Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Proiectul Betania
Media
Poşta Redacţiei

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Teologia Oneness [pagina 1]
Reacţia Bisericii timpurii faţă de credincioşii Oneness [pagina 1]
Treimea - definiţia de la Calcedon şi teologia Oneness [pagina 2]

horizontal rule

TEOLOGIA Oneness

 

Teologia Oneness (unitariană) propovăduieşte faptul că există numai un singur Dumnezeu. Acest Dumnezeu este numeric singular, iar Isus Hristos este acest Dumnezeu. Având Deuteronomul 6:4 drept proclamaţie a lor, unitarienii resping orice alt concept al unităţii care ar schimba numeralul „unu” de la forma lui strictă, de singular. Teologia unitariană încearcă să explice faptul că Dumnezeu este unic, ca persoană, în detrimentul trinităţii. Folosind acest lucru ca premisă de plecare, ei pot ajunge doar la concluzia că cei trei care sunt numiţi Dumnezeu, adică Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt pot fi doar o persoană singulară.

 

Interpretând astfel, că Dumnezeu este unul ca afirmare numerică strictă a persoanei, Dumnezeu devine ceva ce nu este descris ca atare în Scriptură. Avându-i însă şi pe Tată, şi pe Fiu în Vechiul şi Noul Testament, unitarianismul trebuie să vină cu o explicaţie despre Tată şi Fiu, o explicaţie dată în alt mod. Deoarece unitarianismul susţine afirmaţia că Isus este pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om, ei totuşi reinterpretează acest lucru cu Tatăl fiind dumnezeirea din Fiu, care este strict omenesc. Pentru a o spune mai concis, Fiul nu este Dumnezeu, ci doar omul în care Dumnezeu Tatăl a sălăşluit.

 

David Bernard, un unitarian penticostal şi unul dintre apologeţii de căpătâi ai lor, spune:„Modalismul este acelaşi lucru cu doctrina modernă a unitarianismului.” (Unitarianismul lui Dumnezeu, pag. 318). Odată ce vom examina istoria, vom vedea că nu este chiar aşa, modalismul de azi este sintetizat din diverse puncte de vedere susţinute pe parcursul veacurilor precedente.

 

Există diverse forme de modalism, dar toate converg asupra ideii că Dumnezeu este strict o singură persoană. O versiune spune că Dumnezeu era Tatăl, care a devenit apoi Fiu, iar apoi Duh, în diferite forme de dispensare (în perioade diferite de timp). O altă versiune spune că există trei manifestări ale unicului Duh, care este Dumnezeu. Precum şi faptul că singura persoană care este Dumnezeu împărtăşeşte titulaturile de Tată, Fiu şi Duh Sfânt, iar ca Duh se poate manifesta ca fiind toate cele trei. În timp ce noi încuviinţăm faptul că Dumnezeu este un Duh etern, dificultatea care survine este a explica cum este El acel Duh şi cine anume este El. Perspectiva unitariană neagă faptul că distincţia interpersonală ar fi reală, spunând că persoanele sunt de fapt doar roluri pe care Dumnezeu le joacă pentru diferite funcţiuni.

 

Bernard declară: „Noetus era  Praxeus”, învăţător din Asia Mică, Praxeus a predicat în Roma prin anul 190, iar Sabellius tot în Roma, în jurul anului 215.” „Sabellius s-a bazat mult pe Scriptură, îndeosebi pe pasaje ca Exodul 20:3, Deut. 6:4, Isa. 44:6, Ioan 10:38, pentru a-şi dovedi poziţia. El a spus că „Dumnezeu s-a dezvăluit pe Sine ca Tată în creaţie, ca Fiu în întrupare şi ca Duh Sfânt în regenerare şi sfinţire”. Bernard apreciază afirmaţiile acestor oameni din antichitate spunând: „unul interpretează în sensul că el a crezut că aceste trei manifestări erau strict succesive în timp. Dacă e aşa, el nu reflectă vechiul modalism sau unitarianismul modern.” (pag. 240, Unitarianismul lui Dumnezeu). Faptele istorice arată altceva. Este important să observăm că unitarianismul de astăzi diferă de unitarianismul din istoria Bisericii timpurii, el s-a dezvoltat. Şi acest lucru este la fel de semnificativ, deoarece ei afirmă că exact asta s-a întâmplat cu teologia trinitariană. De fapt, acei oameni (Praxeus şi Noetus) au fost cei care au susţinut forma originală a modalismului, iar el nu are dovezi în altă direcţie.

 

Astăzi există variaţiuni de la forma originală. Scriitorul unitarian David Bernard spune că Duhul este Tatăl, iar Fiul este numai omenesc.

 

Natura lui Dumnezeu este crucială pentru creştinism. Punctul de vedere creştin este ceea ce îl separă de interpretările politeiste ale hinduismului (mai mulţi zei) şi de monoteismul strict al islamului. Cum Îl explică şi clarifică cineva pe Dumnezeu, cel din Scriptură? Pentru că dacă cineva nu reuşeşte să înţeleagă acest subiect, asta nu îl îndreptăţeşte să se ducă către o perspectivă simplistă în a denigra treimea. Grupările unitariene pretind că crezul lor este compatibil cu doctrinele esenţiale ale creştinismului şi că perspectiva trinitariană nu este. Ceea ce trebuie să facem este să lăsăm istoria să îşi spună povestea şi Scriptura să vorbească, pentru a lămuri problema.

 

Dacă modalismul a fost învăţătura apostolilor şi a celor de după dânşii, aşa cum pretind acoliţii unitarianismului, atunci când conceptul trinitarian s-a ivit în sânul bisericii, trebuie să se fi produs o mare controversă. Însă s-a întâmplat tocmai opusul. Cei care au încercat să introducă această NOUĂ doctrină erau clar modalişti, ceea ce înseamnă că biserica deja propovăduia şi practica ceva diferit. Biserica a combătut modalismul, conceptul de un singur Dumnezeu ca persoană singulară care a apărut în diverse forme şi manifestări, în diferite momente.

 

Putem încuviinţa doar ceea ce ni s-a comunicat prin Scriptură. Deşi nu am putea avea vreodată o înţelegere şi o concepţie completă, ceea ce ni s-a dezvăluit este suficient pentru orice căutător al adevărului. Duhovnicii bisericii post-apostolice (pre-niceeni, cum sunt ei denumiţi în istoria bisericii) au fost cei care au recunoscut şi păstrat ceea ce avem noi astăzi în sfânta Scriptură. Ei au respins epistolele false care circulau, comparându-le cu cuvântul arătat de Dumnezeu. Ei au devenit păzitori de încredere ai canonului pe care noi îl avem azi ca Scriptură. Ei sunt aceiaşi duhovnici ai bisericii care au scris despre natura triunitară a lui Dumnezeu, respingând numeroase concepte false despre natura Sa, concepte care au apărut în sânul bisericii. Au fost lămurite urmând Scriptura, iar apoi denunţate ca erezii.

 

Doctrina Treimii a fost formulată din necesitatea de a răspunde, conform Scripturii, unei serii de greşeli, una dintre ele fiind modalismul (unitarianismul), care a apărut la jumătatea secolului al doilea. Mulţi şi-au dat seama ce era în joc. Athenagoras, în anul 160 după Hristos, a enunţat astfel despre natura lui Dumnezeu, reprezentând crezul bisericii: „ei susţin că Tatăl este Dumnezeu şi că Fiul este Dumnezeu, ca şi Sfântul Duh, şi declară uniunea lor şi distincţia lor, ca ordine.” (Pledoarie pentru creştini, 10.3)

 

Era în vremea când biserica nu avea încă o învăţătură precisă pusă pe hârtie despre Tată, Fiu şi Duhul Sfânt. Doctrina Treimii este criticată de unitarieni şi de alţii, deoarece ei pretind că a fost dezvoltată şi neaaceptată pe deplin până în secolul al patrulea, de către conciliul din Niceea. Tot ce ai de făcut este să priveşti la istorie, pentru a descoperi adevărul care te lămureşte. Doctrina nu a fost dezvoltată, ci explicarea ei. Aproape toate doctrinele teologice au avut unele faze de dezvoltare de-a lungul anilor, pentru a fi explicate într-o manieră mai bună. Odată ce atacurile au fost lansate şi oamenii au început să critice, să apere sau să afirme ceea ce spune Scriptura, explicaţiile trebuiau clarificate mai mult. Alte astfel de doctrine care au fost semnificative în dezvoltarea istoriei bisericii au fost despre natura omului, doctrina mântuirii, guvernarea bisericii, atributele lui Dumnezeu, inspirarea Scripturii, ce anume era parte a canonului şi viaţa de după moarte. Multe dintre aceste chestiuni continuă să fie dezbătute şi astăzi, fiind încă formulate în scrieri în maniere care să ne ofere o cât mai bună înţelegere.

 

Biserica de la începuturi nu a fost diferită de cea de azi, în eforturile ei de a înţelege scrierile apostolice. Erorile cristologice au apărut în secolele al doilea şi al treilea, sub denumirile de monarhianism (dinamic) şi modalism. Oameni precum Sabellius, Noetus, Callistus, Praxeus au apărut din sânul bisericii, afirmând că Dumnezeu era numeric o singură persoană, că numele Tată şi Fiu erau doar funcţii diferite ale acelei persoane, care este Dumnezeu. Ei au reacţionat cu mult zel la păgânism şi cultura aferentă şi au vrut să păstreze monoteismul creştinismului. Din nefericire, ei au căzut în extrema cealaltă şi au sacrificat caracterul etern al celor două persoane pe care Biblia le numeşte deopotrivă Dumnezeu. Alţii, precum Hippolit, Irineu, Origen, Tertullian, Athanasius, Novation şi mulţi alţii, s-au opus punctului lor de vedere într-o serie de dezbateri în forumuri publice şi concilii. Din aceste adunări, ei au aşternut în scris opinia lor despre natura singurului Dumnezeu (Tată, Fiu şi Duh Sfânt) şi despre felul în care cele trei persoane relaţionează între ele. Cristologia a devenit cheia în a avea o înţelegere clară faţă de ceea ce este Fiul. Ceea ce trebuie să reţinem este că ei au fost doar oameni. Nu au avut dreptate în toate, dar reliefările lor privind natura lui Dumnezeu au fost excelente, în acele timpuri, şi neîntrecute în capacitatea de lămurire nici până astăzi.

 

Biserica s-a opus cu vehemenţă conceptului unui Dumnezeu ca persoană strict singulară, concept apărut în diferite forme şi manifestări de-a lungul timpului. Cercetând Scriptura, ei au găsit că aceste aşa-zise titulaturi ale modurilor existau simultan şi erau personal implicate într-o relaţionare reciprocă. De aici, controversa a ajuns la termeni descriptivi despre subzistenţă, ipostaze şi persoane, pentru a descrie persoanele care formează natura ontologică a fiinţei numite Dumnezeu.

 

Istoria ne spune că modalismul de la finele secolului al doilea şi începutul secolului al treilea a fost cel care a dat bisericii impulsul de a cerceta Scriptura, pentru a vedea ce anume credeau apostolii despre natura lui Dumnezeu. Aflăm că oameni ca Irineu, Hippolit, mai apoi Athanasius şi mulţi alţii şi-au structurat credinţa privind natura lui Dumnezeu în exprimări trinitariene simple. Dumnezeu ar folosi aceste exprimări pentru a ajuta biserica să se maturizeze şi să fie stabilă. Conceptul modalist a fost întotdeauna tratat ca erezie de biserică, aidoma altor numeroase distorsiuni despre natura lui Dumnezeu. Epifanius, care a fost şi apărător al naturii triunitare a lui Dumnezeu, afirmă că „ei şi-au deviat erezia din anumite cărţi apocrife, îndeosebi din Evanghelia Egiptenilor” (Enciclopedia religioasă Schaff-Herzog).

 

Toate acestea s-au întâmplat cu o sută şi treizeci de ani înaintea conciliului de la Niceea, atunci când s-au ivit noi provocări din partea unui om pe nume Arius, care afirma că Hristos a fost o fiinţă creată. Provocarea lui a fost contracarată de o persoană pe nume Alexandru şi de diaconul lui, Athanasius, ei dovedind din scriptură că Fiul era din aceeaşi substanţă ca Tatăl, fiindu-i egal.

 

Unele afirmaţii făcute de acoliţii unitarieni sunt foarte elocvente, de exemplu: „Varietatea şi diversitatea dezvăluirii de sine a lui Dumnezeu îl obligă (pe Dumnezeu) să folosească un limbaj care poate părea că implică pluralitatea de indivizi, dar dacă acest lucru este acceptat literalmente, efectul ar fi o credinţă într-o pluralitate de Dumnezei”. (Godhead -Dumnezeul Suprem, K. Reeves, pag.51-52). Prin această logică, am sfârşi prin a spune că Isus a avut două persoane separate, una omenească şi una dumnezeiască, odată ce potrivit unitarienilor, doi sau trei nu pot fi în nici un sens unu. Această atitudine este cea pe care trebuie să o contracarăm cu explicaţii elocvente. Fără ea, nu am putea avansa în ajutarea celor implicaţi în înţelegerea poziţiei creştine istorice.

 

Ştim că acest cuvânt, „persoană”, nu avea aceeaşi conotaţie pe care o are astăzi, adică dacă Dumnezeu are trei persoane, El este trei fiinţe diferite. Unitarienii au avut de furcă cu termenii de distingere şi unitate, folosind cel mai bun mod de exprimare pe care îl aveau. Prin multe controverse şi multe provocări, ei au încercat să descrie o fiinţă de o natură infinită. Astăzi, doctrina naturii lui Dumnezeu este atacată mai mult decât orice alt precept de către numeroase grupări aşa-zis creştine. Treimea este încă o chestiune de cumpănă a vremurilor noastre.

 

Courtesy of www.letusreason.org

 

 

Reacţia Bisericii timpurii faţă de credincioşii Oneness

 

Ce anume credea Biserica timpurie care a fost persecutată de Roma? În pofida a ceea ce ar putea crede unii, consemnările rămase din scrisorile şi dezbaterile survenite în vremurile de început ale Bisericii ne oferă dovezi pentru a afla dacă noi ne-am abătut de la ceea ce credeau atunci oamenii. Ei îşi trag crezurile din Apostoli.

 

Irineu scrie: „Greşeala, într-adevăr, nu este arătată niciodată în diformitatea ei clară, pentru că fiind astfel expusă, ar putea fi mai lesne descoperită. Dar ea este cu meşteşug acoperită în veşmânt atrăgător, astfel încât, prin forma care i se dă, să pară celor puţin destoinici (aşa ridicolă cum şi exprimarea pare) mai adevărată decât adevărul însuşi.”(181 era noastră). El a fost doar unul dintre cei numeroşi care au opus rezistenţă definiţiilor străine de natura lui Dumnezeu.

 

Irineu a fost discipol al lui Policarp din Smirna, care la rându-i a fost discipol al Apostolului Ioan şi ar putea fi cel mai important teolog al secolului al doilea. Ceea ce au apărat ei nu era ceva ce credeau doar vreo câţiva, ci a fost un lucru susţinut precum mortarul de cărămidă de Biserică… „Biserica, primindu-şi propovăduirea şi credinţa, deşi răspândită prin toată lumea, a păstrat-o cu grijă chiar şi când ocupa o singură casă. Ea [biserica] crede şi în acele idei [ale doctrinei] întocmai ca şi cum oamenii ei ar avea un singur suflet… Pentru că bisericile care au fost ridicate în Germania nu cred sau nu sprijină nimic diferit de cele din Spania, nici de cele din Galia, nici de cele din Răsărit sau de cele din Egipt şi Libia, nici de cele zidite în regiunile din centrul lumii. Dar, ca şi soarele, această creaţia a lui Dumnezeu, este una şi aceeaşi prin întreaga lume.” (Irineu – Împotriva ereziilor, Cartea 1).

 

Erau şi din cei care susţineau punctul de vedere monarhian (modaliştii), ai cărui principali promotori au fost Noetus, Praxeus, Sabellius, Cerinthus, Pavel de Samosata. Alţii au fost Epigonus, Cleomones, Commodian, Callistus şi Zefirinus – dintre episcopii romani, Theodotus de Bizanţ, Ebion, Hermogene, Carpocrate, Valentius, Eunomius.

 

Noetus a spus: „Sunt nevoit, odată ce este cunoscut unul singur (Dumnezeu), să aduc în discuţie chestiunea suferinţei. Deoarece Hristos a fost Dumnezeu şi a suferit în numele nostru, fiind El însuşi Tatăl, astfel încât El să poată fi capabil să ne mântuiască.” (Hippolit împotriva lui Noetus 1)

 

Sabellius: „existenţa unei monade divine (pe care el a numit-o „huiopater”), prin care un proces de expansiune s-a proiectat pe sine într-o revelare succesivă a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh.” (Elwells Evangelical Dictionary of Theology p.727 – Dicţionarul evanghelic de teologie Elwells)

 

Pavel din Samosata, episcop de Antiohia, a afirmat despre Isus: „Cosubstanţial cu Tatăl, el nu a fost însă o persoană distinctă în cadrul Dumnezeului Suprem. El poate fi identificat cu Dumnezeu, deoarece El a existat în acesta, întocmai cum raţiunea umană există într-un om. El a fost doar o putere impersonală, prezentă în toţi oamenii, dar care a lucrat într-un mod deosebit în omul Isus. Pătrunzând progresiv în omenescul lui Isus, aşa cum nu a mai făcut-o în vreun alt om, această putere divină a dumnezeit treptat acest omenesc. Şi pentru că omul Isus a fost astfel dumnezeit, El este demn de cinstire divină, deşi nu poate fi privit ca Dumnezeu în sensul strict al cuvântului”. (Moody Handbook of theology - Cărticica spirituală a teologiei, pag. 419, Paul Enns).

 

Artemon: „Logos-ul (înţelepciunea) era o calitate impersonală a lui Dumnezeu, care a pogorât şi a sălăşluit în omul Isus Hristos, dar a rămas în esenţa ei distinctă”…”Sfântul Duh nu era o entitate distinctă ca persoană, ci o simplă manifestare a slavei Tatălui”. (Elwells Evangelical Dictionary of Theology p.727).

 

Cei care le-au cunoscut şi le-au combătut părerile au fost trinitarienii Irineu, Hippolit, Tertullian, Epifanius şi alţi câţiva. Pentru început, trebuie să vedem cum era treimea în vechime.

 

Ignatius din Antiohia, anul 110 după Hristos: „Isus Hristos… a fost cu Tatăl dinainte de începuturi, iar la urmă a fost dezvăluit… Isus Hristos… a venit negreşit de la Tatăl şi este cu şi s-a dus la Tatăl… Există numai un Dumnezeu, care s-a manifestat pe Sine prin Isus Hristos, Fiul Lui, care este Cuvântul Său etern, neprovenind din tăcere, şi care prin toate cele l-a mulţumit [pe Tatăl] că l-a trimis” (Scrisoare către magnesieni 6-8).

 

„Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră”… Voi cita iarăşi cuvintele rostite de Moise însuşi, din care putem afla fără putinţă de tăgadă că Dumnezeu a vorbit cu cineva distinct numeric de El şi de asemenea, o fiinţă raţională… Dar acest Vlăstar care cu adevărat a venit de la Tatăl, a fost cu Tatăl înaintea tuturor celor create, iar Tatăl era una cu el” (Dialog cu Trypho Evreul, anul 62 după Hristos, 155).

 

În anul 110 după Hristos, Ignatius din Antiohia scria: „Din care motiv şi Domnul, atunci când şi-a trimis negreşit apostolii să facă discipoli din toate naţiile, le-a poruncit „să îi boteze în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”, nu în numele unei singure persoane având trei nume, nici în numele a trei (persoane) care au devenit întrupate, ci întru trei persoane cu aceeaşi proslăvire”. (Scrisoare către filadelfieni, 2).

 

Athenagoras, care îl identifică pe Cuvânt cu Fiul lui Dumnezeu, spune că „deşi cuvântul este odrasla lui Dumnezeu, el nu a căpătat fiinţă vreodată. În schimb, fiind cu Dumnezeu şi fiind etern în Dumnezeu, el a apărut negreşit la un anumit moment în timp.” (Pledoarie pentru creştini, 12.20). „Dumnezeu Cuvântul a pogorât din ceruri… El a venit în această lume şi… s-a arătat pe Sine ca fiind Dumnezeu.” (Împotriva ereziei unui anume Noetus, 17).

 

Novation: „am spus, sacrilegiul eretic al lui Sabellius este încăpăţânare. Odată ce se crede despre Hristos că nu este Fiul, ci Tatăl; deoarece prin ei, despre El se afirmă a fi în forma strict omenească, într-o nouă manieră; iarăşi spun, prin ei, s-ar dovedi că Hristos este Dumnezeu Tatăl Atotputernic… Cine oare s-ar mai putea îndoii, când în ultima propoziţie se spune „Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi”, că Hristos, care este născut, şi pentru că a devenit trup, este om; şi pentru că El este Cuvântul lui Dumnezeu, cine s-ar putea abţine de la a declara fără ezitare că El este Dumnezeu, îndeosebi când ţine seamă că Scriptura evanghelică, care este legată de ambele naturi de substanţă, concordă în privinţa naşterii lui Hristos? Pentru că El este cel ce „ca un mire, care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz; răsare la un capăt al cerurilor, şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt.” Pentru că, până şi pentru cel mai sus-pus, „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer.” Repetând acelaşi lucru, El spune: „Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea”. Şi dacă acest Cuvânt provine din rai precum un mire pentru a fi trup, apoi prin întrupare El poate urca înapoi şi ca Fiu al omului, în timp ce Fiul lui Dumnezeu coborâse ca Cuvânt; odată ce legătura reciprocă arată că trupul înveşmântează Cuvântul lui Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu a luat slăbiciunea cărnii; când trupul se va înălţa într-acolo, fără de carnea în care s-a coborât, va primi în întregime slava pe care a avut-o încă de la facerea lumii, aşa cum s-a dovedit… Şi astfel, cei care spun că Isus Hristos este Tatăl, argumentează astfel: Dacă Dumnezeu este unul, iar Hristos este Dumnezeu, atunci Hristos este Tatăl, pentru că Dumnezeu este numai unul. Dacă Hristos nu ar fi Tatăl, deoarece Hristos este Dumnezeu Fiul, atunci ar fi doi Dumnezei, contrar Scripturii. Iar cei care spun că Hristos este numai om, conchid pe de altă parte astfel: Dacă Tatăl este unul singur, iar Fiul este altul, iar Tatăl este Dumnezeu şi Fiul este Dumnezeu, atunci nu există doar un singur Dumnezeu, ci doi, Tatăl şi Fiul; iar dacă Dumnezeu este doar unul, înseamnă aşadar că Hristos trebuie să fie om, astfel ca Tatăl să poată fi cum se cuvine Dumnezeu. Ceea ce într-adevăr Domnul este, crucificat între doi tâlhari, chiar dacă El a fost pus necuvenit acolo; şi astfel, din ambele părţi, El primeşte reproşuri profanatoare de la astfel de eretici. Dar nici Sfânta Scriptură, nici noi, nu îi împingem către pierzanie şi orbire, dacă ei fie nu vor sau nu pot vedea ceea ce este fără tăgadă scris chiar în miezul scrierilor divine”. (Cap. XIII Argument că acelaşi adevăr este dovedit din scrierile sfinte ale Noului Legământ).

 

Tertullian, anul 216 după Hristos

„Odată ce se menţin în prefăcuta sfială mereu, ar trebui totuşi să lase loc unei luări aminte, de dragul instruirii şi a protejării diferitor oameni. Altminteri, s-ar putea vedea cum fiecare părere nelalocul ei nu mai este examinată, ci pur şi simplu judecată şi condamnată. Asta îndeosebi în cazul ereziei de faţă [sabellianismul], care se crede a deţine purul adevăr când presupune că cineva nu poate crede într-un singur Dumnezeu în vreun fel, altfel decât spunând că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt aceeaşi persoană. Ca şi cum nu toate [persoanele]… ar fi din aceeaşi unitate a substanţei”. (Împotriva lui Praxeas, 2:3-4)

 

„Ţineţi minte întotdeauna regula de credinţă pe care eu o propovăduiesc şi prin care pot mărturisi că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt inseparabili unul de altul, iar atunci veţi înţelege ce înseamnă acest lucru. Observaţi acum, eu când spun Tatăl este altul, Fiul este altul şi Duhul Sfânt este altul… Spun asta, însă, din necesitate, deoarece ei susţin că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt una şi aceeaşi persoană” (ibid. 9:1, anul 216 după Hristos).

 

Tertullian, 215 după Hristos. „Că ar exista doi Dumnezei şi doi Domni, însă, este o afirmaţie pe care nu o vom lăsa vreodată să ne iasă din gură; nici că Tatăl şi Fiul nu ar fi Dumnezeu, sau Sfântul Duh, şi fiecare din ei Dumnezeu”. (Împotriva lui Praxeus, 13:6).

 

Când a dezbătut despre modalistul Praxeas, el a argumentat „astfel, legătura dintre Tată şi Fiu, între Fiu şi paraclete, produce trei persoane coerente, care totuşi sunt distincte una de cealaltă. Acestea trei sunt din aceeaşi esenţă, dar nu o singură persoană, aşa cum s-a spus, „Eu şi Tatăl suntem una”, privitor la aspectul unităţii de substanţă, nu a singularităţii numerice.” (Părinţii ante-niceeni, vol. 3, pag. 621, Împotriva lui Praxeas.)

 

„Mârşăvia (lui Praxeus) consideră că deţine purul adevăr gândind că este imposibil să crezi în unitatea lui Dumnezeu fără a-i identifica pe Tată, pe Fiu şi pe Duhul Sfânt; nereuşind să vadă că unul dintre ei poate fi în toate felurile ceea ce toţi sunt, ca unul singur, faptul acesta fiind unitatea substanţei; că acest lucru salvgardează totuşi taina economiei treimii, care dispune unitatea în Treime, aranjând cele trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, chiar dacă ele sunt trei nu în calitate, ci ca măsură, nu în substanţă, ci ca formă, nu ca putere, ci ca manifestare; dintr-o singură substanţă, de aceeaşi calitate, cu aceeaşi putere, deoarece Dumnezeu este unul şi de la El aceste măsuri şi forme sunt menite în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Cum pot ei admite o pluralitate fără divizare, va arăta discuţia următoare.” (Tertullian, Împotriva lui Praxeus 2).

 

Tertullian scria: „diavolul s-a străduit împotriva adevărului în diferite feluri. El uneori a căutat să îl distrugă apărându-l. El se face pavăză pentru unitatea lui Dumnezeu, omnipotentul creator al lumii, doar pentru a face din această unitate o erezie.” (Tertullian, Adv. Praxean, I). Mai apoi el declară că Praxeas a crezut că „Tatăl Însuşi a pogorât printr-o fecioară, că El Însuşi s-a născut din pântecele ei, a suferit, că El Însuşi a fost Isus Hristos”. (Părinţii ante-niceeni, vol. III, Tertullian, „Împotriva lui Praxeas”, pag. 597).

 

„oikonomia, aşa cum este numită, adică faptul că acest unic Dumnezeu a fost şi Fiu, Cuvântul Său, care a provenit din El Însuşi, prin care toate lucrurile au fost făcute şi fără de care nimic nu a fost creat. El credem noi că a fost trimis de Tată prin Fecioară şi că s-a născut din pântecele ei – fiind deopotrivă Om şi Dumnezeu, Fiu al Omului şi Fiu al lui Dumnezeu şi fiind ştiut pe numele Isus Hristos; credem că El a suferit, a murit şi a fost îngropat, potrivit Scripturii, iar după ce a fost înălţat de către Tată şi luat înapoi în rai, pentru a sta de-a dreapta Tatălui, va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi; care a trimis din rai de la Tată, potrivit propriei Sale făgăduieli, pe Sfântul Duh, pe Paraclete, pe sfinţitorul credinţei celor care cred în Tatăl şi în Fiu şi în Sfântul Duh. Faptul că această regulă a credinţei ne-a parvenit încă de la începuturile evangheliei, înainte chiar de vechii eretici, cu mult înainte de Praxeas, un prefăcut al zilei de ieri, va ieşi la iveală deopotrivă din întârzierea care marchează aceste erezii, cât şi din trăsăturile de erou de basme ale lui Praxeas al nostru, căruia i-au crescut colţii. În temeiul acestui principiu, trebuie să găsim şi o pavăză de forţă egală împotriva tuturor ereziilor, de orice fel – care chiar dacă la început ar conţine ceva adevăr, el este strâmbat mai apoi… îndeosebi în cazul acestei erezii, care pretinde că numai ea deţine purul adevăr, gândind că nimeni nu poate crede în singurul şi adevăratul Dumnezeu în alt fel decât spunând că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt exact aceeaşi Persoană. Ca şi cum, în acest fel, unul nu ar fi toţi, anume în sensul că toţi sunt dintr-unul, dar prin unitatea substanţei; în timp ce taina dispensaţiei este încă bine păzită, adică se atribuie Unitatea într-o Trinitate, plasându-i în ordinea celor trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh: trei, însă nu ca stare, ci ca măsură; trei nu ca substanţă, ci ca formă; nu ca putere, ci ca aspect; fiind totuşi dintr-o singură substanţă, cu o singură stare şi cu o singură putere, la fel de mult precum El este singurul Dumnezeu, de la care aceste măsuri, forme şi aspecte sunt recunoscute, sub numele de Tată, Fiu şi Sfânt Duh. Cum sunt ele susceptibile de număr fără împărţire, vom vedea în urmarea tratatului nostru.” (Tertullia, Împotriva lui Praxeas).

 

228 după Hristos – Hippolit, care a avut o dezbatere cu Sabellius şi amândoi urmau să fie excomunicaţi. „Astfel, după moartea lui Zefirinus (un credincios unitarian), presupunând că el a căpătat (poziţia) îndelung şi asiduu căutată, el (Papa Callistus) l-a excomunicat pe Sabellius, pentru că nu se conforma opiniilor ortodoxe”. (Respingerea tuturor ereziilor 9:7)

 

262 după Hristos, Dionisie: „În continuare, atunci, m-aş întoarce cum se cuvine către cei care împart şi despart şi distrug Monarhia, cea mai sacră proclamaţie a Bisericii lui Dumnezeu, făcând din ea trei puteri, substanţe distincte şi trei dumnezei supremi. Am auzit că unii dintre catiheţii şi dascălii cuvântului sfânt de la voi au luat conducerea acestei tendinţe. Ei sunt, ca să spun aşa, diametral opuşi opiniei lui Sabellius. El, în blasfemia sa, spune că Fiul este Tatăl şi viceversa.” (Scrisorile Papei Dionisie către Episcopul Dionisie de Alexandria 1:1)

 

Irineu are probabil mai multe de spus pe acest subiect decât oricine, el scrie ceea ce crede biserica: „Întru singurul Dumnezeu, tatăl atotputernic, făuritorul cerurilor şi pământurilor şi mărilor şi a tuturor lucrurilor din ele; şi întru singurul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a devenit întrupat pentru mântuirea noastră, şi întru Sfântul Duh”… (Împotriva ereziilor X,1)

 

„Pentru că noi am arătat că Fiul lui Dumnezeu nu a încetat atunci să existe, odată ce a existat dintotdeauna împreună cu Tatăl” (Irineu – „Recapitularea” întru Hristos, Adv. Haer. III, XVIII)

 

„Deoarece cu El (cu Tatăl) au fost mereu prezente Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul Sfânt, prin care şi întru care, neîngrădit şi fără zăbavă, El a făcut toate lucrurile, cărora El le vorbeşte, spunând: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” [Gen. 1:26] (Împotriva ereziilor, 4:20, anul 189 după Hristos).

 

(Anul 262 după Hristos) Grigore Taumaturgul scrie: „Dar unii tratează Sfânta Treime într-o manieră groaznică, atunci când spun plini de încredere că nu există trei persoane şi introduc (ideea de) o persoană lipsită de subzistenţă. Ca atare, ne dezicem de Sabellius, care spune că Tatăl şi Fiul sunt aceeaşi [Persoană]… Noi ne dezicem de aşa ceva, pentru că credem că trei persoane – adică Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt ca natură în Treime şi fiinţează într-u uniune de natură” (O mărturisire diferită a credinţei, 8).

 

„Dar dacă ei spun: „Cum pot exista trei Persoane, dar numai o singură Divinitate?” noi le dăm acest răspuns: că există într-adevăr trei persoane, în aceeaşi măsură precum există o persoană a lui Dumnezeu Tatăl, una a Domnului nostru Fiul, iar una a Sfântului Duh; şi cu toate astea, există doar o singură divinitate, aşa cum… există o singură substanţă în Treime” (ibid.,14).

 

Athanasius – anul 359 după Hristos

„Ei [Tatăl şi Fiul] sunt una, nu ca un lucru care ar fi împărţit în două, ci cu adevărat constituind un întreg, nici ca un lucru cu două nume, astfel încât acelaşi să fie o dată Tată, iar altă dată Fiul lui. Acest lucru îl susţine Sabellius şi a fost judecat ca eretic. Dimpotrivă, ei sunt doi, deoarece Tatăl este Tată şi nu este propriul Lui fiu, iar Fiul este Fiu şi nu este propriul lui tată” (Discursuri împotriva arianiştilor 3:4, anul 360).

 

Această învăţătură a modalismului, atât în stadiul de dezvoltare de început, cât şi în cel modern, a fost surprins la Simon Magul, un magician din Samaria pomenit în Faptele Apostolilor 8:9, care a propovăduit că convertirea este atribuită chiar primei persoane care propune această idee. El a afirmat că există numai o persoană în Dumnezeul Suprem şi că el era acea persoană. Pretinzându-se a fi Tatăl în Samaria, Fiul în Iudeea şi Duhul Sfânt în restul naţiilor. (John Grill, Ceremonii şi opuscule, vol. 3 pag. 513).

 

 

[click aici pentru a accesa pagina 2 de Apologetică]

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate