Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Creştinismul - O perspectivă iudaică

 

 

A.    Introducere

 

Am fost născut şi am crescut în vecinătatea Brooklyn-ului, o zonă numită Williamsburg, un ghetto al evreilor ortodocşi populat iniţial cu supravieţuitori ai Holocaustului. Am urmat cursurile şcolii parohiale iudaice, după şcoala elementară şi liceu, apoi Universitatea Yeshiva. A nutri speranţe că aş putea intra în cadrul Bisericii era considerat un lucru aproape vecin cu blasfemia. Când aveam aproximativ zece ani, menajera noastră Hadie, o protestantă de culoare, a murit. Soţul ei era preot protestant, mi-l amintesc mereu îmbrăcat într-un costum gri închis, cu ziarul New York Times sub braţ. Ei au fost singurii creştini ai copilăriei mele de care îmi pot aminti. Mama l-a anunţat atunci pe tata că trebuie să mergem la biserică, pentru funeralii. Tatăl meu, o figură binecunoscută a ortodoxiei iudaice, a refuzat spunând: „Nu voi intra într-o biserică”. Cred că tata credea că va fi lovit fulgerător de Dumnezeu şi va cădea mort, dacă ar fi intrat într-o biserică. Mama, care avea de furcă mai tot timpul cu tatăl meu, i-a replicat: „ea ne-a crescut copiii şi noi nu mergem la înmormântarea ei?” Au mers până la urmă la funeralii şi mama chiar mi-a dat voie, ca fiu mai mare, să îi însoţesc. Am învăţat multe din această întâmplare.

 

Ca absolvent al Universităţii Oxford în 1970, am decis să vizitez Biserica Anglicană în ajunul creştin. Am fost uluit de cât de asemănătoare mi s-au părut slujbele cu cele iudaice. Am descoperit un curs despre Talmud la Oxford. Am presupus, în mod naiv, că profesorul va fi un rabin; de fapt, era un prelat anglican. Nu doar că am fost mirat – fiind crescut într-un ghetto evreiesc, presupuneam că doar evreii învăţau Talmudul – am fost şi furios. De ce citea un cleric ne-evreu cărţile noastre? În 1984, după ce am vizitat Auschwitz, am intrat într-o biserică ortodoxă din Bucureşti şi am fost iarăşi uluit de asemănarea cu o slujbă dintr-o sinagogă iudaică. La acea dată, cunoştinţele mele despre creştinism erau aproape nule. Anul următor am găsit un fost preot iezuit de la Universitatea Yale, care a fost de acord să mă înveţe despre Biblia creştină.

 

În perioada mea de aprofundare a Bibliei creştine, în lumea creştină a survenit o transformare radicală. Papa Ioan al XXIII-lea a declarat, în 1969, că nu evreii l-au omorât pe Isus. Chiar la Nunţiul papal de la Paris, Papa Ioan al XXIII-lea şi apoi cardinalul Rancalli, după ce au văzut fotografii ale cadavrelor evreilor de la Auschwitz, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au exclamat: „acesta este Trupul lui Hristos”. La începutul anilor ’80, papa Ioan Paul al II-lea i-a denumit pe evrei „Poporul Legământului” şi a vizitat Sinagoga Evreiască din Roma pentru a-i întâlni pe „fraţii lui mai bătrâni”, aşa cum i-a numit. Biserica Catolică nu va mai face prozelitism printre evrei, iar asta nu doar din cauza stânjenelii resimţite de la Holocaust, ci – mai important – pentru că ideologia s-a schimbat într-adevăr. Dumnezeu a scris (cel puţin) două legăminte. Dumnezeu nu s-a schimbat, catolicii da. Nu toţi catolicii au acceptat încă acea transformare, însă biserica cu siguranţă că a adoptat această apropiere.

 

Unele figuri elevate din lumea catolică au mers chiar mai departe.

Profesorul Didier Pollefeyt de la Universitatea Catolică din Leuven (cea mai veche universitate catolică cu continuitate din lume) şi-a afirmat opinia la catedrala Notre Dame în octombrie 1996 după cum urmează:

 

„Felul în care Isus va veni ca Hristos şi Mântuitor al lumii va depinde de felul în care creştinii Îl reprezintă pe El în prezent. Când creştinii nu sunt capabili să aducă izbăvirea Sa în lumea de azi, în special în relaţia cu poporul evreu, mă tem că la sfârşitul timpurilor, ei nu vor întâlni un Mesia triumfător, ci aşa cum îmi place mie să spun, un „Mesia înlăcrimat”, un Mesia lăcrimând pentru rănile şi nedreptăţile pricinuite de creştini, îndeosebi cele făcute chiar poporului Său. Iar apoi s-ar putea ca nu creştinii, cu percepţiile lor mesianice triumfătoare, ci evreii să fie cei capabili să recunoască mai întâi pe Mesia ca Mântuitor al lumii”.

 

La o slujbă dinaintea Crăciunului în anul 2001, părintele dr. Reimund Beiringer, şi el de la Universitatea Catolică din Leuven, şi-a început predica cu următoarele remarci introductive: „Când Isus se întoarce, va fi circumcis, El nu va mai putea sta la masă acasă la mine, deoarece nu este kosher, ci va privi la biserica Sa şi îl va întreba pe rabin unde poate găsi o sinagogă”. Aceste afirmaţii remarcabile confirmă faptul că Isus Evreul continuă să accepte simbolul iudaismului – circumcizia – mâncând kosher, El continuă să respecte legea rituală iudaică şi asistând la sinagogă, El îşi menţine personalitatea iudaică. Acest lucru întruchipează totala antiteză cu teologia Respingerii. Părintele Reimund mi-a cerut personal să asist la slujba din biserica sa şi m-a arătat ca pe o persoană pe care Isus o va întreba de sinagogă şi în casa cui ar putea mânca.

 

Ca rezultat al eforturilor concertate ale multor scolastici ai Vaticanului, s-a declarat (pe 17 ianuarie 2002) că „Aşteptarea evreiască a lui Mesia nu este în van… Diferenţa constă în faptul că pentru noi, cel care va veni va avea aceleaşi caracteristici ca acel Isus care deja a venit” (Cardinalul Ratzinger, Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei).

 

B.    Ţelurile acestei cărţi:

 

Ele survin pentru sublinierea tezelor primei mele cărţi, „Messengers of God: A Theological and Psychological Perspective” („Mesagerii lui Dumnezeu: o perspectivă teologică şi psihologică”): adică un comentariu asupra Bibliei ebraice, anume că fiecare mesager al lui Dumnezeu prin prisma firii şi sorginţii sale a exteriorizat chemarea lui Dumnezeu într-o manieră unică şi personală.

 

O mare parte din Biblia ebraică este compusă ca şi cum ar fi autobiografie; Samuel, Ieremia şi Ezechiel par să îşi relateze propriile povestiri. Sunt autobiografiile Adevăr şi nimic altceva în afară de Adevăr? Un autobiograf alege selectiv ceea ce vrea să consemneze. Am învăţat de la Freud că ceea ce alegem pentru consemnare poate fi de mai mică importanţă decât ceea ce „uităm”. (Autorul este pe deplin conştient de multele conflicte privind autorii Bibliei. Interesul meu este comentarea textului, indiferent de identitatea autorului – presupunând că ea ar putea fi vreodată ştiută cu certitudine. În lumina enormei influenţe a textelor (deopotrivă la Biblia ebraică şi la cea creştină), comentariul în sine merită efortul. Mulţi scolastici se interesează nemijlocit în privinţa chestiunii autorului).

 

Atât suferinţa lui Ieremia, cât şi cea a lui Iov par prea veridice ca să nu fie adevărate; să fie oare povestea lui Ezechiel prea revoltătoare pentru a fi adevărată, sau prea revoltătoare pentru a nu fi adevărată? I-ar cere Dumnezeu cu adevărat profetului Său Osea să se căsătorească cu o prostituată şi o adulteră? Maimonides a avut de înfruntat acea realitate. Ironia negativă subtilă din povestea lui Samuel pare mai mult biografică, decât autobiografică. Geneza pare scrisă de un povestitor-istoric cu o mare cunoaştere a personajelor pe care le înfăţişează.

 

Ieremia şi Ezechiel au fost ambii născuţi ca preoţi şi apoi au primit harul lui Dumnezeu de a fi profeţi. Născuţi în acelaşi deceniu, cu puţin timp înainte de distrugerea Primului Templu. Ieremia a rămas în Ierusalim după distrugerea Templului. El a pomenit despre distrugător, Nabuccodonosor, ca despre un slujitor al lui Dumnezeu şi a atribuit distrugerea moralmente evreilor, îndeosebi preoţilor, pentru comportamentul lor etic necuvenit. Ezechiel , cu câţiva ani mai tânăr decât Ieremia, a fost exilat în Babilon; el i-a învinuit pe evrei pentru comportamentul lor disonant cu ritualurile şi a zugrăvit istoria evreiască în nuanţe chiar mai sumbre decât Ieremia. Pentru Ezechiel, construirea unui Nou Templu cu ajutorul unei figuri mesianice davidiene (un „nasi”) era singura soluţie. Conduita rituală a cultului iudaic necesita un Templu. Ezechiel părea mai îngrijorat de poziţia sa ca preot (pentru care se născuse) decât de profet (care îi era un har de la Dumnezeu). Pentru Ieremia, a trăi moral ca persoană chiar şi în exilul din Babilon era un lucru superior faţă de a trăi imoral cu un Templu în Ierusalim. Ieremia a suferit mult ca profet, în parte pentru că a respins poziţia de preot. Poate fi comparată poziţia lui cu cea a lui Isus?

 

Biblia creştină este destul de diferită; cinci autori importanţi scriu despre Isus: autorii ministeriatului public al lui Isus sunt trei autori sinoptici (Marcu, Matei şi Luca) care scriu conform unei tradiţii orale asemănătoare, Ioan fiind emanat dintr-o tradiţie care diferă semnificativ în aspecte importante. Pavel, prin intermediul epistolelor sale şi Luca în Faptele Apostolilor nu comentează pe marginea ministeriatului public al lui Isus, ci pe convertirea lui Pavel în a crede în Isus şi a propaga crezul lui în rândul păgânilor, dar şi a evreilor. Nici unul dintre aceşti autori nu l-au cunoscut personal pe Isus.

 

Se cunosc foarte puţine despre vieţile lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan sau despre comunităţile lor. Nu există un consens în privinţa locului lor natal, dacă erau evrei sau gentili; pare improbabil ca vreunul din ei să fi vorbit aramaică sau ebraică, limba lui Isus şi a discipolilor săi. Marcu, Luca şi Ioan şi comunităţile lor par a fi, după scrierile lor, „identificaţi ca fiind gentili” [ne-evrei], în vreme ce Matei pare mai degrabă „identificat ca evreu”. Toţi, posibil inclusiv Pavel, au citit Biblia în traducerea ei grecească – Septuaginta. Cei care îi ascultau erau îndeobşte evrei şi ne-evrei vorbitori de greacă. În timpul în care au fost scrise (70 – 110 d.Hr.) Evangheliile deja nu mai reuşeau să convingă pe majoritatea evreilor de statutul mesianic al lui Isus. Motivul principal al acestui fapt era că un Mesia iudaic trebuia să fie viu pentru a-şi îndeplini misiunea.

 

Majoritatea informaţiei biografice despre Pavel provine de la companionul său, Luca. Luca este cel care ne-a spus că Pavel a fost învăţăcel al lui Gamaliel; Pavel ne spune că a fost „un evreu din evrei” (Fil. 3-4), dar nu îl menţionează pe Gamaliel. Când Pavel ne relatează despre viaţa sa ca persecutor (Gal. 1:13-14), el nu pomeneşte Ierusalimul, aşa cum ne-am fi aşteptat. Luca ne spune că el a mers la Ierusalim imediat după ce a primit harul de convertire. Pavel ne spune că el plecase din Damasc în Arabia pentru câţiva ani, iar apoi iar în Damasc şi apoi în Ierusalim. Când Pavel ne relatează despre întâlnirea în Ierusalim cu Iacob şi Petru, în Epistola către Galateni, este o poveste diferită de cea a lui Luca, din capitolul 15 al Faptelor Apostolilor.

 

Nici o teologie comună nu este împărtăşită de cei cinci autori; nici nu au vreo teologie iudaică la un nivel de numitor comun.

 

Isus este menţionat de fiecare dintre aceşti autori, dar semnalările lor despre Isus par să se contrazică reciproc. Matei arată că Isus a spus „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Mat. 5:17). Iacob, fratele lui Isus şi, se pare, căpetenia credincioşilor în Isus, credea într-o continuitate a legii iudaice (Faptele 21:20-26). Pavel respinge legea Tora şi o pune în contrast cu „Legea lui Hristos”, aparent bazându-se pe credinţă (1 Cor. 9:20-21), în timp ce Ioan îl arată pe Isus ca respingându-şi propriul popor şi propria cultură iudaică, înlocuind totul cu cristologia.

 

Putem şti cu adevărat ce a spus Isus? (1)

 

Putem şti cine a fost Isus – pentru El însuşi, pentru alţii, în timpul vieţii şi în secolele de după moartea Sa?

 

Cum îl văd pe Isus cititorii secolului al XXI-lea?

 

Autorul crede că Isus a emanat din diferitele curente ale tradiţiei evreieşti. Chiar şi moarta Sa a avut la bază un anumit curent de gândire evreiesc. Motivele din Evanghelia lui Ioan pentru moartea lui Isus diferă semnificativ de cele din Evangheliile sinoptice. Nu este o Evanghelie fără de legea lui Hristos, nici o ameninţare a Sa la sacrificiul biblic cerut pentru mântuire, ci aşa cum a afirmat Marele Preot, „"Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul." Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11:48-50). Moartea lui Isus era descrisă de Caiafa ca moartea unui martir; moartea Sa va salva naţia! Lăsând în seama romanilor acţiunile legate de rebeli şi insurecţie şi „Regele iudeilor”, Caiafa a procedat bineînţeles corect. Patruzeci de ani mai târziu, chiar asta s-a întâmplat. Prezicerea lui Isus despre moartea Sa cauzată de romani pentru îndemn la răscoală a fost o anticipare exactă a celor ce urmau să se întâmple. El a înţeles cum romanii vor percepe greşit conceptul Său de „Împărăţie a lui Dumnezeu”. Orice predicator apocaliptic face, prin definiţie, declaraţii deopotrivă religioase şi politice. Este de înţeles că romanii erau ostili oricărei predici carismatice despre o „împărăţie a lui Dumnezeu”. Ei o puteau vedea doar ca pe o altă împărăţie pământeană, în opoziţie cu Imperiul Roman. Aşa cum observa Fredriksen, „crucificarea [acestui fel de oameni] ar fi un răspuns prudent al romanilor” dat prin politica lor de intoleranţă la ceea ce ei percepeau ca rebeliune. (2)

 

Şi teologia lui Pavel izvora din tradiţia iudaică, dar a inclus mai mult din tradiţia elenă. Isus şi Pavel e posibil să fi fost influenţaţi amândoi de comunitatea legată de manuscrisul de la Marea Moartă. Isus expus în faţa propriilor Săi compatrioţi evrei, învăţându-i forma Sa personală de iubire, pietate şi despre Împărăţia lui Dumnezeu. Pavel şi scriitorii Evangheliei au apărut pentru a-i învăţa pe gentili (ne-evrei) versiunea lor despre tradiţia iudaică. Gentilii, oricum, aveau nevoie de un alt fel de identificare decât iudeii, astfel că „despărţirea drumurilor” a fost inevitabilă.

 

Celălalt curent major din gândirea creştină provine din Evanghelia lui Ioan. Această evanghelie diferă radical de evangheliile sinoptice. În termeni cristologici, ea este mai apropiată de teologia lui Pavel. Ambele pun accentul nu pe Isus cel istoric, ci pe moartea lui Isus. În epistolele paveliene nu se face vreodată menţionarea lui Isus cel istoric. În evanghelia lui Ioan, David Granskou a subliniat faptul că în nouăsprezece din cele douăzeci şi unu de capitole este menţionată moartea lui Isus (doar cap. 4 şi 9 fac excepţie). (3) Ioan respinge noţiunea de Dumnezeu al lui Israel din teologia evangheliei în legătură cu dumnezeirea lui Isus. Francis Watson sugerează că deopotrivă Pavel şi Ioan (ca şi Coranul) creează „o ideologie care legitimează separarea de societatea evreiască”. (4)

 

C. Atitudinile iudaică şi creştină una faţă de cealaltă

 

Ceea ce a început la câteva decenii după moartea lui Isus Evreul a fost „învăţătura dispreţului”, care a continuat pentru aproape două milenii şi a culminat în Shoah (Holocaust). Ioan al XXIII-lea şi consiliul Vatican II au consemnat o remarcabilă reconciliere în teologia creştină. Ioan Paul al II-lea a reliefat intens această schimbare fiind primul Episcop al Romei care a vizitat o sinagogă. El a stabilit relaţii diplomatice între Vatican şi statul Israel şi a denunţat antisemitismul.

 

Mai mult, declaraţia recentă a Vaticanului – „Ne amintim” – vorbeşte despre Shoah (în ebraică) ca despre o „tragedie indescriptibilă” şi una „care nu poate fi vreodată uitată”. Declaraţia se referă la „legăturile foarte strânse de înrudire spirituală cu poporul evreu” şi la „reamintirea nedreptăţilor din trecut”.

 

Istoria evreiască s-a schimbat radical ca urmare a Shoah-ului şi a înfiinţării statului Israel. Totuşi, încă nu este limpede cum se va ajusta teologia iudaică la aceste schimbări istorice.

 

Mulţi evrei şi-au schimbat punctul de vedere asupra creştinătăţii ca rezultat al reacţiei creştine la Shoah. Aceasta este o reacţie la Tshuva creştină – căinţă. Mulţi evrei, însă, îndeosebi descendenţi ai Shoah-ului şi ai evreimii est-europene au dificultăţi în a accepta această Tshuva sau de a face actul iertării. Însă acceptarea Tshuva necesită iertare şi este o chestiune filosofică şi teologică complicată.

 

Ceea ce le este mai puţin cunoscut evreilor şi creştinilor este că multe figuri evreieşti importante nu au fost niciodată anticreştine, chiar dacă au luptat împotriva antisemitismului.

 

Maimonides, marele gânditor şi maestru Halakhic evreu a afirmat: „Ei [creştinii] nu vor găsi în Tora lor [Biblia creştină] nimic care să fie în conflict cu Tora noastră”. (5) El a încurajat dialogul cu creştinii, ca şi pe cel cu musulmanii. Şcoala tosafiştilor (comentatori talmudici ai secolelor XII şi XIII) şi îndeosebi rabinul Jacob Tam (nepot al lui Rashi, cel mai bine cotat comentator al timpurilor medievale) au stabilit că conceptul de Treime nu era idolatru dacă era practicat de creştini, dar ar fi fost astfel dacă era practicat de evrei. (6) Rabinul Jacob Tam a stabilit şi că Petru a fost un evreu devotat care a scris faimoasa rugăciune de Shabbat şi pentru sărbătorile „Nishmat”. (7) Un comentator talmudic evreu al sec. al XVIII-lea, rabinul Jacob Emden (1697-1776) a afirmat că „Isus nu a intenţionat niciodată să desfiinţeze iudaismul, ci doar să înfiinţeze o nouă religie pentru gentili, bazată pe poruncile Noahide.” (8). El mai apoi a elaborat că „ele [creştinismul şi islamul] sunt pentru numele Cerului, pentru a face cucernicia viabilă în rândul tuturor naţiunilor, pentru a vorbi de El în locuri îndepărtate; ei au acceptat astfel toate poruncile noahide.” (9) Un comentator iudeu ortodox al secolului al XIX-lea, rabinul Samuel Hirsch nota: „Pentru ca puterea lui Isus întru nădejde şi măreţia sufletului să nu se încheie odată cu moartea Sa, Dumnezeu a răsădit în grupul adepţilor Săi ideea de ridicare din morţi şi de viaţă continuată. El continuă să trăiască în toţi cei care vor să fie cu adevărat evrei”. (10)

 

În pofida acestor figuri de vază ale curentului principal ideologic, aceste concepte nu au fost niciodată integrate în atitudinile principale iudaice faţă de creştinism.

 

D. Concluzii

 

Isus a aparţinut unei culturi iudaice; creştinii nu; cum s-a întâmplat aşa? Astfel, identitatea creştină poate fi definită după cum urmează:

 

Isus este „zămislit de Tatăl… din fecioara Maria, mama lui Dumnezeu, în privinţa omenescului Lui: unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, singurul zămislit, cunoscut în două firi… unul şi acelaşi Fiu şi singurul Dumnezeu născut, Cuvânt, Domn, Isus Hristos… şi însuşi Isus Hristos ne-a dat îndrumări în privinţa Lui” ( Credinţa Bisericii Creştine, definită la Conciliul din Calcedonia – 451 d. Hr.). Această declaraţie de credinţă este chiar distantă faţă de cea a lui Isus Evreul din Nazaret. Faptul că Isus se vedea pe sine ca îndeobşte hărăzit precum Enoh, Moise sau Ilie, este aproape la fel de sigur aşa cum au făcut-o ulterior şi evreii Ari (Isaac Luria şi Ball Shem Tov), dar este îndoielnic faptul că El nu l-ar fi considerat pe Iosif drept tată biologic (Al cui ADN era al Său?).

 

Isus s-a născut, a trăit şi a murit ca evreu al tradiţiei. Maniera morţii sale – crucificarea – era obişnuită în rândul poporului evreu ocupat de Imperiul Roman. Pontus Pilat, aşa cum ne spune Iosefus, era un guvernator deosebit de crud.

 

Creştinismul nu a izvorât din moartea prin crucificare a lui Isus. Creştinismul a început cu vederea învierii Sale de către câţiva oameni, îndeosebi Pavel, căruia i s-a spus atunci să fie Apostol al neamurilor gentile. Pavel a făcut două schimbări importante faţă de discipolii evrei ai lui Isus: una, că a adăugat la „mişcarea Isus” gentili care, în decursul unui secol, au devenit majoritari în această mişcare. A doua, el a început schimbarea de la Isus, evreul din Nazaret, prin a-L numi „aşteptatul Hristos Isus”, Trimis al lui Dumnezeu.

 

Ulterior, evanghelistul Ioan, scriind la o jumătate de secol după Pavel, l-a proclamat ca Întruparea „supra-celestă” a lui Dumnezeu. Isus cel istoric nu ar fi putut niciodată să înţeleagă teologia lui Ioan.

 

Această evanghelie Îl face pe Isus egalul lui Dumnezeu. „Eu şi Tatăl suntem una” (Ioan 10:30). În această Evanghelie, „dumnezeirea şi întruparea lui Isus sunt proclamate fără echivoc”. (11) Pentru Ioan, adepţii gentili ai lui Isus erau net superiori evreilor. „Voi [evreii] aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.” (Ioan 8:44). În schimb, crudul Pontius Pilat care l-a crucificat pe Isus, Pilat este înfăţişat ca un personaj grav, care stă în expectativă. Evreii, care de câteva ori l-au ameninţat pe Isus, potrivit acestei Evanghelii, s-au decis, până la urmă. P.M. Casey a scris că autorul Evangheliei lui Ioan a creat o „înfăţişare înşelătoare a lui Isus…  Îl face divin şi infailibil şi că îi condamnă pe evrei, cărora Isus cel istoric le-a cuvântat şi dintre care şi-a ales discipolii, apostolii şi susţinătorii. Nu putem crede. La modul rezonabil, în toate rezultatele acelui proces de desfăşurare a lucrurilor.” (12) Această perspectivă ar fi de neconceput pentru Isus cel istoric şi pentru autorii sinoptici.

 

Note de subsol

1 Funk, R.W., Hoover, R.W. eds., The Five Gospels: The Search for the Authentic Words of Jesus, Translated and Commentary (Macmillan, N.Y., 1993).

2 Fredriksen, Paula, From Jesus To Christ, (Yale University Press, New Haven, 1988) pg. 125.

3 Richardson, Peter, and Granskou, David, Anti-Judaism in Early Christianity, (Wilfrid Laurier University Press, 1986) pg. 209-211.

4 Watson, Francis, Paul, Judaism and the Gentiles, (Cambridge University Press, Cambridge, 1986) pg. 40-48.

5 Quoted in Harvey Falk, Jesus The Pharisee, (Paulist Press, N.Y., 1985) pg. 4.

6 Falk, pg. 34.

7 Falk, pg. 34.

8 Falk, pg. 4.

9 Falk, pg. 15.

10 Lapide, Pinchas, The Resurrection of Jesus, (SPCK, London, 1983) pg. 137.

11 Casey, P.M., From Jewish Prophet to Gentile God, (James Clarke, Cambridge, 1991) .pg. 23.

 

 

ISUS EVREUL

 

A. INTRODUCERE

 

Dacă Isus se întoarce ca Mesia, El va fi circumcis trupeşte, va cere mâncare kosher şi va căuta o sinagogă pentru a se ruga sâmbăta, Sabatul evreiesc, nu o biserică cu cruce, reprezentând crucificarea sa într-o duminică.

 

Isus nu era creştin; El era evreu. A trăit toată viaţa ca evreu şi a murit ca evreu. Ceea ce este sărbătorit azi de creştini ca Paşti, a fost sărbătorit de Isus, la venirea în Ierusalimul ocupat de romani, ca Sărbătoarea Pesach – paştele evreiesc. El a luat parte la o slujbă tradiţională a paştelui evreiesc şi a luat o masă denumită „seder”, pe care, după moartea Sa, creştinii au numit-o „ultima cină” („Cina cea de taină”, nota trad.). Pentru cei mai mulţi evrei din vremurile lui Isus (chiar dacă nu neapărat şi pentru Isus însuşi), „mântuire” însemna „schimbarea regimului”. Cei care pledau pentru schimbarea regimului erau adesea denumiţi Mesia de către evrei. Romanii îi crucificau pe cei care pledau pentru o atare schimbare. Era tradiţionala lor pedeapsă cu moartea; mii de evrei au fost sortiţi pieirii în acest fel, pentru diferite motive.

 

Ca rabin evreu, eu înţeleg calitatea de evreu a lui Isus. Acest articol îl abordează pe Isus din punct de vedere istoric, nu pe Isus din credinţa creştină, care este „calea, adevărul şi viaţa”. Acest lucru nu face parte din tradiţia mea despre Isus. Astfel de definiţii ale credinţei sunt pentru Isus Tnakh (Vechiul Testament) şi comentariile sale verbale, care continuă până azi. Ceea ce este acceptabil în tradiţia mea este Isus ca potenţial Mesia al evreilor, crucificat în anul 30, era noastră. Din perspectiva mea şi analiza scripturilor şi a altor texte, îl văd pe Isus ca pe un rabin iudaic radical, carismatic. Într-un anumit fel, el este comparabil cu profetul radical Ieremia, cel aproape omorât de evrei de câteva ori, cu preoţii din Qumran care au contestat Templul şi preoţia lui, precum şi cu rabinul Hillel cel Bătrân, marele înţelept al zilelor sale, care în timpul vieţii lui Isus a fost considerat un radical periculos, şi cu Honi Ha’magil (Făptuitorul de cerc), un făcător de miracole carismatic, care Îl numea pe Dumnezeu „Ava” – tată – şi care i-a adresat câteva rugăminţi acestui Tată al său. (1)

 

B. ISUS

 

Isus cel evreu a fost născut probabil în Nazaret sau într-un sătuc din vecinătate, încă existent, numit „Betleem din Galileea”. El a avut câţiva fraţi şi surori, numele unora dintre ei fiindu-ne cunoscute (Mat. 13:35). A avut o educaţie tipică evreilor galileeni, incluzând studierea Bibliei evreieşti, tradiţia populară de după perioada biblică şi, fără îndoială, El a mers şi la sinagogă. Poţi presupune cu destulă siguranţă că familia sa, ca evrei religioşi, păstrau poruncile; legile alimentaţiei, circumcizia, dijmuiala, legile purităţii şi pelerinajul la Ierusalim. Isus s-a îmbrăcat precum un evreu, s-a rugat ca un evreu, a propovăduit şi argumentat în parabole precum un rabin evreu (2) şi a fost crucificat, ca şi mulţi evrei cu vederi radicale ai secolului întâi. Dacă vrei să înţelegi ce însemna Isus cel istoric şi creştinismul de început, trebuie să înţelegi mai întâi iudaismul secolului întâi. În această epocă istorică, ocupanţii romani ai regiunii erau deosebit de opresivi şi exista multă opoziţie faţă de dânşii, îndeosebi în Galileea.

 

Pe la jumătatea deceniului al treilea al erei noastre, Isus l-a întâlnit pe Ioan Botezătorul şi a fost botezat de către el în râul Iordan. Botezul era o formă de primire a pocăinţei – şi încă este. Ioan ar putea fi comparat cu un profet biblic care i-a chemat de israeliţi să se căiască pentru Ziua judecăţii, care era iminentă.

 

La puţin timp după botez, Isus a început să predice un mesaj de acelaşi fel – anume că Împărăţia cerească se apropia. Se poate ca El să fi ales doisprezece discipoli ca să reprezinte cele douăsprezece triburi originare ale Israelului; inclusiv pe cele zece dispărute cu sute de ani mai înainte. Acest simbolism sugerează multora restaurarea independenţei Israelului, aşa cum a fost ea proorocită de profeţi.

 

Isus i-a catalizat pe adepţii care îl priveau ca pe un făcător de minuni; El a făcut exorcism, alungând răul din posedaţi şi a vindecat boli. Le-a dat tărie celor împovăraţi, propovăduind Împărăţia cerului, care lor le era mai accesibilă decât bogaţilor. Punctul lui de vedere legat de „lege” nu era rigid; morala şi etica erau mai importante pentru El decât ritualul (3). El a subliniat caracterul unic al lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, dar şi a celor străini, ca factori cheie ai învrednicirii. În timpul vieţii sale, legea iudaică nu era definită în mod rigid, multe variante de iudaism fiind considerate acceptabile. (4)

 

Înţelepţii evrei din perioada lui Isus erau conservatori, iar Marele preot era (contravenind legii iudaice) ales de către opresorii romani. Isus a apărut curând în Ierusalim, acolo intrând în dispută în privinţa legii (iudaice) cu unii dintre conducătorii „fariseilor” (un grup de scolastici) controlaţi de tabăra conservatoare denumită „shammaiţi” (adepţi ai rabinului Shammai) şi cu „saducheii”, clasa clericală responsabilă cu Templul. Isus a atras opoziţie prin învăţăturile sale, îndeosebi prin opiniile sale tolerante faţă de lege şi prin ataşamentul arătat clasei de jos. Mai important, Isus a fost antagonic cu saducheii, atunci când a răsturnat tarabele vânzătorilor şi negustorilor din Templu, chiar imediat înainte de sărbătoarea Paştelui iudaic. Saducheii erau mai puţin îngrijoraţi de lege, decât de ritualurile Templului, pe care ei le aveau în mână.

 

Este remarcabilă observarea similitudinilor dintre declaraţiile lui Isus de la Templu şi cele ale lui Ieremia. În timpul sărbătorii de pelerinaj de la Tabernacole (Succoth), Ieremia a îndemnat oamenii la pocăinţă. "Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: "Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta. Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: "Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului! Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie. Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic. Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!… Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: "Suntem izbăviţi!"… ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni! Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră?" "Eu însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!" Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo, unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, şi vedeţi ce i-am făcut, din pricina răutăţii poporului Meu Israel!" (Ier. 7:3-12)

 

Ieremia îi roagă stăruitor pe oameni să nu se complacă într-un fals sentiment de siguranţă. El le arată netemeinicia crezului lor că existenţa Templului îi va proteja. Ieremia fusese întemniţat de trei ori şi osândit la moarte (de chiar evreii de aceeaşi religie cu el) pentru faptul de a se fi opus instituţiei Templului.

 

Romanii erau îngrijoraţi mai ales de controlul mulţimii în timpul sărbătorilor de pelerinaj, atunci când sute de mii de evrei veneau spre Ierusalim. Mulţi erau potrivnici stăpânirii romane şi mulţimile aveau tendinţa de a încuraja şi extinde această opoziţie. Saducheii au cooperat cu romanii, pentru a suprima orice opoziţie. Marele preot (Caiafa) era numit de romani, nu de familia preoţească a lui Zadok (unsă de regele David – 2 Sam. 8:17). Când Isus a răsturnat tarabele la Templu, saducheii l-au arestat. Pontius Pilat, prefectul roman, a ajuns să creadă că El pretinsese a fi un Mesia; un pretendent la tronul cezarului. La acea vreme existau evrei care pretindeau că sunt regele Israelului. La procesul desfăşurat în faţa lui Pilat, Isus probabil a vorbit de Dumnezeu şi că El este un trimis al lui Dumnezeu. Pilat şi Isus cu greu s-ar fi putut înţelege unul pe altul. Pilat l-a crucificat pe Isus pentru faptul de a fi pretins tronul.

 

După moartea lui Isus, câţiva dintre discipolii săi au afirmat că l-au văzut, în locuri şi momente diferite. Această veste s-a răspândit şi oamenii au început rapid să creadă că El era Mesia cel înviat, făgăduit de Dumnezeu că va aduce Împărăţia Lui.

 

Documentele pe care le regăsim în Noul Testament despre viaţa lui Isus nu sunt în ordine cronologică, epistolele lui Pavel începând aproximativ la cincisprezece ani după moartea lui Isus. Pavel – care s-ar putea să nu Îl fi întâlnit vreodată pe Isus – ne dă puţine informaţii despre Isus cel istoric; el s-a centrat pe Isus cel înviat. Pavel era cetăţean roman, venind dintr-un mediu grecesc, astfel că el era destul de diferit de Isus cel istoric. Cele patru Evanghelii scrise la patruzeci până la şaptezeci de ani după moartea lui Isus, ne spun despre un Isus istoric provenind din tradiţii diferite. Există şi informaţie contradictorie în cele patru evanghelii. Ele sunt documente compuse. Prima Evanghelie este scrisă când Templul este distrus (anul 70 era noastră); restul, scrise după distrugerea completă a acestuia. Multe evenimente semnificative reies din perioada acestor patruzeci până la şaptezeci de ani. Pavel şi alţii au întreprins misionariat în rândul gentililor, neamurile neevreieşti. Iacob, fratele lui Isus, şi adepţii lui au propovăduit în rândul evreilor, pentru ca ei să devină credincioşi ai mesianismului lui Isus. Ei înţelegeau propria lor identitate şi pe Isus cel crucificat ca evreu. Acel Isus care se înţelegea pe sine ca evreu, fapt limpede în Matei, atunci când spune „să nu mergeţi pe calea păgânilor” (Mat. 10:5) şi „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Mat. 15:24). Scriitorii evangheliilor au scris în greacă şi au citit scripturile în greacă, nu în limba lui Isus – ebraică şi aramaică. Nu este limpede în ce context a înţeles fiecare dintre aceşti scriitori iudaismul galileean al lui Isus. (5) Eu, ca evreu, pot lesne să înţeleg strigătul lui Isus „Eli, eli, lama sabachtani” („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Mat. 27-46). Nu aş putea să cred şi nici nu cred că Isus cel istoric ar fi putut înţelege prea multe din Evanghelia lui Ioan (3:19-21; 5:16-18; 8:39-44; 15:20-23; 16:23). (6).

 

C. HILLEL

 

Rabinul Hillel cel Bătrân, cel mai renumit fariseu al generaţiei sale, s-a născut în anul 65 înaintea erei noastre, în Babilon. În tinereţe a plecat la Ierusalim pentru a-şi continua studiile. Atunci când înţelepţii din Sanhedrin (sfatul înţelepţilor evrei şi autoritatea legislativă, care nu îi includea pe saduchei) s-au întrunit la Ierihon, au auzit o voce din ceruri (bat kol): „Există un om predestinat pentru duh sfânt, chiar dacă cei din vremea lui nu merită asta. Şi ei să se uite către Hillel” (Tosefta Sotah 13:3).

 

Hillel a avut un oponent major printre cei de rang mare dintre farisei, în persoana rabinului Shammai. Ei nu s-au înţeles în aproape toate aspectele legii iudaice. Shammai interpreta legea iudaică foarte rigid şi lăsa prea puţin loc flexibilităţii. Părerile lui Hillel erau exact opuse; el era flexibil în interpretarea legii. Hillel propovăduia „iubirea păcii, căutarea păcii, iubirea omenirii şi aducerea lor, astfel, la supunere faţă de lege”. Talmudul scrie: „fii mereu blând ca Hillel şi nu nerăbdător ca Shammai” (BT Shab.30b). Talmudul descrie certurile lor, uneori puternice. Ai putea compara diferenţele dintre ei ca asemănătoare cu cele dintre Ieremia şi Ezechiel – ambii prooroci şi preoţi; primul subliniind conduita etică, iar cel de al doilea, comportamentul ritual. (7)

 

La moartea lui Hillel (anul 10, era noastră), shammaiţii au luat controlul Sanhedrin-ului şi au rămas la conducerea lui până la distrugerea Templului. Shammaiţii au fost cei care au purtat disputele legate de Isus şi lege, şi care – în cooperare cu aristocraţia clericală, saducheii – l-au dat pe mâna romanilor. După distrugerea Templului, Sanhedrin-ul a fost reorganizat sub conducerea lui Yohanan ben Zakai, unul dintre discipolii lui Hillel. El a succedat în funcţie datorită opiniei lui Hillel că rabinul are dreptul şi obligaţia de a interpreta Tora, iar majoritatea a încuviinţat aceasta. Shammai era un fundamentalist care a crezut că numai calea sa este cea corectă.

 

Multe convingeri şi atitudini le-au fost comune lui Hillel şi lui Isus. Amândoi au încercat să umanizeze Halakha iudaică (legislaţia ritualică iudaică, nota trad.). Amândoi au crezut că dragostea pentru omenire era cheia pentru o viaţă iudaică. În acest sens, amândoi au fost lideri ai unor mişcări de renaştere, în contrast vădit cu izolaţioniştii din comunitatea Qumran, cu mişcările fanaticilor politici din Ierusalim şi cu stricteţea legală a mişcării shamaite. Toate acestea căutau să aibă impact la oameni prin definiri diferite ale cucerniciei. (8)

 

Hillel, care a murit când Isus era tânăr, a fost – potrivit profesorului David Flusser şi rabinului Harvey Falk, influenţat puternic de aspectele multiple ale învăţăturilor teologice şi etice ale lui Isus. (9) Asta nu înseamnă că Isus i-a fost discipol sau elev lui Hillel; opiniile lui Hillel erau bine cunoscute şi alcătuiau una dintre cele mai acceptabile perspective evreieşti în privinţa Halakha, îndeosebi în rândul populaţiei.

 

D. DIFERENŢE ŞI SIMILITUDINI HALAKHICE

 

Când Isus a fost întrebat de un fariseu care dintre porunci o vede El ca fiind cea mai importantă, a răspuns: „Cea dintâi este: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.”” (Deut. 6:4-5). (Aceste prime versete, imn de laudă, sunt cunoscute de evrei ca „Shmai”). „A doua este „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Leviticul 19:18)” (Marcu 12:28-34, Mat. 22:34-40, Luca 10:25-28). Aceste răspunsuri ale lui Isus erau tipice afirmaţiilor fariseilor. Rabinul Akiva, marele înţelept al secolului al doilea, a numit „iubeşte-ţi aproapele” ca fiind „principiul de bază al Torei” (JT Nedarim 9:4).

 

O învăţătură de bază a lui Hillel spunea: „Ce nu îţi place ţie să păţeşti, nu face altuia, aceasta este toată legea, restul sunt comentarii” (BT Shab. 31a). Isus a spus „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.” (Mat. 7:12). Atât afirmaţia lui Hillel: „nu îţi judeca aproapele atâta timp cât nu ai fost tu în locul lui” (M. Abot.2:5), cât şi a lui Isus: „Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi” (Luca 6:37) sunt bazate pe iubirea semenilor.

 

Când Isus a spus: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20), să se fi referit oare la Hillel şi discipolii lui?

 

Când Marcu ne spune despre femeile care au atins veşmintele lui Isus, reacţia sa, nevăzând cine l-a atins, este aceea de a spune "Cine s-a atins de Mine?" (Marcu 5:31). De ce este preocupat de cine l-a atins? Pentru că a fi atins de o femeie aflată la menstruaţie ridica problema impurităţii pentru un evreu religios, îndeosebi atunci când mergea la Templu. Matei ne spune despre o femeie canaanită care plânge din cauza bolii fiicei ei, iar Isus reacţionează spunând "Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel." (Mat. 15:24). Femeia îi răspunde: „Ajută-mă”, iar Isus replică "Nu este bine să iei pâinea copiilor, şi s-o arunci la căţei!"; femeia spune "Da, Doamne", a zis ea, "dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor", iar Isus reacţionează atunci cu iubire; „"O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti." Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” (Mat.15:26-28) Ambele istorisiri sunt remarcabile în ceea ce a rămas în Biblia creştină, prin sugestia pe care o fac privind legea iudaică şi respingerea neamurilor neevreieşti.

 

În alt caz, Isus a urmat Halakha mai zeloşilor galileeni.

 

S-a zis iarăşi: "Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire. Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte." (Mat. 5:31-32) În Galileea, potrivit lui Larry Shiffman, divorţul era interzis; Isus era din Galileea. (10) În plus, un document care a fost găsit în Qumran arată că divorţul era interzis. (11Q Templul 57:17-18). Conform ideii lui Shmuel Safrai, „unele dintre porunci erau respectate cu mai multă scrupulozitate şi stricteţe [în Galileea] decât în Iudeea.” (11)

În alte cazuri, galileeni erau mai puţin stricţi. De exemplu, pentru evreii din Iudeea din vechime, găina era considerată carne, în legile alimentaţiei, nefiind îngăduit să fie gătită cu lapte sau produse lactate. Pentru galileeni, ca Isus, găina era un echivalent al peştelui, neutră (numită în ebraică „parve”) în cadrul legilor alimentare, putând fi gătită cu lapte. Maimonides se întreabă de ce găina era considerată produs de carne şi spune că nu este logic, dar este Halakha. Este limpede că Isus, ca şi fratele Său Iacob, nu am mâncat vreodată mâncare non-kusher (Gal. 2:12-13).

 

Chestiuni precum vindecarea în zi de Sabat sau recoltarea sau zdrobirea roadelor în activităţi agricole, chestiuni dezbătute mult şi în Evanghelia lui Matei (dar şi în celelalte evanghelii), se aflau într-o rază de interpretări acceptabilă pentru multe părţi ale iudaismului din primul secol. În chestiunea vindecării în ziua Sabatului, atunci când Isus i-a spus omului cu mâna beteagă "Întinde-ţi mâna!" şi l-a vindecat (Mat. 12:13), El nu a făcut nimic care să încalce legea iudaică. Aşa cum se arată în Luca, atunci când conducătorul sinagogii l-a criticat pe Isus, „norodul se bucura de toate lucrurile minunate [respingând acuzaţia conducătorului]” (Luca 13:17). A te ruga pentru omul olog nu este o încălcare a vechii legi iudaice hillelite privind Sabatul, deşi adepţii lui Shammai au decis că nu trebuie să te rogi pentru bolnavi în ziua de Sabat. Evreii de azi se roagă deseori pentru rudele sau prietenii bolnavi, în ziua Sabatului, cu Tora în faţă. Nu există nimic în poziţia lui Isus, legat de Sabat, care să sugereze încălcarea legii.

 

Isus a făcut ceea ce făcuseră şi proorocii, criticând sacrificiile şi Templul, concentrându-se pe conţinutul etic al iudaismului, în locul legii ritualice a acestuia.

 

O bat kol (voce cerească) a pus capăt dezbaterilor dintre şcolile rabinului Hillel şi cea a rabinului Shammai. Acea voce spunea: „Şi acestea, şi celelalte sunt cuvintele Dumnezeului cel viu, însă Halakha este potrivit spuselor lui Bet Hillel” (BT Erubin 13b). După această Bat Kol, Halakha era aproape întotdeauna în concordanţă cu cuvintele lui Bet Hillel. Înţelepţii observă că „oricine încalcă cuvintele casei lui Hillel are o vinovăţie  de moarte” (JT Yebomoth 1:6) şi cei „care respectă învăţăturile casei lui Shammai merită moartea” (BT Berachot 1a şi JT Berachot 1:4).

 

Merită notat faptul că până în ziua de astăzi, probabil că majoritatea scolasticilor creştini consideră că disputele privind legea au condus la moartea lui Isus, în timp ce marea majoritate a scolasticilor evrei găsesc astfel de argumente insuficiente. E.P. Sanders, un scolastic creştin, îl citează pe Eduard Schweizer drept scolasticul creştin care a afirmat că disputele asupra legii au dus la moartea lui Isus, iar pe Geza Vermes ca scolasticul evreu care a susţinut că astfel de argumente sunt neînsemnate. Sanders spune că „Schweizer nu are temei, Vermes este greu de combătut”. (12) David Flusser (ca şi Vermes, un important scolastic evreu preocupat de creştinism) a afirmat că „Evangheliile furnizează destule probe efective că Isus nu a aprobat vreo prescripţie a legii mozaice scrise sau orale”. (13)

 

E. RELAŢIONAREA CU GENTILII

 

Potrivit Talmudului, trei gentili au venit la Shammai, cerându-i să îi convertească la iudaism. El i-a alungat pe toţi trei. Atunci, ei s-au apropiat de Hillel, care le-a spus: „ce nu vă place vouă, să nu faceţi nici aproapelui vostru: asta este toată Tora; restul sunt doar comentarii; mergeţi şi învăţaţi” (BT Shabbat 31a). Pare acest lucru potrivit fariserilor descrişi în Evanghelii? Toţi trei gentili au fost apoi convertiţi la iudaism de către Hillel. Hilleliţii credeau în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu; era mesajul universal al lui Dumnezeu către toată omenirea, dar shammaiţii erau mai exclusivişti în legătură cu Tora şi mai naţionalişti privind naţiunea.

 

O dispută majoră între cele două şcoli era legată de subiectul mântuirii, dacă era ea accesibilă neevreilor sau nu. Şcoala lui Shammai susţinea că doar evreii sau convertiţii deplin, care se supuneau tuturor legilor iudaice, puteau obţine mântuirea. Şcoala lui Hillel afirma că cei care respectau cele şapte legi noahide puteau primi mântuirea. Ce alt sens ar putea avea „împărăţia de preoţi, o naţiune sfântă” (Exod. 19:6), dacă nu acela de a învăţa naţiile gentile posibilitatea mântuirii? Asta face Talmudul (BT San. 105a), precum şi Maimonides în al său „Cod al legii iudaice” (Melakhim 8:11).

 

Legile noahide includeau interdicţii privind idolatria, blasfemia, omorul, furtul, relaţiile sexuale ilicite, cruzimea faţă de animale (descrisă prin sugrumarea animalelor de Talmud) şi înfiinţarea curţilor de judecată. Câteva dintre ele sunt consemnate în Faptele Apostolilor (15:19-20). În Cartea Jubileelor (denumită şi „Leptogeneza”, lucrare antică iudaică, nota trad.), un text timpuriu care înşiră legile lui Noah (Noe), spuse de acesta fiilor lui şi în care, pe lângă cele anterior menţionate le includeau şi pe „cinsteşte-ţi tatăl şi mama” şi „să îţi iubeşti aproapele” (Jub. 7:20). Legile noahide erau menite a fi legi universale, care să garanteze mântuirea şi să nu pretindă credinţa într-o revelaţie anume.

 

F. CONCLUZIE

 

Mişcarea lui Isus a avut apoi două căi: una condusă de fratele lui Isus, Iacob, ca mişcare iudaică mesianică (menţionată în literatura de specialitate ca Biserica Ierusalimului) şi a doua, condusă de Pavel, care a transpus mişcarea în lumea gentililor. Cărarea lui Iacob a fost apoi respinsă de către ceea ce avea ulterior să devină creştinism. Biserica lui Pavel, neîngrădită de lege (cea iudaică, nota trad.) (exceptând legile noahide), a fost pentru gentili o formă mai adecvată lor. În timp ce evreii credeau că gentilii învredniciţi vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, Pavel a recunoscut că ei ar putea fi consideraţi (cel puţin de către evreii foarte religioşi) drept cetăţeni de mâna a doua.

 

Secolul în decursul căruia a fost distrus Templul a fost o epocă a escatologiei. Din Biblia creştină apare faptul că Isus a acceptat faptul că sfârşitul lumii era aproape. Din ceea ce cunoaştem despre Hillel, el nu a fost influenţat de escatologie. Mulţi evrei, însă, erau. Potrivit lui Nahum Galtzer, tăcerea lui Hillel în privinţa mesianismului, într-o perioadă în care aceasta era o chestiune arzătoare, este remarcabilă. (14) Biblia creştină se încheie cu Cartea Apocalipsei şi cu sfârşitul lumii, Biblia ebraică se termină cu 2 Cronici şi întoarcerea la Ierusalim (36:23).

 

Perspectiva lui Hillel privind iudaismul a predominat în iudaismul rabinic. El privea învăţăturile sale ca fiind în contrast atât cu elenismul, cât şi cu zeloţii politici şi religioşi ai vremii sale. Aceşti fanatici, zeloţii, şi cei care credeau în apocalipsă, au luptat până la sfârşit. Discipolul lui Hillel, Johanan ben Zakai i-a lăsat pe mesianişti în voia sorţii şi s-a mutat, împreună cu învăţăceii lui din Ierusalim, începând o mişcare care va deveni apoi iudaismul rabinic. După ce crezul eronat al rabinului Akiva în mesianismul lui Bar Kokhba (132-135 era noastră) s-a dovedit greşit, punctul de vedere al lui Hillel a triumfat totalmente. Asta deoarece la scurt timp după eşecul lui Bar Kokhba, împingerea forţată a lucrurilor către o stare mesianică a fost strict interzisă de Talmud (BT Ketubah 111a). Maimonides ne relatează despre aceşti mesia care au eşuat. „Dacă el nu are o reuşită deplină sau dacă este ucis, atunci este limpede că el nu este Mesia cel de pe urmă, făgăduit de Tora. El trebuie să fie atunci privit ca toţi ceilalţi care au murit prin mărinimie şi demni de Casa Regală a lui David” (Mishna Torah, Judecători, 11:4).

 

Eu, ca evreu de aceeaşi religie cu Isus, sunt sigur că el avea cuvântul „Shmai” pe buze, atunci când a murit.

 

Note de subsol

1) Honi ‘Ha’maggil’, făcătorul de cercuri – secolul unu, înainte de Hristos – născut în Galileea, a făcut să vină ploaia.  A făcut acest lucru trasând un cerc pe nisip, intrând în el şi spunându-i lui Dumnezeu: "Doamne al lumii, copiii tăi au venit la mine pentru că eu sunt fiu al casei din faţa Ta. Jur pe slăvitul Tău nume să nu mă mişc de aici până ce nu vei fi milostiv cu copiii Tăi."  La început au căzut câţiva stropi de ploaie.  Honi a spus "Ava, nu asta ţi-am cerut, ci ploaie destulă pentru a umple bazinele, jgheaburile şi albiile." Şi ploaia s-a înteţit.  Honi a spus iar: "Ava, nu asta am cerut, ci o ploaie de bunăvoinţă, binecuvântare şi slavă." Ploaia a venit în forma cerută.  În Talmud, Honi i se adresa lui Dumnezeu deseori cu „ava” – „tată”.  Vom discuta folosirea termenului „ava” la dezbaterea noţiunii de `fiu al lui Dumnezeu' mai târziu în acest capitol. Honi, cum am aflat, era cunoscut ca `fiu al casei – casa lui Dumnezeu. Înţelepţii spuneau despre el ‘Tu vei hotărâ şi va fi îndeplinit – tu ai hotărât mai înainte şi Cel Sfânt, binecuvântat fie El, ţi-a ascultat cuvântul mai înainte.’ Shimon ben Shetah, preşedinte al Sanhedrin-ului, i-a spus ` "ce să mă fac cu tine, odată ce tu îl tulburi pe Dumnezeu, iar El face ce îi ceri întocmai ca un tată care face ceea ce îi cere fiul care îl deranjează?  Nu te-am putut excomunica pe tine, Honi." (B.T. Taanit. 19a).

2) Young, Brad, The Parable as a Literary Genre in Rabbinic Literature and in the Gospels, N.Y., Paulist Press, 1989.

3) Reiss, Moshe, Jeremiah, The Suffering Prophet and Ezekiel, the Visionary, The Jewish Bible Quarterly, Oct. 2004, Vol. XXXII:4.

4) Neusner, Jacob, Green W.S. and Frerichs, E.S., Judaisms and Their Messiahs at the Turn of the Christian Era, (Cambridge, Cambridge University Press, 1987.

5) Vermes, Geza, Jesus, the Jew, Philadelphia, Fortress, 1981, Vermes, Geza,  The World’s of Judaism, Philadelphia, Fortress 1983,  and Freyne, Sean, Galilee From Alexander the  Great to Hadrian: 323 BCE to 135 CE, Wilmington, Glazier, 1980.

6) Vezi si Bieringer, R., Pollefeyt, D., and Vandecateele-Vanneuville, eds., Anti-Judaism and the Fourth Gospel, The Netherlands, Royal Van Gorcum 2001.  

 

7) Vezi nota de subsol 3.

 

8) Borg, Marcus, Conflict, Holiness and Politics in the Teaching of Jesus, Lewiston, Queenstown, Edwin Mellen Press, 1989, pgs. 73-74.

9) Articol de David Flusser in Charlesworth, J.H. and Johns, L.L., eds., Hillel and Jesus, Minneapolis, Fortress Press, 1977, Hillel and Jesus: Two Ways of Self Awareness, pgs. 71-107 and Falk, Harvey, Jesus, The Pharisee, N.Y., Paulist Press, 1985.

 

10)  Lee, B., The Galilean Jewishness of Jesus N.Y., Paulist Press, 1988, pg. 115.

 

11) Lowe, M., The New Testament and Christian-Jewish Dialogue, Studies in Honor of David Flusser, Immanuel, 24/25, 1990. Article by Shmuel Safrai, The Jewish Cultural Nature of Galilee in the First Century, pgs. 176.

 

12) Sanders, E.P., ewish Law From Jesus to the Mishna, London, SCM, 1990, pg. 2.

 

13) Flusser. David, Encylopedia Judaica 10:13. Jerusalem, Keter Publication, 1971,  pg. 10:13.

 

14) Charlesworth, article by S.E. Robinson, Apocalyptism in the Time of Hillel and Jesus, pg. 121-136.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate