Apologetica

Din Wikipedia, enciclopedia gratuită

În creştinism, sabelianismul (cunoscut şi ca modalism, monarhianism modalist ori monarhism modal) este credinţa nontrinitariană care susţine că Tatăl Ceresc, Fiul Înviat şi Sfântul Duh sunt moduri sau aspecte diferite ale unui Dumnezeu (pentru noi doar), în loc de trei persoane distincte (în El Însuşi). Se spune că Dumnezeu are trei "feţe" sau "măşti" (grec. prosopa). Întrebarea este: "este treimea lui Dumnezeu o problemă pe care o vedem în mod eronat (sabelianism/modalism), sau este o chestiune a esenţei lui Dumnezeu dezvăluită ca trei-într-unul (trinitarianism ortodox)?" Modaliştii observă că singurul număr atribuit lui Dumnezeu în Sfânta Biblie este unu şi nu este nici o întreire inerentă atribuită explicit lui Dumnezeu în scriptură. Numărul trei nu este niciodată menţionat relativ la Dumnezeu în scriptură, acesta fiind, fireşte, numărul central al noţiunii de Treime. Singura excepţie posibilă este Comma Johanneum, un pasaj de text controversat din Întâi Ioan, cunoscut îndeobşte din King James Version (Versiunea King James a Bibliei) şi din unele versiuni ale Textus Receptus, dar neinclus în textele critice moderne. Îi este atribuit lui Sabellius, care propovăduia o formă a acestei doctrine în Roma secolului al treilea.

Hippolytus din Roma îl cunoştea personal pe Sabellius şi l-a menţionat în Philosophumena. Ştia că lui Sabellius îi displace teologia trinitariană, însă el a numit monarhismul modal erezia lui Noetos, nu cea a lui Sabellius. Sabelianismul a fost îmbrăţişat de creştini în Cyrenaica, către care Demetrius, Patriarh de Alexandria, a scris câteva scrisori argumentând împotriva acestui crez.

Oponentul cel mai de seamă al sabelianismului a fost Tertullian, care a marcat mişcarea "Patripassianism", din cuvintele latine pater - "tată", şi passus – verbul "a suferi", pentru că a implicat faptul că Tatăl a suferit pe Cruce. A fost născocit de Tertullian în lucrarea Adversus Praxeas, Capitolul II, "Prin asta Praxeas a făcut o îndoită lucrare pentru diavol la Rome: a înlăturat proorocirea şi a adus erezia; el i-a îndepărtat pe Paraclete şi pe Tatăl crucificat."

Este important să observăm că singurele surse existente pentru a pricepe sabelianismul sunt din partea detractorilor acestuia. Scolasticii de azi nu sunt de acord asupra propovăduirilor precise ale lui Sabellius sau Praxeus.

Sabelianism istoric spune că Dumnezeu Tatăl era singura persoană a Divinităţii, o credinţă cunoscută drept monarhianism.

Sabelianismul a fost respins de majoritatea creştinătăţii, care a acceptat în locul lui trinitarianismul.

Atât Michael Servetus, cât şi Emanuel Swedenborg au fost interpretaţi ca susţinători ai modalismului, oricum, nici unul nu-L descrie pe Dumnezeu ca apărând în trei moduri. Amândoi îl descriu pe Dumnezeu ca fiind O Persoană Divină, Isus Hristos, care deţine un Suflet Divin întru Iubire, o Minte Divină întru Adevăr şi un Trup Divin întru Îndeletnicire. Isus, printr-un proces de unire formei Lui umane cu cea Divină, a devenit în întregime Unul cu Sufletul Său Divin de la Tată, până în punctul în care nu a mai fost o distincţie a persoanei.

Pentecostalismul Unităţii propovăduieşte că Tatăl (un duh) este unit cu Isus (un om) ca Fiu al lui Dumnezeu. Oricum, Pentecostalismul Unităţii diferă semnificativ, respingând modalismul şi prin deplina acceptare a zămislirii umanităţii a Fiului, nu o zămislire veşnică, a celui care a fost omul Isus, născut, crucificat şi înălţat, ci nu a divinităţii. Acestui lucru se opune direct Patripassianismul, precum şi preexistenţei Fiului, lucru pe care sabelianismul nu îl acceptă. Pentecostalismul Unităţii poate fi comparat cu sabelianismul deoarece ambele sunt nontrinitariene, dar ele nu se identifică una cu cealaltă.

Socinianism

Din Wikipedia, enciclopedia liberă

Socinianismul este o formă de antitrinitarianism, denumită după Laelius Socinus (decedat în 1562 la Zurich) şi după nepotul său Faustus Socinus (decedat în 1604 în Polonia). Cel dintâi a fost unul dintre fondatorii unei societăţi religioase care era nevoită să funcţioneze în secret pentru a evita persecuţiile. Secta sociniană o cunoscut o răspândire mai largă după ce Faustus Socinus, nepotul lui Laelius Socinus, i-a devenit membru de valoare. În 1574, socinienii, care se numeau pe sine drept unitarieni, au emis un „catehism al unitarienilor”, în care şi-au aşternut pe hârtie viziunea asupra naturii şi perfecţiunii Dumnezeului lor conducător, precum şi alte principii ale grupului lor.

Grupul a devenit cunoscut mai ales în Polonia şi a început să prospere, deschizând şcoli superioare şi publicând literatură, până când, în 1638, socinienii au fost alungaţi din Polonia de către catolici. Până la acea dată, fusese larg răspândită convingerea că socinianismul urma să devină o credinţă dominantă în Europa.

Socinienii aveau doctrine înrădăcinate exclusiv în raţionalitate şi respingeau învăţătura ortodoxă despre Trinitate şi despre divinitatea lui Isus, aşa cum erau acestea rezumate în Cathismul Racovian. De asemenea, ei credeau că omniscienţa lui Dumnezeu era limitată la ceea ce era necesarmente adevărat în viitor (la ceea ce cu siguranţă urma să se întâmple), şi nu se aplica în ceea ce priveşte adevărul contingent (la ceea ce s-ar putea să se întâmple imediat). Ei credeau că, dacă Dumnezeu ar şti toate posibilităţile de viitor, voinţa liberă a omului ar fi imposibilă; şi, astfel, respingeau doctrina „tare” a omniscienţei. Trebuie însă să se facă diferenţa între ei şi arieni, care credeau într-un Cristos pre-existent. Socinienii nu credeau că Fiul lui Dumnezeu a existat şi înainte de a se naşte ca om.

Socinienii îşi aveau congregaţiile mai ales în Transilvania, în Polonia (vezi frăţietatea poloneză) şi în Olanda. Au fost alungaţi din reşedinţa lor din Raków în 1643.
Socinianismul este considerat a fi antecedentul unei forme timpurii de Unitarianism şi termenul se mai foloseşte şi astăzi pentru a face referire la credinţa conform căreia Isus nu a existat înainte de a trăi ca om.

Notă: În creştinism, socinianismul se mai numeşte şi psilantropism; se presupune că cuvântul „psilantropism” provine de la Grecescul „psilo”= „în principal, doar” şi „antropos”= „om, fiinţă umană.”

Psilantropismul a fost respins la sinoadele ecumenice, mai ales în Primul Conciliu de la Nicea, care se constituise explicit pentru a confrunta această credinţă. Credinţe similare celor ale socinianismului continuă şi astăzi în grupuri creştine precum Christadelphians.