Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Apologetica

 

 

 

 

 


Calvinismul (continuare din numărul anterior)

 

Calvinismul în America

 
de Loraine Boettner

Atunci când începem să studiem influența calvinismului ca o forță politică în istoria Statelor Unite, ajungem la una dintre cele mai importante pagini ale istoriei Calviniste. Calvinismul a venit în America cu Mayflower, iar Bancroft, unul dintre cei mai mari istorici Americani, îi proclamă pe Strămoșii Pelerini drept "Calviniști în credința lor legată de cel mai drept sistem." (1) John Endicott, primul guvernator al Coloniei Massachusetts Bay; John Winthrop, al doilea guvernator al acelei colonii; Thomas Hooker, fondatorul Conneticut-ului; John Davenport, fondatorul New Haven Colony; și Roger Williams, fondatorul Rhode Island Colony, erau toți Calviniști. William Penn a fost un discipol al Huguenoților. Este estimat faptul că din cei 3,000,000 de Americani din timpul Revoluției Americane, 900,000 erau scoției sau de origine scoțiană-irlandeză, 600,000 erau Puritan Englezi, iar 400,000 erau Germani sau Reformați Olandezi. Pe lângă asta, Episcopaliții aveau o confesiune Calvinistă în cele 39 de Articole ale lor; iar mulți Huguenoți Francezi au venit deasemenea în această lume vestică. Astfel putem observa că două treimi din populația colonială a fost instruită în școala lui Calvin. Niciodată în istoria lumii, o națiune nu a mai fost formată de oameni ca aceștia. Mai mult, acești oameni au venit în America nu pentru a avea un avantaj sau pentru comerț, ci din cauza convingerilor religioase. Se pare că persecutările religioase din diferite țări Europene au fost folosite pentru alegerea celor mai luminați oameni pentru colonizarea Americii. În orice caz, este general admis faptul că Englezii, Scoțienii, Germanii și Olandezii au fost cei mai importanți în Europa. Trebuie să fie amintit faptul că Puritanii, care au format partea cea mai mare a coloniștilor Noii Lumi, au adus cu ei un Protestantism Calvinist, ei fiind foarte devotați doctrinelor marilor Reformatori, astfel ei erau împotriva adversiunii și opresiunii fie în Stat sau Biserică; în Noua Anglie, Calvinismul a rămas teologia principală pe tot parcursul perioadei coloniale.

Cu aceste cunoștințe nu vom fi surprinși să aflăm că Presbiterienii aveau un rol proeminent în Revoluția Americană. Istoricul Bancroft spune: "Revoluția din 1776, atât cât a fost afectată de religie, era o măsură Presbiteriană. Era creșterea natural a principiilor pe care Presbyterianismul Lumii Vechi le-a implantat în fiii săi, Puritanii Englezi, Convenanterii Scoțieni, Huguenoții Francezi, Calviniștii Olandezi și Presbiterienii din Ulster." Presbiterienii erau foarte intenși, universali și agresivi în zelul lor pentru libertate, astfel încât războiul era văzut în Anglia ca "Rebeliunea Presbiteriană". Un susținător înfocat al Regelui George III a scris acasă: "Arunc toată vina acestor întâmplări extraordinare asupra Presbiterienilor. Ei au fost principalii responsabili în toate aceste măsuri. Ei vor acționa mereu împotriva guvernului din acel spirit anti-monarhial ce i-a evidențiat oriunde." (2) Atunci când noutățile acestor fapte extraordinare au ajuns în Anglia, Prim Ministrul Horace Walpole a spus în Parlament: "America a trecut de partea Presbiterienilor" (John Witherspoon, președinte în Princeton, semnator al Declarației de Independență).

Istoria este elocventă în declararea faptului că democrația Americană a luat naștere din Creștinism și că Creștinismul era Calvinism. Marele conflict Revoluționar ce a rezultat în formarea națiunii Americane, a fost condus în mare parte de Calviniști, mulți dintre care au fost instruiți în Colegiul Presbiterian de la Princeton, iar aceată națiune este cadoul lor pentru toți oamenii iubitori de libertate.

J.R. Sizoo ne spune: "Atunci când Cornwallis a fost condus înapoi la o retragere și eventual predare la Yorktown, toți colonelii Armatei Coloniale în afară de unul erau Presbiterieni. Mai mult de o jumătate dintre soldații și ofițerii Armatei Americane din timpul revoluției erau Presbiterieni." (3)

Mărturia lui Emilio Castelar, faimosul diplomat Spaniol, orator și școlar, este interesantă și valoroasă. Castelar a fost un profesor de Filosofie la Universitatea din Madird, înainte de a intra în politică, și a primit funcția de președinte al republicii ce a fost creată de Liberalii din 1873. În calitate de Romano Catolic, el l-a urât PE Calvin și Calvinismul său. El a spus: "A fost necesar pentru mișcarea republican să existe o moralitate mai austeră decât cea a lui Luther, moralitatea lui Calvin, și o biserică mai democrată decât cea Germană, Biserica din Geneva. Democrația Anglo-Saxonă are pentru moștenirea sa o carte a unei societăți primitive – Biblia. Este produsul unei teologii severe învățate de puțini Creștini fugari în orașele din Olanda și Elevția, unde umbra lui Calvin încă circulă… Și rămâne stabilă în grandoarea sa, formând cea mai demnă, morală și luminată parte a rasei umane." (4)

Motley spune: "În Anglia, sămânța libertății, înfășurată în Calvinism și petrecută de mulți ani, plutea în sfârșit deasupra pământului și mării, purtând cea mai mare recoltă a libertății temperate pentru marile comunități încă nenăscute." (5) Calviniștii au fondat comunitățile Angliei, Olandei și Americii. Și din nou, "Pentru Calviniști mai mult decât pentru orice altă clasă a oamenilor, libertățile politice ale Angliei, Olandei și Americii au expirat." (6)

Mărturia unui alt istoric faimos, Francezul Taine, care el însuși nu avea nicio credință religioasă, merită să fie luată în considerație. Legat de Calviniști, el a spus: "Acești oameni sunt adevărați eroi ai Angliei. Ei au fondat Anglia, în ciuda corupției Stuarzilor, prin exercizarea datoriei, prin practicarea justiției, prin rezistența față de opresie, prin cucerirea libertății, prin reprimarea viciului. Ei au fondat Scoția; ei au fondat Statele Unite; în ziua de astăzi ei, prin descendenții lor, fondează Australia și colonizează lumea." (7)

În cartea sa, "The Creed of Presbyterians". E.W. Smith vorbește de coloniștii Americani și întreabă: "Unde au învățat ei acele principii ale drepturilor omului, a libertății umane, egalitate și guvernarea proprie, prin care ei au pus bazele Republicii sale, și care formează astăzi Gloria distinct a civilizației noastre Americane? În școala lui Calvin au învățat ei. Acolo a învățat și lumea modern. Așa ne spune istoria" (p. 21)

Vom continua acum să luăm în considerare influența pentru formarea Republicii. "Biserica Presbiteriană", a spus Dr. W.H. Roberts adresându-se înaintea Marii Adunări, "a fost timp de 3 sferturi de secol singurul reprezentant pe acest continent al guvernului republican după cum e organizat azi în națiune." Apoi el continuă: "Din 1706 până la începutul luptei revoluționare, singurul trup existent ce a stat pentru organizarea noastră politică națională de astăzi a fost Sinodul General al Bisericii Presbiteriene Americane. Acesta singur prin organizațiile ecleziastice și politice a exercizat autoritate, derivată de la coloniști, asupra Americanilor împrăștiați prin coloniile din Noua Anglie până în Georgia. Coloniile din secolele șaptesprezece și optsprezece erau independente una de alta. Corpul Congresului Continental nu a existat până în 1774. Condiția religioasă a țării era similar cu cea politică. Bisericile Congregaționale din Noua Anglie nu aveau legătură una cu alta, și nu aveau nicio putere înafara guvernului. Biserica Episcopială nu avea organizare în colonii, fiind dependent de Biserica Angliei pentru susținere. Biserica Olandeză Reformată nu a devenit o organizație eficientă și independent decât în 1771, iar Biserica Germană Reformată nu a atins stabilitate până în 1793. Bisericile Baptiste erau organizații separate, Metodiștii erau practic necunoscuți, iar Quakerii nu erau combatanți."

Delegații s-au întâlnit în fiecare an în Sinodul General, iar după cum ne spune și Dr. Roberts, Biserica a devenit "o legătură a uniunii și corespondenței dintre elementele largi ale populației coloniile divizate." "Este de mirat", continuă el, "că sub influențele crescute, sentimentele adevăratei libertăți, la fel ca și tendințele unei evanghelii solide, erau predicate prin teritoriu de la Long Island până în Carolina de Sud, și toate astea deasupra sentimentului de unitate dintre Colonii, care a început încet dar sigur să apară? Nu poate fi aplicată prea multă presiune, legat de originea națiunii, asupra influenței republicii ecleziastice, care din 1706 până în 1744 era singurul reprezentant pe acest continent, a unor instituții federale republican dezvoltate complet. Statele Unite ale Americii datorează foarte mult Republicilor Americane din trecut, Bisericii Presbiteriene." (8)

Nu este, bineînțeles, declarat faptul că Biserica Presbiteriană este singura sursă din care au ieșit principiile asupra cărora această republic a fost fondată, însă este pretins faptul că principiile găsite în Standardele Westminster era principale pentru republic, și că "Biserica Presbiteriană a învățat, practicat și menținut în totalitate, inițial în propria țară cea formă de guvernare strâns legată cu cea organizată de Republică." (Roberts)

Deschiderea luptei Revoluționare i-a găsit pe preoții Presbiterieni și bisericile lor aliniați solid de aceeași parte cu coloniștii, iar Bancroft îi acreditează că au făcut primul pas curajos spre independență. (9) Sinodul ce s-a adunat în Philadelphia în 1775 era primul corp religios ce a declarat deschis și public separarea sa de Anglia. A urgentat oamenii sub juristicția sa să nu lase nimic nefăcut ce poate promova sfârșitul, și i-a chemat să se roage pentru Congresul ce s-a întrunit atunci.

Biserica Episcopaliană era atunci încă unită cu Biserica Angliei, și s-a opus Revoluției. Un număr considerabil de indivizi din cadrul Bisericii, totuși, au lucrat din greu pentru independență și și-au sacrificat averile și influența pentru a o asigura. Trebuie să fie amintit deasemenea faptul că Comandantul armatelor Americane, "tatăl țării noastre", era un membru al casei sale. Washington însuși a participat, și le-a ordonat tuturor oamenilor săi să participe la slujbele preoților, care făceau parte din clerul diferitelor biserici. El a plătit patruzeci de mii de dolari pentru stabiliarea Colegiului Presbiterian în statul său native, ce a primit numele său, onorând darul și astfel devenind Colegiul Washington.

N.S. McFetridge a făcut lumină asupra unei alte mari dezvoltări ale perioadei Revoluționare. De dragul acurateței și completării îl vom cita într-un mod mai extensiv: "Un alt factor important în mișcarea de independență", spune el, "a fost ceea ce este cunoscut sub numele de Declarația Mecklenburg, proclamată de către Presbiterienii Scoțieni-Irlandezi din Carolina de Nord, pe data de 20 mai 1775, cu un an înainte de Declarația (de Independență) a Congresului. A fost o întâmpinare proaspătă și plină de voie bună pentru Scoțienii-Irlandezi din partea fraților lor ce se luptau în Nord, și pentru atacul lor curajos împotriva puterii Angliei. Ei priveau cu interes progresul luptei dintre colonii și Coroană, iar atunci când au auzit de adresarea Congresului înaintea Regelui, ce declara coloniile în rebeliune, ei au cerut timp ca patrioții să vorbească. Astfel, ei au chemat un corp reprezentant în Charlotte, N.C., ce a declarat printr-un vot unanim că oamenii erau liberi și indepenenți, iar toate legiile și comisiunile din partea regelui erau anulate din acel moment. În Declarația lor se aflau lucruri precum: Dizvolvăm așadar grupările politice ce ne leagă de țara-mamă, și astfel ne absolvim pe noi înșine de orice alință cu Coroana Engleză... Ne declarăm așadar liberi și independenți; și suntem și vom fi pe drept o asociație supremă și stabilă, sub controlul niciunei puteri decât cea a lui Dumnezeu și COngresului general de guvernare; pentru care jurăm solemn loialitate nouă înșine pentru a coopera și a ne trăi viețile, pentru averile și onoarea noastră sacră… Acea adunare a fost format din douăzeci și șapte de Calviniști, doar o treime dintre care erau lideri în Biserica Presbiteriană, inclusive președintele și secretarul; iar unul făcea parte din clerul Presbiterian. Omul care a scris faimosul și importantul document era secretarul, Ephraim Brevard, un lider al Bisericii Presbiteriene și un absolvent al Colegiului Prenceton. Bancroft spune că a fost, defapt, o declarație la fel și un system complet de guvernare. (U.S. Hist. VIII, 40). A fost trimisă de un mesager special către Congresul din Philadelphia și a fost publicată în Cape Fear Mercury, fiind distribuită peste tot în țară. Bineînțeles că a fost trimisă urgent și în Anglia, unde a devenit cauza unei agitații intense."

"Identitatea sentimentului și similarității exprimării din Declarație și marea Declarație scrisă de Jefferson nu au putut scăpa ochiului istoricului; astfel Tucker, în lucrarea sa The Life of Jefferson, spune: Toată lumea trebuie convinsă că una dintre aceste hârtii a fost originea celeilalte. Însă este sigur că Brevard nu a putut împrumuta de la Jefferson, deoarece acesta a scris cu un an înaintea lui Jefferson; astfel Jefferson, conform biografului său, probabil că a împrumutat de la Brevard. Însă a fost un plagiarism fericit, pentru care lumea îl va ierta imediat. Corectând prima schiță a Declarației, se poate vedea în cel puțin câteva locuri, că Jefferson a șters cuvintele originale și a inserat unele care se găseau în Declarația Mecklenberg. Nimeni nu se poate îndoi de faptul că Jefferson a avut același scop ca Brevard, atunci când a scris Declarația sa."

Această asemănare evidentă dintre principiile oferite de Forma Guvernului Bisericii Presbiteriene și cele oferite de Constituția Statelor Unite a cauzat multe comentarii. "Atunci când părinții Republicii au creat bazele sistemului guvernamental reprezentativ și popular", spune Dr. E.W. Smith, "misiunea lor nu a fost atât de complicată pe cât își imaginează unii. Ei au avut un model pe care au putut lucra."

"Dacă cetățeanul American obișnuit era întrebat, cine era fondatorul Americii, adevăratul autor al marii Republici, acesta nu ar știi ce să răspundă pe moment. Ne putem imagina uimirea sa atunci când descoperă răspunsul dat acestei întrebări de către faimosul istoric german, Ranke, unul dintre cei mai importanți școlari ai timpului modern. Ranke spune: John Calvin a fost fondatorul virtual al Americii." (12)

D’Aubigne, a cărui istorie a Reformei este un clasic, scrie: "Calvin a fost fondatorul celei mai mari republici. Pelerinii care și-au părăsit țara în timpul regimului lui James I, și care au debarcat pe țărmul din Noua Anglie, și au fondat colonii puternice, erau fiii săi, fiii săi direcție și legitimi; și acea națiune Americană pe care am văzut-o crescând atât de repede la fel ca părintele său pe țărmul Lacului Leman." (13)

Dr. E.W. Smith spune: "Aceste principia revoluționare ale libertății republican și guvernarea proprie, învățate și create în sistemul lui Calvin, au fost aduse în America, iar în această țară nouă unde au rodit atât de bine, cine le-a întreținut? – mâinile Calviniștilor. Relatarea vitală a lui Calvin și a Calviniștilor pentru fondarea insituților libere ale Americii, oricât de straie ar suna pentru unele persoane declarația lui Ranke, acest fapt este recunoscut și afirmat de istoricii tuturor țărilor și credințelor." (14)

Toate aceste lucruri au fost înțelese pe deplin și acceptate de istorici importanți precum Bancroft, care el însuși era departe de credința Calvinistă prin proprile sentimente, totuși îl numește pe Calvin drept "părintele Americii", și adaugă: "Cel ce nu va onora amintirea și respecta influența lui Calvin, nu știe prea multe despre originea libertății Americane."

Atunci când ne amintim că două treimi din populația din acea perioadă au fost antrenați în școala lui Calvin, și când ne amintim cât de uniți și entuziasmați au lucrat Calviniștii pentru cauza independenței, putem observa cât de adevărate sunt mărturiile de mai sus.

Nu exista niciun Metodist în America din perioada Revoluției; și, defapt, Biserica Metodistă nici nu era recunoscută în mod official la fel ca în Anglia decât în anul 1784, ce s-a întâmplat cu trei ani după terminarea Revoluției Americane. John Wesley, un om mare și important, era un adept al politicii non-rezistente. El a scris împotriva "rebeliunii" Americane, însă a acceptat rezultatul providențial. McFetridge ne spune: "Metodiștii deabia aveau o bază în colonii atunci când războiul a izbucnit. În 1773 ei aveau în jur de o sută șaizeci de membrii. Preoții lor erau aproape toți, dacă nu toți, din Anglia, și erau susținători înfocați ai Coroanei împotriva Independenței Americane. Așadar, atunci când războiul a izbucnit, ei au fost obligați să fugă din țară. Părerile lor politice erau deobicei de accord cu cele ale marelui lor lider, John Wesley, care avea o putere și influență mare împotriva independenței coloniilor. (Bancroft, Hist. U.S., Vol. VII, p. 261.) El nu a prevăzut faptul că America independentă avea să fie câmpul pe care nobila Biserică își va culege recolta, și că Declarația împotriva căreia s-a opus el cu înverșunare avea ca scop securizarea libertăților adepților săi."

În Anglia și America, marile lupte pentru libertatea civilă și religioasă erau întreținute prin Calvinism, inspirit de Calvinism, și purtate în mare parte de oamenii care erau Calviniști. Și deoarece majoritatea istoricilor nu au efectuat un studiu intens asupra Calvinismului, ei nu au reușit niciodată să ne ofere un adevăr și o relatare completă despre ceea ce s-a întâmplat în aceste țări. Doar lumina investigației istorice este necesară pentru a ne arăta cum au crezut părinții noștrii și cum au fost controlați de credința lor. Trăim într-o perioadă când serviciile Calviniștilor în crearea acestei țări au fost uitate în mare parte, iar o persoană nu poate trata această problemă fără să fie catalogată ca un fanatic al Calvinismului. Putem onora acel Crez ce a creat asemenea fructe dulci și căruia America îi datorează atât de mult.

Note de subsol:

1Hist. U. S., I, p. 463.
2Presbyterians and the Revolution, p. 49.
3They Seek a Country, J. G. Slosser, editor, p. 155.
4Harper's Monthly. June and July, 1872.
5The'United Netherlands, III., p. 121.
6The United Netherlands, IV., pp. 548, 547.
7English Literature, II., p. 472.
8Address on, "The Westminster Standards and the Formation of the American Republic.
9Hist. U.S., X., p. 77.
10Calvinism in History, pp. 85-88.
11The Creed of Presbyterians, p. 142.
12Id. p. 119.
13Reformation in the Time of Calvin, I., p. 5.
14The Creed of Presbyterians, p. 132.
15Calvinism in History, p. 74.

 


Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate