Pagina de Apologetică

În acest număr:

» Necesitatea păstrării identităţii Creştine [pagina 1]
» Apologetica - de Benjiman B. Warfield [pagina 1]
» Spune doar Nu - O evaluare evanghelică a apofaticismului răsăritean [pagina 1]
» O declaraţie de credinţă a englezilor rămaşi în Amsterdam, 1611 [pagina 2]
» Căderea în ritual - de Ioan Pribag [pagina 2]

Necesitatea păstrării identităţii Creştine

de Caius ben-Obeada

Cu toate că trăim într-o societate în care se încurajează o diversificare a bunurilor de consum, nu acelaşi lucru este şi în economie, politică sau religie. De fapt, este o încurajare mondială de unificare a spectrului politico-economico-religios, în care fiecare naţiune şi om să ajungă la o unitate comună. De exemplu, necesitatea stabilizării economice a lumii încurajează o monedă internaţională, la care valoarea ei să rămână stabilă fără multe fluctuaţii. Dolarul şi Yenul au ajuns să facă competiţie pentru supremaţia monetară, China sugerând că Yenul ar putea să joace un rol mult mai stabil decât dolarul la nivel internaţional.

În altă ordine de idei, mergi pe stradă sau la un magazin şi îţi este greu să deosebeşti o femeie de un bărbat. Drepturile homosexuale sunt cerute în corturile Americane şi Europene. Familia nu mai este legătura dintre un bărbat şi o femeie, ci legătura dintre doua persoane, indiferent de natura sexuală. Cărţile şcolare au schimbat noţiunea de familie, noua generaţie este învăţată să accepte o diversificare într-o unitate a gândirii. La nivel internaţional suntem forţaţi să acceptăm noi standarde de familie, viitorul purtând o nuanţă liberal-progresistă a mapamondului sociologic.

Mişcarea ecumenică, dacă în ani trecuţi se străduia la o unitate Creştină, în zilele noastre s-a ajuns la o încurajare ecumenică inter-religioasă, astfel că Budiştii, Hinduiştii, Islamicii, Iudaismul şi Creştinismul să concerteze servicii religioase comune spre o acceptare universală că există un singur Dumnezeu, fiecare cunoscându-l sub alt nume; calea salvării fiind una, cea pe care o alegi tu, indiferent de religia la care aderi.

Există o tendinţă în care normalitatea ajunge să devină o regulă de masă, încercându-se o acceptanţă şi toleranţă religioasă, în care s-ar sugera că un catolic poate să accepte şi să fie părtaş rugăciunilor hinduiste, având în vedere că ne închinăm la acelaşi Dumnezeu. În rândul evanghelicilor există o tendinţă în care se sugerează că, aşa cum în ceruri nu va mai fi o diferenţiere sexuală, unde toţi vom fi ca îngerii, şi în rândurile evanghelice ar trebui să dispară identitatea denominaţională a unui nume, toţii ajungând la o înţelegere şi acceptanţă de principiu.

Problemele pe care le creează o pierdere a identităţii sunt mult mai serioase decât la o simplă primă vedere. Ideea „acceptării în dragoste” ajunge să orbească pe unii, sugerând o unitate doctrinară de principiu nu numai între denominaţiile creştine dar şi religioase. Pierderea identităţii este un plan vechi pe care omenirea l-a jucat şi implementat când s-au decis sa construiască turnul Babel, o unitate distrusă de Dumnezeu pe care omul a încercat-o la diferite niveluri şi timpuri, de la începutul creaţiei.

Problema Galatenilor

Una din epistolele lui Pavel ajunge să trateze o problemă de identitate, nu numai la nivel bisericesc, dar chiar şi personală, unde identitatea apostolului Pavel este pusă sub semnul întrebării. Epistola către Galateni tratează criza de identitate creştină şi a doctrinei mântuirii, în contextul planului Lui Dumnezeu de salvare a omenirii, în afara cercului favorizat de Dumnezeu din vechime, sub umbrela binecuvântată a seminţiei Avraamice. În acest context identitatea apostolului Pavel este pusă sub semnul întrebării, precum şi validitatea învăţăturilor pe care acest om a Lui Dumnezeu le aducea bisericilor primului secol.

Epistola către Galateni a fost scrisă de apostolul Pavel. Se pare (după opinia mai multor teologi) că Pavel era la Corint când a primit vestea problemelor din Galatia, (probabil) a bisericilor din Derbe, Listra şi Iconium, care se aflau în sud-estul Turciei de astăzi. Aceste bisericii erau formate din evrei creştini şi din neamuri, însă cu prevalenţă din rândurile neamurilor. Pavel de abia ce formase aceste bisericii, întărind credinţa lor şi împărtăşind deciziile conciliului de la Ierusalim cu referinţă la obligaţiile neamurilor. Astfel că, în mod direct, el clarifică obligaţiile neamurilor de a nu se conforma practicilor iudaice şi, în mod explicit, circumciziei în contextul mântuirii. (1)

Frăţietatea Ierusalimului, împreună cu apostolii Domnului, ajung să fie confruntaţi de problema circumciziatorilor, astfel că în Faptele Apostolilor 15 găsim scris decizia conciliului:

„De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge.”

(v 19-20)

Petru clarifică în mod clar obligaţiile neamurilor, diferenţiind obligaţiile creştinilor evrei de păstrare a identităţii evreieşti şi a obligaţiilor neamurilor pentru mântuire. Petru, la fel ca şi Pavel, subliniază faptul că nu trebuie să fi evreu ca să fi mântuit, Cristos aducând neamurilor mântuirea în jertfa Crucii, şi nu dntr-o obligaţie de conformitate şi intrare în pătura evreo-creştină. Biserica de la Ierusalim ajunge să sugereze frăţietăţii neamurilor să se conforme legilor Noachide, o lege dată neamurilor din vechime.

Este greu să înţelegem ce se întâmplase în Galatia, având în vedere că citim numai ce Pavel scrie, în alte cuvinte numai o parte a divergenţelor, însă se pare că partida creştinilor iudaizatori ajunseseră de la Ierusalim şi în ţinuturile Galatiei, creând o neînţelegere, nu doar teologică, ci şi de identitate. Încercând să înţelegem problema Galatiei, în contextul scrieri lui Pavel şi a textului din Fapte 15, se pare că iudaizatorii ajung nu numai să spună neamurilor că trebuie să se taie împrejur, dar să pună sub semnul întrebării autoritatea apostolului Pavel.

Pe de-o parte, se pare că avem nişte farisei-creştini, pe de altă parte, creştini din rândul neamurilor. Conflictul doctrinar este în contextul înţelegerii mântuirii care la evrei era numai în contextul urmaşilor lui Avraam. Argumentul iudaic era în contextul pasajului Biblic din Geneze 12:1-3 unde scrie:

„1. Domnul zisese lui Avram: "Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.

2. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare.

3. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

În baza acestui pasaj, fariseii şi circumciziatorii (erezia primului secol) înţelegeau că mântuirea lui Cristos poate fi primită numai în contextul unei convertiri la Iudaism, o identificare cu poporul ales a lui Dumnezeu, circumcizia fiind semnul identităţii iudaice. „Deoarece circumcizia era cerută în Vechiul Testament pentru a putea fi membru în legământul lui Dumnezeu, mulţi au crezut că este de asemenea necesar pentru membria în Noul Legământ, pe care Hristos a venit să-l inaugureze. Ei credeau că cineva trebuie să fie circumcis şi să ţină legea Mozaică pentru a putea veni la Hristos. În alte cuvinte, cineva trebuia să devină iudeu pentru a putea deveni creştin.” (2)

Datorită acestei erezii, care începuse să se răspândească în mijlocul noilor biserici creştine, Pavel a trebuit să explice în mod clar erezia acestui concept nu numai Galatenilor dar şi Romanilor. Lui Petru însuşi i se face cunoscut că nu este nevoie de circumcizie din partea lui Dumnezeu, în Fapte 10. Totuşi, cu râvnă şi dibăcie, aceşti „fraţi” merg să facă cunoscut calea mântuirii neamurilor din rândul bisericilor lui Cristos. Astfel, în Galateni capitolul 1 găsim începutul scrisori lui Pavel către Galateni:

Galateni 1

1. Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi,

2. şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către Bisericile Galatiei:

3. Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul nostru Isus Hristos!

4. El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.

5. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

6. Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie.

7. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

8. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!

Semnul identităţii personale

Trăim într-o lume plină de simboluri, chiar Dumnezeu folosindu-se simbolic de o sumedenie de exemple şi circumstanţe, Isus Cristos fiind un maestru a parabolelor. Un soţ şi soţie, în mod simbolic, poartă verighete ca semn al uniunii dintre cei doi. La adunare femeile poartă (sau purtau) baticuri ca semn al supunerii şi a unei identificări creştine în biserica Sa. Evreii poartă kippa sau yamulka, drept semn al unei identităţi ebraice. Preoţii poartă haine negre şi o cruce pentru a identifica apartenenţa religioasă. Cristos şi-a purtat semnele crucii chiar şi după înviere.

Care este semnul identificării creştine?

„Pocăiţii” au fugit de orice tradiţie, ei însuşi ajungând să creeze o tradiţie. Creştinii primelor secole erau identificaţi printr-o sumedenie de semne, cu predominanţă semnul crucii, care era ascuns în imaginile ancorelor, peştilor, harpoanelor pentru pescuit şi alte simboluri (3). Clement din Alexandria (153-217 d.Hr.) scria despre simbolurile creştine în culegerea sa: Paedogogus 3,11:

„Şi lăsaţi ca semnele noastre să fie un porumbel, sau un peşte, sau o navă în faţa vântului, sau o harpă pe care Polycrates o folosea, sau o ancoră de vapor pe care Seleucus a folosit-o ca inscripţie; şi dacă ar fi un peşte, vă aminţi de apostoli şi de copiii scoşi din ape.”(4)

Creştinătatea este plină de simboluri. Hainele albe, a celor care se boteză, au un simbol al purităţii, crucile pe biserici au un simbol al apartenenţei creştine. Cina Domnului şi Botezul sunt nişte simboluri în contextul doctrinelor Evanghelicilor. Totuşi, care este simbolul apartenenţei de robi ai lui Cristos?

În Vechiul Testament Dumnezeu a dat o lege lui Moise şi poporului evreu referitoare la „slobozenie şi viaţă”. Prin această lege un rob, după 6 ani de robie, în al şaptelea an, era eliberat, primea slobozenia, libertatea. Însă Dumnezeu ajunge să facă o excepţie pentru cei care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, doreau să rămână robi şi să slujească în continuare stăpânului lor. În momentul în care un rob se hotăra, în baza bunătăţii, a dreptăţii şi dragostei pe care un stăpân o manifesta faţă de el, să rămân rob, Dumnezeu dădea posibilitatea acestui rob de a cere stăpânului să-l primească drept rob permanent. În acest context Moise scrie poporului următoarele instrucţiuni:

„Dacă robul va zice: „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevasta mea şi copii mei, şi nu vreau să ies slobod,” atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă. Şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.”

(Exodul 21:5-6)

Mulţi dintre noi am primit această pecete de bună voie şi nesiliţi de nimeni, cerând bunului Dumnezeu să ne primească ca robi permanenţi. În acest context, copiii lui Dumnezeu, cei născuţi din nou, ajung să primească o identitate nou, un nume nou, o chemare nouă. Identificarea cu a fi robi ai lui Cristos ajunge să poarte semnul apartenenţei de Dumnezeu, în mod simbolic prin gaura urechii. Semnele identităţii creştine nu sunt cruciuliţele şi lănţişoarele pe care le purtăm la gât. Nu în abţibildurile maşinilor, a peştelui sau a ancorelor, ci în semnul urechilor care, în mod nevăzut, au ajuns să fie străpunse de însuşi Dumnezeu.

Semnul apartenenţei, aşadar, nu este numai un semn invizibil, dar şi o identificare a apartenenţei familiei lui Dumnezeu, un simbol care poate fi văzut în acţiunile şi scopul vieţilor noastre, dedicate total slujirii lui Cristos. Vieţile noastre, acţiunile şi roadele lucrărilor la care am fost chemaţi, devin semne ale prezenţei semnului de identitate a urechilor străpunse de stăpânul nostru: Isus Cristos. Dacă mâinile şi picioarele Domnului Isus Hristos au fost străpunse ca semn al Mântuirii, urechile robilor Săi sunt străpunse ca semn al robiei.

O serie de credincioşi s-au identificat a fi robi a lui Hristos pe paginile Noului Testament. Printre ei îi putem menţiona pe:

Pavel              - „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu...” (Rom. 1:1)

Petru              - „Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos...” (2 Pet. 1:1)

Ioan                - „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan...” (Apoc. 1:1)

Iacov              - „Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!” (Iacov 1:1)

Iuda                - „Iuda, rob al lui Isus Hristos, şi fratele lui Iacov, către cei chemaţi, care sunt iubiţi în Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos...” (Iuda 1:1)

Epafra                        - „Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu...” (Col. 4:12)

Scripturile ne spun în mod clar că şansa omului de a fi liber este inexistentă, astfel, o persoană are două şanse şi nici una dintre ele să fie liber. În conceptul teologic a lumii spirituale, omul este rob al păcatului sau al lui Hristos. Pavel explică acest concept Romanilor când le scrie:

„16. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?

17. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o.

18. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.”

(Rom. 6:16-18)

În afara peceţii robiei pe care o primim din partea Hristosului, copiilor lui Dumnezeu li se promite un nume nou, o identitate cerească a apartenenţei faţă de Dumnezeu. În Apocalipsa, îngerului bisericii din Pergam i se face o înştiinţare şi promisiune:

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: "Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte."

(Apocalipsa 2:17)

Copii lui Dumnezeu, robi a lui Hristos primesc o piatră cu un nume nou, identitatea personală a Dumnezeirii. Nu numele părinţilor, nu numele pe care ni le-am ales noi sau prieteni, ci un nume nou al identităţii cerului. În Isaia, Dumnezeu face această promisiune nu numai poporului Său, dar şi tuturor care se alipeau de Dumnezeul veşniciei.

„5. le voi da în Casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un loc şi un nume mai bune decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic, care nu se va stinge.

6. Şi pe străinii, care se vor lipi de Domnul ca să-I slujească, şi să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi pe toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui în legământul Meu,

7. îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, şi-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele."

8. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: "Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el."”

(Isaia 56:6-8)

Dumnezeu, în planul veşniciei, dă un nume nou, o identitate nouă, un semn al apartenenţei în semnul robiei. Dacă Cristos a primit un nume nou (Isaia 62:2) şi semnele crucii, robii Săi vor primi un nume nou, şi semnul robiei în semnul urechii, a ascultării şi acceptării, a slobozeniei faţă de păcat. Identitatea personală în faţa Dumnezeirii ajunge să fie recunoscută nu numai de Dumnezeu ci şi de toţi acei care în lumea văzduhului ajung să chinuie pe aleşii Săi.

Păstrarea identităţii la nivel personal

Scripturile pun un mare accent pe identitatea fiecărei fiinţe. Unul din primele acte oficiale a noi creații – Adam – a fost să dea nume tuturor vieţuitoarelor (Gen. 2:19-20). Dumnezeu i-a încredinţat să dea o identitate creaturii Sale. În planul Dumnezeirii, fiecare copil al Său ajunge să aibă o aşa mare importanţă încât si firele perilor din cap sunt numărate (Matei 10:29-31). Dumnezeu are o investiţie prea mare în robii Săi să ajungă nepăsător faţă de investiţia Crucii. Isus Cristos a murit ca să dea mântuire celor aleşi din veşnicii, ni se spune în Efeseni 1:4.

Dumnezeu pune un mare accent pe identitatea copiilor Săi, ajungând să le dea un nume nou, să facă cunoscut cerului că fiecare investiție are o valoare mare pentru El, încât fiul Său a murit pe crucea Golgotei pentru scoaterea de sub robia păcatului. Dumnezeirea ne face cunoscut că robii Domnului sunt sub protecţia Sa, sunt ai Lui şi El se îngrijeşte, în mod apropiat, de rostul vieţii fiecărui rob al Său.

În ciuda tuturor lucrurilor, există unii care vin sa răstălmăcească Scripturile, să ne spună că ne-am pierdut identitatea în Cristos, că toţi sunt una, şi ar trebui să promovăm acest concept. La Galateni au venit ereticii circumciziatori care să înveţe o altă Evanghelie, să le spună că ceea ce au ştiut şi învăţat era o eroare pusă pe spatele lui Pavel, care ar fi fost un apostol ilicit. Pavel, auzind de ceea ce bisericile Galatiei ajung să experimenteze, face un apel apostolic, nu numai apărând reputaţia şi chemarea primită, dar aducându-le aminte de Evanghelia lui Cristos care nu poate să fie schimbătoare, sau alta decât cea pe care au învăţat-o.

Păstrarea identităţii creştine are o importanţă majoră în viaţa credinciosului şi a adunării sfinţilor:

1.      un credincios trebuie să se identifice cu Cristos. Pavel spunea Efesenilor că este un singur Domn, în persoana lui Isus Cristos. Copii lui Dumnezeu, robii lui Cristos se identifică cu Domnul lor în jertfa şi învierea Sa, acceptând robia Cristosului care ne-a eliberat de sub robia păcatului. Primele secole au jucat un rol important în înţelegerea şi păstrarea doctrinelor Cristologice. Unii veniseră să spună că Cristos nu este Dumnezeu. Alţii au venit să ne spună ca Isus s-a lepădat de dumnezeire să poată satisface necesităţile Crucii. Tot felul de erezii au inundat biserica primelor secole, aducând confuzie şi rătăcire. Cristos este Domn, El este Dumnezeu, Mântuirea este actul Dumnezeirii în care Isus se jertfește pe lemnul crucii pentru aleşii Săi din veşnicii. Copii lui Dumnezeu, robii lui Cristos se identifică cu Cristos.

2.      un credincios trebuie să se identifice cu o Credinţă. Apostolul Pavel ne face cunoscut în termeni clari că exista o singură credinţă. Mulţi, din necunoştinţă, ajung să definească credinţa cu ceea ce autorul epistolei către Evrei ne spune în Evrei 11:1:

„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”

Totul ar fi uşor de înţeles dacă şi greaca ar fi avut un singur cuvânt pentru termenul credinţă. Din păcate greaca foloseşte doi termeni pentru cuvântul credinţă din româneşte: PISTIS şi PISTEUO. Pistis este substantiv pe când Pisteuo este verb (5). Aceste două cuvinte nu au o traducere elocventă nici în română şi nici în engleză, astfel că produce o confuzie prin folosirea verbului a crede la majoritatea textelor care folosesc PISTIS sau PISTEUO.

Pavel scrie Efesenilor:

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă (PISTIS – substantiv). Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”

Efeseni 2:8

Credinţa este un dar a lui Dumnezeu, nu este o acţiune a noastră de a crede în ceva. PISTIS – este dat în dar, producând naşterea din nou, care trezeşte încrederea, acţiunea de a crede – PISTEUO, în Dumnezeu şi promisiunile Sale. Credinciosul se identifică cu o credinţă, atâta timp cât este acea credinţă care vine din Dumnezeu, acel dar dumnezeiesc al credinţei folositoare mântuirii.

3.      un credincios trebuie să se identifice cu un Botez. În Efeseni 4:5, în termeni foarte clari, Pavel ne face de cunoscut că este un singur botez. Problema botezului a ajuns să fie degenerată în momentul când în biserică a fost introdusă erezia mântuirii prin botez, botezul fiind vehiculul mântuirii. Catolicii, Ortodocşii, Luterani, Anglicanii şi alţii au ajuns să adere la idea că mântuirea vine în urma botezului, folosindu-se de pasajul din Ioan 3:5 unde scrie:

„Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.”

Un credincios se identifică prin apa botezul Nou Testamental nu ca prunc sau copil, ci ca unul care, în baza credinţei, face pasul botezului. Astfel, Evanghelicii (Baptiştii, Penticostalii şi Creştini după Evanghelie), în mod fizic, în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi, fac acest pas de botez. Un credincios este botezat în urma poruncii dată de Cristos când a spus ucenicilor:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

Matei 28:19

Identitatea creştină produce o serie de manifestări a Dumnezeirii:

a. Adevăratul creştin ajunge să facă parte din adunarea sfinţilor. Scriptura, prin cuvintele Domnului Isus Hristos, dă o definiţie a bisericii la Matei 18:19-20, când spune:

„Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.

Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor."

Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu voi fi acolo - prezenţa lui Cristos este asigurată de întrunirea a doi sau trei în numele Său. Păstrarea identităţii creştine este primordială în contextul adunării sfinţilor. Numai o adunare a sfinţilor poate produce prezenţa Dumnezeirii. Numai prezenţa Dumnezeirii poate să producă schimbare, să dea alinare, să dea binecuvântare. Un credincios care se identifică într-un singur Cristos, o singură Credinţă şi un singur Botez, produce prezenţa Dumnezeirii între oameni.

b. Unitatea creştinilor adevăraţi produce o prezenţă vizibilă a trupului lui Cristos. Unitatea celor doi sau trei devine o manifestare vizibilă a Cristosului. Păstrarea identităţii creştine te face părtaş al unei uniuni a sfinţilor cu Cristos, capul Bisericii Sale. Manifestările Duhului Sfânt ajung să fie văzute şi simţite în mijlocul sfinţilor lui Dumnezeu, unde Duhul Sfânt îşi face activitatea.

c. Unitatea creştinilor adevăraţi produce laudă numelui lui Dumnezeu. Prin prezenţa fiecărui sfânt la adunarea sfinţilor, Dumnezeu ajunge să fie proslăvit, să fie cinstit şi glorificat. Numai o unitatea a adunării sfinţilor poate produce o astfel de stare duhovnicească. Nu prezenţa pastorului, a preotului sau a unui conducător bisericesc, produce prezenţa Dumnezeirii, ci adunarea sfinţilor.

d. Unitatea creştinilor adevăraţi produce o mărturie. Adunarea sfinţilor produce o mărturie a sfinţeniei individuale. Fiecare membru al adunării lui Cristos este cercetat în prezenţa Dumnezeirii, când Duhul Sfânt ajunge să cerceteze inima în vederea asemănării cu Cristos. Adunarea sfinţilor produce o mărturie a existenţei lui Dumnezeu. Mărturia individuală produce unitate, apropiere şi binecuvântare sfinţilor Săi.

e. Unitatea creştinilor produce manifestarea Duhului Sfânt. Prezenţa sfinţilor la adunarea lui Dumnezeu produce o manifestare a Duhului Sfânt care ajunge să fie simţită, experimentată şi primită de toţi copii Săi. Prezenţa Duhului Sfânt produce cercetare, trezire, un scop şi un ideal de slujire Domnului Isus Hristos.

f. Unitatea creştinilor produce manifestarea lui Dumnezeu. În această circumstanţă cerul ajunge să fie martor la prezenţa Dumnezeirii în umanitate. În această circumstanţa îngerii ajung să laude cu sfinţii Domnului în adunarea lui Dumnezeu. Adunarea creştinilor adevăraţi, robi ai lui Hristos, produce manifestările Dumnezeirii la care întreaga creaţie ajunge să ia parte.

Păstrarea identităţii creştine aduce beneficiu prezenţei lui Dumnezeu, nu numai în viaţa credinciosului dar şi a adunării sfinţilor. Un credincios trebuie să se identifice în Cristos, printr-o credinţă şi un botez, ca să poată fi părtaş binecuvântărilor cerului.

Păstrarea identităţii la nivel denominaţional

Cu câţiva ani în urmă am ajuns să fiu cunoscut sub porecla Caius Baptistul. Contextul acestei porecle erau discuţiile interconfesionale avute pe un site baptist în care susţineam necesitatea păstrării unei identităţi confesionale. Trăim zile când omului îi este ruşine să se prezinte cine este. Forumurile sunt pline de persoane neidentificate, care ajung cu mare „evlavie” să dea lecţii în teologie, doctrine şi practici. Nimeni nu ştie cine sunt aceşti învăţători şi nici nu vor să se identifice.

Mi s-a spus că în ceruri nu sunt Baptişti, Penticostali sau Creştini după Evanghelie ci numai copii a lui Dumnezeu. Mi s-a părut dubios acest argument având în vedere că nu poate fi susţinut din punct de vedere teologic. De exemplu, folosind analogia seminţiilor lui Israel, în nici un pasaj Biblic nu li se spune să renunţe la o identitate tribală în favoarea uneia incluzătoare a unui singur popor pe nume Israel. Dimpotrivă, Dumnezeu dă responsabilităţi precise fiecărui trib, Iuda fiind tribul ales pentru venirea lui Mesia.

Identitatea fiecărei denominaţii mi se pare importantă din mai multe puncte de vedere pe care am sa le citez:

1. Păstrarea doctrinelor au fost făcute în baza unei confesiuni creştine. Catolicismul, Ortodoxismul, Baptismul, Penticostalismul şi-au păstrat doctrinele în baza înţelegerilor şi acceptării unor doctrine distincte. În acest context adunările sfinţilor ajung să fie una în ţinerea, păstrarea şi perpetuarea doctrinelor acceptate. Baptiștii, prin Mărturisirile de Credinţă au acceptat, păstrat şi perpetuat învăţăturile înaintaşilor noştri până în zilele noastre. Din punct de vedere personal, am ajuns să fiu ceea ce sunt datorită acceptării doctrinelor adunărilor Baptiste.

Perpetuarea doctrinelor se face la nivel personal şi de adunare, în momentul în care adunările sfinţilor rămân la învăţăturile primite. Adunările Galatiei erau încurajate să treacă la o altă Evanghelie, străină învăţăturilor primite din partea apostolului Pavel. Pavel spune Galatenilor:

„Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!

Pavel încurajează păstrarea identității, cerând Galatenilor să rămână la credinţa primită. Isus însuşi ne face cunoscut că în zilele din urmă vor fi prooroci mincinoşi:

„Păziţi-vă de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.” (Matei 7:15)

„4. Drept răspuns, Isus le-a zis: "Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.

5. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: "Eu sunt Hristosul!" Şi vor înşela pe mulţi. (Matei 24:4-5)

Există o necesitate a păstrării identităţii confesionale în care diferenţele să se poată vedea, explica şi aborda. În contextul Evanghelicilor nu pot vedea o raţiune în care să nu se poată coopera şi conlucra împreună pentru slava Domnului. Păstrarea identităţii ajută la o menţinere a echilibrului confesional, fără să se recurgă la o asimilare şi amestecare a confesiunilor de dragul de a fi una. Noi suntem una în Cristos, chiar dacă eu mă numesc Caius Baptistul, sau Laurenţiu Penticostalul. Unitatea este creată de Cristos şi nu de aderările personale la doctrinele care ni s-au părut drepte şi acceptabile.

2. Identitatea confesională păstrează unitatea sfinţilor. Fiecare adunare este formată din părtăşia a cel puţin doi sau trei adunaţi în numele Său. Păstrarea unităţii adunărilor noastre este făcută în baza doctrinelor. Dacă doctrinele au ajuns să fie păstrate în contextul denominaţiei la care ajungi să faci parte, părtăşia adunării este făcută în baza unei acceptări individuale a doctrinelor propagate.

În adunările creştine exista o fluctuaţie de membri de la o biserică la alta. În mod general, indivizii care se află la nivele de „copil” în ce priveşte creşterea spirituală, ajung la un stadiu experimental în care încearcă să testeze experienţa diferitelor denominaţii, în vederea găsirii unui locaş unde să facă parte. Claritatea doctrinelor ajută pe unii la o înţelegere a practicilor şi învăţăturilor care unesc o adunare. În baza a ceea ce un individ percepe, ajunge să se asocieze cu o adunare sau alta, uneori în contextul aceleiaşi denominaţii, altă dată în contextul altei denominaţii.

Unitatea sfinţilor este păstrată în momente de stabilitate când stânga ştie ce face dreapta, când Duhul lui Dumnezeu creează o stare duhovnicească de unitate în duh. Identitatea confesională ajunge să păstreze o unitate a sfinţilor, aşa cum Legea lui Dumnezeu a ajuns să păstreze unitatea poporului Israel, indiferent de tribul din care făcea parte.

3. Perpetuarea Evangheliei a fost făcută în baza confesiunilor Creştine. Isus Hristos a poruncit ucenicilor Săi să meargă şi să propovăduiască în toată lumea. Matei 28:19-20 spune clar:

„19. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

20. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”

În baza poruncii lui Cristos, copiii lui Dumnezeu dacă nu au evanghelizat de bună voie, Domnul i-a împrăştiat cu forţa în toate colţurile lumii. Biserica Creştină Universală (Catolică) au lucrat cu destoinicie să ducă cuvântul în tot Imperiul Roman în primele secole. Pe parcurs, o serie de denominaţii au purtat Evanghelia din generaţie în generaţie, aşa cum şi Baptiştii au făcut-o de peste 400 de ani. Necesitatea păstrării identităţii confesionale a facilitat perpetuarea şi împlinirea porunci Domnului Isus Cristos. Fiecare confesiune a făcut-o în baza chemării, a resurselor şi capacităţilor puse la dispoziţie de Domnul.

4. Trăirea credinţei, a practicilor şi a învăţăturilor au fost făcute în contextul confesiunilor Creştine. Biserica primară încă nu ajunsese să fie împrăştiată, şi doctorul Luca ne dă o imagine a părtăşiei care exista în primii ani de existenţă a bisericii. În Fapte 2: 42-47 Luca ne scrie:

„42. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.

43. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne.

44. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte.

45. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.

46. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă.

47. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.”

La fel ca şi în primele secole, încă mai găsim adunări care trăiesc în părtăşia frăţească a primelor secole. Avem adunări vii care, păstrându-şi identitatea, au putut să fie uşor identificate, oamenilor fiindu-le uşor să vină şi să aibă parte de Evanghelia lui Cristos. Responsabilitatea trăirii în lumină a facilitat venirea la adunare a multora, ca pe parcurs să primească vestea buna. Biserica Sa a fost, este şi va rămâne o mărturie a lui Cristos, chiar dacă unele adunării şi-au pierdut identitatea, crezul şi practica.

Exemplul trăirii creştine a ajuns mărturie Evangheliei, a adevărurilor pe care sfinţii Săi au ajuns să le trăiască. Înaintaşii noştri nu ne-au învăţat să fim Baptişti, ci buni credincioşi, urmaşi ai lui Cristos. Identitatea şi practica Baptistă a facilitat aderarea unora la crezul şi practicile noastre Evanghelice. Baptist, Penticostal sau Creştin după Evanghelie, trăirea credinţei este o poruncă şi nu o alegere. Confesiunile Creştine au facilitat şi facilitează exemplul trăirii în Cristos.

Apololegeţii primelor secole s-au luptat să dea şi să păstreze o identitate a adunării sfinţilor, a Bisericii lui Cristos. Trăim zile dificile, în care ne este greu să asigurăm pâinea cea de toate zilele pe mesele noastre, depinzând de buna voinţă a Domnului nostru. Credinţa s-a răcit, aşa cum ne promit Scripturile, iar dorinţa studiului Biblic a ajuns rezervat celor interesaţi mai mult în doctorate decât în serviciul spălării picioarelor robilor lui Cristos.

În aceste vremuri este nevoie de o întoarcere la cunoştinţa Scripturilor care ne vor ajuta să trăim, să păstrăm şi să perpetuăm adevărul Vocii Evangheliei, până la venirea Domnului nostru Isus Cristos, Mesia promis din veşnicii. Acum, când ecumenismul încearcă să sufoce doctrinele Evanghelice, forţându-ne să aderăm la teologii progresist-liberale, unde Darvinismul este o acceptanţă şi soluţie a existenţei speciilor, avem nevoie de oameni care să continue studierea Scripturilor, nu numai în contextul seminariilor şi facultăţilor noastre, dar şi în odaia şi singurătatea părtăşiei cu Cristos.

Citiţi Scripturile şi lăsaţi ca Duhul Sfânt să vă înveţe să puteţi, în spiritul frăţietăţii din Berea, să cercetaţi cu atenţie mesajul adus în bisericile voastre. Domnul sa dea îmbărbătare şi o foame şi sete spirituală, prin care copiii Săi să revină la hrana spirituală data prin Cuvântul Său.

Coram Deo!

Note de subsol:

1. Paul's Letter to the Galatians - http://rondart.com/Galatians/Galintro.htm

2. CIRCUMCIZIATORII - http://www.voxdeibaptist.org/Circumciziatorii.htm

3. Early Christian Symbols of the Ancient Church from the Catacombs - http://www.jesuswalk.com/christian-symbols/

4. ibid. 3

5. PRAXIS Greek Word Study - http://www.helleniccomserve.com/wordstudy.html

Apologetica

de Benjiman B. Warfield

I. Semnificaţia termenului.

DIN vremea lui Planck (1794) şi Schleiermacher (1811), "apologetica" a fost numele acceptat a uneia din disciplinele teologice sau al departamentelor ştiinţei teologice. Termenul este derivat din grecescul apologeisthai, care întruchipează ca noţiune centrală ideea de „apărare”. În aplicarea sa actuală, totuşi, are ceva care i-a schimbat înţelesul, şi vorbim în consecinţă despre apologetică şi apogii în contrast unul cu celălalt. Relaţia dintre acestea două nu este de teorie şi practică (ca de exemplu la Dusterdieck), nici cea de gen şi specii (ca de exemplu la Kubel). Adică, apologetica nu este o ştiinţă formală în care principiile exemplificate în apogii sunt investigate, aşa cum principiile predicării sunt investigate în omiletică. Şi nici nu este doar suma tuturor apogiilor existente şi posibile, sau chintesenţa lor, sau expunerea lor ştiinţifică, aşa cum dogmatismul este afirmaţia ştiinţifică a dogmelor. Apogiile sunt apărări ale creştinismului, în întregime, în esenţa sa, sau în unul sau altul dintre elementele sau presupunerile sale, sau împotriva tuturor atacanţilor, actuali sau imaginabili, sau a unei forme sau a unui exemplu de atac; deşi, desigur, ca apărări bune ele se pot ridica peste simplele apărări şi să devină justificări. Apologetica nu îşi asumă apărarea, şi nici măcar justificarea, ci preocuparea, nu strict vorbind a creştinismului, ci mai degrabă a acelei cunoştinţe a lui Dumnezeu pe care creştinismul pretinde că o întruchipează şi caută să o facă eficientă în lume, şi care este treaba teologiei să o explice ştiinţific. Desigur, aceasta poate intra în apărare şi în justificare când în îndeplinirea sarcinii sale întâlneşte puncte de vedere opuse şi cere să îşi stabilească punctul său de vedere sau concluziile sale. De aceea, apogiile pot fi cuprinse în apologetică, şi formează porţiuni auxiliare din structura sa, aşa cum pot face şi în cazul oricărei alte discipline teologice. Mai mult, este inevitabil ca acest elemente sau aspect al apologeticii să fie mai mult sau mai puţin accentuat şi cultivat, şi nevoia sa este simţită din când în când mai mult sau mai puţin. Dar apologetica nu îşi derivează conţinutul ei şi nu îşi ia forma sau împrumută valoarea sa din opoziţia care are avantaj; ci păstrează prin toate circumstanţele variate caracterul său esenţial ca o ştiinţă pozitivă şi constructivă care are de a face numai cu opoziţia – ca orice altă ştiinţă constructivă – deoarece respingerea punctelor de vedere opuse devine din când în când un incident în construcţie. Atât de puţină este apărarea sau justificarea esenţei apologeticii încât dacă ar fi acelaşi motiv pentru existenţa sa şi aceeaşi necesitate pentru lucrarea sa, nu s-ar mai găsi nici o opoziţie în lume şi nici o contradicţie care să nu fie biruită. Aceasta îşi găseşte cel mai adânc teren, cu alte cuvinte, nu în accidentele care însoţesc eforturile adevăratei religii de a planta, a susţine şi a se propaga pe sine în această lume; nici chiar în cel mai penetrant şi mai monstruos dintre toate aceste accidente, accidentul păcatului; ci în nevoile fundamentale ale spiritului uman. Dacă deţine o funcţie în credincios pentru a fi în stare să îi dea un motiv pentru credinţa care este în el, este imposibil pentru el să fie un credincios fără un motiv al credinţei care este în el; şi este sarcina apologeticii de a aduce acest motiv în mod clar în conştiinţa sa, şi să facă clară validitatea acesteia. Cu alte cuvinte, funcţia apologeticii este să investigheze, să explice şi să stabilească temelia pe care teologia – o ştiinţă, sau o cunoaştere sistematizată a lui Dumnezeu – este posibilă; şi pe baza pe care fiecare ştiinţă care îl are pe Dumnezeu ca obiect al său trebuie să se odihnească, dacă este o ştiinţă adevărată cu pretenţii la un loc din cercul ştiinţelor. În mod necesar aceasta îşi ia locul, pentru acest motiv, în capul departamentelor de ştiinţe teologice şi îşi găseşte sarcina sa în stabilirea validităţii acelei cunoştinţe de Dumnezeu care formează subiectul materie al acestor departamente; pentru ca apoi noi să înaintăm prin departamentele următoare ale teologiei exegetice, istorice, sistematice şi practice, pentru a explica, aprecia, sistematiza şi a o răspândi în lume.

II. Locul printre disciplinele teologice.

Trebuie să fie admis că în privinţa concepţiei, funcţiei şi locului apologeticii printre disciplinele teologice a domnit o confuzie considerabilă. Aproape fiecare scriitor are o definiţie a sa personală, şi descrie sarcina disciplinei într-o manieră mai mult sau mai puţin specifică lui însuşi; şi de-abia mai este vre-un colţ în enciclopedia teologică în care ea să nu fi fost vârâtă. Planck i-a dat un loc printre disciplinele exegetice; alţii se luptă că esenţa sa este istorică; cei mai mulţi vor să o atribuie teologiei sistematice sau practice. Nosselt îi neagă toate drepturile ei de existenţă; Palmer mărturiseşte incapacitatea sa de a o clasifica; Rabiger o aruncă formal afară din enciclopedie, dar o reintroduce sub un nume diferit „teoria religiei.” Tholuck a propus că ea ar trebui să fie distribuită în mai multe departamente; şi Cave realmente distribuie materialul ei în trei departamente separate. O mare parte din această confuzie este datorată unei confuzii perseverente a apologeticii cu apogiile. Dacă apologetica este teoria apogiei, şi funcţia ei este să îi înveţe pe oameni cum să apere creştinismul, locul ei este, desigur, alături de omiletică, catihetică, şi poimenics în teologia practică. Dacă este simplu, prin intermediul eminenţei, apologia creştinismului, justificarea organizată sistematic a creştinismului în toate elementele şi detaliile sale, împotriva oricărei opoziţii – sau în miezul ei esenţial împotriva singurei opoziţii distructive – desigur, aceasta presupune dezvoltarea completă a creştinismului prin disciplinele exegetice, istorice şi sistematice, şi trebuie să îşi ia locul ca departamentul culminant al teologiei sistematice, sau ca partea intelectuală a teologiei practice, sau ca o disciplină independentă între cele două. În acest caz ea poate fi separată numai artificial de teologia polemică şi alte discipline asemănătoare – dacă analiza este împinsă atât de departe încât să creeze acestea, cum a făcut F. Duilhe de Saint-Projet care distinge între teologia apologetică, controversată şi polemică, direcţionată respectiv împotriva necredincioşilor, ereticilor şi asupra credincioşilor confraţi, şi de A. Kuyper care distinge între polemică, eclectică, şi apologetică, opunându-le respectiv doctrina eretică, păgânismul şi filozofia falsă. Atunci nu va fi ciudat dacă, deşi este separată de aceste discipline înrudite, sau unele din ele, ar trebui să fie unită cu ele, sau cu unele din ele, pentru a forma un întreg mai larg căreia îi este dată aceeaşi poziţie enciclopedică. Aceasta este făcută de Kuyper care uneşte polemica, eclectică, şi apologetica împreună pentru a forma grupul său de discipline „antitetice dogmatologic”; şi de F. L. Patton care, după ce a distribuit materialul de apologetică în două discipline separate ale teologiei raţionale sau filozofice, cărora ca o unei discipline thetic îi este dat un loc de început al sistemului, şi apologetica, se alătură ultimei cu polemica pentru a constitui disciplinele antitetice, în timp ce teologia sistematică urmează amândoura ca o parte din disciplinele sintetice.

III. Sursa punctelor de vedere divergente.

O mare parte din diversitatea în chestiune este datorată şi punctelor de vedere diversificate asupra lucrului pe care apologetica îşi asumă să îl stabilească; fie că este, de exemplu, adevărul religiei creştine, sau validitatea acelei cunoştinţe a lui Dumnezeu pe care teologia o prezintă într-o formă sistematizată. Şi mai mult din ea este datorată concepţiilor profund diferite ale naturii subiectului materie al acelei „teologii”, un departament în care este apologetica. Dacă gândim despre apologetică, ca acţionând asupra întemeierii validităţii acelei cunoştinţe despre Dumnezeu, pe care „teologia” o sistematizează, aceasta ar putea fi un lucru foarte diferit. Şi chiar dacă există o înţelegere cu privire la ultima concepţie, mai rămân divergenţele tăioase care blochează definiţia „teologiei” în sine. Ar trebui să fie definită ca „ştiinţa credinţei”? sau ca „ştiinţa religiei”? sau ca „ştiinţa religiei creştine”? sau ca „ştiinţa lui Dumnezeu”? Cu alte cuvinte, ar trebui ca ea să fie privită ca o ramură a psihologiei, sau ca o ramură a istoriei, sau ca o ramură a ştiinţei? În mod limpede, nu se poate aştepta de la cei care diferă atât de mult de ceea ce este teologia să fie de acord cu natura şi funcţia oricărei dintre disciplinele ei. Dacă „teologia” este ştiinţa credinţei sau a religiei, subiectul ei materie sunt experienţele subiective ale inimii umane; şi funcţia apologeticii este să investigheze dacă aceste experienţe subiective au vre-o validitate obiectivă. Desigur, aceasta urmează clarificările sistematice ale acestor experienţe subiective şi constituie disciplina culminantă a „teologiei”. În mod similar, dacă „teologia” este ştiinţa religiei creştine, ea cercetează întrebarea pur istorică a ce cred cei ce sunt numiţi creştini; şi desigur, funcţia apologeticii este să urmeze această cercetare cu o investigare a faptului dacă creştinii sunt justificaţi să creadă în aceste lucruri. Dacă teologia este ştiinţa lui Dumnezeu, ea nu are de a face cu o masă de experienţe subiective, nici cu o secţiune a istorie gândului, ci cu un trup de adevăruri obiective; şi este absurd să spui că aceste adevăruri trebuie asumate şi dezvoltate până la cele mai extreme implicaţii ale lor înainte de a ne opri pentru a ne întreba dacă ele sunt adevăruri. Cât de curând este agreat faptul că teologia este o disciplină ştiinţifică şi are ca subiect materie a sa cunoştinţa lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că ea trebuie să înceapă întemeind realitatea ca fapte obiective asupra datelor pe care se bazează. Cineva ar putea într-adevăr să numească departamentul teologiei căreia sarcina îi este încredinţată cu orice nume care i se pare lui potrivit: el poate fi numit „teologie generală”, sau „teologie fundamentală”, sau „teologie principială”, sau „teologie filozofică”, sau „teologie raţională”, sau „teologie naturală”, sau oricare altul dintre nenumăratele nume care pot fi folosite pentru a-l descrie. Apologetica este numele care sugerează în sine cel mai natural, şi este numele care, cu mai multă sau mai puţină precizie a punctului de vedere cu privire la natura şi aria disciplinei, a fost consacrat acestui scop de un mare număr de scriitori de la Schleiermacher în jos (de exemplu Pelt, Twesten, Baum-stark, Swetz, Ottiger, Knoll, Maissoneuve). Aceasta se laudă puternic pe sine indicând clar natura disciplinei, în timp ce este în mod egal aplicabilă oricărui scop al teologiei care îşi asumă să planteze pe o bază sigură. Fie că această teologie nu recunoaşte nici o altă cunoştinţă de Dumnezeu decât cea dată în constituţia şi în cursul naturi, sau îşi obţine datele din deplina revelaţie a lui Dumnezeu aşa cum este documentat în Scripturile creştine, apologetica oferă în sine cu o promptitudine egală de a desemna disciplina prin care validitatea cunoştinţei lui Dumnezeu expusă este întemeiată. Aceasta nu are nevoie să presupună mai mult decât teologia naturală cere pentru baza ei; totuşi, atunci când teologia pe care o serveşte este teologia completă a revelaţiei creştine, ea păzeşte unitatea ei şi o protejează de concepţia duală fatală care pune teologia naturală şi cea revelată una împotriva celeilalte ca entităţi separate, fiecare ce propriile presupuneri separate care cer organizarea – prin care apologetica va fi împărţită în două discipline foarte diferite, care au locuri foarte diferite în enciclopedia teologică.

IV. Adevărata sarcină a apologeticii.

Deja am văzut cum poate fi definită apologetica, în acord cu un obicei foarte predominant (de exemplu Sack, Lechler, Ebrard, Kubel, Lemme) ca „ştiinţa care întemeiază adevărul creştinismului ca religia absolută.” Cu siguranţă apologetica întemeiază creştinismului ca religia absolută. Dar chestiunea importantă aici este cum face ea aceasta. Cu siguranţă nu este treaba apologeticii să ia fiecare dogmă a creştinismului pe rând şi să caute să întemeieze adevărul ei printr-o apelare directă la raţiune. Orice încercare de a face aceasta, indiferent de care este baza filozofică a lucrării de demonstrat pe care am început-o sau prin ce metode urmărim aceasta, ea ne va transfera dintr-odată în atmosferă şi ne va trăda în mecanisme întortocheate ale vechiului raţionalism vulgar, prima greşeală fiind că am cerut o demonstraţie raţională a adevărului fiecărei învăţături creştine în schimb. Sarcina apologeticii este să întemeieze adevărul creştinismului ca religia absolută în mod direct doar ca un întreg, şi în detaliile ei doar indirect. Adică, nu trebuie să începem să dezvoltăm creştinismul în toate detaliile sale, şi numai după ce această sarcină a fost îndeplinită, mai târziu trebuie să întrebăm dacă există vre-un adevăr în toată aceasta. Trebuie să începem să întemeiem adevărul creştinismului ca un întreg, şi doar după aceea să începem să îl explicăm în detalii, care fiecare dintre ele, dacă este explicat în mod sănătos, îşi are adevărul său garantat de locul său ca un detaliu într-o entitate care este deja întemeiată în întregime. Astfel suntem eliberaţi de ceea ce este probabil întrebarea cea mai zăpăcitoare care a iritat întreaga istorie a disciplinei. În întemeierea adevărului creştinismului, s-a întrebat perpetuu, dacă trebuie să tratăm toate detaliile ei (ca de exemplu H.B. Smith), sau doar esenţa creştinismului (cum a făcut Kubel). Adevărul nu este nici unul dintre acestea. Apologetica nu presupune nici dezvoltarea creştinismului în detaliile sale, şi nici extracţia esenţei sale. Detaliile creştinismului sunt toate conţinute în creştinism: minimul creştinismului este tocmai creştinismul în sine. Ceea ce apologetica îşi asumă să întemeieze este doar acest creştinism în sine – inclusiv toate „detaliile” sale şi implicând „esenţa” sa – în întregimea sa ne-explicată şi ne-comprimată, ca religia absolută. Ea are pentru obiectul său aşezarea fundaţiilor pe care este construit templul teologiei, şi prin care este determinată întreaga structură a teologiei. Este departamentul teologiei care întemeiază principiile componente şi regulatoare ale teologiei ca şi ştiinţă; şi în întemeierea acestora întemeiază toate detaliile care sunt derivate din ele prin departamentele următoare, în explicaţia şi sistematizarea lor corectă. Astfel ea întemeiază întregul, deşi ea întemeiază întregul în masă, ca să spun aşa, esenţa sa, sau expresia sa minimă.

V. Împărţirea apologeticii.

Fiind determinat subiectul materie al apologeticii, împărţirea sa în părţi devine foarte mult o chestiune de curs al evenimentelor. După ce au definit apologetica o dovadă a adevărului religiei creştine, mulţi scriitori o limitează natural la ceea ce în mod obişnuit este cunoscut întrucâtva liber ca „dovezi ale creştinismului.” Alţii, definind-o ca o „teologie fundamentală”, o limitează natural egal la principiile primare ale religiei în general. Alţii mai corect combină cele două concepţii şi astfel obţin cel puţin două divizii principale. Astfel Hermann Schultz face ca ea să dovedească „corecta concepţie religioasă asupra lumii, împotriva tendinţelor de negare a religiei, şi dreptul creştinismului ca manifestarea absolut perfectă a religiei, împotriva adversarilor semnificaţiei ei permanente.” Apoi el o împarte în două mari secţiuni cu a treia interpusă între ele: prima, „apologetica concepţiei religioase despre lume”; ultima, „apologetica creştinismului”; în timp ce între ele stă „filozofia religiei, religie în manifestarea ei istorică.” Cam puţin satisfăcător, deoarece cu o păstrare mai puţin fermă a ideii de disciplină, Henry B. Smith, privind apologetica o „dogmatică istorico-filozofică”, acuzat de apărarea „întregului conţinut şi substanţă a credinţei creştine”, a împărţit materialul cu aproape acelaşi efect în ceea ce numeşte el apologetica fundamentală, istorică şi filozofică. Prima dintre aceste încercări de a demonstra fiinţa şi natura lui Dumnezeu; a doua, originea şi autoritatea divină a creştinismului; şi a treia, ca o concluzie pentru un argument atât de înalt, superioritatea creştinismului faţă de toate celelalte sisteme. Aproape similar, Francis R. Beattie a împărţit-o în

apologetica fundamentală sau filozofică, ce tratează problema despre Dumnezeu şi religie;

apologetica creştină sau istorică, ce tratează problema revelaţiei şi a Scripturii; şi

apologetica aplicată sau practică, ce tratează eficienţa practică a creştinismului în lume.

Adevărul fundamental al acestor schematizări stă în percepţia că subiectul materie al apologeticii îmbrăţişează cele două mari adevăruri despre Dumnezeu şi creştinism. Există un anumit eşec în unitatea de concepţie, care se ridică în mod aparent din înţelegerea insuficientă a specificităţii apologeticii ca un departament al ştiinţei teologice, şi o neputinţă consecventă de a-i permite să-şi determine conţinutul ei şi ordinea naturală a părţilor ei componente.

VI. Concepţia despre teologie ca şi ştiinţă.

Dacă teologia este o ştiinţă, aceasta ar fi implicată în acel adevăr, ca în cazul tuturor celorlalte ştiinţe, ce are cel puţin aceste trei lucruri: realitatea subiectului materie al ei, capacitatea minţii umane de a primi în sine şi de a reflecta raţional acest subiect materie, existenţa unui mijloc de comunicare între subiectul materie şi mintea perspicace şi pricepută. Nu ar putea fi nici o psihologie dacă nu ar exista o minte care să fie investigată, o minte care să investigheze, şi o conştiinţă de sine prin care mintea ca un obiect să poată fi adusă sub inspecţia minţii ca un subiect. Nu ar putea fi nici o astronomie dacă nu ar exista corpuri cereşti care să fie investigate, nici o minte capabilă de a înţelege legile existenţei şi a mişcării lor, sau mijloace de observare a structurii şi mişcării lor. În mod similar nu poate fi nici o teologie, concepută potrivit numelui ei ca şi ştiinţă despre Dumnezeu, dacă nu ar fi un Dumnezeu care să formeze subiectul ei materie, o capacitate în mintea umană de a pricepe şi de a-l înţelege pe Dumnezeu, şi anumite mijloace prin care Dumnezeu se face cunoscut omului. O astfel de teologie, ca ştiinţa despre Dumnezeu, poate exista dacă începe să întemeieze existenţa lui Dumnezeu, capacitatea minţii umane de a-l cunoaşte, şi accesibilitatea cunoştinţei privitoare la El. Cu alte cuvinte, chiar ideea de teologie ca o ştiinţă despre Dumnezeu dă acestor trei subiecte mari care trebuie să fie tratate în departamentul ei fundamental, prin care sunt aşezate fundaţiile întregii structuri – Dumnezeu, religia, revelaţia. Cu aceste trei adevăruri întemeiate, o teologie ca o ştiinţă despre Dumnezeu devine posibilă; cu ele, o apologetică poate fi completă. Dar aceasta, numai dacă în aceste trei subiecte toate presupunerile esenţiale ale ştiinţei despre Dumnezeu care sunt construite în teologia noastră sunt întemeiate; de exemplu, prevăzând că toate sursele accesibile şi mijloacele de cunoaştere a lui Dumnezeu sunt epuizate. Nici o ştiinţă nu poate limita arbitrar datele care sunt în sfera ei la cele de care se va îngriji. Cu durerea de a înceta de a fi o ştiinţă aşa cum susţine că este, ea trebuie să epuizeze mijloacele de informaţie deschise ei, şi să reducă la un sistem unitar întregul corp al cunoştinţei din sfera sa. Nici o ştiinţă nu se poate reprezenta pe sine ca astronomia, care în mod arbitrar se limitează pe sine la informaţiile referitoare la corpurile cereşti care se pot obţine prin ochiul ne-ajutat, sau care renunţă, fără un motiv sănătos citat la timp, ajutorul spectroscopului. În prezenţa creştinismului în lume care pretinde să prezinte o revelaţie a lui Dumnezeu adaptată condiţiilor şi nevoilor păcătoşilor, şi documentate în Scripturi, teologia nu poate înainta un pas până nu şi-a examinat această pretenţie; şi dacă pretenţia ar fi dovedită, această dovedire trebuie să formeze o parte din departamentul fundamental al teologiei în care sunt aşezate temeliile pentru sistematizarea cunoştinţei despre Dumnezeu. În acest caz, sunt adăugate două teme noi la subiect – materia cu care apologetica cu care apologetica trebuie să trateze în mod constructiv, creştinismul – şi Biblia. Aceasta stă chiar în natura apologeticii ca departament fundamental al teologiei, concepută ca ştiinţa despre Dumnezeu, încât ar trebui să îşi găsească sarcina sa în întemeierea existenţei lui Dumnezeu care este capabil de a fi cunoscut de om şi care s-a făcut pe Sine cunoscut, nu numai în natură ci în revelaţiile harului Său păcătoşilor pierduţi, documentat în Scripturile creştine. Când apologetica a pus aceste adevăruri măreţe în mâinile noastre – Dumnezeu, religie, revelaţie, creştinism, Biblie – si nu înainte de aceasta, suntem pregătiţi să mergem să explicăm cunoaşterea lui Dumnezeu care este adusă astfel la noi, să urmărim istoria lucrărilor sale în lume, să o sistematizăm şi că o propagăm în lume.

VII. Cele cinci subdiviziuni ale apologeticii.

De aceea, subdiviziunile primare ale apologeticii sunt cinci, numai dacă din comoditate nu se preferă scufundarea celei de-a treia în vecinele ei cele mai înrudite.

Prima, care probabil ar putea fi numită apologetica filozofică, îşi asumă întemeierea fiinţei lui Dumnezeu, ca un duh personal, creatorul, păstrătorul şi guvernatorul tuturor lucrurilor. Ei îi aparţine marea problemă a teismului, care este implicată în discuţiile despre teoriile anti-teistice.

A doua, care probabil ar putea fi numită apologetica psihologică, îşi asumă întemeierea naturii religioase a omului şi validitatea sensului lui religios. Aceasta implică discuţiile asemănătoare psihologiei, filozofiei, şi a fenomenologiei religiei, şi de aceea include ceea ce este numit în mod liber „religie comparată” sau „istoria religiilor”.

Celei de-a treia îi revine întemeierea realităţii factorului supranatural din istorie, cu determinarea implicată a relaţiilor prezente în care Dumnezeu stă faţă de lumea Sa, şi metoda Sa de guvernare a creaturilor Sale raţionale, şi în special modul Său de a se face pe Sine cunoscut lor. Aceasta urmăreşte întemeierea adevărului revelaţiei ca şi condiţie a întregii cunoaşteri a lui Dumnezeu, care ca şi Duh personal poate fi cunoscut doar atât cât El se exprimă pe Sine; astfel că teologia diferă de toate celelalte ştiinţele în aceea că în ea, obiectul nu este la dispoziţia subiectului, ci viceversa.

A patra, care ar putea fi numită apologetica istorică, îşi asumă întemeierea originii divine a creştinismului ca religie a revelaţiei în sensul special al acestui cuvânt. Ea discută toate temele care în mod natural sunt numite „dovezi ale creştinismului.”

A cincia, care ar putea fi numită apologetica biblică, îşi asumă întemeierea onestităţii Scripturilor creştine ca documentaţie a revelaţiei lui Dumnezeu pentru răscumpărarea păcătoşilor. Ea este implicată în special cu teme cum ar fi originea divină a Scripturilor; metodele acţiunii divine în conceperea lor; locul lor în seria faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, şi în procesul revelaţiei; natura, modul şi efectul inspiraţiei; şi altele asemănătoare.

VIII. Valoarea apologeticii.

Estimarea apologeticii de către cărturari variază în mod natural cu concepţia care este considerată, a naturii sale şi a funcţiei sale. În trezirea subiectivismului introdusă de Schleiermacher, a devenit un lucru foarte obişnuit de a vorbi despre o astfel de apologetică aşa cum s-a subliniat deja fără nici un dispreţ. Aceasta este o moştenire rea, ni se spune, de la vechiul supranaturalismus vulgaris, care „şi-a impus punctul de vedere nu în Scripturi ci mai presus de ele, şi şi-a imaginat că poate, prin concepţii formale, să dezvolte o temelie pentru autoritatea divină a creştinismului (Heubner), şi de aceea a oferit dovezi pentru originea divină a creştinismului, necesitatea revelaţiei, şi credibilitatea Scripturilor” (Lemme). Pentru a recunoaşte că putem să ne impunem punctul nostru de vedere în Scripturi doar după ce avem Scripturile, autentificate, pentru a ne impunem punctul nostru de vedere în ele, pare a fi un prejudiciu uzat. Experienţa subiectivă a credinţei este concepută pentru a fi faptul ultim; şi singura apologetică legitimă, doar justificare de sine a acestei credinţe în sine. Se pare că credinţa, după Kant, nu mai poate fi privită ca un mijloc al raţionamentului şi nu stă pe temelii raţionale, ci este o treabă a inimii, şi se manifestă în sine cel mai puternic când nu are nici un motiv înafara ei (Brunetiere). Dacă repetiţia avea forţă probantă, de mult s-ar fi întemeiat faptul că credinţa, religia şi teologia stau în întregime înafara sferei raţiunii, dovezii şi demonstraţiei.

Totuşi, din punct de vedere al raţionalismului şi a misticismului valoarea apologeticii este cea mai criticată. Oriunde au pătruns preconcepţiile raţionale, acolo, cu siguranţă, validitatea dovezilor apologetice a fost mai mult sau mai puţin văzute cu suspiciune. Oriunde s-a infiltrat sentimentul mistic, acolo validitatea apologeticii a fost mai mult sau mai puţin văzută cu suspiciune. În momentul actual, tendinţa raţionalist este cea mai activă, probabil, în forma dată de Albrecht Ritschl. În această formă aceasta loveşte la rădăcinile apologeticii, prin distincţia pe care o ridică între cunoştinţa teoretică şi cea religioasă. Cunoştinţa religioasă nu este cunoştinţa faptului, şi o percepţie a utilităţii; şi de aceea religia pozitivă, în timp ce ar putea fi condiţionată istoric, nu are nici o bază teoretică, şi în consecinţă nu este obiectul dovezii raţionale. Într-un paralelism semnificativ cu acesta, tendinţa mistică se manifestă în zilele noastre cel mai precis într-o înclinaţie răspândită de a pune deoparte apologetica în favoarea „mărturiei Duhului.” Ni se spune că, convingerile omului creştin nu sunt produsul raţiunii adresate intelectului, ci creaţia imediată a Duhului Sfânt în inimă. De aceea, este ceva familiar, putem reuşi foarte bine fără aceste motive, dacă ele nu sunt vătămătoare pozitiv, deoarece ele tind să înlocuiască intelectualismul searbăd cu credinţa vitală. Se pare că a fost uitat faptul că deşi credinţa este un act moral şi darul lui Dumnezeu, totuşi ea este o convingere formală care trece în încredere; şi că toate formele de convingere trebuie să se bazeze pe dovezi ca temelie a lor, şi nu credinţa ci raţiunea este cea care investighează natura şi validitatea acestei temelii. „Cel care crede,” spune Thomas Aquinas, în cuvinte care în prezent au devenit ca o axiomă, „nu crede dacă nu vede ceea ce crede el nu merită a fi crezut.” Deşi credinţa este darul lui Dumnezeu, în nici un caz nu însemnă că credinţa pe care Dumnezeu o dă este o credinţă iraţională, adică, o credinţă fără temelie cognoscibilă în raţiunea corectă. Noi credem în Hristos deoarece este raţional să credem în El, nici chiar dacă este iraţional. Desigur, simpla raţiune nu pot face pe cineva creştin; dar aceasta nu deoarece credinţa nu este rezultatul dovezii, ci deoarece un suflet mort nu poate răspunde la dovezi. Acţiunea Duhului Sfânt în oferirea credinţei nu este despărţită de dovadă, ci împreună cu dovada; şi în prima instanţă constă în pregătirea sufletului pentru a primi dovada.

IX. Relaţia dintre apologetică şi credinţa creştină.

Aceasta nu este pentru a argumenta că prin apologetică oamenii sunt făcuţi creştini, ci că apologetica aprovizionează oamenii creştini cu o bază organizată sistematic pe care trebuie să stea credinţa oamenilor creştini. Tot ceea ce apologetica explică în formele dovezii sistematice este implicit în fiecare act al credinţei creştine. Oricând un păcătos îl acceptă pe Isus Hristos ca Mântuitor al său, în acel act este implicată o convingere vie că există un Dumnezeu, care poate fi cunoscut de om, care s-a făcut cunoscut pe Sine într-o revelaţie a Sa pentru a răscumpăra în Isus Hristos, aşa cum este scris în Scripturi. Nu este necesar pentru actul său de credinţă ca toate temeliile acestei convingeri să fie aduse la o deplină conştiinţă şi să primească aprobarea explicită a înţelegerii sale, deşi este necesar pentru credinţa sa ca o temelie suficientă pentru convingerea sa să fie prezentă activ şi să lucreze în duhul său. Dar este necesar pentru justificarea credinţei lui faţă de raţiune în forma judecăţii ştiinţifice, ca temeliile pe care aceasta stă să fie explicate şi întemeiate. Teologia ca o ştiinţă, deşi include în disciplina sa de culme, teologia practică, o expunere a modului în care cunoştinţa despre Dumnezeu cu care ea tratează obiectiv poate fi făcută cel mai bine stăpânirea subiectivă a omului, nu este în sine instrumentul propagandei; ceea ce îşi asumă ea să facă este să arate sistematic această cunoştinţă despre Dumnezeu ca obiect al contemplării raţionale. Şi de vreme ce trebuie să o expună ca şi cunoştinţă, trebuie desigur să înceapă întemeierea dreptului ei de a avea acest rang. Dacă nu ar face aceasta, întreaga sa muncă ar atârna în aer, şi teologia ar prezenta spectacolul ciudat printre ştiinţe pretinzând un loc printre o serie de sisteme de cunoaştere pentru o elaborare a unor pure presupuneri.

X. Apologetica timpurie.

Urmărind ca să furnizeze o nevoie insistentă a duhului uman, lumea nu a fost niciodată fără apologetica ei. Oricând oameni s-au gândit la tot ce au gândit despre Dumnezeu şi ordinea supranaturală, si oricând ei s-au gândit la Dumnezeu şi ordinea supranaturală, în mintea lor a existat o varietate de motive mai mult sau mai puţin solide pentru a crede în realitatea lor. Introducerea acestor motive într-un corp de dovezi organizate sistematic a aşteptat desigur dezvoltarea culturii. Dar apariţia apologeticii nu a aşteptat apariţia creştinismului; şi nici nu sunt urme ale acestui departament de gândire care să fie descoperite decât în regiunile iluminate de o revelaţie specială. Sistemele filozofice ale antichităţii, în special cele care derivă de la Plato, conţin elemente apologetice; şi când în stagiile târzii ale dezvoltării ei, filozofia clasică a devenit specific religioasă, exprimă material apologetic care a devenit aproape predominant. Prin venirea creştinismului în lume, în timp ce conţinuturile teologiei declarate au devenit mai bogate, şi eforturile pentru a le demonstra au devenit mai bogate în elemente apologetice. Nu trebuie să confundăm apogiile din veacurile creştine timpurii cu apologetica formală. Materialul apologetic dezvoltat de cei care ar putea fi numiţi cei mai filozofi dintre apologeţi (Aristides, Athenagoras, Tatian, Theophilus, Hermias, Tertullian) era deja considerabil; acesta a fost suplimentat în mare parte de eforturile teologice a succesorilor lor. În primul exemplu creştinismul, plonjând într-un mediu politeist şi luptându-se cu sisteme de gândire înrădăcinate în presupuneri panteiste sau duale, a avut nevoie să îşi întemeieze un punct de vedere teist; şi împotriva amărăciunii evreilor şi a batjocorii păgâne (cum ar fi Tacitus, Fronto, Crescens, Lucian), pentru a dovedi originea sa divină ca un dar al harului pentru omul păcătos. Alături de Tertullian, marii Alexandrini, Clement şi Origen, sunt cei mai bogaţi depozitari ai gândului apologetic din prima perioadă. Totuşi, cei mai mari apologeţi ai erai patristice au fost Eusebiu din Cezarea şi Augustin. Cel dintâi a fost cel mai învăţat şi ultimul cel mai profund dintre toţi apărătorii creştinismului dintre Părinţi. În particular, Augustin nu numai în lucrarea „Cetatea lui Dumnezeu” ci şi în scrierile sale controversate, a acumulat o masă vastă de material apologetic care este pe departe de a-şi fi pierdut importanţa sa.

XI. Apologetica târzie.

Totuşi, până în era scolastică apologetica nu a avut drepturile sale ca o ştiinţă constructivă. Întreaga activitate teologică din Evul Mediu a fost atât de departe de a ajuta apologetica, încât efortul ei primar a fost să chibzuiască justificarea prin credinţă. Ea a fost nu numai bogată în apologeţi (Agobard, Abelard, Raymund Martini), dar fiecare teolog era într-un sens un apologet. Anselm la începutul lui, Aquinas în culmea sa, sunt tipuri ale întregii serii; tipuri în care toată excelenţa lor este însumată. Renaşterea, cu reprezentarea păgânismului, în mod natural a chemat o serie nouă de apologeţi (Savonarola, Marsilius Ficinus, Ludovicus Vives), dar Reforma a forţat polemica în primul plan şi i-a dat la o parte pe apologeţi, deşi, desigur, marii teologi ai erei Reformei şi-au adus bogata lor contribuţie pentru acumularea materialului apologetic. În extenuarea din secolul şaptesprezece, când păgânismul a început să se răspândească printre oameni şi indiferenţa s-a maturizat în naturalism printre liderii cugetători, şuvoiul gândului apologetic a început să curgă din nou, pentru a creşte într-un mare potop precum necredinţa predominantă s-a intensificat şi s-a răspândit. Cu un precursor în Philippe de Mornay (1581), Hugo Grotius (1627) a devenit apologetul tipic al porţiunii timpurii din această perioadă, în timp ce mijlocul porţiunii ei a fost iluminată de geniul lui Pascal (d. 1662) şi bogăţia fără egal a efortului apologetic din anii târzii a culminat cu marea „Analogie” (1736) a lui Butler şi argumentaţia simplă dar puternică a lui Paley. În timp ce asaltul împotriva creştinismului şi-a mutat baza de la deismul englez din prima jumătate a secolului optsprezece prin raţionalismul german din a doua jumătate, idealismul care a dominat prima jumătate a secolului nouăsprezece, şi de aici la materialismul din anii mai târzii, o perioadă după altă perioadă a fost marcată în istoria apogiei, şi elementele particulare de apologetică care au fost cultivate special s-au schimbat cu schimbarea gândului. Dar nici o epocă nu a fost marcată în istoria apologeticii în sine, până când Schleiermacher s-a străduit să localizeze organismul departamentelor teologiei, K. H. Sack a încercat şi el să prezinte o „Apologetică creştină” (Hamburg, 1829; ed. 2, 1841) organizată ştiinţific. De atunci, o serie neîntreruptă de sisteme ştiinţifice de apologetică a curs din imprimerie. Acestea diferă una de cealaltă aproape în orice se poate concepe; în concepţia lor despre natură, sarcină, limite şi locul enciclopedic al ştiinţei; în metodele lor de a trata materialul ei; în concepţiile lor despre creştinism în sine; şi despre religie şi Dumnezeu şi despre natura dovezilor în care trebuie să stea credinţa în una sau în alta. Dar ei sunt de acord în punctul fundamental că apologetica este concepută de toţi ca un departament special al ştiinţei teologice, capabilă şi care cere un tratament separat. În acest sens apologetica a ajuns în sfârşit să aibă drepturile sale în ultimele două treimi ale secolului nouăsprezece. Numele semnificative în dezvoltarea ei sunt, printre germani, Sack, Steudel, Delitzsch, Ebrard, Baumstark, T511e, Kratz, Kiibel, Steude, Frank, Kaltan, Vogel, Schultz, Kahler; la ei se pot adăuga Romaniştii, Drey, Dieringer, Staudenmeyer, IIettinger, Schanz, şi scriitorii care vorbeau engleză, Hetherington, H. B. Smith, Bruce, Rishell, şi Beattie.

NOTE:

1 Textul din "The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge," editat de Samuel Macauley Jackson, D.D., LL.D., i. pag. 232-238 (copyright de Funk şi Wagnalls Company, New York, 1908). Textul este acum în domeniul public.