Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Paulicienii

 

Paulicienii sau Mişcarea Pauliciană, a fost o mişcare a unor învăţători ce au apărut la mijlocului secolului şapte în Armeniakon, o provincie de la graniţa Imperiului Bizantin în estul Asiei Minore. Secta, înconjurată de legendă şi mit, se presupune că şi-a luat numele de la liderul Pavel Armenianul, proeminent la putere între anii 688 şi 718. El a stabilit fundaţia solidă a comunităţii, făcând din ea o mişcare naţională Armeniană cu o ideologie religioasă pe teritoriul Bizantin. Ca şi Bogolimii, Paulicienii era în mare parte o mişcare de ţărani ce au forţat schimbarea în cadrul structurii politice şi sociale ale Imperiului Bizantin. Comunitatea ţărănească liberă ce nu a dispărut niciodată complet în timpul Imperiului Roman, a crescut acum în forţă sub influenţa locuitorilor Slavi şi Armenieni. Ostilităţiile au crescut între ţărănime şi aristocraţia Constantinopolului. Timp de secole sofisticarea capitalei Bizantine cu birocraţia ei, cu locuitori ce trăiau în splendide palate Romane şi Greceşti i-a depăşit pe locuitorii de la ţară. Însă după secolul al şaptelea această relaţie s-a deteriorat, reforma militară a apărut, dând provinciilor importanţă politică. Organizarea temelor a devenit strategic efectivă, iar graniţele Bizantine erau apărate cu eficacitate. Acest lucru însemna că pe plan local, toată administraţia era predată aristocraţiei; aşadar, comunităţiile de ţărani au putut să-şi înceapă misiunea pentru o viaţă socială şi culturală independentă. Au urmat ani de evitarea a luptelor pentru eliberare din lanţurile vieţii arhaice.

 

A fost pe vremea acestui conflict, când Paulicienii au crescut în putere, nu prea mult din cauza învăţăturilor Armeniene, însă au dovedit că sunt o forţă împotriva Înaltei Biserici Bizantine la fel şi un vehicol pentru ţăranii ce se opuneam culturii urbane şi civilizaţiei. Doctrina învăţăturii Pauliciene, sau erezie, este singura descoperită în documentele cel târziu din secolul nouă. Ideologia eretică era bazată pe dualism radical: erau două forţe, zeul rău al lumii vizibile, materiale al morţii şi zeul lumii invizibile, cereşti. Forţele opuse erau în mod egal încleştate într-p luptă lungă şi nesfârşită una împotriva celeilalte. Această doctrină a fost declarată pur Pauliciană, acesta fiind motivul pentru care s-a decis ca toţi ereticii, cu mici excepţii, să recite întregul Crez ortodox cu credinţa într-un singur Dumnezeu, creator al Cerului şi Pământului, al vizibilului şi al invizibilului. Această duală doctrină radicală a creat sentimente antagoniste de către Imperiul Bizantin către Paulicieni, fapt ce a dus la acţiune militară.

 

Paulicianismul era altă versiune a Gnosticului. Biserica Ortodoxă era considerată lucrarea zeului rău. Lucrurile sacre, botezul, comuniunea, pocăinţa şi căsătoria, era considerate fără valoare, iar sărbătorile, ospeţele şi toate formele de sfinţenie erau respinse. Exista o animozitate amară împotriva slăvirii crucii, rugăciunii la sfinţi şi slăvirea icoanelor. Deasemenea inclus în această pauză radicală cu tradiţia Creştină era declaraţia că Vechiul Testament era lucrarea unui creator rău la fel şi scrierile profeţilor. Deasemenea exista şi respingerea clerului, oficialilor Bisericii, pe baza faptului că ei erau complet superstiţioşi la necesităţile vieţii religioase.

 

Adăugată la acest lucru era versiunea Pauliciană Gnostică a lui Isus Hristos, pretinzând că el a fost o fiinţă supranaturală trimisă de zeul binefăcător. Încarnarea sa şi pasiunea era interpretate greşit de către Biserica Ortodoxă; astfel misiunea lor era de a da învăţătura corectă. Acesta era motivul lor de a respinge adorarea crucii şi comuniunea. Au proclamat-o pe Maria ca fiind o femeie normală. Hristps era un mesager special trimis pentru a spune lumii de zeul invizibil, binefăcător, iar aceasta era misiunea lor de continuat.

 

Scopul lor principal era de a elimina biserica instituţionalizată. Ei au scăpat de ierarhia din secta lor. Liderii lor era pastori sau învăţători asemenea Apostolilor; iar ei l-au admirat foarte mult pe Apostolul Pavel. Vieţile Paulicienilor era foarte simple, dedicate predicii, rugăciunii şi expunerii Evanghelilor. Alte forme de slăvire nu erau semnificative, iar viaţa lor simplă a marcat un contrast ascuţit către Înalta Biserică Bizantină.

 

Lupta dintre Paulicieni şi Biserica Bizantină şi Imperiu a devenit complexă şi neclară câteodată. Motivele pentru aceasta sunt similare cu cele dintre conflictul dintre Bogomili şi Imperiul Bizantin: în mare parte în această vreme de tranziţie zonele disputate se schimbau între inamici. Mari porţiuni de teritorii schimbau taberele frecvent, prietenul de azi putea fi inamic mâine; evitând soldaţii şi războiul a devenit o rutină zilnică pentru păstori şi fermieri. Acestă ostilitate continuă a ajutat la consolidarea descrierii lumii rele despre care predica Pauliciană vorbea; nu a fost greu câştigarea convertiţilor dintre ţăranii care au văzut Biserica Bizantină ce era sprijinită de armată şi le invada pământurile.

 

Atacarea Paulicienilor a devenit în curând evidentă. Episcopul din Colonia, sub ordine de la Împărat, a aranjat arderea pe rug a liderului Paulicienilor, Constantin din Armenia în 682; succesorul său, Symeon, a avut parte de aceeaşi soartă în 688. Dispariţia acestei secte părea iminentă. Doar fugind spre satele de la graniţă, în special pe lângă Samosata ce era sub control Arab, secta a reuşit să scape anihilarea.

 

Paulicienii au convieţuit bine alături de Arabi la fel cum au făcut şi cu Greci şi Romani. Grupul lider cu care nu au avut legătură erau Manichenii. Motivul pentru greşeala comună de legătură adusă de Biserica Bizantină a cekir două secte era similară cu învăţăturile, însă nu a existat nici o legătură istorică între cele două. Singura asemănare dintre învăţăturile celor două secte era că se bazau pe influenţa Romană şi Greacă, ce nu reprezenta o continuare în nou formulatele învăţături.

 

Populaţia Pauliciană din Samosata era compusă dintr-un număr mare de Greci; Symeon, liderul, era de origine Grecească, şi nu era singurul membru cu acest statut. În timp ce războaie interminabile erau purtate de-a lungul secolului opt între Bizantini şi Arabi a existat o altă schimbare de patriotism; După ce Melitene a căzut în faţa Bizantinilor în anul 751, Arabii nu au avut din nou încredere în populaţia băştinaşă, inclusiv Paulicienii, iar condiţiile erau din nou favorabile Bizantinilor.

 

În plus faţă de războaiele sau disputele de pe uscat, Lupta Iconografică a luat amploare deasemenea încă din 726. În inima luptei se afla întrebarea dacă icoanele ajutau la meditaţia dintre om şi Dumnezeu, sau sfinţi, sau erau icoanele doar o formă de idolatrizare. Asemenea dispute rezultau în multe războaie sângeroase şi atrocităţi împotriva oamenilor. Lupta a luat proporţii covârşitoare, implicând aproape orice segment al societăţii, incluzând lupta pentru subordonarea bisericii statului, confiscarea averii bisericii, atentate ale aristocraţiei de a câştiga o parte mare din puterile centrale, lupta ţăranilor împotriva ameninţării feudalismului, şi multe altele. Lupta era complexă şi fiecare parte avea momentele ei de glorie, stricând echilibrele fragile ale societăţii.

 

Asemenea situaţie instabilă s-a dovedit favorabilă pentru Paulicieni, iconoclastele şi ereticii fiind găsiţi în mod normal pentru respingerea slăvirii icoanelor. Criticismul amar pe care ereticii l-au format împotriva bisericii era favorabil în unele momente; Paulicienilor le era permis să predice fără frică de persecuţie. Toleranţa ereticilor era atât de uluitoare uneori încât Împăraţii Iconoclastici era acuzaţi ca fiind eretici din pricina că eşuau să-i condamne.

 

Acuzaţiile aduse de duşmanii iconoclastelor erau nefondante deoarece ele nu  împărtăşeau nici rădăcini ideologice nici sociale; iconoclastele erau doare reforme ce nu au atacat niciodată structura bisericii; iar amândouă grupurile erau diferite în atitudini legate de slăvirea crucii. Totuşi, mişcarea iconoclastică era extrem de binefăcătoare pentru Paulicieni, deoarece îi conducea la expansiunea dincolo de regiunile de frontieră ale Asiei Miniore de nord-est unde o mişcare în masă la începutul secolului nouă, creştea în număr prin mii de adepţi, nu doar păstori şi fermieri, ci şi ofiţeri şi cetăţeni ai aristocraţiei.

 

Însă acest moment de repaus a fost scurt, deoarece imediat după ce Împăraţii Bizantini şi-au crescut rezistenţa împotriva ereticilor, iar forţa militară nu mai era condiţionată, au organizat Inchiziţii în provinciile de la graniţă. Mulţi Paulicieni au fost condamnaţi la moarte, iar pedepsele drastice aveau efecte la fel de drastice. Mulţi, incluzând şi eretici, ce au căutat azil în teritoriul Arab, au pus mâna pe arme pentru a lupta împotriva asupritorilor bizantini; asemenea acţiuni radicale au dus la masacrul Paulicienilor ce a rezultat în mutarea rapidă a 5,000 de membrii, ce erau determinaţi să menţină domeniul Emir din Melitene. Structura acestui stat era simplă, păstrând un caracter de ordine. Abilităţile sale militare şi organizatorice au ajutat mult acest stat Paulician de a se ridica rapid pe plan politic şi militar. Paulicienii s-au menţinut cu succes împotriva Bizantinilor până cei din urmă au început să-i învingă pe arabi, ce i-a făcut pe Paulicienii rămaşi să fugă sau să fie victime ale Inchiziţiei.

 

Se pare că au fost două caracteristici excepţionale legate de mişcare Pauliciană. Una părea că explică eşecul său şi de ce erezia nu a supravieţuit în Evul Mediu, acest lucru fiind absenţa unei biserici stabile. Deşi mişcarea a reacţionat către evenimentele externe, o biserică proprie ar fi putut să asigure succesul; au existat indicaţii cum că ei încercau să organizeze biserica în statul Paulician, în se pare că era prea târziu. A doua caracteristică excepţională a mişcării era natura sa militară ce era o excepţie de la regulă. Deobicei asemenea grupuri nu recurgeau la militarism pentru combaterea răului în lumea materială, în special înainte de Evul Mediu. Asemea acţiune era mai comună mai târziu în Evul Mediu, atunci când învăţături eretice individuale erau adoptate în ideologia lupte revoluţionare a clasei, atunci impactul social al ereziei asumând o nouă fază.

horizontal rule

Paulicienii – Şi ce a urmat

 

Istoria protestantismului

Dr Clive Gillis

 

Pe lângă Valdenzii din cetatea lor munte de nepătruns din centrul Creştinismului Roman, alte comunităţi şi indivizi s-au ridicat menţinând o continuă mărturie pentru secolul al şaisprezecelea.

 

Paulicienii ocupă un loc similar în Est ca cel al Valdenzilor în Vest. Ei au fost o rămăşiţă pură a Bisericii antice din Est. Îndoiala a apărut în opiniile lor religioase, însă examinarea îndeaproape ne convinge că deşi erorile au fost impuse lor, ca un corp ei erau dedicaţi Căii Sfinte. Petrus Siculus, duşmanul lor de temut, este informatorul nostru. El i-a vizitat când erau în plină ascensiune, iar opinia lui dovedeşte cu siguranţă că Paulicienii au respins erorile de bază ale Bisericii Greceşti şi a celei Romane. El a eşuat în a le impune erezii.

 

Constantin din Samosata

 

În anul 653, un diacon din Syria s-a cazat la un Armenian pe nume Constantine lângă Samosata. Înainte de a se îndepărta, diaconul i-a prezentat gazdei sale o copie a Noului Testament. Constantin a studiat volumul sacru. O nouă lumină a curs în el, iar erorile Bisericii Catolice s-au arătat.

 

Constantin s-a separat de apostazie şi i-a atras pe alţii de partea sa. Ei l-au urmat în plecarea sa din biserica stabilită în Imperiul de Est. Ei au aderat la Scripturi în general, dar în particular la scrierile lui Pavel. "Eu sunt Sylvanus", a spus Constantin, "iar voi sunteţi macedonieni", sugerând apoi Evanghelia pe care o preda, iar ei au aflat că era cea a lui Pavel. De aici şi numele de Paulicieni. Asemenea titlu era adoptat cu greutate de eretici.

 

Aceşti discipoli s-au înmulţit. Rămăşiţele Nestoriene s-au refugiat în munţii din care Eufrat îşi are sursa, iar guvernul din Constantinopol a iniţiat persecutarea lor. Constantin, al cărui zel, consistenţă şi pietate au fost testate îndelung de munca celor douăzeci şi şapte de ani, a fost omorât cu pietre. Însă un lider mai puternic s-a ridicat imediat. Simeon, cel ce a comandat garda palatului la execuţie, a fost convertit pe deplin. Ca Pavel înainte de uciderea cu pietre a lui Stephen, el s-a apucat să predea ce a persecutat o dată. Simeon a sfârşit la fel ca Constantin.

 

Zelul sângeros al Theodorei

 

Pulicienii s-au înmulţit în secolul al optelea în ciuda anatemelor ecleziastice sprijinite de sabia statului. Pe parcursul secolului al optelea ei au continuat să înflorească. Venerarea imaginiilor a avut succes in biserica Greacă în vreme ce paulicienii se opuneau cu stricteţe practicii, rezultând în şi mai multă persecutare. La sfârşitul secolului, Sergiu, un mare lider, s-a ridicat. El avea un spirit misionar adevărat alături de o energie imensă. Petrus Sicului, duşmanul lor, înregistrează conversia lui Sergius în asemenea detalii încât a fost forţat să citeze dispreţuitele scripturi.

 

Timp de 34 de ani Sergius a predicat Evanghelia cu multe convertiri. Împăratul Leo, Patriarhul Nicephorus şi Împărăteasa Theodora i-au persecutat teribil. O sută de mii de Paulicieni au fost daţi prin foc şi sabie de către Theodora pentru că se opuneau şi distrugeau imaginiile idolatrizate. Zelul sângeros al Theodorei a aprins o flacără ce a consumat imperiul de est. Paulicienii ca şi Valdenzii, Husiţii şi Hunegoţii au fost nevoiţi să ia armele. În munţii dintre Sewas şi Trebizond, timp de treizeci şi cinci de ani (845-880), a fost război. Pe termen lung Paulicienii au trecut de la defensivă dreaptă la răzbunare fără scuză până când ce au fost într-un final împişi înapoi în munţii lor unde s-au bucurat de independenţă parţială şi şi-au păstrat credinţa.

 

Noua viaţă din Europa

 

Paulicienii au traversat Bosforul într-un final şi au migrat spre Europa. Nicio cronică nu însemnează dispersia lor. Faptul este atestat de către subita şi simultana apariţie a opiniilor lor în ţările vestice. Ei s-au incorporat în corpurile preexistente ale celor ce se opuneau Romei, Albigenii din sudul Franţei, şi alţii din alte părţi ale Europei, care revoltaţi de supersiţii, au început să-şi retragă paşii spre fântâniile de adevăr originale. Opiniile lor au fost în secret propagate în Roma, Milan şi regatele de dincolo de Alpi. A fost descoperit curând că multe mii de catolici romani, de toate rangurile şi sex, au îmbrăţişat heresia Manicheană. Din acest punct, Paulicienii au început să se combine cu toţi confesorii Adevărului. Spre aceştia ne întoarcem acum privirile.

 

Sudul Franţei

 

Când ne aruncăm ochii deasupra Europeri în secolele doisprezece şi treisprezece, atenţia noastră este irezistibil atrasă de sudul Franţei. Oraşe şi provincii răsar în revolta împotriva Bisericii Romei.

 

Superficial se pare că toate opoziţiile împotriva Romei s-au stins. Fiecare secol ce urma a adâncit fundaţiile şi a mărit limitele Bisericii Romane, până când dominaţia ei părea de neegalat. Însă a fost în acest moment când puterea ei a început să decline, deşi ea se va ridica mai înaltă terminându-şi cariera. Decadenţa ei a început deja, iar căderea ei, deşi amânată, nu poate fi oprită. Cum să se lupte? În orice caz, a o ataca acum, situată printre regii săi vasali şi naţiuni ascultătoare, cu siguranţă ar fi adus distrugerea.

 

Versiunea Romană

 

Cauzele mişcării au fost într-o operaţie silenţioasă încă de pe vremea lui Polzcarp şi Irenaeus, cănd apostolii au înfiinţat Creştinătatea în umbrele Alpilor. Sute de mii de martiri era încă amintiţi peste o mie de ani. În Alpii Cottian şi în provinciile Languedoc, protestul străvechi a lui Vigilantius nu a fost uitat. Iar acum versiunea Romanică a Noului Testament a fost scoasă la iveală.  Oamenii ce au stat în întuneric au văzut o lumină puternică.

 

Aceasta a fost ca o a doua dăruire a Revelaţiei Divine către naţiuni. Traducerea lui Jerome, Vulgate, deşi întreţinută, era în Latină. Acum, o limbă moartă, până şi preoţii deabia ştiu să o citească. Au posedato, dar nu ştiau nimic de conţinuturile sale bogate în ilumnare. Acum naţiunile Europei de Sud pot citi, fiecare în limba în care s-a născut, măreţele lucrări a lui Dumnezeu.

 

Peter Valdes sau Waldo, negustorul bogat din Lyons, care a fost principalul om ce a mişcat producerea variantei Romantice a bibliei, a supravegheat aducerea minunii oamenilor atunci când această lumină a căzut asupra lor.

 

Costul Scripturilor

 

Nu trebuie să ne imaginăm o difuziune rapidă a Bibliei. Fiecare copie era produsă cu atenţie prin stilou; preţul ei corespundea cu timpul şi munca depusă pentru a o produce. Trebuia să fie cărată pe distanţe lungi, câteodată de convoaie încete şi nesigure; şi, nu în ultimul rând, trebuia să întâlnească edictele unei ierarhii ostile.

 

În să existau şi avantaje. Dificultăţiile au făcut ca cartea să aibă un impact mai mare asupra oamenilor care o citeau, adevărurile ei făcând o impresie mai profundă asupra minţilor lor. Cuvântul lui Dumnezeu s-a evidenţiat sublim din fabulele cu care s-au hrănit. Conştiinţa a simţit că un lucru mai măreţ decât omul vorbea prin paginile acelea. Fiecare copie a ajutat sute de cititori.

 

Creştinii au lucrat fără oprire pentru a depăşii lipsa tipăririi mecanice. Biblia a fost cântată de către trubaduri şi menestreli. A fost recitată în ceremonii. Iar acestea i-au codus pe oameni spre o şi mai mare difuzie. Trubadurii, barzii şi mai mult decât ei, Biblia, erau cei trei misionari ce traversau sudul Europei. Discipolii erau mai mulţi: congregaţii erau formate: baronate, oraşe, provincii, toate s-au alăturat mişcării. Se părea ca şi cum Reformarea era aproape. Însă nu încă. Roman nu şi-a umplut cupa; şi nici naţiunile Europei nu au gustat acea demonstraţie pe care o primeau, distrugerea libertăţii, învăţăturii, ordinii, pentru a-i induce în a se alătura mişcării de a o distruge.

 

Foc şi sabie

 

Din Roma, Papa Innocent III a ghicit deasemenea caracterul şi problema acestei mişcări. El a a chemat oamenii persecuţiei. Adepţi în armură, prelaţi nobili, ce mânuiau pe rând sceptrul şi sabia, baroni şi conţi ambiţioşi şi cu dorinţa de a-şi mări domeniile, şi oameni de rând ce vroiau să împrăştie fanaticismul lor sălbatic asupra veciniilor lor, persoane pe care le urau şi ale căror bunuri le doreau, s-au adunat la chemările Pontifului. Focul şi sabia au îndeplinit lucrarea de exterminare imediat.

 

Unde înainte erau provincii vesele, oraşe înfloritoare şi numeroase, virtuase şi ordonate populaţii, acum era un deşert negru. Pentru nu a apărea anumite urmări ale acestei descinderi negre, Innocent III a înfiinţat tribunalul Inchiziţiei. În spatele soldaţiilor Crucii mărşăluiau călugării Sf. Dominic, şi ce a scăpat de sabia unuia a pierit la tortura altuia.

 

În una dintre acele tragedii, nu mai puţin de o sută de mii de oameni au pierit. Zone întinse erau complet moarte: toţi au fost ucişi prin sabie. Munţi de ruine şi cenuşă marcau locaţiile unde au fost cândva oraşe şi sate. Însă această violenţă s-a întors, într-un final, împotriva puterii ce a folosit-o. Nu a stins mişcarea, ci a făcut-o să-şi întărească rădăcinile, să răsară iar şi iar, de fiecare dată cu tot mai multă vigoare şi asupra unor zone tot mai extinse, până când într-un final s-a văzut clar că Roma, prin aceste acţiuni, se pregătea de triumful Protestanismului, iar pentru since de o cădere puternică.

horizontal rule

Bisericile pauliciene

 

John T. Christian

 

Este regretabil faptul că majoritatea informațiilor cu privire la paulicieni vine de la dușmanii lor. Sursele noastre sunt duble. Una este cea a scriitorilor greci care a fost folosită de Gibbon la pregătirea istoriei sale strălucite de 54 de capitole. De atunci nu s-au mai adăugat multe din această sursă. Gibbon a suspectat otrava acestor scriitori care au prejudiciat faptele și a dezvelit multe din aceste erori, a fost totuși uneori indus în eroare. Nu a avut totalitatea informațiilor necesare expunerii istoriei corecte.

 

Cele 2 surse originale greci sunt Photius (Adv. recentiores Manichaeos, Ed. by Ch. Wolf, Hamburg, 1772) și Petros Sikeliotes (Historia Manichaeorum qui Pauliciani dicunter Gr. et Lat. Ed. Matth. Raderus, Ingolstadt, 1604.)

 

Photius era un om abil, dar ca Patriarh de Constantinopol, era mai interesat de zdrobirea paulicienilor și înnegrirea caracterului lor decât de redarea corectă a istoriei practicilor și doctrinelor lor. Pentru a-și obține locul de patriarh, s-a făcut vinovat de multe cruzimi și nereguli. A fost excomunicat de Nicholas I în 682, ca uzurpator și un sinod l-a numit mincinos, uzurpator, patricid și eretic. A fost acuzat și de iregularități în viața publică. Este primul martor împotriva paulicienilor. Petros Sikeliotes era un nobil trimis de împăratul Basil să trateze cu paulicienii pentru schimbul de prizonieri și a rămas la ei 9 luni. Unii scriitori îl acuză de împrumutarea cărții de la Photius. Acesta este al doilea martor împotriva paulicienilor. [p.415]

 

Acești scriitori impută cele mai rele principii și practici paulicienilor, pe care îi descriu ca eretici. Istoricul Mosheim preferă candoarea lui Petros Sikeliotes și totuși Gibbon spune că cele 6 erori capitale ale paulicienilor sunt definite de Petros Sikeliotes cu pasiune (Gibbon, “The History of the Decline and Fall of the Roman Empire”, V). Mărturiile din astfel de surse trebuie primite cu atenție.

 

Adoua sursă de informații cu privire la paulicieni este armeană ca origine și a fost adusă la lumină recent și ilustrată. Era o carte veche a paulicienilor numită Cheia Adevărului, CA, menționată de Grigore Magstros, Duce de Mesopotamia, în sec. 11. Dar cartea s-a pierdut. Din fericire, Fred C. Conybeare, M. A., fost membru la colegiul universității Oxford este foarte interesat de chestiunile din Armenia. În 1891 a mers a doua oară în acea țară, în căutare de documente ilustrative ale istoriei antice a paulicienilor. A găsit o copie a CA la biblioteca sf. Sinod din Edjmiatzin. A primit o copie în 1893 făcută de diaconul Galourt Ter Mkherrsohian; și textul antic și traducerea engleză au fost tipărite de Conybeare în 1898 (Conybeare, “The Key of Truth, A Manual of the Paulician Church of John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433. Armenia”. Oxford, 1898.) el a însoțit textul cu date importante primite de la istoricii armeni și din alte surse. Aceasta este o sursă nouă și importantă de informații. Paulicienii își susțin cauza. Putem reconstrui istoria pauliciană.

 

Bisericile pauliciene aveau origine apostolică și au fost plantate în Armenia în primul secol. Prin Antiohia și Palmyra, credința s-a răspândit prin Mesopotamia și Persia; și în acele regiuni a devenit baza creștinismului Nestorian, care s-a răspândit în Turkestan, a invadat China, și este încă în Urmiah și India de sud. Din centre ca Edessa, Nisibis și Amida a mers de-a lungul [p.416] Taurus, din Cilicia până la Ararat, și dincolo de Araxes în Albania,pe văile sudice ale Caucazilor estici. Centrul pare să fi fost valea superioară a marelui Zab, unde era locul tradițional de martirizare Sf. Bartholomeu, la care armenii au trasat succesiunea episcopilor cantonului canton Siunig, la nord de Araxes. În Albania, Atropatene, i Vaspurakan la este de lacul Van, și în Moxoene, Arzanene, și Taraunitis la sud și vest, cum admit majoritatea istoricilor armeni vechi, creștinismul nu s-a plantat prin eforturile lui Grigore Iluminatul, ci era acolo cu mult înainte de el și avea origine apostolică, (Conybeare, “The Key of Truth”, VIII).

 

Biserica istorică armeană, Nestoriană, era un compromis între biserica romano-catolică niceană și creștinismul original, dar bisericile pauliciene reprezentau creștinismul primar. Aceste biserici din raza Taurus formau un mal circular în care curgea credința pauliciană, unde a rămas secole de unde s-au adăpat secole teologii greci din Constantinopol și alte centre (Bury, ed. Gibbon’s History of the Decline and Fall, VI. 543).

 

CA datează din sec. 8-12, se referă la paulicieni ca fiind de origine apostolică. Ea spune: biserica universală și apostolică învățată de la Domnul nostru Isus Hristos, este clară în Fapte și mai ales în tradiția Salvatorului, pe care o impune bisericii universale și apostolice, Marcu 16:15: mergeți în toată lumea și predicați evanghelia. Cine va crede, va fi botezat și va trăi și cine nu va crede, va fi judecat‘ (Ibid, 73). Alt pasaj este cel în care bisericile sunt declarate apostolice: să ne supunem umili bisericii sfinte universale și să-i urmăm lucrările cu un gând, o credință. primim taina Domnului Hristos și a Tatălui ceresc – pocăința și credința. aflăm de la Domnul despre biserica universală apostolică și stabilim în credință perfectă pe cei care nu au încă botezul (latinii, grecii, armenii, care nu sunt botezați încă) și nu au gustat trupul și sângele Domnului Hristos. Trebuie să-i aducem la credință, să se pocăiască, John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433, să se boteze (Conybeare, “The Key of Truth”, 76, 77). Astfel paulicienii susțineau originea apostolică și practica și că ei erau biserica universală apostolică.

 

Ei au declarat întotdeauna că sectele nu sunt membre ale bisericii universale a lui Dumnezeu: noi nu aparținem lor, ei s-au rupt demult de biserică și au fost excluși. aceasta este mărturia șui Grigore Magistros, A.D. 1458, a cărui istorie este una din principalele surse de informație armene. Paulicienii susțineau că aparțin bisericii adevărate și spuneau: suntem creștini. Ei susțin că au transmis mai departe credința adevărată, cum a făcut biserica catolică, ce a învățat de la Domnul Isus Hristos, și noi trebuie să face, ei învățau, cereau credință, pocăință, apoi botezul adulților și erau conștienți de păcatul original (Ibid, 91.)

 

Gregory de Narek, A. D. 987, spune că abatele de Kdjav și Mushel probabil guvernator de Kars, au fost satisfăcuți că credința pauliciană nu era străină de tradiția apostolică (părintele Basil Sarkisean, Manichaean Paulician Heresy, Venice, 1893.) ca doi oficiali învățați ca aceștia să susțină că paulicienii sunt o biserică apostolică cu tradiție apostolică validă, este important și interesant. Pe pagina următoare, Grigore de Narek [p.418] spune: așa sunt oamenii apostolici ai lui Muschel care îi găsește oameni ai credinței, anume că paulicienii erau singura biserică apostolică. Gregory de Narek face aluzie la credința lor când spune că ei au omis anumite lucruri: este mult divin și tot ce este apostolic este negat de ei și abolit. Poruncile divine de punere a mâinilor, așa cum apostolii au primit-o de la Hristos.

 

Faptul că paulicienii păstrau originea apostolică este susținut de mulți istorici armeni. O sursă greacă veche afirmă același lucr (Codex Scorialensis. Editat de J. Fredrich, Sitzungsberichte der Philos-Philil. Classe der k. b. Akademie der Wissenschaften zu München, 1896, heft i. vezi C. de Boor in Byzantische Zeitschrift, VII. 40 A. D. 1898).

 

Arhidiaconul Karapet (Die Paulikianer, 109. Leipzig,1893), are dreptate când observă că paulicienii nu sunt reformatorii bisericii grecești. Ei erau credincioși vechi, nu inovatori, ci dușmanii inovațiilor catolice despre botezul copiilor, imagini și picturi, mijlocirea sfinților, purgatoriu, pretențiile papale, tot ce este după Tertullian. Ei nu doreau lucruri noi, ci să păstreze ce aveau, lucrurile primare.

 

Creștinismul cel mai vechi din Armenia, după istoricii ortodocși, avea centrul la Taron, casa apulicianismului. Biserica mamă armeană era la Ashtishat, nu departe de Mush, la sud de Taron. Pentru Vabirshapat, la nord de Ararat, Neapolisul roman, care era centrul bisericii Nestoriane, nu a devenit metropolă religioasă înainte de jumătatea sec. 5. (John T. Christian, “bisericile pauliciene,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.)

 

Era o biserică la Edessa, vechiul Ur, din A. D. 202, și era probabil pauliciană. În 302 Teradattes, un rege armean și mulți nobili armeni au fost botezați de Grigore Iluminatul. Armenia a fost probabil prima națiune care a acceptat creștinismul. Acești creștini aveau o profundă reverență față de Cuvântul lui Dumnezeu și aveau vederi ortodoxe (Armenia și armenii, de Rev. T, C. Trowbridge. In The Newenglander, XXXIII., I. A. D. 1874).

 

Aristaces de Lastivert, care a fost martor ocular al multor evenimente descrise în istoria sa, A. D. 989-1071, și a fost un student atent al celor dinaintea lui, spune că Grigore Iluminatul era paulician și că biserica pauliciană se folosea de învățăturile lui (History of Arigtaces, cap. II: Venice, 1844). Aceeași afirmație este făcută de Gregory Magistros: noi suntem tribul lui Aram (Armenii) și suntem de acord cu ei în credință (MSS. În biblioteca Múnchen), au spus paulicienii.

 

În anii 630 - 640 vedem paulicienii din Albania, prin Ioan Filozoful, care îi numește paulicieni. El spune că ei nu practicau botezul, nu binecuvântau sarea, negau că preoția a dispărut de pe pământ. El spune că erau foarte antici. Secta, spune el, s-a ridicat în timpul apostolilor și a apărut la romani. Avem aici ecoul ideii că paulicienii erau biserica apostolică.

 

Povestea convertirii lui Constantin, A. D., 660, este interesantă. El a fost numit fondatorul paulicienilor. Cei care au urmat numai sursele grecești ale lui Photius și Sikeliotes au ajuns la această concluzie. Dar știm că nu are bază. Acest tânăr armeana adăpostit un diacon creștin care fugea de persecuțiile mohamedane. Ca răsplată, a primit o copie a NT. Aceste cărți au devenit măsura studiilor și regula credinței lui, spune Gibbon, și catolicii care neagă această interpretare, recunosc că textul este original. Dar el s-a atașat de scrierile și caracterul sf. Pavel [p.420] – numele paulicienilor este derivat de la un învățător necunoscut – dar sunt sigur că se bucurau de afinitatea cu apostolul neamurilor (Gibbon, “The Decline and Fall of the Roman Empire”, V. 386).

 

Constantin s-a simțit chemat să apere și să restaureze creștinismul primitiv, fiind impresionat de scrierile lui Pavel, a luat numele unuia din urmașii săi, Silvanus (C. Schmidt, Sehaff-Herzog Encyclopaedia, III. 1777); și bisericile fondate de el au primit numele congregațiilor primare. Oamenii erau numiți paulicieni de la apostolul Pavel (Schaff, History of the Christian Church, IV. 574). Aceste afirmații despre simplitatea apostolică a creștinilor acestora devotați spun mai multe despre maniera, obiceiurile și doctrinele lor decât multe volume de scrieri lăsate de dușmanii lor. Cu Pavel ca ghid, nu au fost departe de adevărul NT. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.)

 

Prof. Wellhausen în viața lui Mohammed (Encyclopaedia Britannica, XVI. 571; a 9-a ediție) povestește despre baptiștii din deșertul siro-babilonian. Erau numiți sabieni, baptiști și practicau forme primare de creștinism. Făceau parte din linia creștină primară și nu au fost atinși în simplitatea lor. De la ei a derivat Mohammed multe.

 

Prof. Wellhausen spune: nu greșim să spunem că acești martori anonimi ai evangheliei, nemenționați în istoria bisericii, au împrăștiat sămânța din care a ieșit islamul. Acești creștini erau paulicienii.

 

Această mică istorie este greu de înțeles. Împărații au decis să alunge paulicienii. Ei s-au refugiat la mahomedani, unde au fost tolerați și unde credința lor a fost ortodoxă. Aflăm aceasta de la Ioan Filozoful. Arabii au provocat influența romană din 650 [p.421] în Armenia. Aceeași protecție a păstrat probabil paulicienii secole întregi. Este sigur că paulicienii erau sinceri cu arabii și mahomedanii i-au ajutat.

 

Numărul paulicienilor a crescut constant și au atras atenția dușmanilor lor. În 690 Constantin, liderul lor a fost omorât cu pietre din porunca împăratului și succesorul lui a fost ars în 690. Împărăteasa Theodore a instituit o persecuție în care 100000 de paulicieni din Armenia greacă au murit.

 

Paulicienii sec. 19 s-au revoltat împotriva dușmanilor lor, l-au alungat pe Michael III și au stabilit în Armenia statul liber Teprice. Aceasta este o zonă cunoscută la 70 de mile sud est de Sivas pe râul Chalta. Locuitorii aveau libertate de opinie (Evans, Historical View of Bosnia, 30). Din capitala acestui stat liber, numit Teprice, a plecat un grup de misionari pentru a converti triburile slavonice din Bulgaria, Bisnia și Serbia, la credința panficiană. Acest lucru este confirmat de Petros Sikeliotes. Au avut succes – mulți locuitori ai statului liber au migrat în statele independente atunci de dincolo de controlul împăratului. Statul Tepricea durat 150 de ani când a fost cucerit de Saraceni. În jurul lor erau persecuții – ei au pierdut 10000 de membrii sub domnia Theodorei.

 

Baptiștii au avut libertate religioasă când au avut oportunitatea. Conybeare, vorbind de paulicieni, remarcă: sistemul lor era ca al catharilor europeni, ca idee de bază, străină de persecuție, starea de membru depindea de botez, voluntar, al credincioșilor adulți. într-o astfel de biserică nu exista obligarea celor care nu doresc [p.422] John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433. Din contră, scopul era asigurarea că inima candidatului era câștigată . cel mai rău rezultat al botezului copiilor este că biserica avea membrii mecanici, ceea ce a dus la persecuții. (Conybeare, “The Key of Truth”, XII). Biserica lui Hristos nu a persecutat niciodată.

 

În anul 970, împăratul John Tzminisces, a transferat unii paulicieni în Tracia și le-a dat libertate religioasă și ei i-au fost loiali (Schaff-Herzog Encyclopaedia, III, 1777). La începutul sec. 8, doctrina lor s-a răspândit în Europa și principiile lor au fost introduse și în pământ străin.

 

La Albigensi, în sudul Franței, paulicienii s-au implantat adânc, dar au păstrat legătura cu frații din Armenia. Credința paulicienilor a trăit în Languedoc, de-a lungul Rinului, ca creștinismul catharilor și de-a lungul Waldensilor. În Reformă, acest cathasism despre care CA și ritualul cathar din Lyon ne dau informații că era particular anabaptiștilor și creștinilor unitarieni. (Conybeare, “The Key of Truth”, X).

 

Au fost persecutați de papi și urmele literare despre ei au fost distruse. Dar adunările vizibile ale paulicienilor sau Albigeois, au fost arse și rămășița însângerată a scăpat prin fugă, s-a ascuns sau s-a conformat catolicilor, în stat, în biserică, dar s-a păstrat o rămășiță a discipolilor lui Pavel, care a protestat împotriva tiraniei Romei, a îmbrățișat Biblia ca regulă de credință, [p.423] și au purificat crezul de teologia gnostică (Gibbon, “The Decline and Fall of the Roman Empire”, V. 398).

 

Mulți istorici pe lângă Gibbon, ca Muratori și Mosheim, privesc paulicienii ca antemergătorii Albigensilor și ca aceeași cu ei. Ultimul citat adesea, este Prof. Fred C. Conybeare, de la universitatea din Oxford, o autoritate în lumea vorbitoare de engleză despre literatura creștină veche. El afirmă că adevărata linie de succesiune este la baptiști: biserica a aderat mereu la ideea regenerării spirituale în botez, deși prin botezarea bebelușilor a abandonat esența baptiștilor. Semnificația botezului lui Isus, prezentată de Pavel și evangheliști a fost pierdută din vedere de bisericile ortodoxe. Auzim multe discuții azi despre validitatea ordinelor – englez, latin, oriental. Studentul istoriei bisericești se miră că nici unul din acești controversaliști nu a întrebat dacă umblă după umbre, dacă au porunci reale pe care le păstrează. Diferitele secte ale evului mediu, cunoscute ca creștini, păstrau botezul în forma sa primară și refuzau botezul copiilor (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.) făcut de biserica ortodoxă sau persecutarea bisericilor și aveau dreptate cu privire la doctrină și tradiție. Bisericile mari au pierdut demult botezul real, nu pot deci avea sacramente, preoți, nici creștinism. Dacă re-intră în creștinism, trebuie să se reabiliteze nu față de Roma sau Constantinopol, ci față de cercuri mici de creștini, din est, care nu au pierdut niciodată continuitatea botezului. Aceștia sunt paulicienii din Armenia, secta Bogomil de lângă Moscova, ai cărei membrii se numesc creștini, baptiștii adulți dintre sirienii din valea Tigrului de sus (cei ce practică botezul adulților [p.424]) și poate Bopelikanii, menoniții și marile comunități baptiste din Europa. Condamnarea bisericilor ortodoxe poate părea dură, dar nu scapă de ea. Continuitatea botezului era mai importantă în primele secole ale bisericii decât continuitatea altor porunci, așa importantă încât și botezul ereticilor era recunoscut valid. Succesiunea episcopilor era importantă deoarece episcopul era pus să supravegheze integritatea ritualului religios.

 

Cât de rău și-au făcut episcopii datoria: după sec. 3 au înțeles și ei, se vede din creșterea neverificată din anul 300 A. D., din abuzul ritualului botezului. (Conybeare, The History of Christmas in The American Journal of Theology).

 

Un lucru este cert că în Italia, Franța, de-a lungul Rinului, paulicienii și Albigensii nu aveau nici o diferență de doctrină și practică. Scriitorii declară că era o succesiune de biserici și de interese. S-a atestat că la începutul sec. 11, erau numeroși în Lombardia și Isurbia, mai ales în Milan, în Italia; și au călătorit în Franța, Germania și alte țări și prin sfințenia lor au câștigat multe suflete. În Italia erau numiți Paternes și Cathari și în Germania, Gazari. În Franța erau numiți Albigensi. Erau numiți bulgari, mai ales în Franța, deoarece unii veneau din Bulgariași mai erau numiți Boni Homines, oameni buni (Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, II 200-203). Dușmanii lor îi alungau pentru pioșenia lor. O succesiune de astfel de oameni se găsește în evul mediu.

 

Scriitorii greci [p.425] Photius și Sikeliotes, spun că paulicienii aparțin sectei Manichaeane. Acești eretici susțineau că universul a fost creat de diavol. Acuzația adusă paulicienilor a fost repetată de mulți scriitori. De aceea au fost numi

ți eretici. Dar era și un puritanism viguros la ei într-o vreme în care creștinismul grec degenerase în curtea superstițiilor de la Constantinopol. Probabil nu a existat un corp mai pur evanghelic .

 

Partida catolică era ostilă partidei Manes și i-a denunțat ca și când ar fi fost prieteni întrupați. Eusebius a vorbit de Manes ca barbar și nebun. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433), diabolic și furios (Eusebius, “The Church History”, 316). A fost ușor de creat prejudecăți împotriva paulicienilor prin denunțarea lor ca fiind Manichaeani.

 

CA afirmă că nu erau Manichaeans (p. 48). Nu sunt indicații că paulicienii au trecut dincolo de dualismul NT, după care (Ioan 12:31 și 14:30) Satan este liderul lumii, sau cum a spus Pavel (2 Cor. 4:2), dumnezeu lumii. Anxietatea morbidă a lui Augustine și a părinților, înainte și după el, pentru a anula forța acestor texte în confruntarea lui Marcion și a Manichaeanilor, a ridicat suspiciunea că ultimii își bazau dualismul pe Pavel și a patra evnghelie. În confruntarea ereticilor, părinții ortodocși nu au scrupule. Toți au două greutăți în geantă, una mai grea și una mai ușoară, și în relațiile lor cu ereticii o foloseau pe ultima (Conybeare, “The Key of Truth”, XLIV). Este sigur că paulicienii nu au trecut de scripturi în acest subiect.

 

Photius care i-a acuzat de marcionism, admite că ei și-au declarat disprețul față de Marcion, și doctrina lui (Photius, contra Manichaeos, lib. I. 17, 56, 65). Mosheim spune: este sigur că nu erau Maniehaeani originali (Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, [p.426] II. 103). Gibbon spune că Mosheim a cântărit această mărturie cu judecata și candoarea sale obișnuite. (Gibbon, “The History of the Decline and Tall of the Roman Empire,” V. 385 note), și adaugă mărturia lui: paulicienii condamnă memoria și opiniile sectei Manichaeane și se plâng de nedreptatea care le aplică acel nume (Ibid, 386).

 

Învățații armeni nu ezită să contrazică aceste povești pline de prejudecăți ale grecilor, că paulicienii erau Manichaeani. Aceasta este poziția lui Ter Mkttschain Karapet (Die Paulikianer im Byzantinischen in Armenian, Leipzig, 1893. See also Zeitschrift fúr Kirchengeschichte, October, 1895), C. Schmidt spune: paulicienii nu erau o ramură a Manichaeanilor cum au spus Photius, Petras Sikeliotes, și alți autori moderni (Schaff-Herzog Encyclopaedia, III, 1777).

 

J. Friedrich remarcă corect că asocierea cu Marcion se datorează schematicii religioase care în sec. 7 și următoarele a stabilit toate formele de dezacord de la ortodoxia dominantă la influența Manichaeană. Manichaeanismul era în acele zile bete noire al ortodocșilor catolici: cum este masoneria astăzi (Friedrich, Der ursprünghiüche bei Georgios Monachos nur theilweise erhaltenen Bericht über die Paulikianer. In Sitzungsberichte der Philos. Philol, Classe der k. b, Akademie der Wissenschaften zu München, 1896. Heft. i).

 

Conybeare a început investigațiile cu deplina convingere că apulicienii erau manicheni și a terminat-o deplin convins că nu erau. După ce a găsit CA, a spus: prima mea impresie este una de dezamăgire. M-am așteptat să găsesc o carte marcionită sau manichenă cel puțin, dar în afară de puțina folosire a VT, nu am găsit nimic despre aceste erezii vechi. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433. [p.427]) numai în vara lui 1896 la cererea urgentă a lui Darwin Swift, care venise la mine pentru informații despre istoria manechismului în America, m-am întors la ea, am tradus-o în engleză, cu speranța că îi va ajuta cercetările.

 

Acum am înțeles cine erau de fapt paulicienii. Tot ce scriseseră despre Photius, Petros Sikeliotes, și alți scriitori greci, care îi descriu ca manecheni, doar induce în eroare cititorul. Am realizat că am dat peste o fază în istoria bisericii creștine, așa de veche că și amintirea ei este încețoșată. (Conybeare, “The Key of Truth”, V. vi).

 

Aceste fapte descoperite, înregistrate de Conybeare, au modificat învățătura lumii cu privire la paulicieni. Acum se admite liber că nu erau maneceni.

 

Prof. J. B, Bury, A. M., LL.D., profesor de greacă la universitatea Dublin, spune despre documentul paulician: liturghia modifică considerabil vederile noastre despre natura care nu a avut nimic a face cu marcionismul. (Bury, Ed. Gibbon’s “Decline and Fall of the Roman Empire”, VI. 543; London, 1898).

 

Maniohaeanii susțineau că diavolul a creat lumea, paulicienii susțineau că Dumnezeu a creat-o. CA spune: Tatăl ceresc, adevăratul Dumnezeu a creat cerurile cu tot ce cuprind și pământul cu tot ce cuprinde (Conybeare, “The Key of Truth”, 79, 114). Paulicienii sunt astfel liberi de orice urmă de erezie și se arată că ei respectau numai doctrinele NT.

 

Întorcându-ne la doctrinele și practicile paulicienilor, găsim că ei foloseau des Biblia, VT este mai rar citat decât NT, dar nu este respins de ei, ci este numit Carte inspirată de Dumnezeu. Nici o sursă armeană nu acuză paulicienii de respingerea VT. Grigore Magistros spune: ei citează [p.428] evanghelia și apostolii (MSS. în München Library). Dușmanii lor au apelat la NT canonic împotriva paulicienilor pe care ei spuneau că îl cred (Codex Schorialensis, XV.). Photius a presupus că ei au primit tot NT. Cuvântul lui Dumnezeu era regula lor supremă de credință și practică.

 

Ei nu aveau ordine clericești care să-i distingă de laici, prin modul de viață, îmbrăcăminte sau alte lucruri, nu aveau concilii sau instituții similare. Învățătorii lor erau egali. După

Paul de Taron, ei susțineau că episcopul nu are mai multă onoare ca preotul. Predicatorii nu se distingeau de laici prin drepturi și prerogative (Photius, contra Manichaeos, I. 31, 32).

 

 Despre aceasta, paulicienii au spus: să ne întoarcem la calea exprimată deja , este necesar ca mijlocul să fie liber de vină, înainte de a-i da autoritatea preoției sau episcopatul (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.), apostolatul, conducerea, alegerea. Pentru acestea nu este nici unul mai mare decât altul, dar ca mijlocitorul Isus, s-a alăturat aleșilor, spunând în Luca 26:26, ‘voi să nu fiți așa, cine vrea să fie mare, să fie slujitorul tuturor. (Conybeare, “The Key of Truth”, 105). Lucrătorii erau aleși de oameni.

 

Paulicienii se luptau pentru simplitatea vieții apostolice. Se opuneau închinării la imagini practicată de biserica catolică. Obiectele transformate de superstiții, erau în ochii paulicienilor reale. Lucrări omenești, a căror valoare este pânza și uleiul cu care au fost pictate. Osemintele moaștelor erau oase și cenușă, fără viață și fără relație cu persoana căreia îi erau atribuite. [p.429]. coroanele erau bucăți de lemn. Trupul și sângele lui Hristos erau pâine și vin. Mama lui Dumnezeu nu avea onoruri cerești sau virginitate. Sfinții și îngerii nu mijloceau (Gibbon, “The Decline and Fall of the Roman Empire”, V. 387).

 

Nu suntem surprinși că găseau în evanghelie, misterul ortodox al Trinității. Gibbon spune: în loc să mărturisească despre natura umană și suferințele lui Hristos, ei erau amuzați de un trup ceresc care a trecut printr-o virgină ca apa printr-un tub, cu o crucificare fantastică care exclude răutatea evreilor. (Ibid, 388). Dacă asta era adevărata lor părere, atunci nu era diferită de credința baptiștilor născuți în Germania și Anglia. Cercetările au dovedit însă că între anabaptiștii cu această vedere, ei credeau în natura umană a lui Isus. Același lucru este valabil și la paulicieni. Dar mărturia aceasta nu are baze bune. Ea slujește scopului unui catolic. Istoricii lor au mereu la îndemână o acuzație de erezie împotriva tuturor creștinilor care nu au forma lor de închinare.

 

Cu privire la botez și Cină, Gibbon spune: în practică sau teorie, paulicienii înclinați să anuleze obiectele vizibile și botezul și Cina erau pentru credincioși. (Ibid, 388). Deci, respingeau puterea mistică și salvatoare a botezului. Harmenopoulos, un călugăr bizantin afirmă că bogomilii practicau botezul primit de la paulicieni, dar nu îi atribuiau virtuți (Arthur J. Evans, Historical Views of Bosnia, A. D. 1876). Mai spune că ei practicau unica imersiune a adulților. [p.430]

 

știm acum din CA că paulicienii practicau botezul și Cina, dar respingeau sacramentele bisericii romano-catolice. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.) Avem explicația lui Aristaces, că paulicienii respingeau poruncile bisericii care au corupt botezul, messa, crucea, postul. Ei respingeau poruncile care au corupt botezul în forma sa primară, evanghelică. Respingeau botezul copiilor și formau unica biserică de creștini reali rămasă în lume. Așa spune Aristaces. Neînțelegerea era naturală în absența cunoașterii depline a paulicienilor, după CA. Arhidiaconul Karapet Ter Mkrvschian presupune că paulicienii au renunțat la botez și la sistemul sacerdotal. (Conybeare, “The Key of Truth”, XLVII). Ei negau dogma harului sacramental.

 

Vederile baptiste dominau la paulicieni. Aceste biserici păstrau o simplitate așa de rigidă a ritualurilor încât provocau ridiculizarea din partea oficialilor bisericii armene. Era aceeași concepția pauliană despre Cină cu accentul pus pe absența ierarhiei, aceeași descriere a apostolului sau lucrătorilor, aceeași succesiune apostolică.

 

Ei susțineau că oamenii trebuie să se pocăiască și să creadă, apoi, la maturitate să se boteze, pentru a fi admiși în biserică. Este evident, observă Mosheim, că respingeau botezul copiilor. Paulicienii sau bogomilii botezau și rebotezau prin imersiune, spune Robinson. Venema spune că ei susțineau că copiii nu trebuie să fie botezați până la 9 ani de înțelegere. Dr. Peter Allix, [p.431] care a devenit doctor în divinitate la Oxford și Cambridge, spune: așa ar fi luat anabaptiștii drept manecheni, pentru că condamnau botezul copiilor. (Allix, The Ecclestical History of the Ancient Churches of Piedmont, Oxford 1821).

 

Unele opinii despre paulicieni sunt adunate de la un sinod ce a avut loc în Arras, în 1025, de Gerard, episcop de Cambray și Arras. Unul, Gundulphus, Paulician, a fost condamnat: învățase doctrinele în Italia, care fuseseră duse de discipolii lui la dioceza de Liege și Cambray în țările de jos (Jean Eue d’Archery, Veterum aliquot Seri portum Spicilegiam, XIII). Doctrina lor s-a răspândit din Italia în Olanda și aveau mulți discipoli. Erau foarte pioși, așa spun dușmanii lor. Oamenii credeau în sfințenia lor și aveau mulți urmași. câștigau convertiți prin farsa bunătății și puritatea credinței.

 

Paulicienii susțineau: legea și disciplina primite de la Stăpânul nostru nu sunt contrare evangheliei sau instituțiilor apostolice. Disciplina aceasta constă în părășirea lumii, alungarea carnalului, munca cu mâinile proprii, nu trăirea din mila altora, ajutarea celor persecutați. aceasta nu era apărare. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.)

 

Cu privire la botez au replicat: dacă unn sacrament este ascuns în botez, forța este luată din 3 cauze: viața repobată a lucrătorilor nu-și permite salvarea persoanelor botezate, păcatele sunt reluate ulterior în viață, și o voință și o credință și o mărturie nu aparțin unui copil care nu cunoaște credința și este ignorant de salvare, care nu este dorită [p.432] nu cunoaște regenerarea, sau mărturia de credință (Allix, The Ecclesiastical Churches of Piedmont, 104).

 

Mai este o mărturie de credință atribuită paulicienilor A. D. 1024, care declară: la începutul creștinismului nu se botezau copiii și părinții lor nu practicau un astfel de lucru. Recunoaștem că botezul este în apă și splă sufletele de păcate (Mehrning, Der heiligen Tauff Historie, A. D. 1647, II. 738).

 

CA cere ca persoana care se botează să fie adult, cum a predicat Ioan: întâi li se predică, apoi sunt învățați, apoi se pocăiesc, apoi cred, apoi sunt curățați de păcate (Conybeare, the “Key of ‘Truth”, 72). Catechism pentru creștini atașat la CA poruncește: la început se bucură de credință, apoi se botează (Ibid, 118).

 

Istoricii armeni afirmă că paulicienii respingeau botezul copiilor. Grigore de Narek, A. D. 987, spune că ei învățau pe alții că este vorba de o baie în apă. (Sarkisean, Manichaean Paulician Heresy).

 

Grigore Magistros, A D. 1058, spune că anumiți episcopi recomandă să se ridice în mijlocul lor un bazin și ei botează peste 1000 de paulicieni. Magistros declară că erau anabaptiști și practicau rebotezarea.

 

Acestemărturii dovedesc că paulicienii nu botezau copiii, ci adulții prin imersiune. Botezul era prin scufundare în apă o dată, iar grecii o făceau de 3 ori. Sunt multe dovezi despre forma botezului în Armenia, prin imersiune. Macarus, Patriarh al Ierusalimului, A. D. 331 - 335, [p.433] scrie armenilor cu privire la botez că era administrat de 3 ori prin imersiune, îngropând în apă persoana. (Library of the Mechitarist Fathers of Vienna. Mss. Cod. Arm. No. 100). Este un ritual din sec. 12 atribuit lui Isaac Catolic de Armenia care atribuie practica paulicienilor. John Otzun, A. D. 718, vorbește despre paulicienii care urcă în baptisier (Otzun, Opera, 25. Venice, 1834). Spune cum mahomedanii încercau să-i oprească de a se boteza în râuri curgătoare. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.)

 

Practica constantă a bisericii orientale era imersiunea. Rev. Nicholas Bjerring spune: botezul este făcut uneori în biserici, alteori în case particulare, cum este nevoie. Este administrat prin scufundarea copilului sau adultului de 3 ori. (Bjerring, The Officers of the Oriental Church, XII. New York, 1884). Apoi descrie ceremonia imersiunii. Așa făceau paulicienii unica imersiune, cum indică scripturile.

horizontal rule

Paulicienii – Ce erau ei?

 

INTRODUCERE

 

Istoria bisericii este un subiect intrigant și a generat multe dezbateri, mai ales în ultimele 2 secole. Majoritatea prezentărilor acestui subiect urmează prezentarea tipică romano-catolică - biserica a fost zidită pe Petru, care a fost primul papă, unica biserică cu succesiune apostolică este cea de la Roma, orice grup din afara catolicismului și a ortodoxiei estice, după schisma din 1054, până la reforma protestantă era eretic și necreștin. Aceasta este abordarea istorică a învățaților romano-catolici și a majorității protestanților.

 

Pe de altă parte, mulți învățați baptiști și istorici din sec. 19 au accentuat existența diferitelor grupări externe, cu caracteristicile baptiștilor de azi, dar fără numele de baptist, dar parte a rămășiței promise de Dumnezeu.

 

Acesta este cazul unui grup despre care voi vorbi în acest eseu – paulicienii. Ei erau un grup care a existat în Armenia și în împrejurimi în sec. 7 și 10, când au fost alungați și deportați de bizantini. Natura acestui grup este disputată. Învățații catolici și protestani îi încadrează la gnostici – dualiști, docetiști, marcioniți sau manicheni – cu multe doctrine ciudate și respingând VT și anumite cărți din NT.

Enciclopedia catolică spune despre paulicieni că sunt o sectă dualistă eretică, derivată de la Manichaeism...punctul cardinal al ereziei pauliciene este distincția între Dumnezeul care a făcut lumea materială și o guvernează și Dumnezeul care a creat sufletele și care trebuie adorat numai el. ei consideră materia ca fiind rea. Este evident atunci să-i numim sectă neo-Manichaean, în ciuda negării lor…este însă și un Marcionit. Ei resping VT, nu a fost nici o întrupare, Hristos a fost un înger trimis de Dumnezeu, mama lui fiind Ierusalimul ceresc. Lucrarea Lui consta în învățătură, a crede în el salvează oamenii de la judecată. Adevăratul botez și euharistia constă în auzirea cuvântului, ca în 4:10.

 

Philip Schaff, un Protestant, face remarci cu privire la ortodoxia paulicienilor, declarând: ei sunt secta cea mai importantă a perioadei noastre. Ei au fost limitați la teritoriul bisericii estice. Au înflorit în Armenia, unde creștinii erau în conflict cu parsismul și amestecați cu idei dualiste. Au moștenit probabil tradițiile Manichaeans și Marcionite.

 

Schaff continuă expunând dualismul lor, docetismul, disprețul față de materie, respingerea VT și a epistolelor lui Petru, respingerea lui Petru, ca apostol fals și alte tendințe gnostice generale.

 

Pe de altă parte, scriitorii baptiști au respins aceste atribuții ale paulicienilor și i-au numit grupare baptistă estică, cu doctrine care resping pedobaptismul (botezul copiilor), resping ierarhia ecleziastică, se opun închinării la idoli și icoane și pun accent pe salvarea prin credință și har. De exemplu, John T. Christian spune:

 

Întorcându-ne spre doctrinele și practicile paulicienilor, găsim că ei foloseau constant VT și NT. Nu aveau ordine clericești distincte de laici. Învățătorii lor erau egali. Nu aveau concilii. Căutau viața simplă apostolică. Se opuneau închinării la imagini. Considerau moaștele doar oase și cenușă fără viață sau virtute. Aveau poziția ortodoxă despre Trinitate, natura umană și suferințele Fiului lui Dumnezeu.

 

Vederile baptiste dominau la paulicieni. Ei susțineau că oamenii trebuie să se pocăiască și să creadă, apoi la vârsta maturității să se boteze.

 

Mosheim spune: este evident că respingeau botezul copiilor. Botezau prin imersiune. Ar fi trecut drept anabaptiști.

 

Adeney spune: baptiștii orientali vechi erau protestanți în multe aspecte, înainte a a apărea protestantismul.

 

Cine are dreptate în legătură cu paulicienii? Erau ei gnostici sau erau o rămășiță a creștinilor primari?

 

Surse

 

Învățații seculari au fost împărțiți în opinii, deoarece dovezile despre paulicieni sunt divergente. Trebuie să înțelegem că informațiile despre paulicieni pe care le avem vin din două tipuri de surse:

 

  1. de la polemicii greci și alte surse medievale. Ei erau ostili și aveau date la mâna a doua, a treia despre paulicieni, practica lor și doctrinele lor. Sunt incluși specialiști în erezii greci bizantini ca Photius, Petru de Sicilia și Grigore Magistros. Aceste surse prezintă paulicienii ca gnostici, dualiști

  2. surse armene, mai puțin polemice și mai la îndemână. Sursa primară armeană pe care o avem este un tratat numit Cheia adevărului CA, un document care este un manual de credință și practică a paulicienilor – deci este document primar. Aceste documente prezintă o imagine diferită a paulicienilor față de cea dată de polemiștii greci și învățații care se bazează pe ei.

 

Pe de o parte avem învățați ca Runciman, care urmează linia romano-catolică pentru că se bazează pe rapoarte grecești: ne îndoim că Thonraki erau Dualiști, dar dualismul palulicienilor este incontestabil. Autoritățile grecești sunt sigure de aceasta, chiar arabii sunt de acord. Masoudi, care îi cunoștea spune că paulicienii erau la jumătatea drumului între creștini și Zoroastriani; și se crede că dualismul paulician era la fel de fundamental ca cel al lui Marcion și Mani.

 

Pe de altă parte avem armenii care susțin că sursele grecești greșesc, iar baza învățaților pe ele se datorează faptului că sursele armene nu sunt așa de accesibile.

 

Garsonian spune: sursele armene legate de paulicieni constă în multe documente ce acoperă perioada medievală. Cu excepția Ter Mkrttschian, Conybeare, și alți scriitori ruși contemporani, învățații nu prea au dat atenție acestor texte. Chiar învățații recenți care cunosc existența acestor materiale, se bazează exclusiv pe surse bizantine pentru a-și formula teoriile. Descoperirea surselor armene a creat o problemă de bază pentru sursele grecești, cu privire la punctele fundamentale ale caracterului dogmei pauliciene și originea și istoria sectei. Tendința învățaților vestici a fost de a respinge materialele armene, când nu erau de acord cu cele grecești.

 

Mulți vestici au folosit materiale preconcepute împotriva celor armene pentru a filtra datele care nu sunt în acord cu sursele grecești. Aceasta rezultă într-un dezacord fundamental.

 

Dovezile armene sunt superioare celor grecești. Garsonian spune: dovezile armene sunt autentice, iar cele grecești sunt literatură polemică. Documentele armene constă în declarații de primă mână, autentice, iar cele bizantine se bazează pe texte literare dubioase.

 

Bijuteria dovezilor este Cheia adevărului. În 1893, Frederick Conybeare, învățat vestic al istoriei armene a obținut o copie a manuscrisului Cheii din Edjmiatzin, din Armenia. Deși manuscrisul datează de la jumătatea sec. 18, pe baza criticismului textului, Conybeare datează originea textului la sec. 8-9. Dovezile sunt susținute de Grigore Magistros, numit Ducele de Mesopotamia de Conybeare, care a menționat cartea în sec. 11. Unii învățați au încercat să dateze ulterior CA. Runciman dă o dată mai târzie și spune că nici o carte pauliciană nu a supraviețuit, dar observă că Thonraki (un grup din Armenia, similar cu paulicienii) folosea CA și că au cartea de la paulicieni 10 armenii acceptă data lui Conybeare. Garsonian spune:

 

Nu sunt motive doctrinale de îndoială cu privire la identificarea lui Conybeare sau datarea CA. CA dă informații despre dogma și ritualul ereticilor și este o sursă de importanță majoră deoarece nu a fost modificată de dușmanii sectei. 11

 

CA trebuie acceptată ca sursă reală despre credința și practicile paulicienilor din Armenia.

 

Erau paulicienii gnostici?

 

Trebuie să înțelegem că CA nu este de acord cu sursele grecești care susțin că paulicienii “Manicheani” și le atribuie și alte erori. CA refuză multe doctrine gnostice.

 

Dualismul – Dualismul se referă la credința generală gnostică despre natura umană care este pur spirituală, iar cea fizică a fost creată de Demiurg sau alt rău care a închis sufleteleumane în trupuri fizice. Multe grupuri ca Manicheanii care au doctrina de la Zoroastrianismul din Persia, credeau că Dumnezeul bun și cel rău sunt egali în luptă. Polemiștii greci arată dualismul paulician și aplică termenul de “Manichean”.

 

Conybeare spune:

 

Ambele seturi de surse atribuie paulicienilor opinii care nu sunt în CA. Este un dualism Manichean după care doar universul vizibil a fost creat de rău.

 

CA la pag. 48 susține contrariul. Se face aluzie la satan ca la adversarul lui Dumnezeu. dumnezeu este Dumnezeul cerurilor. Nu sunt indicii că paulicienii au trecut dincolo de dualismul NT după care (Ioan xii. 31 și xiv. 30) Satan este conducătorul lumii acesteia, sau cum a spus Pavel (2 Cor. iv. 4), 'dumnezeul lumii. 12

 

Paulicienii acceptau adevărul biblic despre aversiunea lui satan față de Dumnezeu, ca în NT, nimic nu sugerează că era egal cu Dumnezeu. Nu se menționează că Dumnezeul VT este rău pentru că a creat lumea materială – Dumnezeul paulicienilor 13 este responsabil de lumea fizică, care nu e condamnată ca rea.

 

Docetismul – este o eroare veche care neagă trupul lui Isus Hristos. Pentru doceți, Hristos era o ființă spirituală care dădea iluzia că are trup fizic și numai a părut că moare pe cruce. Această erezie e legată de dualismul ideii că materia este rea și spiritul e bun – deci, Isus a existat doar ca spirit.

 

Conybeare spune:

 

Nu este urmă de docetism în CA, nici negarea caracterului real al lui suferințelor lui Isus. Se declară că au fost insuportabile. 14

 

Cum spune Conybeare, dacă este vreo erezie de care paulicienii au fost vinovați, este adopționismul. Acesta este o erezie care afirmă că Isus s-a născut om ca oricare om, dar fără păcat și a fost adoptat de Dumnezeu să fie Mesia, la botez. Acesta este opusul docetismului atribuit paulicienilor, că Isus avea trup real. Vom mai discuta despre adopționism. Dacă paulicienii erau adopționiști atunci nu erau docetiști. CA stabilește că Hristos ca noul Adam și vorbește despre trupul Lui, ceea ce exclude ideea că erau docetiști.

 

Marcionism / Respingerea VT – Marcionismul era o erezie veche, care lângă dualism și atele era distinctă pentru respingerea VT, ca fiind lucrarea unui demiurg rău al evreilor. Ei vedeau creația fizică ca un act rău și cea spirituală ca fiind bună. Marcion respingea câteva cărți NT, Matei, Marcu, Ioan, care erau prea evreiești. Acceptau numai Luca, Faptele Apostolilor și scrierile lui Pavel.

 

Departe de a respinge VT, CA se referă la Moise ca la un mare profet15. Marcioniții nu ar spune aceasta. VT este citat de câteva ori în CA. Ca se referă la creație în lumină pozitivă, ca fiind inspirația lui Dumnezeu16 ceea ce sugerează reverență pentru VT.

 

Conybeare spune: VT nu e respins, chiar dacă e rar citat, este numit inspirație divină, Astoudsashountch, care în armeană este Sfânta Scriptură sau Biblia17

 

Dovada CA arată că VT nu a prea fost citat dar era văzut ca scriptură, ca NT. De ce CA citează puțin VT? Pentru că CA se referă la ritualurile NT, epistolele pauline și Faptele Apostolilor. Nu găsești botez, organizație bisericească în VT.

 

Respingerea epistolelor lui Petru/ a lui Petru ca apostol fals – unele grupuri gnostice resping pe Petru și epistolele lui pentru că sunt prea evreiești.

 

Dar nu paulicienii. În 2 ocazii CA îl numește pe Petru membru al corpului universal și al bisericii apostolice și îi citează epistolele18 – aceeași formulă cu care se referă la Ioan sau Pavel.

 

Canonul lor include NT, cu excepția poate a apocalipsei, care nu e menționată sau citată…nu se respinge Petru. La p. 93 spune că biserica nu stă numai pe el, ci pe toți apostolii, inclusiv pe Pavel. La p. 107, episcopul conferă formal asupra candidatului numele ritual de Petru, ca simbol al autorității prea mari date lui19

 

Contrar afirmațiilor multora, vedem că paulicienii respectau totalitatea NT, posibil cu excepția apocalipsei. Apocalipsa nu era general acceptatîn canonul armean până în sec. 13, la 4 secole după ce Conybeare datează originea CA. Este posibil ca paulicienii să nu fi avut acces la manuscrise sau Biblie cu această carte în ele, sau acceptau și alte scrieri decât Ioan, și ar fi acceptat Apocalipsa dacă aveau acces la ea.

 

Paulicienii nu erau gnostici. Falsitatea ideilor gnostice despre paulicieni este demonstrată. Nu erau nici Marcioniti. Nici dualiști Manicheani. Nu erau docetiști, nici nu-l respingeau pe Petru, epistolele lui sau VT.

 

Erau paulicienii adopționiști?

 

Ce este cu argumentele lui Conybeare despre CA că paulicienii erau adopționiști? Dacă este așa, atunci paulicienii nu erau creștini, deoarece erezia adopționismului neagă divinitatea lui Hristos și locul Lui în Trinitate. Sunt erezii.

 

Conybeare are impresia că la fiecare colț este un adopționist în bisericile primare – pare a sugera chiar că Patrick al Irlandei era unul. El credea că celebrarea crăciunului în 6 ianuarie în Rusia este dovada adopționismului bisericilor estice, deoarece aceea este data botezului lui Hristos. Ulterior, Conybeare crede că creștinii estici au devenit trinitarieni, dar fără a muta crăciunul în 25 decembrie.

 

CA nu arată adopționism deoarece:

 

1.în catehismul lor20, CA arată ca răspuns la întrebarea ce este Hristos: Fiul lui Dumnezeu care vine în lume.

Este ciudat să folosească citatul din Ioan dacă erau adopționiști. Dacă Hristos era om adoptat de Dumnezeu ca fiu, la botez, de ce să spună că Hrisstos Fiul lui Dumnezeu vine în lume? De ce nu este deja în lume?

 

Unii spun că paulicienii erau adopționiști pe baza că în timp ce Isus era în lume, Hristos a venit peste el, la botez. Dar aceasta se opune ideii de adopționism al paulicienilor. Argumentul tipic pentru adopționismul paulicienilor este că ei au doctrina de la Paul de Samosata, un episcop din sec. 3 din Antiohia, de la care au și numele. Dar diferența de doctrină a lui Paul de Samosata listată de McGiffert în comentariul săi21 este alta decât ce spune CA despre doctrina pauliciană. Paul de Samosata învăța că Hristos, deși om, avea puterea divină de la naștere. El nega personalitatea DS, asemănându-l cu mintea și rațiunea la om, așa este Isus cu Dumnezeu. Nici una din aceste doctrine nu apare în CA. CA abia menționează nașterea lui Hristos și DS este menționat ca având personalitate.

 

În absența oricărei afirmații în CA despre efectul unei entități separate – Hristos – care a venit peste om – Isus – este o forțare să încerci să citești această doctrină. Mai ales când acea doctrină este în conflict cu alte influențe adopționiste - Paul de Samosata – de la care se presupune că paulicienii și-au luat doctrina. Occam sugerează că atunci când paulicienii spun că este mai simplu și mai probabil că atunci când paulicienii au spus că Hristos Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, că s-au referit la același lucru ca alți creștini ortodocși.

 

2.De nenumărate ori, CA descrie pe Hristos ca Fiul născut. Dacă este o traducere rezonabilă din armeană din partea lui Conybeare, atunci termenul răspunde termenului grec monogenes – pe care biblia engleză îl traduce ca singurul Fiu. Monogenes este un termen intim legat de teologia trinitariană și pre-existența lui Isus Hristos ca Dumnezeu, și cred că era la fel în sec. 8 ca acum.

 

3.Metodologia pauliciană a botezului mi se pare trinitariană. Conybeare pare a crede că tripla turnare de apă pe capul celui care se botează indică credința că Tatăl, Fiul și DS sunt ființe diferite.

 

CA indică că aleșii, adică episcopii, pastorii toarnă apa pe capul novicelui și proclamă numele Tatălui, al Fiului și al DS – Matei 28:19, care este o formulă trinitariană. Înainte de aceasta, novicele declară că crede în Tatăl,Fiul și DS22. Dacă se închină la toți trei în aceeași circumstanță înseamnă că toți trei sunt persoane divine și egale.

 

Triplul botez era o marcă ortodoxă. Botezul trinitarian din bisericile vechi prin imersiune este standardul nu mai mic decât la Tertullian,23 Jerome,24 Basil de Caesaria,25 și Cyril din Ierusalim 26. Chiar catolicismul practică tripla imersiune sau tripla turnare la convertiții adulți27 și practica este comună și la grupările ortodoxe estice.

 

Mă întreb de ce imersiunea cu triplă turnare de apă pe cap făcută de paulicieni este o dovadă aadopționismului.

 

4.Pentru a substanția teza că paulicienii erau adopționiști, Conybeare se bazează pe reconstruirea cuvintelor pe o linie adopționistă, chiar dacă nu se potrivește în context. Sensul primar folosit la argumentele lui este produs de el. Conybeare operează sub o dihotomie doctrinară falsă unde botezul copiilor este ortodox, iar botezul adulților este adopționism.

 

5. Multe argumente teologice pentru adopționismul paulicienilor se bazează pe accentul lor pus pe umanitatea lui Hristos și insistența că la botezul lui, autoritatea , preoția, domnia i-au fost date. Cred că interpretează greșit Fil. 2:5-11, pentru că au înțeles greșit umilința voluntară a lui Hristos.

 

A recunoaște că trupul pământesc al lui Hristos a fost un obiect creat nu este ceva eretic. Evrei 10:5 ne învață și sensul grec katartizo (pregătit) o sugerează. Catehism catolic28 recunoaște faptul că trupul lui Hristos a fost creat. Doctrina pauliciană despre umanitatea lui Hristos se bazează pe ideea că El era al doilea Adam, idee scripturală înțeleasă sau nu corect. Expunerea doctrinei îi salvează de acuzația de adopționism.

 

Doctrina lor e simplă – omul Hristos a câștigat pentru omenire ce a pierdut primul Adam în grădină. Multă confuzie a fost când lucrurile pe care ei spun că Hristos le-a primit la botez includ șui umplerea cu dumnezeirea, intrarea în părtășie cu Tatăl și DS.29

 

CA spune că unde Adam și va au păcătuit în grădină, aceasta au pierdut – culoarea luminii dumnezeirii a dispărut de pe fețele lor30.

 

Nu cred că paulicienii învățau că Adam și și Eva erau divini inițial , dar au pierdut divinitatea când au păcătuit. Catehismul catolic31 sună ca și când spune că Hristos a venit ca să devenim divini, dumnezei, nu cred că se referă literal. Nu cred că CA spune că Hristos al doilea Adam a devenit Dumnezeu când a primit înapoi ce Adam și Eva au pierdut. Explică vederea pauliciană despre al doilea Adam. Nu suntem obișnuiți să auzim această teologie, deși Pavel intră în ea în diferite epistole, dar nu dovedește că sunt adopționiști.

 

Erau paulicienii baptiști?

 

Ce erau paulicienii? Erau rămășița baptistă credincioasă adevărului Cuvântului lui Dumnezeu? Cred că este mai adevărat decât ce susțin catolicii despre gnosticism sau Conybeare despre adopționism. Multe lucruri despre ei, cu care sunt de acord sursele greacă și armeană sunt baptiste. Erau iconoclaști, se opuneau icoanelor, sfinților, idolilor, moaștelor. Se opuneau preoției, semnului crucii, sacramentelor. Se întâlneau în case de rugăciune mici, datorită persecuției.

 

Practicau botezul prin imersiune al adulților, care la 30 de ani erau considerați maturi32. Respingeau botezul copiilor 33. Paulicienii erau credobaptiștii , care botezau pe cei capabili să înțeleagă harul salvator. Aceasta era practica comună în bisericile primare34. Aveau o bază biblică a credinței.

 

Paulicienii nu erau complet ortodocși. credeau doctrina bisericii universale. Erau analogi cu baptiștii fundamentali moderni care cred în biserica universală teoretic, dar se conduc local. Ei cred în succesiunea apostolică, în urmarea liniei până la apostoli – eroare ireneană din sec. 2 AD. Credeau că ei aveau succesiunea, nu catolicii sau grecii. Depinde cum se interpretează frazeologia CA, poate credeau perfecțiunea pastorilor lor – nu credeau în termenul de merite ca și catolicii. Interpretau ciudat evenimentele de la botezul lui Isus și susțin slava lui Isus obținută în Filipeni 2:9-11. Dar nu erau eretici, ci ortodocși biblici și baptiști, cu câteva excepții ce nu au de-a face cu chestiuni soteriologice sau cristologice.

 

Ca și grup de biserici, ei aveau Textul primit. În CA, Marcu 16:9-20 și Fapte 8:37 sunt citate de câteva ori.35 fiind tradusă de Mesrob Mashtots în sec. 5, biblia armeană a fost revizuită în sec. 6 să fie conformă cu Peshitta.

 

Textul este similar cu ce se vede în manuscrisele armene contemporane, Etschmiadzin, datând din 989 AD, cu Marcu 16:9-20.36

 

CA atribuie cartea Evrei lui Pavel37 arătând poziția lor.

 

Paulicienii ca parte a baptiștilor

 

Erau paulicienii parte a unei rămășițe a harului existând în afara religiei catolice, estice, ortodoxe în mileniul întunecat? Așa se pare. Trebuie să înțelegem că Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că creștinii vor fi o rămășiță în lume. Dumnezeu a păstrat o rămășiță în Israelul VT într-o vreme de apostazie, Dumnezeu cheamă oameni la El care să fie martori. Pavel a scris: este o rămășiță după alegerea harului, Romani 11:5.

 

Isus ne-a spus că cei din lume care urmează calea harului, având încredere în El și fiind născuți din nou, vor fi o minoritate.

 

Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află. Matei 7: 13-14.

 

Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Matei 7:22-23

 

Deci, religia predomină sau controlează, dar nu înseamnă că adevărata Biblie este norma. Bazat pe acestea pare rezonabil să concludem că mai ales în evul mediu când sistemul soio-politic era dominat de religia apostată, aparența creștinismului biblic ia forma acestor grupări variate externe care apar ici-acolo. Paulicienii pare a fi unul din aceste grupuri deci formează o parte a baptiștilor cu originea la bisericile sec. 1

 

Reiterez că resping principiul succesiunii apostolice fie că are o formă catolică sau forma adoptată de baptiști care cred în succesiunea episcopilor și a bisericilor (Landmarkism). Cred că credibilitatea unei biserici constă în poziția ei față de doctrinele Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Iată o situație ipotetică care ilustrează ce vreau să spun. Să spunem că aveți un anume sat tribal care nu a auzit niciodată de numele Hristos și o Biblie în limba lor cade din avion în sat. Cred că dacă ei citesc și cred în Hristos, țin doctrina autentică scripturală, se organizează în biserică locală, numesc un pastor și este la fel de legitimă ca prima biserică din Ierusalim. Pastorul ar avea autoritate scripturală ca Petru când Hristos l-a pus capul bisericii. Orice biserică organizată după NT, cu credința NT, este o biserică adevărată , chiar dacă nu are succesiune până la apostoli. Crezând Biblia, se bazează pe fundația apostolilor, deoarece ei erau vasele prin care s-a revelat cuvântul lui Hristos.

 

Când arăt spre paulicieni ca parte a baptiștilor cu legătură până în sec. 1, nu mă refer succesional. Ci istoric – Dumnezeu a lucrat în inimile oamenilor prin DS și Cuvânt. În anumite timpuri și arii, salvarea și trezirea au izbucnit și oamenii s-au organizat și au urmat doctrina găsită în citirea Bibliei literal, contextual. Paulicienii erau unul din aceste grupuri, martori ai Domnului Isus Hristos Armenia și în împrejurimi într-o vreme de apostazie aproape universală.

 

(1)  - Catholic Encyclopedia, about the Paulicians.

(2) - P. Schaff, History of the Christian Church, Vol. IV, found online here.

(3) - Ibid.

(4) - J.T. Christian, A History of the Baptists, Chap. IV, found online here.

(5) - W.F. Adeney, The Greek and Eastern Churches, p. 219.

(6) - S. Runciman, The Medieval Manichee: A Study of the Christian Dualist Heresy, p. 58

(7) - N.A. Garsoian, The Paulician Heresy: A Study of the Origin and Development of Paulicianism in Armenia and the Eastern Provinces of the Byzantine Empire, p. 80
(8) - Ibid., p. 81

(9) - See The Key of Truth: A Manual of the Paulician Church in Armenia, Ed. F.C. Conybeare, p. vi

(10) - Runciman, op. cit., p. 46

(11) - Garsoian, op. cit., p.110

(12) - Conybeare, op. cit., p. xliv

(13) - Ibid., p. 114

(14) - Ibid., p. xxxix

(15) - Ibid., p. 121

(16) - Ibid., p. 114

(17) - Ibid., p. xxxvii

(18) - Ibid., p. 83, etc.

(19) - Ibid., pp. xxxvii, xxxix

(20) - Ibid., p. 118

(21) - A.C. McGiffert, Nicene and Post-Nicene Fathers, Series II, Volume I, The Church History of Eusebius, Bk. VII, Ch. XXVII, note #2378, found online here.

(22) - Conybeare, op. cit., p. 97

(23) - Tertullian, Against Praxeas, 26

(24) - Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8

(25) - Basil of Caesaria, Letters #236, to Amphilocius, 5; On the Holy Spirit, 15 and 35

(26) - Cyril of Jerusalem, Catechetical Lectures, 20.5

(27) - Catechism of the Catholic Church, ppg. 1239

(28) - Ibid., ppg. 476

(29) - Conybeare, op. cit., p. 75

(30) - Ibid.

(31) - Catechism of the Catholic Church, ppg. 460

(32) - Conybeare, op. cit., p. 90

(33) - Ibid., p. 76

(34) - As witnessed to even by such “Catholic-friendly” patristic writers as Tertullian, who stated that baptism should be delayed, and that principally in the case of little children, until they reach a point where they are capable of understanding how to “ask for salvation.”, On Baptism, 18.4

(35) - Conybeare, op. cit., pp. 77,101, 102, 105, etc.

(36) - As well as a spurious insertion of the words “of Ariston the presbyter” over the verses in a later hand, though this later fact is conveniently omitted by modernistic textual critics.

(37) - Conybeare, op. cit., p. 80, etc.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate