Separatiștilor Englezi renumiți: Henry Barrow (1550?-1593), John Greenwood (d. 1593), şi John Penry (1559-1593). Toţi renumiți Barrowiști, ei au fost martirizați în 1593 sub acuzații de scrieri înclinate spre răzvrătire şi care stârnesc rebeliunea. Ei toţi au pledat nevinovați la acuzația de ”intenție„ în statute. Au existat afirmaţii nedovedite de proceduri ilegale folosite de autorităţile Bisericii în urmărirea acestor scopuri proprii. Deopotrivă Barrow şi Penry au fost bănuiți a fi autorii posibili ai Tractatelor Marprelate. [Nota Editorului: Vezi Dizidenți Englezi: Barrowist pentru mai multe detalii.]

 

Mișcarea Clasică 1580-90

 

Mișcarea Clasică (1580-1590) a fost o formă administrativă de prezbiterianism care a fost organizată în secret în cadrul Bisericii Angliei. Păstorii puritani făceau adunări locale pentru a-și exprima interesul lor în felurite chestiuni religioase. Apoi acestea erau raportate la un oraș mai mare sau în adunări la țară, şi în final la un fel de consiliu național.

 

Până în 1580 organizaţia era deja operațională, John Field, un puritan radical, a fost unul din liderii ei. Organizaţia s-a destrămat în 1591 în baza informaţiilor culese din legături în publicarea Tractatelor Marprelate (1587-89) către acei clerici care au fost implicați în Mișcarea Clasică.

 

Extinderea operațiunilor şi impactul lor asupra puritanilor sau prezbiterianismului în Anglia este greu de judecat deoarece cunoaştem puțin din ceea ce au făcut. Unii au sugerat că probabil acestea au realizat mai mult în mințile celor din guvernământ decât au realizat în faptă. Poate că instituția chiar a ajutat la discutarea problemelor din cadrul comunităţii puritane mai degrabă decât să creeze controversă.

 

Liderii cercului incluzându-l pe Thomas Cartwright au fost arestați în 1591. Ei au fost chestionați de Camera Stea, care era de obicei rezervată pentru trădători. Cartwright a fost eliberat în 1592.

 

Thomas Cartwright (1535-1603) şi unii dintre alți susținători Prezbiterieni au fost discreditați cu privire la un incident referitor la un anumit individ, Dl. William Hackett (d. 1591), despre care ei au declarat a fi Mesia. Prezbiterianismul în Anglia era într-un mare declin.

 

Mișcarea Clasică rudimentară (1580-90) a eșuat să întemeieze o structură semnificativă în cadrul Bisericii Angliei. Numărul real al clericilor care țineau viziuni pro-prezbiteriene era relativ mic în timpul acestei perioade. Laicii au fost singurele voci active de reformă şi schimbare în cadrul Bisericii, nu clerul ei. Mulți puritani laici au decis să îşi îndrepte atenția lor spre o arenă nouă şi mai largă în afara controlului Bisericii către Parlament în sine.

 

Alegerile Parlamentare din 1584 au fost țintite de John Fields şi alţi puritani ca un caz de test de a influenţa alegerea alegerea membrilor pro-puritani şi prezbiterieni pentru Casa Comunelor. Rezultatele au fost sub așteptările lor. S-au făcut încercări din nou în Alegerile din 1586-87 care au văzut o creștere în numărul membrilor pro-puritani, dar nu a celor prezbiterieni.

 

A fost introdusă o Lege în Parlament în 1584 pentru a întemeia un sistem național bisericesc prezbiterian în Anglia de către Dr. Peter Turner, membru al Parlamentului, care a eșuat. A fost introdusă o Lege în Parlament în februarie 1587 de către Anthony Cope, membru al Parlamentului, pentru a înlocui Cartea de Rugăciune Comună cu Cartea de Rugăciune Genevană, şi a fost respinsă prin veto o administrație bisericească prezbiteriană. Membrii Casei Comunelor ar fi putut asculta plângerile împotriva Bisericii, dar aceasta nu a fost un prieten al prezbiterianismului în această perioadă.

 

Disciplina Bisericească (1587), un tratat cărturar despre prezbiterianism de către Walter Travers. Travers a căutat să producă cuvântul final despre prezbiterianism. Din nefericire, lucrarea a eșuat în a stabili standarde sau în a rezolva toate problemele. Aceasta doar a creat mai multe tensiuni şi a ridicat mai multe întrebări decât să producă răspunsuri reale sau să formeze vre-un consens real de opinie din cadrul comunităţii prezbiteriane Engleze.

 

Susținerea pentru prezbiterianism a început să scadă în Parlament în anii 1580. În 1590 un număr important de patroni protestanți de la Curte au murit: Robert Dudley, Earl din Leicester (1532-1588); Domnul Walter Mildmay (1520?-1589); şi Domnul Francis Walsingham (1532-1590).

 

Tractatele Marprelate 1587-89

 

În timpul anilor 1587-1589, au fost scrise şapte tractate religioase sub pseudonimul lui Martin Marprelate atacând instituția Bisericii Angliei şi clerul ei. Aceste tractate pro-puritane au criticat condițiile din Biserica Angliei şi clerul ei din perspectivele lor, şi nu au fost mai presus de o anumită cantitate de satiră în mare parte. Mai degrabă decât să genereze susținerea publică dorită, tractatele au părut doar să aprindă sentimentul public general împotriva tractatelor şi a retoricii lor puritane. Nu toţi puritanii au susținut tendința tractatelor dar mulți ar putea fi de acord cu faptul că problemele fundamentale adresate au fost slab alcătuite.

 

Biserica şi Coroana au făcut o prioritate înaltă în a găsit autor(ii) necunoscuți ai acestor lucrări şi să îi încolțească. Un număr de posibili autori suspecți au fost interogați inclusiv Job Throckmorton, Robert Walegrave, şi John Penry, dar nu au fost acuzați. Însemnatul scriitor radical Barrowist, Henry Barrow (1550?-1593) a fost de asemenea suspectat ca posibil autor. Barrow a fost mai târziu aruncat la închisoare timp de mai mulţi ani,  şi mai târziu a fost spânzurat pentru scrierile lui. Adevărată identitate a Marprelate nu a fost dovedită până la mijlocul secolului 20. Destul de interesant a fost Throckmorton (autor), Walegrave (tipăritor), şi Penry (agent) ca responsabili principali în mare parte pentru publicarea şi distribuirea Tractatelor. Unele dintre tractate au avut mai mulți colaboratori.

 

Lucrarea principală a lui Richard Hooker, Despre Legea Politicii Eclesiastice (1593) a fost o apărare majoră a Colonizării Elisabetane. Aceasta a susținut o moștenire istorică a Bisericii Angliei ca un produs al liturghiei sale, a structurii şi tradiţiilor episcopale. Lucrarea a contribuit la baza teologică pentru ceea ce mai târziu a fost referit mai în comun ca fiind teologia Anglicană. Arhiepiscopul Bancroft (1604-10) a susținut pe față mesajul său de bază împotriva puritanismului şi Calvinismului. Această lucrare va avea din nou influenţă asupra unui alt Arhiepiscop William Laud cu treizeci de ani mai târziu.

 

Împăratul James I (1603-1625)

 

Cu moartea Reginei Elisabeta, Casa lui Stuart a fost confirmată a fi succesori ai Casei lui Tudor. Sub James I al Angliei sau James al Patrulea al Scoției deopotrivă Scoția şi Anglia erau acum unite sub un singur monarh.

 

Multe din aceleași politici generale legiferate sub Elisabeta I au fost continuate. Autoritatea Coroanei şi subordonarea față de autoritatea Bisericii Jacobeane au fost elementele cheie ale politicii pentru noul Rege.

 

Radicalii şi nonconformiștii din cadrul Statului vor continua să se conformeze. ”Într-o manieră ordonată şi decentă„ au rămas încă valabile. Conformitatea față de riturile Cărții de Rugăciune Comună (1559) şi semnarea celor Treizeci şi Nouă de Articole erau încă normele de urmat. Regele a putut fi mai tolerant dar el a căutat uniformitatea şi ordinea oricând a fost posibil. Regele James s-a putut bucura de splendoarea şi ceremonia Curții Engleze, şi de susținerea Bisericii Angliei.

 

Regele James I a urmărit două programe religioase de bază în timpul domniei sale: 1) menținerea conformării ceremoniale față de Cartea de Rugăciune Comună; şi, 2) reducerea elementelor radicale în societate, puritanii (de exemplu Prezbiterianismul) şi catolicii. Într-o anumită măsură Regele James a avut succes în scopurile sale.

 

Regele s-a văzut pe sine în rolul de campion al Protestantismului din Europa. El a sperat să promoveze viziuni moderate printre partide şi monarhi din Europa care se luptau. Punând de o parte intențiile sale bune, Regele a avut puţin succes real în aceste eforturi. Succesele domniei sale sunt deschise la critică.

 

Petiția Milenară 1603

 

Petiția Milenară (1603), semnată de o mie dintre clericii Englezi, a fost o listă de reforme puritane adunate de Thomas Cartwright (1553-1603) şi alți clerici puritani. Aceasta a fost prezentată noului Rege când el era pe drumul său spre încoronare în Londra. Regele a fost de acord să discute cerințele lor după încoronarea sa. Din nefericire, Thomas Cartwright, după cum se poate demonstra ca fiind cel mai dăruit şi mai învățat dintre puritani în secolul şaisprezece, a murit înainte de a prezenta cauza puritană către regele în persoană.

 

Conferința de la Curtea Hampton (1604)

 

Conferința de la Curtea Hampton (1604) a fost convocată în 14 ianuarie 1604 pentru a discuta Petiția Milenară (1603) prezentată Regelui. O delegație de reprezentanți puritani şi teologi ai Bisericii s-au întâlnit pentru a discuta pozițiile lor înaintea noului Rege. Regele a ajuns să asculte pozițiile puritane, şi poate a fost favorabil la unele concesii. Regle a fost un participant activ în discuții şi era bine versat în probleme teologice şi politice.

 

Mulți dintre teologii Bisericii inclusiv bătrânul Arhiepiscop Whitgift nu au fost înclinați spre cauza puritană şi în general au argumentat împotriva pozițiilor lor, ceea ce poate a avut impact asupra propriei lor autorităţi. Unii din delegația puritană au prezentat argumente rezonabile pentru schimbările care nu erau prea radicale, şi în timp ce alții din nefericire au cerut lucruri nerealiste de la autoritatea bisericii şi au luat de bună autoritatea Regelui.

 

Unii membri ai delegației puritane au fost predispuși la opinia generală că noul Rege venind din Scoția Prezbiteriană va accepta multe din aceleași politici care erau deja aplicate în Scoția. Preocupările Egelui cu proprii lui Prezbiterieni Scoțieni, doar l-au ajutat să îşi sporească îngrijorările sale personale cu ceea ce ar putea să dorească mai târziu acești puritani Englezi. În final, Regele a ales să mențină status quo-ul.

 

Regele a fost foarte circumspect cu privire la o Biserică națională a Angliei care să nu fie sub controlul Coroanei. ”Nu Episcopi, Nu Rege„ era incantația Regelui. Monarhia şi episcopalitatea erau încă necesare pentru religia adevărată şi pentru pedepsirea păcatului.

 

Printre câteva dintre concesiile acordate de Regele la Conferința de la Curtea Hampton a fost însărcinarea cerută pentru o nouă traducere Engleză a Bibliei. Versiunea Autorizată (1611), bijuteria limbii Engleze, sau mai târziu cunoscută ca Versiunea Regelui James a Bibliei, este una dintre marile reușite ale limbii Engleze. Puritanii au vrut pentru ei o nouă traducere Engleză a Bibliei pentru a o citi şi studia.

 

Sub Regele James I (1603-1625), Catolicii şi protestanţii radicali au găsit puţin sprijin la Curte pentru reformele lor religioase, în special partida pro-prezbiteriană. Regele va urmări o politică moderată de ”teren de mijloc„ cu Biserica Jacobeană. Puritanii radicali şi clericii catolici sau laicii vor fi marginalizați, şi moderații vor fi în general bine veniți.

 

Chiar catolicii au fost abordați pentru incluziune de noul Rege. Tratatul de la Londra (1604) a inaugurat o nouă pace cu Spania. Regele a avut nevoie să-i țină pe catolicii Englezi aproape şi să îi țină fericiți.

 

Canoanele din 1604

 

După Conferința de la Curtea Hampton (1604), Biserica a emis Cartea Canoanelor, sau ceea ce s-a numit mai obişnuit Canoanele din 1604. Canoanele din 1604 au fost redactate în Latină de Richard Bancroft, Episcop de Londra (1597-1604). Aceasta a fost o codificare a unora dintre cele o sută patruzeci şi patru de statute ale Bisericii datând de la Henry VIII până la Elisabeta I. Aceasta a fost o încercare de a documenta şi a codifica practici şi legi din trecutul Bisericii sub un nou cod singur central unificat. Tuturor clericilor şi episcopilor li s-a cerut să subscrie Canoanelor din 1604, sau să părăsească Biserica.

 

Canoanele din 1604 au devenit un cod de comportament pentru toţi clericii de a urma politicile şi practicile Bisericii incluzând Serviciile Divine şi sacramentele. Unele dintre statute şi proceduri erau direcționate spre valul ridicat de nonconformism puritan, şi o dorință de a se conforma cu politicile din trecut. Chiar cele Trei Articole (1583) ale Arhiepiscopului Whitgift au fost adăugate la Canon.

 

Strigăte de protest au venit de la mulți din comunitatea protestantă incluzându-i pe puritani. Cam două sute de clerici au refuzat în final să semneze noile statute. Un număr de oameni din biserică au părăsit Biserica mai degrabă decât să urmeze documentul Canoanele din 1604 datorită conștiinței. Mulți dintre acești clerici respinși au devenit indivizi destul de însemnați în mișcarea Separatistă crescândă în Anglia.

 

Richar Bancroft, Arhiepiscop de Canterbury 1604-1610

 

Richar Bancroft, (1604-1610) ca Episcop al Londrei (1597-1610) el a exercitat o mare autoritate în timpul anilor de declin ai Arhiepiscopului Whitgift. Bancroft a redactat Canoanele din 1604. El a fost mutat ca Arhiepiscop de Canterbury (1604-1610). El a fost un susținător puternic al episcopalității. El a fost fățiș împotriva nonconformismului şi valorilor puritane şi prezbiteriene.

 

Coroana va iniția o politică ”morcov şi băț„ în cadrul Bisericii Jacobeane sub Bancroft. Morcovul era o aprobare de bază a autorităţii Coroanei şi a Bisericii şi însemna a te supune la cerințele ei ceremoniale de bază față de Cartea de Rugăciune Comună. Odată ce au semnat toţi clericii vor fi bine veniți ca susținători loiali ai Coroanei şi ai Bisericii.

 

Coroana şi Biserica din partea ei va bine veni toţi clericii moderați inclusiv pe cei cu valori puritane. Biserica a fost de asemenea dispusă să îşi modereze procedurile sale pentru a face semnarea cât de ușor posibilă pentru a potrivi cel mai mare număr de clerici posibil inclusiv pe cei care țineau valori puritane. Coroana a vrut un cort cât de mare posibil în care să locuiască rezonabil cel mai mare număr de clerici moderați şi conformabili. Toleranța şi cât mai puţină controversă posibil a fost căutată de Coroană şi de Biserică. Clericii cu succes trebuiau doar să se conformeze, să îşi țină pentru ei opiniile lor, şi să nu fie controversați.

 

În măsura în care Coroana şi Biserica a fost preocupată au fost două feluri de clerici în Biserica Jacobeană: 1) acei clerici care au semnat; şi, 2) acei clerici care nu au semnat. Cei dintâi au fost considerați clerici loiali, puritani sau nu. Şi cei din urmă au fost considerați a fi Radicali, nonconformiști, şi posibili duşmani ai Statului.

 

Clericii non-conformiști puteau fi lipsiți de parohiile lor, şi/sau de licențele lor de predicare. Elementele mai moderate dintre clerici în general şi-au păstrat parohiile lor. Elementele mai radicale dizidente din Biserică au fost de obicei eliminate cu timpul, sau vor părăsi cu timpul Biserica din convingere personală.

 

Clericii moderați inclusiv puritanii erau adesea dispuși să accepte atitudinile tolerante ale episcopilor lor, şi să lucreze în cadrul structurii actuale, şi să îşi onoreze jurămintele lor personale. Mulți episopi au fost toleranți față de înclinațiile puritane moderate.

 

Unii clerici au fost numiți ”conformabili„ pentru binevoința lor de a trece cu vederea sau de a ignora controversele ridicate de frații lor mai radicali. A fi în stare să predice şi a menține mijloacele de trai au fost stimulente puternice pentru mulți dintre acești clerici pentru a lucra în cadrul sistemului şi a susține schimbări spre îndeplinirea scopurilor lor.

 

Între 1604-11 episcopii vor continua să supravegheze clericii suspectați a fi radicali sau nonconformiști. Biserica nu a dorit controversa deschisă între membri. Biserica nu căuta reformatori ci doar clerici ascultători pentru a servi nevoilor Bisericii.

 

După 1608 a existat un număr crescând de clerici din Biserica Engleză care vor îmbrățișa o doctrină teologică numită Arminianism. Principiile teologice majore erau ”liberul arbitru„ şi ”mântuirea universală prin credinţă„. Acești clerici au fost tolerați ca o partidă teologică radicală din cadrul Bisericii Reformate.

 

În 1611 un număr de secte Engleze începeau să se întoarcă în Europa aducând noile lor experienţe religioase descoperite şi teologia radicală acasă cu ei. Multe dintre aceste secte şi noii lor membri au sperat doar să crească neliniștea generală din cadrul autorităţilor Bisericii. Primii Englezi Baptişti şi-au făcut apariția în timpul anului 1612 în afara zidurilor orașului Londra aproape de Spitalfields, aproape de o comunitate Franceză Huguenotă, şi alții i-au urmat curând. Sectele dizidente împreună cu Englezii Separatiști au fost căutați de agenții Bisericii.

 

George Abbot, Arhiepiscop de Canterbury 1611-33

 

George Abbot (1562-1633) a fost Episcop de Lichfield (1609), Episcop de Londra (1610). El a fost mutat ca Arhiepiscop de Canterbury (1611-33), şi spre deosebire de cei doi predecesori ai săi, Whitgift şi Bancroft care au fost puternici anti-puritani, el a avut înclinații mai moderate şi unele simpatii puritane. George Abbot a ajuns proeminent sub James I. Administrația lui a fost colorată de obiceiurile lui personale.

 

O teologie Calvinistă Engleză a harului a devenit mai acceptabilă pentru majoritatea episcopilor Jacobeani. Moderația, toleranța şi conformabilitatea au fost normele general preferate ale Bisericii din Anglia în 1611.

 

Episcopi evanghelici moderați Calviniști au încercat să mențină formele exterioare din Cartea de Rugăciune Comună (1555). ”Consensul Calvinist armonios în Biserica Engleză„ era scopul. Diverse atitudini şi puncte de vedere încă exisau în țesătura Bisericii Jacobeane. Atitudinile anti-Calviniste şi anti-puritane încă hoinăreau sub suprafață în tăcere. Toleranța şi moderația erau percepția preferată a Bisericii Jacobeane, controversa urma să fie înăbușită.

 

Regele James I s-a interesat în mod activ de alcătuirea episcopilor şi de mutarea episcopilor în Biserica Angliei. Regele James I a adăugat un număr de episcopi pro-liturgici în timpul domniei lui în ceea ce pare să fi fost un efort intenționat de a păstra echilibrul dacă vreți în cadrul ierarhiei Bisericii. Mulți dintre episcopi mai târziu așa-numiți Aripa Arminiană sub Charles I au fost numiți în funcție inițial de tatăl său James I, inclusiv William Laud. Majoritatea acestor episcopi liturgici au fost priviți cu suspiciune de mulți dintre clericii reformați şi de laici inclusiv de puritanii din acea vreme.

 

Zonele puritane de preocupare sub James I au fost în esenţă aceleași ca şi sub Elisabeta I. Chestiuni precum Colonizarea Elisabetană, lipsa mai multor reforme departe de plictisitorul Catolicism, Cartea de Rugăciune Comună (1559), şi Treizeci și Nouă de Articole (1563), şi Actul de Uniformitate (1559). Canoanele din 1604 au devenit o nouă armă împotriva dizidenților mai radicali în Biserică. Pentru dragostea lor de bază pentru ceea ce au gândit ei Biserica Engleză ar putea fi împotriva multor abuzuri obositoare pe care ei le-au văzut în cadrul aceleiași Biserici, mulți puritani şi-au continuat sprijinul lor față de Biserica Angliei.

 

Sinodul din Dort 1618-19

 

Sinodul din Dort (1618-19) a fost convocat pentru a dezbate Controversa Arminiană din cadrul Bisericii Olandeze Reformate (Olanda). O mâna aleasă de delegați teologi Calviniști moderați din Biserica Angliei a participat la sinod. Delegația Engleză a participat şi a acționat mai mult ca neutri între diferite partide, şi nu au fost participanți activi în dezbaterile formale.

 

Un document oficial a fost emis de Sinod afirmând principiile Calviniste ale Bisericii Olandeze Reformate în 1619. Delegația Engleză a fost invitată să semneze documentul, ceea ce ei au fost în principiu de acord, dar ei au refuzat cu respect arătând că ei erau dedicați autorităţii Bisericii lor.

 

Arminianismul a fost declarat ca o mișcare eretică în cadrul teologiei Calviniste. Cam două sute de clerici din Biserica Reformată Olandeză au fost concediați pentru că susțineau aceste vederi după Sinodul din Dort. Un număr crescând de clerici din Europa deja au început să îmbrățișeze ceea ce a fost acum considerată teologia anti-Calvinistă sau eretică.

 

Sinodul din Dort (1618-19) a indicat mai degrabă o acceptare largă a teologiei moderate Calviniste în cadrul curentului principal al clerului din Biserica Engleză din acea vreme. Delegații Englezi au reprezentat mulți membri sus puşi şi respectați ai Bisericii, incluzând un număr de episcopi Calviniști.

 

În timpul domniei lui James I şi Charles I, următoarele zone au devenit mai principale pentru viziunea puritană a Societății Engleze, şi nevoia de schimbare. Următoarele domenii reprezintă unele dintre acele preocupări ridicate de puritani în timpul acelei perioade.

 

Ziua pe care a Făcut-o Domnul

 

Pentru mulți puritani păzirea strictă a Sabatului a fost un punct major de credinţă religioasă personală. Studiul religios particular acasă, sau participarea la o formă corespunzătoare de serviciu religios va fi norma preferată pentru familia puritană. Lipsindu-le un serviciu religios corespunzător, mulţi au căutat întruniri sau locuri de adunare religioase unde Scripturile erau discutate, şi predicarea bună era disponibilă. Din nefericire, credinţa personală a puritanilor a venit în conflict direct cu Biserica Angliei.

 

Participarea la toate serviciile parohiei locale era o cerință generală a Bisericii Angliei pentru toţi membrii locali ai parohiei, protestanți, catolici, şi puritani. Toţi adulții sănătoși erau aștptați să participe în mod regulat la serviciile bisericii incluzând Serviciile primare de Duminica ale Bisericii Angliei. Cei care nu participau erau supuşi la amenzi, şi la alte efecte legale.

 

Serviciile Bisericii sub Cartea de Rugăciune Comună (1559) au fost considerate necorespunzătoare de mulți puritani care au obiectat față de tradițiile Romane fățișe întrupate în cadrul acestora. Lipsa predicării şi a contextelor religioase corespunzătoare i-a supărat pe mulți laici puritani din Biserica Angliei. Lipsa clericilor puritani în parohiile locale era de asemenea o problemă. Unii puritani au început să caute altundeva împlinirea nevoilor lor spirituale.

 

Puritanii au avut preocupări legate de Sabat încă din anii 1560. În 1590, mulți puritani erau în opoziție deschisă față de mulți în privința statutelor Sabatului. Richard Greenham (1535?-94?), un teolog puritan, în a lui Tratat despre Sabat (1592) a propus că păzirea strictă a Sabatului este bună pentru afacere. Nicholas Bownde (Bound) (d. 1619), un puritan şi fiul vitreg al lui Greenham, au scris un tractat strict legal despre Sabat şi Legea Mozaică, Sabatul (1595). Unii protestanți inclusiv puritanii au păzit practica numită Sabatarianism păzirea Sâmbetei sub Vechiul Testament şi Legea Mozaică.

 

Hoinărirea spirituală

 

Predicile şi predicarea Cuvântului lui Dumnezeu erau considerate de o valoare înaltă morală şi educațională pentru puritani. Dacă cineva nu avea un predicator, sau chiar un predicator rău, acesta putea căuta pe altcineva să asculte. Predicarea din parohia locală era adesea săracă sau era doar citirea unor predici tipărite. Grupuri de puritani puteau merge mile în căutarea unui predicator bun sau a unei predici despre Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Puritanii puteau intra Duminica în adunări de rugăciune, care puteau ține ore sau chiar întregul Sabat. Ei puteau asculta numeroase predici şi predicatori, discuții despre Scripturi, şi probabil unele erau fără cântarea acompaniată a Psalmilor. Acestea erau întruniri ținute în afara autorităţii Bisericii Angliei şi de obicei erau frecventate doar de puritani şi familiile lor. Această practică de a ieși în afara parohiei tale locale pentru a participa la alte întruniri Duminicale a fost cunoscută în mod oficial ca ”hoinărire spirituală„.

 

Hoinărirea spirituală de Sabat era privită ca un act de neascultare civilă împotriva Bisericii şi a Orânduirii. Puritanii nu găseau totdeauna predicatori în parohiile locale care să le placă lor, astfel că ei puteau găsi în altă parte alții care să țină mai mult cu valorile lor religioase. Aceasta a fost o problemă pentru autorităţile Bisericii şi a devenit o chestiune majoră de nonconformitate cu Regele James. Au fost date legi pentru a restricționa mișcarea puritanilor în afara parohiilor lor locale în Sabat. Autorităţile locale au încercat să restricționeze mișcarea puritanilor în Sabat în afara parohiilor lor.

 

Cartea Sporturilor

 

Mulți puritani au făcut o distinție conștientă între evlavios şi profan. Plăcerile temporare şi delectarea pe iarba satului erau considerate o ofensă împotriva Zilei Domnului. Adunările parohiei locale numite ”bisericești„ au fost denunțate ca fiind necorespunzătooare sau şi mai rău.

 

Cartea Sporturilor (1618 şi 1633) a fost autorizată de James I pentru a da naștere la activități publice şi evenimente sportive ca activități corespunzătoare duminica după slujbele Bisericii. Despărțirea între lumesc şi sacru, dacă vreți.

 

Aceste activități lumești în Ziua Domnului au ajutat doar la sporirea nemulţumirii generale şi au mărit resentimentul general împotriva Coroanei şi a Bisericii a multor puritani. Amândouă au fost identificate cu lumescul şi profanul mai degrabă decât cu evlavia pe care mulți puritani au vrut să fie prezentată lumii. Coroana acționa împotriva mesajului Bibliei în ochii multor puritani.

 

Charles I (1625-1649) ”Domnia Personală„

 

Noul Rege, Charles I (1600-1649) a fost al doilea fiu al lui James I şi a Reginei Ana din Danemarca. Fratele lui mai mare şi moștenitorul clar al tronului, Henry, Prințul din Wales a murit în 1612. Amândoi părinții l-au iubit nebunește pe fiul lor mai mare ca un model al virtuții şi al bărbăției ca următorul Rege. Charles nu a fost la fel de stimat de părinții săi, şi a fost tratat diferit.

 

George Abbot, Arhiepiscop de Canterbury (1611-1633) l-a încoronat pe noul Rege în 1625. Abbot a avut răul simț de a pune sub semnul întrebării Dreptul Divin al Regelui de a domni. În 1627, Abbot l-a batjocorit pe Rege şi a devenit un ghinionist așteptând să fie înlocuit. Arhiepiscopul Abbot este o figură accidentală a perioadei.

 

Domnia lui Charles I este adesea denumit ca ”Domnia Personală„ datorită stilului său propriu de management. Charles a dorit să îşi dovedească bărbăția de a fi un Rege la fel de competent cum ar fi fost fratele său mai mare Herny. Regele tânăr a fost foarte influenţat, şi unii spun că a fost controlat de George Villiers (1628-87), primul Duce de Buckingham, păstorul tatălui său, până la asasinarea Ducelui în 1628.

 

Charles I a fost întotdeauna suspectat a avea sentimente pro-Catolice şi ”papistașe„. Căsătoria lui în 1625 cu Regina Henrietta Maria (1609-69), fiica Regelui Henry IV al Franței, un Romano Catolic, a fost privită cu mai multă suspiciune religioasă decât ca o alianță politică între națiuni.

 

Tratatul cu Franța care a însoțit acordul de căsătorie va garanta anumite drepturi Romano Catolicilor Englezi. Regina va stabili propria ei Capelă Catolică privată cu muzicieni străini. Aceștia doar au mărit o percepție crescândă a multora de strecurare a ”papalității„ la Curte. Capelanii ei Catolici au fost instruiți să părăsească Anglia. Regina Maria era încă în memoria publică. A existat de asemenea o înclinație neîntreruptă anti-catolică în țară pe care mulți au vrut să o aprindă oricând au putut pentru scopurile lor proprii.

 

În timpul domniei Regelui Charles I (1625-49) Coroana a instituit un număr de reforme în cadrul structurii Națiunii. Aceste reforme au fost de la politicile financiare şi economice până la Biserica Angliei. La începutul anului 1630 națiunea era în condiții financiare excelente, şi Regele era foarte bine respectat chiar de cei care îl distrau.

 

Biserica – Carolină 1625-1640

 

Starea Bisericii Engleze când Charles I a venit la tron era încă mult în modul tatălui său, Regele James I. Exista o acomodare generală între episcopii Calviniști moderați şi clerici. Existau clerici moderați dispuși să administreze ritualurile sub Cartea de Rugăciune Comună (1559) fără controversă. Biserica era tolerantă, largă şi în mare parte Calvinistă în spirit. Aceasta fără a spune că sub suprafață controversa încă zăbovea.

 

Noul Rege a fost preocupat cu uniformtatea şi ordinea în Națiune. A fost Biserica în ținerea tradițiilor sale liturgice şi sacramentale une cu o religie adevărată sub Elisabeta I? A fost Casa lui Dumnezeu o casă de rugăciune şi închinare urmând învățăturile din Cartea de Rugăciune Comună (1559), şi în continuitate cu tradițiile sale liturgice şi sacramentale străvechi?

 

Acestea au inclus o viziune a religiei adevărate şi a ordinii ecleziastice, preoția credinciosului, autoritatea Statului şi a Coroanei curgând una din alta. Acestea au fost viziunile largi pe care Regele le-a prezentat ca şi Cap al Bisericii Angliei în timpul anului 1630. Multe dintre reformele preconizate ar fi intrat în conflict cu status quo, tradiţia reformată Engleză, după cum a fost uneori cunoscută. Acestea ar fi avut un impact de asemenea asupra viziunii multor puritani despre ”Evlavios şi profan„.

 

Richard Montague (1577-1641) cândva Preot de Windsor (1618), Capelan Regal (1625), Episcop de Chichester (1628), şi Episcop de Norwich (1638) a fost cunoscut ca un susținător al valorilor tradiționale. Lucrarea lui Appello Caesarul (1625) a fost o apărare împotriva Papalității şi Arminianismului. John Pym (1584-1643), un bine cunoscut puritan membru al Parlamentului, a argumentat împotriva Arminianismului în Parlament. Ducele de Buckingham şi-a exprimat susținerea sa pentru Arminianism.

 

Regele a avut preocupări personale cu cultura în Biserica Angliei cu statutele referitoare la Cartea de Rugăciune Comună (1559), cele Treizeci şi nouă de Articole, şi Canonul din 1604. ”Uniformitate, ordine, și ascultare„ au fost noile cuvinte supravegheate pentru Rege, şi Biserica lui.

 

Regele a fost crescut în normele tradiționale ale Bisericii Elisabetane şi Jacobeane timpurii cu un mai mare accent pe tradițiile sale istorice întrupate în Cartea de Rugăciune Comună (1559).

Acestea vor forma baza a ceea ce au fost denumite mai târziu ”Reformele Laudiane„.

 

Regele a găsit susținere în plus pentru viziunile sale în lucrările lui Richard Hooker (1554?-1600). Lucrarea sa monumentală de opt volume (1549-1662) Despre legile politicii clericale care a apărat Colonizarea Elisabetană şi a sprijinit argumentul în favoarea autorităţii episcopalității. Hooker de asemenea a atacat multe viziuni puritane. Arhiepiscopul Bancroft (1604-1610) a sprijinit de asemenea aceleași viziuni şi concluzii din lucrările lui Hooker, şi a fost el însuși un puternic oponent al puritanilor. Unii au numit aceste lucrări ca fiind pietrele din capul unghilui a ceea ce a devenit cunoscut ca fiind Anglicanism.

 

Biserica Angliei contemporană perioadei a fost adesea denumită ca Biserica Anglicană, continuitatea constituției şi administrației bisericii datând de la Biserica Elisabetană (1559). Unii au folosit termenul Anglicanism pentru a descrie o viziune teologică particulară derivată din tradițiile istorice ale Bisericii Angliei. Şi unii l-au numit pe Regele Charles I ”primul„ Anglican.

 

Regele James I a adăugat un număr de clerici tradiționali la episcopalitate în timpul domniei sale. Mulți dintre acești episcopi au fost răsplătiți sub Charles I şi au luat în primire poziții de autoritate în cadrul Bisericii. Mulți dintre acești oameni ai bisericii vor deveni indivizi importanți în implementarea reformelor Bisericii preconizate de Regele Charles.

 

1652 a văzut ridicarea Casei Durham (1617), un cerc de clerici cunoscuți pentru susținerea sa a Cărții de Rugăciune Comună şi a tradițiilor sale mai conservatoare. Mulți din clericii din aşa-numita aripă Arminiană din Biserică au fost asociați cu mișcarea Casa Durham. Episcopul Richard Neile, mai târziu Arhiepiscop de York a fost liderul titular al grupului. Din nefericire, acuzațiile de a fi pro-papalitate cu înclinații Arminianiste, temerile anti-Calviniste ”ale liberului arbitru„ au fost deseori promovate.

 

În timpul perioadei dintre 1625-29 bine cunoscutul membru al Parlamentului, John Pym (1584-1643), un radical Parlamentar a argumentat împotriva teologiei Arminianismului. Mai degrabă decât a se centra pe aspectul anti-predestinarianism al dogmei, Pym va argumenta că era în acțiune un comportament împotriva liberului arbitru catolic strecurat în Biserica Angliei.

 

Laudianismul din 1630

 

[Nota Editorului: Vom folosi termenul Laudianims pentru a descrie controversa religioasă largă şi probleme sale în cadrul Bisericii Engleze în timpul anilor 1630-1640.]

 

Anul 1630 a văzut o confluență a unui număr de politici în competiție, viziuni teologice şi religioase, şi capricii regale ale Regelui Charles I. O creștere a numărului episcopilor şi clericilor pro-Arminianiști în Biserică vor ajuta Regele să promoveze reformele sale dorite în Biserica Engleză Carolină.

 

A existat un nou mesaj de ordine, uniformitate, şi ascultare față de autoritatea episcopilor din partea Coroanei. Aceasta va cauza probleme cu unii dintre teologii Calviniști şi episcopii moderați. Simpla semnătură în principal nu mai era acceptabilă, ci mai degrabă se căuta un zel de convingere între clerici pentru noile reforme sub Regele Charles I. Unii dintre clerici şi-au păstrat jurămintele de ascultare față de episcopi în timp ce alții au văzut noile reforme ca respingeri ale teologiei lor reformate, sau ca un catolicism care se strecoară.

 

Aşa-numitele Reforme Laudiane din 1630 au fost formulate pe valori tradiţionale ale ceremoniei, liturghiei şi administrarea sacramentelor în continuitate cu Cartea de Rugăciune Comună şi tradiţiile sale Elisabetane şi Edwardieni. Biserica Calvinistă reformată moderată a lui James I a fost solicitată să se schimbe. Nu doar o schimbare spre o Biserică mai reformată, ci mai degrabă o tranziție înapoi spre o Biserică mai conservatoare şi tradiţională a bunicilor lor.

 

Noul accent pe Biserică fiind Casa lui Dumnezeu şi o viziune a prezenței divine în lume şi răspunsul ei liturgic la acea viziune. ”Frumusețea Sfinţeniei„ fiind relaţia dintre rugăciunea publică şi predicarea cu administrarea sacramentelor în păzirea anului liturgic al Bisericii şi sărbătorirea sărbătorilor principale şi a zilelor sale Sfinte. Aceasta a inclus de asemenea înfrumusețarea Casei lui Dumnezeu pentru slujba ei divină cu podoabe şi imagini religioase.

 

A fost o încercare de a retrasa linia între sacru şi profan în Biserica Jacobeană care a avut un impact major asupra teologiei Calviniste a harului, de exemplu prezbiterianismul. O nouă teologie bazată pe ”mântuirea universală„ şi ”liberul arbitru„ va amenința aceasta. De asemenea, a existat chestiunea diferenței între indivizi şi grupuri, de exemplu puritanii ca sfinţiții evlavioși şi aleși, şi majoritatea ne-evlavioasă. Mulți puritani vor migra către Țările de Jos, sau noile Colonii Engleze în Noua Lume departe de Biserica Angliei şi autoritatea ei.

 

Multe biserici parohii au menținut standardele sub Cartea de Rugăciune Comună (1559) în timp ce alții nu au făcut aceasta. Cei din urmă au fost cei mai preocupți cu aceste schimbări şi motivele lor suspecte de la bază ale Regelui şi aceasta susține reformele papale. Biserica Engleză nu a fost o instituție uniformă a unui singur punct de vedere ci o instutuție largă cu multe şi variate puncte de vedere.

 

Pe la sfârşitul anului 1630, accentul continu pe Cartea de Rugăciune Comună (1559) cu tradiţiile sale catolice a fost văzut ca un argument pentru un complot papal planificat de a pune stăpânire pe Biserica – Carolină. Pentru mulți dintre membrii Parlamentului inclusiv pro-puritanii şi susținătorii prezbiterieni cele mai rele temeri ale lor se adevereau. Cu impunerea unei mai mari uniformități şi ordini în Biserică sub Cartea de Rugăciune Comună cu atât mai mari au devenit temerile celor care s-au opus acelorași schimbări.

 

William Laud, Arhiepiscop de Canterbury 1633-45

 

Noul Rege a găsit oameni bisericești competenți şi doritori pentru a ajuta la supravegherea implementării reformelor sale în Biserică. Un astfel de individ a fost William Laud (1573-1645). Ordinat în 1601, el a ajuns proeminent sub James I cu susținerea Ducelui de Buckingham.

 

Laud a fost bine cunoscut pentru teologia liturgică şi sacramental tradiţională şi susținerea sa a Cărții de Rugăciune Comune. Laud a fost mutat Episcop de Sfântul David (1621) sub James I. Sub Charles I el a fost mutat Episcop al Bath şi Wells (1626), Consiliul Tainic (1627), Episcop de Londra (1628-33), Cancelar al Universității Oxford (1630). El a fost mutat ca Arhiepiscop de Canterbury (1633-1645).

 

Din 1621-45, Laud ca episcop a urmat o politică generală de conformitate la nivelul parohiei față de statutele legate de Cartea de Rugăciune Comună, cele Treizeci şi Nouă de Articole, şi Canonul din 1604. În special tulburător pentru unii a fost renovarea multor interioare ale bisericii parohiale cu balustrade la altar, cristelnițe de botez, înlocuirea altarului, sau alte podoabe liturgice.

 

Laud a fost criticat de unii pentru administrarea sa din Canterbury. Dovezile tind să susțină o politică generală de moderație şi chiar tendința de a folosi o mână mai mult decât alta a fost urmărită. El a fost cunoscut ca fiind unul care ia atitudine împotriva Arminianilor ”extremi„. Multe parohii locale s-au plâns de ”intervenția locală„ a episcopului în ceea ce ei considerau autoritatea lor locală. Comunitatea puritană rostea dezaprobarea sa față de politicile episcopilor. Acuzațiile de complot catolic nou erau obişnuite.

 

Mulți puritani vor vedea în Arhiepiscopul Laud şi aşa-numitele Reforme Laudiane din 1630 ca un atac față de religia adevărată. Teologia Aminiană şi tradiţiile catolice din Cartea de Rugăciune Comună erau o combinație puternică a unui complot papal în așteptare.

 

1640 a văzut eroziunea Bisericii Angliei ca un corp independent sub Parlamentul Lung. Arhiepiscopul Laud a fost acuzat ulterior (1640), trimis la Turnul Londrei (1642-44), judecat (1644) şi în final executat prin ordinul Parlamentului în 1645 pentru că a încercat să ”răstoarne religia Protestantă„.

 

Anul 1630 a produs un număr de publicații puritane chestionând starea Națiunii şi a Bisericii. Trei exemple proeminente sunt adresate aici. William Prynne (1600-69) a fost un bine cunoscut puritan, lucrarea lui Histriomastix (1632) a atacat instituția teatrului, şi Regele Charles şi Regina în mod subtil. El a fost acuzat de Camera Stea, a fost închis pe viață şi amendat cu 5000 lire. A lui lucrare Noutăți din Ipswich (1637) a atacat Declarația de Sport. El de asemenea a avut o ceartă literară cu William Laud.

 

Dr. Henry Burton (1578-1648), a fost un slujitor Independent, şi a fost Cleric al Cabinetului Prințului Charles. Burton l-a atacat pe Episcopul Laud şi Neile şi a fost retrogradat în funcție. Burton a publicat unele din predicile sale (1636) atacând Arminianismul şi sporirea înclinațiilor papale în Biserica în lucrarea lui: Pentru Dumnezeu şi Rege (1637). El a fost arestat şi chestionat cu acuzația de rebeliune. Trimis la Închisoarea din Golf, el a fost țintuit la stâlpul infamiei, i s-a tăiat urechea, a fost retrogradat din poziția sa clericală şi academică, a fost amendat cu 5000 lire, a fost condamnat la închisoare pe viață. El a fost eliberat în 1640, şi restabilit la onorurile sale anterioare în 1641. El s-a întors la predicare la Biserica Sfântul Matei (Londra).

 

Dr. John Bastwick (1593-1654), a fost un doctor şi un pamfletar, el a atacat Papalitatea şi episcopalitatea. El a publicat o lucrare în Olanda în 1624, şi Flagellum Pontificas et episcopotium (1643) care a avut ca rezultat excomunicarea lui, şi pierderea profesiei, o amendă de 1000 lire, cărțile arse, trimis la închisoare. În lucrarea din închisoare Litania lui Dr John Bastwick (1637) au atacat episcopalitatea. Toţi trei au suferit închisoare şi pedeapsă. Alții au fost pedepsiți similar în trecut sub aceleași legi. Acești trei domni au fost menționați predominant de puritani în critica direcționată spre Arhiepiscopul Laud şi Biserică în timpul sfârşitului anului 1630.

 

Puritanii din Scoția au avut o dispoziție puţin mai diferită decât a verilor lor Englezi. Puritanii Scoțieini au avut un mare respect pentru Sfânta Comuniune, şi multe dintre valorile tradiţiilor din Scoția. Ei au îmbrățișat o structură preferată a bisericii cunoscută drept prezbiterianism în stil Scoțian. A-i picta pe puritanii Scoțieni în același mod ca puritanii Englezi ar fi o greșeală.

 

Războaiele Episcopului 1639-40

 

Regele şi-a îndreptat atenția sa spre Scoția, în dorința lui pentru o mai mare ordine şi uniformitate în Națiune. Regele a decis să impună o versiune Scoțiană a Cărții de Rugăciune Comună (1559) în Biserica Scoțiană. Scoțienii s-au răsculat pe străzile din Endiburgh sub înțelegerea că structura bisericii episcopale urma să fie impusă în Scoția. Scoțienii s-au organizat şi s-au înarmat de frica unei posibile invazii Engleze.

 

Două campanii militare scurte au fost montate împotriva Scoțienilor în 1639 şi 1640 care au fost în general cunoscute ca Războaiele Episcopului (1639-40). O armată Engleză inferioară şi slab pregătită s-a dus împotriva unei armate Scoțiene superioare, ceea ce a avut ca rezultat o înfrângere majoră pentru Armata Engleză cu largi concesiuni pentru Scoțieni.

 

Regele s-a găsit a fi lefter financiar în 1639. Fiecare campanie împotriva Scoțienilor au cerut asistența financiară a Parlamentului pentru a finanța cufărul de război al Regelui. Regele a reușit să conducă cu succes până acum fără a deveni dependent de asistența financiară a Parlamentului. Acum el s-a găsit într-o poziție politică dificilă şi având nevoie de asistența financiară de la Parlament şi de buna lor dispoziție.

 

Parlamentul Scurt 1640

 

Parlament Scurt (1640) a fost chemat de Rege sub conducerea generală a lui John Pym (1584-1643), un bine cunoscut puritan. Regele căuta un cufăr de război pentru Primul Război al Episcopului (1639). Casa Comunelor a încercat să îi țină picioarele Regelui pe cărbuni pentru a dezvolta propria lor agendă politică de schimbare. Parlamentul Scurt a fost curând dizolvat. Probabil Regele a obiectat față de lipsa de purtare corespunzătoare şi de cerințele politice ale membrilor Casei Comunelor.

 

Parlamentul Lung 1640-1648

 

A existat un anumit optimism în aer că reformele bisericii şi statului şi buna guvernare erau posibile cu co-operarea Parlamentului, Țării şi Regelui în timpul anului 1640. Mai târziu în 1640 Regele a chemat un alt Parlament care a ajuns să fie cunoscut ca Parlamentul Lung (1640-48).

 

Regele avea nevoie de fonduri adiționale pentru al Doilea Război ai Episcopului (1640) în aceeaşi situaţie cu privire la Scoția. Scoțienii au invadat curând Anglia şi au ocupat Newcastel-on-Tyne în toamna lui 1640.

 

S-au făcut un număr de concesii pentru Scoțieni pe în considerații financiare şi politice. Mulţi istorici acordă credit pentru greșelile militare din Războaiele Episcopului (1639-40) ca fiind un factor ce a contribuit în final spre Războiul Civil Englez.

 

Regele devenea refractar în a avea legături cu Parlamentul, sau nu dorea să facă nici o concesie. În mod treptat Regele s-a întors spre aplicarea forței într-un efort de a rezolva problemele sale cu Parlamentul.

 

În 1641, Parlamentul exprimându-şi frustrarea sa față de Rege, mulți dintre membrii Parlamentului au început să silească cuprinderea prerogativelor lor legislative pentru avantajele lor politice proprii. În februarie 1641, membrii Parlamentului pro-Scoțieni au propus Legea Rădăcinii şi Ramurii care a subliniat eliminarea administrației bisericești episcopale, dar legea a fost amânată.

 

Parlamentul a inițiat dezbateri împotriva Arhiepiscopului Laud şi a lui Thomas Wentworth (1593-1641), primul Conte de Strafford. Laud a fost închis şi Wentworth a fost executat după violența gloatei în Londra. Diverși oficiali guvernamentali şi bisericești au devenit obiectul mâniei Parlamentului.

 

Membrii pro-puritani din Parlament şi susținătorii lor au început să îşi îndrepte atenția spre demontarea Bisericii Angliei. Autoritatea episcopilor a fost anulată iar alegerea unor noi episcopi a fost oprită. Urâta Carte de Rugăciune Comună a fost înlocuită cu una nouă reformată numită Registru pentru Adorarea Publică a lui Dumnezeu (1654) care supusă Adunării din Westminster (1645) nu a fost primită bine. Calendarul Liturgic al Bisericii cu Crăciunul, Paștele şi felurite alte Zile Sfinte au fost eliminate. Au fost emise directive către bisericile parohiale să înlăture sau să distrugă orice imagini, accesorii, balustrade ale altarului, sau decorații care susțineau vre-o funcție liturgică ”papală„ incluzând şi orgile bisericești.

 

Biserica Angliei ca instituție era în procesul de a fi redusă la o simplă umbră a fostei sale entități. Parlamentul devenea noul Cap Suprem al Bisericii Angliei. Mulți au văzut aceasta ca o oportunitate de a reface Biserica Angliei într-o biserică cu adevărat reformat protestantă. O formă bisericească Prezbiteriană chiar a fost impusă în unele zone din țară.

 

Mulți din nobilimea funciară, proprietari bogați de terenuri şi mici proprietari de terenuri nu au susținut o structură bisericească prezbiteriană care le-ar fi micșorat propria lor autoritate şi control la nivel local de comitat. Ei au întârziat implementarea acestui proces până când bisericile locale şi-au putu alege forma lor de închinare. Multe parohii au devenit adunări Independente ceea ce le-a permis să îşi aleagă forma lor proprie de serviciu religios care în multe cazuri era Anglican. Este interesant să vedem că ”toate politicile sunt locale„ după cum s-a rostit în secolul 20.

 

Cumva ironic, la fel după cum puritanii au refuzat adesea supunerea față de politicile chestionabile ale Guvernării şi ale Bisericii, un larg procent dintre laicii protestanți în general au ignorat majoritatea dintre directivele Puritane după 1641 împotriva bisericilor lor locale. Mari segmente dintre parohiile protestante au continuat folosirea Cărții de Rugăciune Comună (1559) şi serviciile bisericești tradiţionale până la Restaurare (1660). Artefactele religioase ofensatoare au fost deseori ascunse de privirea publicului şi de agenții guvernării.

 

Unii membri ai Casei Comunelor au început să pună sub semnul întrebării dacă Regele era pe deplin competent de a continua să-și exercite autoritatea lui ca Rege. Regele era îndărătnic şi încăpățânat, refractar în a face compromisuri sau a face concesii Parlamentului.

 

Unii Membri ai Parlamentului au apucat aceasta pentru propriile lor avantaje politice pentru a-l tăia pe dedesupt pe Rege şi pe susținătorul acestuia în Parlament şi prin a specula fricile publice față de un Rege condus care așteaptă să întemeieze o biserică Catolică, umbrele Reginei Maria. Viziunea Regelui Charles care comandă o armată mare era o imagine care i-a preocupat pe mulți membri ai Parlamentului. Mulți Membri ai Parlamentului inclusiv suporterii puritani inițial nu au sprijinit scopurile Parlamentului, şi au căutat în mod activ să aducă un motiv pentru a se rezema pe amândouă părțile implicate.

 

Războaiele Civile Engleze 1642-49

 

Frustrat şi mâniat de Parlament, Regele a trimis în ianuarie 1642 membrii Gărzii Regale în Casa Comunelor pentru a-i aresta pe cinci dintre Membrii Parlamentului. Ei au plecat fără Membrii Parlamentului. Acest singur fapt a devenit un factor central în precipitarea evenimentelor care vor conduce la începerea Războaielor Civile Engleze (1642-49). Cam în câteva luni s-au făcut pregătiri pentru război. [Nota Editorului: Istoria Războaielor Civile este în afara scopului acestui ”scurt„ rezumat. Vă rugăm să vă referiți la Bibliografia Generală pentru referințele selectate.]

 

Până în 1642 majoritatea optimismului din 1640 a dispărut. Retorica politică şi religioasă şi temerile anti-Catolice crescânde şi comploturile papalității de după Răzvrătirea Irlandeză au luat mari proporții. Domnii şi episcopii Catolici erau considerați suspecți. Individul obişnuit era adesea în răzvrătire deschisă față de autorităţile locale şi față de proprietarii de teren din comitat. Frica şi anxietatea erau agresive pe pământ şi erau hrănite pentru beneficiul politic şi religios al unui număr de interese.

 

O armată Scoțiană de 100.000 a fost ridicată pentru a reprima Răscoala Irlandeză (1642) în Irlanda. Mii de protestanți Scoției strămutați au fost uciși în Ulster şi nordul Irlandei. Răzvrătirea a fost suprimată la sfârşitul anului 1642. Scoțienii care s-au întors au răspândit poveștile lor şi relatările despre presupusele atrocități ale Catolicilor Irlandezi înainte de alegerile Parlamentare.

 

În mai 1642, s-a făcut o încercare în Casa Comunelor pentru a re-institui Legea Rădăcina şi Ramura (1641) împotriva Bisericii. Casa Comunelor a fost implicată în mod activ în stabilirea unor noi puteri legislative şi controale asupra guvernării.

 

Trupele Regaliste şi Parlamentare vor fi în curând angajate într-un Război Civil sângeros. Noul Model al Armatei Parlamentului va deveni noua forță majoră militară şi politică din Anglia. Au fost duse lupte militare în tot Regatul, şi mulți au murit. Regele a fugit din Londra la Oxford pentru a întemeia o nouă capitală temporară.

 

Din nefericire pentru Parlamentul Lung, Noua Armată Model nu a fost doar o altă armată de mercenari. Mulți dintre trupele Noii Armate Model şi dintre ofițerii săi au avut propriile lor agende politice şi religioase care au fost adesea în dezacord cu feluritele agende ale Parlamentului. Ei vor avea o voce principală în deciziile politice ale Parlamentului şi în pacea care a urmat.

 

Semnarea Ligii şi Legământului Solemn (1643) a angajat Parlamentul să accepte un sistem prezbiterian de religie în Anglia în schimbul primirii susținerii militare din partea Scoției. Predarea Regelui şi a trupelor sale în 1646 a amenințat acest acord.

 

Între 1643-49, ”Adunarea Teologilor Învățați şi Evlavioși„ sau mai obişnuit numită Adunarea Westminster a fost creată. Aceasta a fost o adunare de oameni din biserică numiți să sfătuiască Parlamentul în chestiuni religioase şi o nouă organizare națională propusă a bisericii şi a structurii ei. Acolo erau reprezentanți din felurite puncte de vedere incluzându-i pe Calviniști, puritani, prezbiterieni, independenți, şi câţiva dintre foștii clerici din Biserica Angliei.

 

Forțele politice din cadrul Noii Armate Model (1645) au crescut. Grupurile radical dizidente şi sectele religioase şi politice, şi noua organizare a Parlamentului Lung au început să îşi modeleze propriile lor scopuri politice şi religioase mult timp căutate. Viziunile religioase şi politice radicale între aceste grupuri au condus la conflict, suspiciune şi neîncredere.

 

Dezbaterile Putney (1647) au argumentat pentru mai multă libertate personală şi religioasă cu un stat mai democrat. Independenții şi Noul Model al Armatei au dorit libertate religioasă totală față de oricare dintre structurile bisericești impuse național sau față de oricare model Prezbiterian sau Episcopal. Cei din urmă au fost mai acceptabili decât cei dintâi. Rezultatele finale ale Dezbaterilor Putney au fost neconcludente doar că s-au auzit multe voci de schimbare a sistemului actual.

 

În timpul anului 1647, Charles I a încercat să negocieze o alianță între Prezbiterienii Scoțieni şi Membrii Parlamentului care erau pro-prezbiterieni pentru o nouă structură bisericească națională acceptabilă pentru ei. Aceasta a fost oferită în schimb pentru ajutorul militar pentru Rege ca să îl ajute să se re-stabilească pe sine ca şi cap al Națiunii Britanice.

 

Dialogul Membrilor Parlamentului prezbiterieni în 1647 pentru a stabili o structură prezbiteriană națională bisericească în Scoția şi Anglia a fost chiar mai puţin acceptabil față de cel al Noii Armate Model decât menținerea actualei Bisericii a Angliei. Percepția prezbiterienilor din Parlament de a încerca să facă o înțelegere independentă pentru pace cu Scoția, şi cu Regele în baza termenilor lor proprii a fost privită cu o gravă suspiciune. Prezbiterienii încercau să impună o nouă ordine bisericească națională Prezbiteriană asupra Angliei din interior. Nu toţi puritanii au sprijinit agenda lor.

 

Nemulţumirea şi suspiciunea crescândă a Independenților şi a Noii Armate Model cu privire la acțiunile recente ale membrilor pro-prezbiterieni în Parlamentul Lung au pregătit calea pentru Curățarea Mândriei (decembrie 1648). O sută patruzeci şi trei de membri pro-prezbiterieni din Casa Comunelor au fost înlăturați de trupele Noii Armate Model.

 

Regicidul Regelui Charles I

 

Curățarea Mândriei (decembrie 1648) nu a avut ca rezultat o situație politică mai bună pentru Rege. În schimb, aceasta a dus la formarea aşa numitului Parlament Rămășiță (1648-53). Mulți dintre Membri Parlamentului rămași aveau viziuni pro-puritane, şi aveau o adâncă neîncredere față de Rege şi viziunile sale politice şi religioase. Ce să facă cu Regele a fost problema cu care s-a confruntat Parlamentul Rămășiță.

 

”Nu Episcop, Nu Rege„ au devenit noile cuvinte supravegheat în sălile Parlamentului şi pentru mulți din populaţie. Biserica şi Coroana erau țintite pentru o revizie majoră. A fost generată multă mânie şi frică împotriva Regelui.

 

Într-o perioadă foarte scurtă de timp, Parlamentul Rămășiță neputând rezolva poziția lui ambivalentă față de capul recunoscut al Națiunii Engleze, membrii din Parlamentul Rămășiță au decis înlăturarea capului Regelui împreună cu autoritatea acestuia. Nu toţi din membrii Parlamentului Rămășiță au sprijinit această rezoluție draconică. Chiar a existat o scurtă încercare de a negocia o soluţie de compromis cu tânărul Charles II, dar aceasta a eşuat.

 

Mulţi au vrut doar să schimbe structura guvernării actuale în care monarhia să joace un rol redus, nu eliminarea monarhiei ca şi instituție şi pe Regele cu ea. Un scurt proces teatral pentru public, şi o sentință de moarte a fost concluzia odată ce au fost aduse acuzațiile.

 

Regele era în controlul procesului şi a argumentat acuzațiile guvernării împotriva lui în timpul procesului. Curtea Parlamentului nu a putut oferi nici un precedent legal sau documentație pentru a sprijini acuzațiile lor împotriva Regelui, sau pentru execuția lui. Regele era încă rege, Dreptul Divin şi totul. Regele a fost creditat ca întrebând la proces cine era prezent acolo cu autoritate să îl acuze. Mulți aliați publici au argumentat împotriva sentinței cu moartea.

 

Mulţi dintre ofițerii seniori ai Noii Armate Model au semnat sentința cu moartea împotriva Regelui inclusiv Oliver Cromwell. Charles s-a arătat ca un Rege milimetru cu milimetru la decapitarea publică din afara Holului de Banchet (Holul Alb). Cu regicidul lui Charles I în ianuarie 1649, Anglia a devenit republică. Cromwell a fost raportat ca spunând despre decapitare că a fost ”o necesitate tragică„.

 

Parlamentul Rămășiță 1648-65

 

Parlamentul Rămășiță ”rămas„ din aproape cincizeci de membri era acum singura Lege a Ținutului. Parlamentul Rămășiță a guvernat cu un Consiliu de Stat până la respingerea lui de către Cromwell în aprilie 1656.

 

Între anii 1648-1649 Parlamentul Rămășiță a început să articuleze propria sa agendă de reforme pro-puritane acum nestânjeniți de majoritatea Parlamentului Lung. Mare parte din eforturile lor au fost direcționate de percepțiile lor împotriva papalității, şi nevoia pentru noi reforme religioase. O nouă societate bazată pe valori etice şi morale era legiuită pe principii religioase.

 

Perioada dintre 1649-53 a văzut Noua Armată Model rivalizând cu noile grupuri radical religioase şi politice pentru putere şi control asupra minților Oamenilor şi control al Statului. Noua Armată Model a vrut să îşi ia indemnizația pe care Parlamentul Rămășiță refuza să o plătească. Parlamentul Rămășiță a aflat curând influenţa politică a Noii Armate Model.

 

Unii istorici anteriori s-au referit la perioada dintre 1649-1660 ca Revoluția Puritană. Unii au numit-o de asemenea ”mai confuză decât o revoluție„.

 

Directive adiționale au fost emise împotriva Bisericii şi a feluritelor sale instituții. Forme de închinare şi comportament al religiei în națiune au fost impactate. Anumite forme de distracție au fost fie restricționate fie interzise prin ordinul Parlamentului cum ar fi teatrele unde piesele au criticat sau au batjocorit valorile puritane. Sălile de concert pentru muzică populară şi distracție au fost în general neatinse. Opera Engleză a fost o nouă formă de distracție publică dezvoltată în acest interval de timp. Muzica liturgică şi muzica mai sacră au fost interzise.

 

Parlamentul Barebone 1653

 

Cam 140 de delegați au fost numiți în Parlamentul Barebone (1653), numit ca o laudă pentru Barebone (sau Barbon, Barbone) (ca. 1596-1679), un bine cunoscut slujitor şi Consilier Comun din Londra. Acesta a fost numit de Cromwell după explozia lui din Parlamentul Rămășiță în aprilie 1653. Acesta a fost numit ca un parlament ”evlavios„ pentru a recomanda instrucțiunile pentru crearea unei noi structuri guvernamentale naționale. O delegație liberală a acelei adunări a argumentat pentru mai multe reforme democratice în societate. O delegație mai conservatoare a acelei adunări s-a temut de reformele liberale propuse, şi a închis repede adunarea. Aceasta a funcționat din iulie până în decembrie 1653.

 

Membrii mai liberali ai Parlamentului Barebone şi susținătorii lor au condamnat aceste tactici, şi au cerut redeschiderea imediată a Parlamentului. A fost o totală lipsă de orice susținere din partea lui Cromwell cu privire la această chestiune. Au fost niște comentarii că ”Status Quo„ nu se va uita prea amabil asupra oricărui referendum public în reforme guvernamentale care ar putea avea impact asupra pozițiilor lor proprii de autoritate şi putere.

 

Cromwell ca Domn Protector (1653-1658)

 

O nouă guvernare națională a fost repede întemeiată pe călcâiele închiderii Parlamentului Barebone. Oliver Cromwell (1599-1658) a fost numit repede ca noul ”Domn Protector„ de Instrumentul de Guvernământ (1653) – prima constituție scrisă a Angliei, aceasta nu a fost o alegere națională. Cromwell a fost un candidat acceptabil pentru Înființare. Unii Englezi au întrebat dacă au înlocuit un jug vechi cu altul nou?

 

Oliver Cromwell (1599-1658) a provenit dintr-o familie puritană prosperă. Oliver Cromwell era un fost Membru al Parlamentului (Orașul Huntington şi Cambridge), inclusiv în Parlamentul Scurt și Lung, ofițer în Armată, un erou național de război, şi un lider politic. El a fost considerat un puritan moderat prin dispoziție şi un politician practic în principal.

 

Prima sarcină a lui Cromwell ca nou ”Domn Protector„ a fost să țină pe linia de plutire corabia statului. Următoarea lui sarcină a fost să păstreze pacea, şi feluritele element radicale şi dizidente sub control.

 

Cromwell a crezut în principiul de bază al libertăţii religiei şi închinării. El a ajutat la faciliarea unei politici largi de toleranță față de majoritatea grupurilor religioase inclusiv majoritatea sectelor Engleze. Unele grupuri religioase inclusiv unii puritani au regretat faptul că libertatea de religie a lui Cromwell era puţin prea deschisă din punctul lor de vedere. Cantitatea de libertate religioasă practică permisă a fost fără precedent în Anglia până în acest punct din istoria sa. Cromwell a înțeles când să fie moderat, şi când trebuia să fie ferm.

 

Cromwell a trebuit să trateze aspectele politice şi economice ale unei noi guvernări. Unsprezece districte militare au fost întemeiate sub un General care îi raporta direct lui Cromwell şi aplica felurite directive administrative şi aplica valorile puritane. Cromwell trebuia să îi reasigure acei indivizi că puterea şi influenţa care l-au pus pe el acolo încât el era capabil să păstreze Națiunea în pace şi prosperitate. Dacă nu făcea aceasta, ei vor găsi pe altcineva care o va face.

 

Quakerii, Baptiştii, Levellerii, Puritanii şi alte secte toate au luat un scaun din spate față de Stat față de felul cum au fost sub Coroană. Multe dintre aceste secte vor încerca să îşi administreze sau să îşi îmbunătățească poziția lor sub noul ”Protectorat„ pe baze sociale sau religioase. Oliver Cromwell a făcut un efort să fie corect şi echitabil pentru toţi care au păstrat pacea. Chiar puritanii au fost socotiți un alt grup religios. [Nota Editorului: Vezi Pagina Dizidenților Englezi.]

 

Multe dintre sectele Engleze dizidente vor simți călcâiul noii guvernări. Mulți membri din societate începeau să deteste impunerea şi legiferarea unor legi şi regulamente mai puritane din partea Parlamentului. Mulți au început să pună sub semnul întrebării etica puritană care avea un impact asupra vieții lor cotidiene. Mulți au pus sub semnul întrebării noile lor libertăți găsite şi rațiunea pentru Războiul Civil, şi starea sa actuală.

 

O națiune Engleză dominată de puritani nu a fost rezultatul dorit al Războaielor Civile pentru populaţia generală. Mulți non-puritani au lucrat activ în fundal împotriva sau simplu au ignorat multe dintre noile reforme impuse Parlamentar în special în zonele mai rurale. Alții s-au referit la aceste reforme puritane ca fiind ”multe de făcut cu privire la nimic„.

 

Un grup major în opoziție era nobilimea locală şi familiile străvechi, bogate în terenuri de-a lungul țării. Ei erau convinși că puritanii îşi vor pune interesele lor mai presus de localnici. La nivelul comitatului local multe familii îşi foloseau autoritatea lor pentru a păstra influenţa puritană.

 

Moartea lui Oliver Cromwell în 1658 a fost o cauză de preocupare majoră pentru Întemeierea Statului. Cu eșecul fiului său, Richard Cromwell (1626-1712) ca un surogat ”Domn Protector„ care doar a contribuit la creșterea fricilor între 1658-59. Noua Rămășiță de scurtă durată a guvernării a făcut puţin pentru a aduce stabilitate.

 

În țară neliniștea creștea, la fel şi frica de un posibil guvern care eșuează. Mulți din Întemeietorii Statului au dorit o guvernare mai sigură şi mai stabilă pentru proprietate, comerț, schimb şi securitate acasă mai mult decât Republica va părea că oferă.

 

Mulți din națiune erau nefericiți cu experimentul social din această perioadă. O creștere a neliniștii sociale din partea sectelor militante religioase şi percepția unei lipse de securitate acasă i-a îndemnat pe mulți să găsească un nou ”Protector„. Aceasta a dus în final la o împăcare ușurată cu Armata sub Generalul Monck şi Charles II al Scoției în Restaurare (1660). Mai bun decât diavolul pe care l-au cunoscut şi fosta monarhie arăta mai degrabă atractivă pentru cei bogați şi puternici.

 

Restaurarea (1660)

 

Restaurarea (1660) l-a întors pe Regele Charles II înapoi pe tronul tatălui său după o lungă vacanță. Acesta nu va fi același tron Englez pe care tatăl său l-a lăsat în 1649 şi nici nu va mai fi din nou. Roadele Războiului Civil şi Republica au inclus noi relații civile şi religioase care nu mai puteau fi puse înapoi în sticlă. Vechea relaţie dintre Monarhie cu Parlament şi Popor nu va mai fi la fel din nou.

 

Conferința Savoy (Londra: 1661) a încercat să medieze preocupările puritanilor cu privire la revizuirile propuse față de noua Carte de Rugăciune Comună (1662). Episcopii Anglicani au ignorat în esenţă majoritatea schimbărilor propuse care au fost cerute de puritani şi de alți slujitori reformați.

 

Episcopii Anglicani au cerut de asemenea re-ordinarea tuturor slujitorilor Englezi care anterior nu au fost ordinați de un episcop autorizat al Bisericii Angliei. Cam două mii de slujitori prezbiterieni nu au susținut noua Carte de Rugăciune Comună (1662) şi au fost lipsiți de mijloacele lor de trai.

 

Majoritatea foștilor episcopi şi clerul lor s-au întors la fostele dispoziții sau parohii. Multe biserici parohiale au fost reparate şi s-au întors la condițiile lor dinaintea Războiului Civil. Din nefericire multe biserici şi catedrale au fost vandalizate, deteriorate, sau stricate în timpul Războiului Civil şi Interregnum. Multe orgi bisericești şi ferestre pătate au fost distruse sau deteriorate sever.

 

Puritanii şi alte secte dizidente şi-au redus influenţa sub noua guvernare a Regelui Charles II (1660-85). Sub Actul de Uniformitate (1662) puritanii şi alți dizidenți religioși au fost tolerați între anumite limite, dar vor fi supravegheați şi controlați când va fi necesar. Foștii militanți erau supravegheați îndeaproape.

 

Puritani îşi alți dizidenți care nu doreau sau nu se puteau supune noii legi ai țării au devenit cunoscuți ca fiind Nonconformiști. Multe familii puritane importante în special negustorii din crescânda clasă de mijloc au continuat să prospere sub noile restricții din Anglia de după Restaurare. Unii puritani şi-au căutat noi locuințe unde valorile şi libertatea lor religioasă vor fi mai puterețin restricționate cum ar fi Europa, sau Lumea Nouă.

 

Valorile puritane şi teologia Calvinistă nu au dispărut cu Restaurarea (1660) ci au continuat ca o forță vitală în viața religioasă şi socială a Angliei. Acele valori radicale puritane din Interregnum au dispărut gradat în timpul anului 1660. Multe dintre valorile puritane au fost exportate în noile Colonii Americane unde au crescut şi au prosperat. Totodată, ele şi-au lăsat impactul lor şi asupra istoriei Americii de Nord.

 

BIBLIOGRAFIE PURITANĂ

 

Surse Primare

 

Ames, William, 1576-1633. (ed.). Puritanismus anglicanus, ... (1610)

Bownde, Nicholas, Sabbathvm (1595)

Bradshaw, William, 1571-1618. . English puritanisme containeung [sic] the maine opinions of the rigidest of those called Puritanes in the realme of England (1605) [STC 3516]

______. English Puritanisme. Containing the maine opinionsof the rigidest sort of those that are called Puritans in the realme of England. (1641) [EEb, 1641-1700; 15:18] [Wing B4158] [Thomason Tracts; 37.E.208(4)][B[ritish] L[library] E.208.4]

______. Twelve generall arguments, proving that the ceremonies imposed upon the ministers of the Gospel in England, by our prelates, are unlawful; ... (1605) [STC 3531]

Bridges, John, d.1618. A Sermon Preached at St. Paul's Cross on the Monday of Whitsun Week, 1571 (1573)

Field, John, 1545-1588. A caueat for Parsons Howlet (1581) [STC 10844]

______. A godly exhortation by occasion of the late judgement of God at Parris garden (1583) [STC 10845]

______. Godly prayers and meditations (1583) [STC 10846]

______. and Wilcox, Thomas. An Admonition to the Parliament [1572] [STC 10847]

______. [Another ed.] [1572] [STC 10848]

______. Certaine articles collected by the Byshops out of an Admonition to the Parliament [1572] [STC 10850]

Foxe, John, 1516-1587. The Acts and Monuments of matters happening in the Church [1st English ed.](1563)

______. The Acts and Monuments of John Foxe, Townsend, G. (ed.) (1849)

Greenham, Richard, 1535?-1594. Treatise of the Sabbath (1592)

Heylyn, Peter, Aërius Redivivus (1670)

Hooker, Richard. Of the Laws of Ecclestical Policy (1593)

Hooper, John, d. 1555. A Godly Confession and Protestation of the Christian Faith (1551)

______. A Brief and Clear Confession of the Christian Faith, containing an hundred Articles acc. to the Order of the Creed of the Apostles (1581)

______. The abolition of vestments [n.d.], in The Reformation of the Church, Murray, I. H. (ed.) [1965]

Laud, William, 1573-1645. Works (Bliss, W. Scott-J. ed.)(7 vols.; 1847-60)

[Parker, Henry, 1604-1652]. A discovrse concerning puritans, ...(1641) [EEb, 1641-1700; 766:27][Wing L1876]

______.The Trojan horse of the Presbyteriall government unbowelled (1646) [EEb, 1641-1700 ; 747:46] [Wing P427]

Prynne, William, 1600-1669. Truth triumphing over flasehood, antiquity over novelty. (1645). [Wing (CD-ROM, 1996) P4115] [ESTCR230571]

[Saltmarsh, John, d. 1647.] The fountaine of free grace opened by questions and answers, proving the foundation of faith to consist only in Gods free love, in giving Christ to dye for the sins of all, ... [1645] [EEb, 1641-1700; 1099:20]

______. The divine right of Presbyterie, ... (1647)

Travers, Walter. Church Discipline (1587)

 

Surse Secundare

 

Abbott, W. C., (ed.)The Writings and Speeches of Oliver Cromwell (1937-47)

Adair, J., Puritans: Religion and Politics in Seventeenth century, England and America (1982, 1998 reprint)

Aston, M., "Puritans and Iconoclasm, 1560-1660" , in The Culture of English Puritanism, 1560-1700 , Durston, C., and Eales, J. (eds.) (1996)

Atkins, J. M., "Calvinist Bishops, Church Unity and the Rise of Arminianism", Albion 18/3, (1986)

Babbage, S. B., Puritanism and Richard Bancroft (1962)

Brachlow, S., Puritan theology and radical churchmen in pre-revolutionary England, Thesis (Ph.D.), University of Oxford (1978)

Bremer, F. J., (ed.)Puritanism: Transatlantic Perspectives on a Seventeenth-Century Anglo-American Faith (1993)

Breslow, M. A., A Mirror of England: English Puritan Views of Foreign Nations 1618-1640 (1970)

Byford, M.S., The Price of Protestantism: Assessing the Impact of Religious Change on Elizabethan Essex: The Cases of Heydon and Colchester, 1558-1594, Thesis (DPhil), Oxford (1988)

Calder, I. M., (ed.) Activities of the Puritan Faction of the Church of England 1625-1633 (1957)

Carlson, L. H., Cartwrightiana (1951).

______. Martin Marprelate, Gentlemen; Master Job Throckmorton laid open in his colors (1981)

Christianson, P., "Reformers and the Church of England Under Elizabeth I and the Early Stuarts", Journal of Ecclesiastical History 35, (1984)

Clark, P., "The Ale-house and the Alternative Society", in Puritans and Revolutionaries: Essays Presented to Christopher Hill, Pennington, D. and Thomas, K. (eds.) (1978)

Cliffe, J. T., The Yorkshire Gentry from the Reformation to the Civil War (1969)

______. The Puritan Gentry: the Great Puritan Families of Early Stuart England (1984)

Collinson, P., "The Puritan Classical Movement in the Reign of Elizabeth I", Ph.D. (thesis), (1957)

______. The Elizabethan Puritan Movement (1967)

______. Archbishop Grindal: the Struggle for a Reformed Church (1979)

______. The Religion of Protestants: The Church of England Society, 1559-1625 (1982)

______. Godly People: Essays on English Protestantism and Puritanism (1983)

______. The Birthpangs of Protestant English: Religious and Cultural Change in Sixteenth and Seventeenth Centuries (1988)

______. Elizabethan Essays (1994)

______."Bartholomew Fair: Theater Invents Puritans", in The Theatrical City: London's Culture, Theatre and Literature, 1576-1649, ed. D. Bevington, D. Smith, and R. Strier (1996)

______. "Ecclesiastical Vitriol: Religious Satire in the 1590's and the Invention of Puritanism", in The Reign of Elizabeth I, ed. J. Guy. (1996)

______. Elizabethan and Jacobean Puritanism as Forms of Popular Religious Culture, in The Culture of English Puritanism, 1560-1700, ed. C. Durston and J. Eales (1996)

______.(ed) Conferences and combination lectures in the Elizabethan church: Dedham and Bury St. Edmunds, 1582-1590 (2003)

______. "The Beginnings of English Sabbatarianism", Studies in Church History 1, (1964)

______. "A Comment: Concerning the Name Puritan", Journal of Ecclesiastical History 31, (1980)

______. Elizabethans (2003)

______. "English Puritanism", Historical Association General Series 106, (1983)

______. "Sects and the Evolution of Puritanism", in Puritanism: Transatlantic Perspectives on a Seventeenth-Century Anglo-American Faith, F. J. Bremer (ed.) (1993)

______. "Roots and Branches: From Principled Nonconformity to the Emergence of Religious Parties", in Puritanism: Transatlantic Perspectives on a Seventeenth-Century Anglo-American Faith, F. J. Bremer (ed.) (1993)

______. "Protestant Culture and the Cultural Revolution", in Reformation to Revolution, Politics and Religion in Early Modern England, Todd, M. (ed.) (1995)

______. "Elizabethan and Jacobean Puritanism as Forms of Popular Religious Culture", in The Culture of English Puritanism, 1560-1700 , Durston, C., and Eales, J. (eds.) (1996)

Coolidge, J. S., The Pauline Renaissance in England: Puritanism and the Bible (1970)

Cross, C., The Puritan Earl (1966)

Crosse, C., The Royal Supremacy in the Elizabethan Church (1969)

Curtis, M. H., "The Hampton Court Conference and its Aftermath", History 46, (1967)

Davies, G., "Arminian versus Puritan in England, c.1620-1640", Huntington Library Bulletin 5, (1934)

Davies, J., The Caroline Captivity of the Church: Charles I and the Remoulding of Anglicanism 1625-1641 (1992)

Dent, C. M., Protestants in Elizabethan Oxford , Thesis (Ph.D.), University of Oxford (1983)

______. Protestant Reformers in Elizabethan Oxford (1983)

Donaldson, G.,The Relations between the English and Scottish presbyterian movements to 1604, Ph.D. (thesis), University of London (1938)

Dray, W., "Causes, individuals and ideas in Christopher Hill's interpretation of the English Revolution", in Court, county and culture, Kunze, B. Y., and Brautigan, D. D. (eds.) (1992)

Dugmore, C. W., Eucharistic doctrine in England from Hooker to Waterland (1942)

Durston, C., "Puritan Rule and Failure of Cultural Revolution, 1645-1660", in The Culture of English Puritanism, 1560-1700, Durston, C. and Eales, J. (eds.)(1996)

______. and Eales, J., (eds.)The Culture of English Puritanism, 1560-1700 (1996)

______. and Eales, J., (eds.)"Introduction:The Puritan Ethos: 1560-1700", in The Culture of English Puritanism, 1560-1700 , Durston, C., and Eales, J. (eds.) (1996)

Eales, J., Puritans and Roundheads: The Harleys of Brampton Bryan and the Outbreak of the English Civil War (1990)

______. "A Road to Revolution: The Continuity of Puritanism, 1559-1642", in The Culture of English Puritanism, 1560-1700 , Durston, C., and Eales, J. (eds.) (1996)

Everitt, A., "Change in the Provinces: the Seventeenth Century", Occasional papers (Univ. of Leicester. Dept. of English Local History), 2nd Ser. 1, (1969)

Faulkner, R. K., Richard Hooker and the Politics of a Christian England (1981)

Fincham, K., (ed.) The early Stuart Church, 1603-1642 (1993)

Finlayson, M., Historians, Puritanism and the English Revolution: The Religious Factor in English Politics before and after the Interregnum (1983)

Foster, H. D., "Liberal Calvinism", Harvard Theological Review 16, (1923)

Garrett, C. H., The Marian Exiles: A Study in the Origins of Elizabethan Puritanism (1938)

George, C. H., "Puritanism as History and Historiography", Past and Present 41, (1968)

Greaves, R. L., "The Puritan Non-Conformist Tradition in England, 1560-1700" Albion, 17, (1985)

Grell, O. P., Dutch Calvinists in Early Stuart London: The Dutch Church in Austin Frairs, 1603-1642 (1989)

Guy, J.,(ed.) The Reign of Elizabeth I

Haigh, C., "Puritan Evangelism in the Reign of Elizabeth I", Economic History Review 92, (1977)

Hall, B., "Calvin against the Calvinists", Proceedings of the Huguenot Society 20, (1962)

______. "Puritanism: The Problem of Definition", in Studies in Church History, Cuming, G. J. (ed.) (Vol. 2; 1965)

Haller, W., (ed.) Tracts on liberty in the puritan revolution, 1638-1647 (1938)

______. The Rise of Puritanism (1938)

______. Liberty and Reformation in the Puritan Revolution (1955)

Heinemann, M., Puritanism and the Theatre: Thomas Middleton and Opposition Drama under the Early Stuarts (1980)

Hibbard, C., Charles I and the Popish Plot (1983)

Hill, C., Puritanism and the Revolution . Studies in the Interpretation of the English Revolution of the 17th Century (1958)

______. Society and Puritanism in Pre-Revolutionary England (1964)

______. The Antichrist in Seventeenth Century England (1971)

______. "Irreligion in the 'Puritan' Revolution", in Radical Religion in the English Revolution, McGregor, J. F. and Reay, B. (eds.) (1984)

Holden, W., Anti-Puritan Satire, 1572-1642 (1954)

Holland, S., "Archbishop Abbot and the problem of "Puritanism", Historical Journal 37, (1994)

Houlbrooke, R., "The Puritan Death-bed, c.1560-c.1660", in The Culture of English Puritanism, 1560-1700 , Durston, C. and Eales, J. (eds.) (1996)

Howell, R., Newcastle-upon-Tyne and the Puritan Revolution (1967)

Hunt, W., The Puritan Movement: The Coming of Revolution to an English County (1983)

Hutton, R., The Rise and Fall of Merry England: the Ritual Years 1400-1700 (1994)

Ingram, M., Church Courts, Sex and Marriage in England, 1570-1640 (1987)

______. "The Reform of Popular Culture? Sex and Marriage in Early Modern England", in Popular Culture in Seventeenth Century England, Reay, B. (ed.) (1985)

______. "Puritans and the Church Courts, 1560-1640", in The Culture of English Puritanism, 1560-1700 , Durston, C., and Eales, J. (eds.) (1996)

Kendall, R. T., Calvin and English Calvinism to 1649 (1979)

Kirby, E. W., William Prynne: A Study in Puritanism (1931)

Knappen, M. M., Tudor Puritanism (1939)

Knox, S. J., Walter Travers, Paragon of Elizabethan Puritanism (1962)

Lake, P., Laurence Chaderton and the Cambridge Moderate Puritan Tradition , Ph.D. (thesis), University of Cambridge (1978)

______. Moderate Puritans and the Elizabethan Church (1982)

______. Anglicans and Puritans? : Presbyterianism and English Conformist Thought from Whitgift to Hooker (1988)

______. "The Dilemma of the establishment puritan: The Cambridge Heads and the case of Francis Johnson and Cuthbert Bainbrigg", Journal of Ecclesiastical History 29, (1978)

______. "Matthew Hutton: a puritan bishop?", History 64, (1979)

______. "The significance of the Elizabethan identification of the pope as Antichrist" Journal of Ecclesiastical History 31, (1980)

______. "Constitutional Consensus and Puritan Opposition in the 1620's:Thomas Scott and the Spanish Match", History Journal 25, (1982)

______. "Puritan identities", Journal of Ecclesiastical History 35, (1984)

______. "William Bradshaw, Antichrist and the community of the godly", Journal of Ecclesiastical History 36, (1985)

______. "Calvinism and the English Church: 1570-1635", Past and Present, 114 (1987)

______. "Conformist clericalism? Richard Bancroft's analysis of the socio-economic roots of prebyterianism", Studies in Church History (1987)

______. "Protestants, Puritans and Laudians", Journal of Ecclesiastical History 42, (1991)

______. "Defining Puritanism-again?", In Puritanism: Transatlantic Perspectives on a Seventeenth-Century Anglo-American Faith, F. Bremer (ed.) (1993)

______. "A Charitable Christian Hatred: The Godly and their Enemies in the 1630's", in The Culture of English Puritanism, 1560-1700, Durston, C., and Eales, J. (eds.) (1996)

______. and Dowling, M., (eds.) Protestantism and the National Church in the Sixteenth Century (1987)

Lamont, W., Marginal Prynne, 1600-1669 (1963)

______. Godly Rule, Politics and Religion, 1603-1660 (1969)

______. The Revolt of the Provinces: Conservatives and Radicals in the English Civil War, 1630-1650 (1980 rev.)

______. Religion, Resistance and the Civil War (1990)

______. Puritanism and the English Revolution (1991)

______. Puritanism and Historical Controversy (1996)

Liu, T., Puritan London: A Study of Religion and Society in the City Parishes (1986)

Mahoney, M., "Presbyterianism in the City of London, 1645-1647", Historical Journal 22, (1979)

Manning, B.(ed.), Politics and Religion and the English Civil War (1973)

Marchant, R. A., Puritans and the Church Courts in the Diocese of York, 1560-1646 (1960)

McCulloch, D., "Catholic and puritan in Elizabethan Suffock: a county community polaries", Archiv für Reformationsgeschichte 72, (1981)

McGarth, P., Papists and Puritans under Elizabeth I (1967)

McGee, J. S., The Godly Man in Stuart England. Anglicans, Puritans, and the Two Tables, 1620-1670 (1976)

______. "William Laud and the Outward Face of Religion", in Leaders of the Reformation, DeMolen, R. L. (ed.) (1984)

McGiffert, M., "Covenant, crown, and commons in Elizabethan puritanism", Journal of British Studies 20, (1980)

Milton, A., The Laudians and the Church of Rome, c. 1625-1640, Thesis (Ph.D.) (Unpublished), University of Cambridge (1989)

Morgan, E. S., The Puritan Family (1944, rev. 1966)

Morgan, I., Prince Charles's Puritan Chaplain (1957)

Morrill, J., (ed.) Reactions to the English Civil War (1982)

______.The Impact of the English Civil War (1991)

______.The Consequences of the English Revolution (1992)

______. J. The Nature of the English Revolution (1993)

New, J. F. H., Anglicans and Puritans: the basis of their opposition 1558-1640 (1964)

Newton, J. A., Puritanism in the Diocese of York, 1603-40, Ph.D. (thesis), University of London (1956)

Parker, K., The English Sabbath: A Study of Doctrine and Discipline from the Reformation to the Civil War (1988)

Pearson, A. F. S., Thomas Cartwright and Elizabethan Puritanism (1925)

______. Church and State, Political Aspects of Sixteenth century Puritanism (1928)

Pennington, D. H., and Thomas, K. V., (eds.) Puritans and Revolutionaries: Essays Presented to Christopher Hill (1978)

Powell, K. G., "The Beginnings of Protestantism in Gloucestershire", Transactions, Bristol and Gloucestershire Archaeological Society 40, (1971)

Reese, M. M., The Puritan Impulse: The English Revolution, 1559-1660 (1975)

Richardson, R. C., Puritanism in North -West England: A Regional Study of the Diocese of Chester to 1642 (1972)

______. "Puritanism and the Ecclesiastical Authorities: The Case of the Diocese of Chester", in Politics, Religion and the English Civil War, Manning, B. (ed.) (1973)

Russell, C., "Arguments for Religious Unity in England 1550-1650", Journal of Ecclesiastical History 27, (1958)

Seaver, P. S., The Puritan Lectureships (1970)

______. Wallington's World, A Puritan Artisan in Restoration England (1990)

Sheils, W. J., "The Puritans in the Diocese of Peterborough, 1558-1610", Northamptonshire Record Society 30, (1979)

Shriver, F., "Hampton Court Revised: James I and the Puritans", Journal of Ecclesiastical History 33, (1982)

Solt, L. F., "Revolutionary Calvinist Parties in England under Elizabeth I and Charles I", Church History 27, (1958)

Spalding, R., The Impossible Puritan: A Life of Bulstrode Whitelocke, 1605-75 (1975)

Spufford, M., "Puritanism and Social Control?", in Order and Disorder in Early Modern England, Fletcher, A., and Stevenson, J. (eds.) (1985)

Spurr, J., "From Puritanism to Dissent, 1660-1700", in The Culture of English Puritanism, 1560-1700 , Durston, C., and Eales, J. (eds.) (1996)

Stachniewski, J., The persecutory imagination: English puritanism and the literature of religious despair (1991)

Strype, J., Life and Acts of Bishop Aylmer (1821)

Tawney, R. H., Religion and the Rise of Capitalism (1926)

Trevor-Roper, H., Catholics, Anglicans, and Puritans (1987)

Trinterud, L. J., "The Origins of Puritanism", Church History 20, (1951)

Tyacke, N., Anti-Calvinists, The Rise of English Arminianism c.1590-1640 (1987)

______. Puritanism, Arminianism and Counter-Revolution, in Reformation to Revolution, Politics and Religion in Early Modern England, Todd, M. (ed.) (1995)

Underdown, D., Revel, Riot and Rebellion: Popular Politics and Culture in England 1603-1660 (1985)

Usher, R. G., "The Presbyterian Movement in the Reign of Queen Elizabeth", in Camden Society, 3rd ser., (1905)

Wallace, D. D., Puritans and Protestantism: Grace in English Protestant Theology (1982)

Walzer, M., The Revolution of the Saints (1965)

Watts, M. R., The Dissenters: from the Reformation to the French Revolution (1978)

Willen, D., "Godly Women in Early Modern England: Puritanism and Gender", Journal of Ecclesiastical History 43, (1992)

Woodhouse, A. S. P., (ed.) Puritanism and Liberty (1974)

Wrightson, K., The Puritan Reformation of Manners with special references to the counties of Lancaster and Essex, Unpublished Thesis (Ph.D.), University of Cambridge (1973)

______. and Levine, D., (eds.) Poverty and Piety in the English Village (1979)

 

Copyright © 1997-2008 Exlibris.org. All Rights Reserved

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate