Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Exegetica
Viata Crestina
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Puritanii (continuare)

 

 

Puritanii erau mai mult Evrei decât Protestanţi

 

Hugh Fogelman

 

Termenul de Puritan este un nume deseori interpretat greşit. În timpul Războiului Civil Englez din secolul 17 (cunoscut ca şi Revoluţia Puritană), Puritanii erau fundamentalişti Protestanţi ce doreau să "purifice" Biserica Angliei. Unii Puritani, cunoscuţi drept Separatişti, "s-au separat", formând propria lor biserică. Puritanii credeau că Parlamentul, şi nu Regele, trebuia să aibă ultimul cuvânt, iar ghidarea morală pentru toate deciziile legale ar trebui să vină din Biblia Evreiască, pe care ei o considerau cea mai mare autoritate în orice problemă.

 

Puritanii erau obsedaţi cu Biblia şi au ajuns să-şi identifice lupta politică împotriva Angliei cu cea a Evreilor antici împotriva Faraonului sau a Regelui din Babylon. Din cauză că s-au identificat atât de puternic cu Israelul antic, ei au ales să se identifice cu Vechiul Testament (Biblia Evreiască). (World Book Encyclopedia şi Encyclopedia Judaica) În anul 1620, "Separatiştii" au navigat spre America. Separatiştii/Puritanii care s-au stabilit la Playmouth Colony şi-au luat numele de "Pelerini", din cauza călătoriilor lor în căutarea libertăţii religioase. Cultura Puritană din Nou Anglie a fost marcată de o asociere adâncă cu temele Evreieşti. Nicio Comunitate Creştină din istorie nu s-a asemănat mai mult cu Israeliţii din Biblie la fel cum au făcut-o prima generaţie de colonizatori din Massachusetts Bay Colony, care credeau că proprile vieţi erau o renaştere literară a dramei biblice a poporului ales – ei erau copiii Israelului, iar decretele legământului Sfânt al lui Dumnezeu prin care trăiau erau legea Sa divină. De vreme ce se vedeau drept victime persecutate ale stabilirii păcătoase Creştine a Vechii Lumi (Anglia), Puritanii au avut deasemenea simpatie faţă de Evreii din vremea lor. Liderul Puritanilor Protestanţi, Cotton Mather, s-a referit de multe ori la Evrei în rugăciunile sale pentru convertirea lor drept "Oamenii Iubiţi" ai lui Dumnezeu. Nou Israel – Influenţa Bibliei Evreieşi marchează fiecare pas al exodului Puritan către noul lor Zion în sălbăticia Noii Lumi. Biblia Evreiască le-a format minţile şi le-a dominat caracterele; conceptele sale erau conceptele lor.

 

"Separatiştii", pregătiţi de a pleca din Anglia spre ţara nouă, au postit într-o manieră ce reamintea de posturile ţinute de Israeliţi, înainte de vreo conducere nouă. Pastorul Robertson a citit I Samuel 23:3-4, iar apoi au navigat spre New Canaan în America. Baza biblică pentru această procedură este manifestată; la fel cum Israeliţii antici s-au rugat şi au postit înaintea plecării, la fel şi Puritanii. Odată aşezaţi în America, obiceiul a fost frecvent reînoit. În anul 1620, acelaşi an în care Pelerinii au ajuns în noul Polymouth, o zi solemnă de rugăciune a fost ţinută; Pastorul Robertson a vorbit, din nou citând din I Samuel 23:3-4, prin care încerca să le îndepărteze fricile şi să le întărească determinarea. Acest obicei, combinând rugăciunea şi postul cu scrierile biblice în diferite ocazii, au persistat, iar în 1800, Preşedintele Adams a chemat la fel o zi naţională de rugăciune şi post.

 

Următorul grup major de colonizatori Puritani, ce a ajuns în Nou Anglie, (1630) era condus de John Winthrop (1588-1649) şi a fondat Massachusetts Bay Colony. Ei erau conduşi iniţial de familii de elită Puritane – de vreme ce colonia însăşi era bazată pe principii biblice şi era mişcată de spiritul Puritan al Scripturilor – a fost Sfânta Biblie Evreiască. Puritanii au crezut din toată inima că era misiunea lor specială de a stabili în America o societate precis modelată de perceptele Scripturilor Sacre Evreieşti. Massachusetts Bay Colony era cel puţin inspirată de şi total devotată Biblie Evreieşti. "Dacă păstrăm această legătură," i-a asigurat Guvernatorul John Winthrop pe oamenii săi, "vom descoperi că Dumnezeul Israelului este printre noi, însă dacă negociem fals cu Dumnezeul nostru… vom fi consumaţi din ţara bună în care ne ducem." Conceptul legământului Evreiesc era astfel piatra de temelie a comunităţilor Puritane religioase.

 

Atunci când Puritanii, oameni persecutaţi aprig de către guvernul Englez, au ajuns în America, ei au făcut analogii clare între ei şi Evreii din atichitate. Ei s-au referit constant la Biblia Evreiască, reînoind asemănările cu propria experienţă, astfel încât filozofia şi spiritul său să le conducă vieţile. Deasemenea, la fel ca Israelul din vechime, Pelerinii (şi vecinii lor Puritani) se considerau drept aleşii lui Dumnezeu, astfel încât de-alungul Războiului de Revoluţie, ei şi-au văzut duşmanii drept Amalekiţi şi Philistini. Şi într-o manieră asemănătoare cu noaptea tradiţională Evreiască a Pştelui, Pelerinii au memoralizat deasemenea trecerea lor spre libertate. În căutarea Scripturilor pentru învăţături pertinente pentru situaţia lor, Puritanii au descoperit asemănările generale dintre ei şi Israeliţii antici, continuând să urmeze unele concluzii foarte particulare. Ei credeau cu tărie că profeţii Evrei le vorbeau direct la fel cum le vorbeau cândva Israeliţilor. Aşadar, istoria Israeliţilor după cum este relatată în Biblie servea, conform slujitorilor din acea zi, drept o oglindă în care Puritanii putea să vadă reflectate proprile lor activităţi. Încă considerându-se Creştini Protestanţi, Puritanii se refereau la Israeliţi şi credinţei lor Evreieşti pentru baza fundamentală.

 

În acest mod ei se diferenţeau mult de majoritatea teologiilor tradiţionale Creştine. Pentru Puritani, prima lecţie a Vechiului Testament era că o naţiune la fel ca un individ ar putea intra într-o legătură cu Dumnezeu. Puritanii spuneau în America despre conceptul legământului ce presupune noi dimensiuni. Odată ce au ajuns la colonii, un noi factor a intrat în problema legământului. În acest Nou Israel, Puritanii au stabilit o nouă societate bazată doar pe conceptul Evreiesc al legăturii dintre Dumnezeu şi om. Aşadar, Puritanii au asigurat sistemul biblic pe care au vrut să-l stabilească în Noua Lume. Atunci când, în timpul unei convenţii a slujitorilor Puritani din Boston, pe 26 May 1698, ei au confirmat credinţa faţă de Vechiul Testament, Biserica era constituită printr-un legământ. Din cauza acestui concept, Biserica Puritană nu era condusă de o ierarhie papală formală şi rigidă, ci îşi împărţea direcţia direct spre Dumnezeu, condusă prin cuvântul Său, după cum era scris în Scripturile sacre Evreieşti.

 

Biblia era în toate circumstanţele şi pentru toate ocaziile sursa supremă de cunoştiinţe. Biblia Evreiască era cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, ce a fost pentru ei o dedicare absolută şi astfel indisputabilă. Conform acesteia, eşecul de a respecta scrierile stricte şi interpretarea literară a Scripturilor era sever pedepsit: Dacă vreun aşa zis Creştin, vorbea cu dispreţ la adresa Scripturii, el trebuia să fie pedepsit prin biciuire sau amendă. Legile erau deasemenea deasupra pedepsei celor ce violau Sbbathul. Legile şi regulaţiile adoptate de ei, care, în ziua de astăzi sunt văzute drept singularităţi, erau în multe cazuri, roadele legitime ale aderenţei lor stricte la învăţătura Biblică.

 

Majoritatea din actele oficiale ale coloniilor erau determinate de Scripturile Evreieşti. Unul dintre acestea, Codul Connecticut din 1650, a adoptat o formă aproape Mosaică de guvernare. Cele cincizeci de Legi Capitale ale sale, citaţii Pentateuchale şi limbaj sunt mai târziu găsite în codul Massachusetts din 1660. Ghidul către Connecticut a fost Thomas Hooker, un om adânc influenţat de Biblie şi spiritul său, numit de unii drept "fondatorul democraţiei Americane." El a scris o scrisoare (1648) către Guvernatorul Winthrop din Massachusetts, legat de subiectul libertăţii sub lege: Stai şi ascultă, cât timp vorbesc avocaţii. Deuternomy 17:10-11. "Vei avea grijă să faci conform a ceea ce informează ei, conform sentinţei legii. Vei cere acea lege de la el; nu întreba ce aprobă discreţia, ci mai degrabă ce cere Legea." Puritanii au incorporat codul Mosaic din Vechiul Testament în propria lor arhitectură legală. Este demn de observat că aproape jumătate din statuturile din Codul anului 1655 pentru colonia New Haven, conţineau referinţe sau citaţii din Vechiul Testament, în vreme ce doar trei la sută se refereau la Noul Testament.

 

În conformitate, primii colonizatori din Noua Anglie s-au numit "Israelul Creştin." Comparaţia dintre liderii Puritani şi marii lideri ai Israelului antic – în special Moise şi Joshu – erau obişnuite. Astfel, numele de Daniel, Jonathan, Esther, Enoch, Ezra, Rachel şi multe altele erau constant folosite printre Puritani. Destul de interesantă era existenţa unei absenţe evidente a numele Sfinţilor Creştini. Numele de oraşe şi alte aşezări provin din surse Ebraice. Această utilizare răspândită a numelor biblice nu era doar pentru numele copiilor şi oraşelor – numele multor înalţimi biblice au fost dat într-un final munţilor din America. Muntele Carmel şi Muntele Horeb, casa Profeţilor, erau nume populare, la fel şi Muntele Nebo, locul de odihnă a lui Moise. Numele ca Muntele Ephraim, Muntele Gilead, Muntele Hermon, Muntele Moriah, Muntele Pisgah, erau populare deasemenea. Unii munţi din Noua Lume erau numiţi Muntele Sinai, Muntele Zion şi Muntele Olive.

 

Obsesia Puritană cu Biblia i-a făcut să încerce să incorporeze multe aspecte ale poruncilor Evreieşti în vieţile lor, bazate pe interpretarea lor literară a legilor Ebraice. Unul dintre cele mai semnificative concepte ale Sabbathului ca o zi de odihnă şi meditaţie. Respectarea Sabbathului Puritan a început la căderea soarelui şi nicio o muncă de niciun fel, până şi treburile gospodăreşti, nu erau permise pentru următoarele 24 de ore. Respectarea Sabbathului era strict monitorizată de oficialii locali.

 

În concluzie: Majoritatea colonizatorilor timpurii erau Puritani din Anglia. Spre deosebire de verii lor de acasă, aceşti Puritani Americani se identificau cu tărie atât cu tradiţiile istorice cât şi cu obiceiurile Evreilor antici din Vechiul Testament. Ei vedeau emigrarea din Anglia ca pe o asemănare cu exodul Evreu din Egipt: Anglia era Egiptul, regele Engley era Faraonul, Oceanul Atlantic era Marea Roşie, America era ţara Israelului, iar Indienii erau străvechii Canaaniţi. Ei erau noii Israeliţi, ce intrau într-o nouă legătură cu Dumnezeu, într-o nouă Ţară Promisă.

 

Aceşti colonişti s-au găsit în Noua Lume, ce nu avea nicio lege existentă sau formă de guvernare. Prima lor misiune, aşadar, a fost de a crea un cadru legal pentru comunităţile lor, iar primul loc în care s-au uitat pentru îndrumare a fost Biblia Evreiască. Astfel mule dintre legislaţiile timpurii ale coloniilor din Noua Anglie au fost determinate de Scriptură. Cel mai extrem exemplu a fost Codul Connecticut din anul 1650, ce a creat o formă de guvern fundamentalist, bazat aproape în totalitate asupra legii Evreieşti ce folosea numeroase citate din Biblie. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru codul din New Haven şi multe alte colonii.

 

La prima adunare din New Haven din 1639, John Davenport a declarat clar primalitatea Bibliei drept fundaţie legală şi morală a coloniei: "Scripturile deţin regula perfectă pentru direcţia şi guvernarea oamenilor, în toate datoriile pe care le au faţă de Dumnezeu şi alţi oameni, la fel şi pentru guvernarea famililor şi bunăstării în problemele bisericii... Cuvântul Domnului trebuie să fie singura regulă ce trebuie respectată pentru organizarea treburilor de guvernare din această colonie."

 

Ziua Recunoştinţei ce a evoluat într-o zi naţională şi sărbătoare, a fost iniţiat păstrată de Pelerini, în 1621, drept o zi similară cu Evreiescul Sukkot, sărbătoarea bucuriei, după cum se spune în Leviticus 23:40. Era pentru Puritani şi este pentru Evrei o zi de mare bucurie, deoarece era acea vreme din an pentru adunarea grânelor şi roadelor de pe câmpuri în casele lor. O vreme de autoobservare şi rugăciune, deoarece Dumnezeu a fost, nu omul, cel care a permis prima recoltă.

 

Note:

 

1. H. B. Alexander, "The Hebrew Contribution to the Americanism of the Future" in: The Menorah Journal, VI, no. 2 (1920), 65–66.

2. W. De-Loss Love, Jr., The Fast and Thanksgiving Days (1895), 61–62.

3. Cf. S. Morgan, "Responsibilities of a Puritan Parent," More Books: The Bulletin of the Boston Public Library, XVII, no. 4 (1942), 141–159.

4. S. Broches, Jews in New England (1942), 4–6.

5. J. Davis, New England's Memorial (1669), 36.

6. C. Mather, Magnalia Christi Americana (1702), III, 100; cf., Appendix, Bay Psalm Book.

7. P. Miller, The New England Mind (1939), 475.

8. Ibid., 477.

9. I. Mather, The Order of the Gospels (1700), 30.

10. P. Miller and T. H. Johnson, The Puritans (1938), 49, 54.

11. J. Banvard, Plymouth and the Pilgrims (1856), 204, 231–2.

12. R. Calef, More Wonders of the Invisible World (1700), 152.

13. P.M. Simms, The Bible in America (1936), 337–342.

14. L. I. Newman, Jewish Influence on Christian Reform Movements (1925), 641.

15. P. Masserman and M. Baker, The Jews Come to America (1932), 69.

16. C. Mather, op. cit. I, 109–110.

17. J. Davis, op. cit., 272.

18. G. R. Stewart, Names on the Land (1945), 123 ff.

19. C. E. Whiting, Studies in English Puritanism from the Restoration to the Revelation, 1600–1688 (1931), 445 ff.

20. C. Mather, op. cit. I, 63.

21. G. R. Stewart, loc. cit.

22. L. M. Friedman, Jewish Pioneers and Patriots (1942), 96.

23. Sivan, Gabriel, The Bible and Civilization, Jerusalem: Keter Publishing House, 1973, p. 236.

24. Katsh, Abraham I., The Biblical Heritage of American Democracy, New York: p. 97. Ktav Publishing House, Inc., 1977, Chapter 3 & 5.

 

 

Religia și Revoluția Americană

de Jerald C. Brauer

 

Jerald C. Brauer este profesorul Naomi Shenstone Donnelley de Istorie a Creștinismului la Divinity School, Universitatea din Chicago. A fost original publica de Fortress Press, Philadelphia, în 1976. Acest material a fost pregătit pentru Religia Online de Ted și Winnie Brock.

 

 

Capitolul 1: Puritanism, Revivalism și Revoluția de Jerald C. Brauer

 

(Jerald C. Brauer este profesorul Naomi Shenstone Donnelley de Istorie a Creștinismului la Divinity School, Universitatea din Chicago)

 

Timp de multă vreme școlarii au dezbătut relația dintre religie și evoluție. Aproape toate părerile exprimate în discuțiile despre acea problemă de bază sunt reflectate deasemenea în scrierile relației dintre religie și Revoluția Americană. Interpretorii timpurii a relației aceleia complicate ar putea fi clasificată ca exemple a evlaviei filiale. Ei credeau că rădăcinile Revoluției Americane erau găsite în special în Puritanismul adus din Anglia pe țărmurile Americane. Părerea Puritană după cum e prezentată de diferite persoane, și anume clerul din Noua Anglie, au oferit un aspect intelectual în termenii prin care Revoluția a luat formă mai târziu.

 

Acea părere a întâlnit un număr de obiecții obișnuite. Cum putea relata transformarea statutului teocratic într-un stat democratic? Poate cineva să demonstreze că ideile de bază create de cler au avut un impact semnificativ asupra maselor de oameni? În cel mai bun caz se poate argumenta că anumite dintre aceste idei de bază au fost preluate de propagandiștii ce au urmat și folosite pentru proprile lor planuri.

 

Probabil cea mai întâlnită critică a celei mai timpurii relații dintre Puritanism și Revoluția Americană este insistența asupra unor anumite idei abstracte, teologice și filosofice, și astfel au trecut cu vederea adevăratele forțe ce au produs Revoluția Americană. A tins să ignore tensiunile sociale adânci ce au marcat societatea Americană de la mijlocul secolului optsprezece. Sublinia că toate problemele coloniale trebuiau rezolvate de gruparea din Noua Anglie. A eșuat de a observa problema de la sfârșitul secolului optsprezece cu Anglia legat de o problemă lungă ce nu a fost rezolvată, între colonii și patria mamă. Nu a ținut prea mult cont de tensiunile economice ce s-au dezvoltat treptat între Anglia și colonii, eventual ajungând la apogeu după concluzia războaielor Franceze și Indiene.

 

Regretatul Hannah Arendt a scris:  "Spiritul rebel, ce părea stabil în diferite mișcări religioase stricte din era modernă, s-a terminat mereu într-un fel de Mare Trezire sau revivalism care, oricât de mult i-ar fi reînviat pe cei care îl susțineau, a rămas fără consecințe și utilitate istorică."[1] Asemenea părere rareori oferea dreptate unor realități complexe ale situației istorice ce a observat dezvoltarea Revoluției Americane. Religia a fost întradevăr una dintre forțele primare ce i-a împins pe coloniștii Americani spre revoluție și le-a susținut acțiunile.

 

Într-o încercare de a dovedi o legătură între religie și Revoluția Americană, unii istorici au crezut că e suficient de a cita ceremoniile ce conțineau cuvinte și idei similare sau identice cu retorica politică a Revoluției. John W. Thornton este un exeplu bun. În prefața lucrării sale The Pulpit of the American Revolution, ce a apărut în Boston în anul 1860, Thornton a început cu această declarație:

 

"Adevărata alianță dintre Politică și Religie este lecția inclunsă în acest volum de Ceremonii, și aparent în titlul său... Este vocea Părinților Republicii, impusă de exemplul lor. Ei l-au invocat pe Dumnezeu în adunările sale civile, chemate asupra învățătorilor lor de religie pentru sfaturi din Biblie, și i-au recunoscut perceptele drept lege al ordinii lor publice. Părinții nu au divorțat de politici și religie, însă au denunțat separarea de păcat. Ei s-au pregătit și au pornit la luptă, însă nu ca mercenari, ci, asemeni lui Cromwell și soldațiilor comunității, aveau Cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor, și aveau încredere în el. Acesta a fost secretul energiei morale ce a susținut Republica în slăbiciunea sa materială împotriva numerelor superioare, și disciplină, și toată puterea Angliei. Pentru aceste Ceremonii – răspunsuri din Amvon – Statul a fixat un imprimatur, și astfel au dat mai departe generațiilor viitoare o pretenție la respect."[2]

 

Thornton continuă să spună: "În ceremonia din 1750, Jonathan Mayhew a declarat că principiile Creștine ale credinței au fost cele respectate Washington, decretat de Dumnezeu, a câștigat libertatea pentru America, pentru Anglia, și în cele din urmă pentru toată lumea.[3]" Thorntold a legat Revoluția Americană de Revoluția Engleză Puritană, atunci când a declarat: "Numele de Hugh Peter ne amintește că Noua Anglia a luat parte la Revoluția din 1640; a trimis predicatori și soldați, l-a ajutat și sprijinit pe Cromwell; a oferit azil tiranilor, Whalley, Goffe și Dixwell; a reafirmat aceleași maxime de libertate în Revoluția din 1688, și a respectat calea spre a treia revoluție din 1776."[4]

 

Thornton nu doar că observă conexiunea intimă dintre religie și Revoluția Americană; el limitează acea relație la Puritanism. Asemea opinia a ignorat în totalitate contribuțiile Episcopaliene făcute prin liderii din Virginia. Acolo unde cei din urmă au primit credit se evidențiază deobicei că nu mai erau originali din punct de vedere religios, ci în cel mai bun caz erau latitudinarieni în opinile lor. Însă chiar dacă latitudinarianismul poate fi înțeles ca o mișcare religioasă, un istoric recent a argumentat că "contribuția latitudinarianismului religios... este deobicei trecut cu vederea în istoria Americană."[5]

 

Dacă latitudinarianismul și Iluminarea pot fi înțelese, pe de o parte, ca mișcări religioase, după cum dezbat acum un număr de istorici contemporani, atunci relația dintre religie și Revoluția Americană necesită o reevaluare. Acel proces este acum în plină desfășurare.[6] Această lucrare asumă că contribuțiile fundamentale au fost făcute de mișcările religioase diferite de Puritanism și Revivalism, însă în acest eseu scurt este imposibil de a atinge acea întrebare complexă.

 

Prefața lui Thornton este un exemplu clasic la ridicarea întrebării legate de relația dintre religie și Revoluția Americană. Au avut aceste doctrine teologice, abstracte și formale legătură directă cu procesul politic din acele zile, sau au fost în mare parte doar raționalizări ale realităților fundamentare ce nu erau considerate deloc teologice? Istoricii crezului religios și instituțiilor din America au acordat o atenție insuficientă acestor două criticisme de bază. Ei persistau în presupunere că un discurs formal avea legătură directă cu acțiunea politică a Revoluției Americane.

 

Problema este de a determina, dacă se poate, "cum s-a putut mișca cultura din Noua Anglia prin simbolurile și credințele sale religioase din ceea ce pare a fi o teocrație conservativă pentru susținerea revoluției" În eseul său Center and Periphery, Edward Shils oferă o perspectivă ce dă posibilitatea de a observa cum credințele și simbolurile teologice Puritane și Revivalisme au ajutat la crearea unei revoluții în inimile și mințile coloniștilor înaintea răspândirii rebeliunii.[7]

 

Societatea din Noua Anglie a fost fondată pe un centru liber, care a conținut anumite elemente paradoxale sau periferice. Nu este dificil de a localiza locul credințelor, valorilor și simbolurilor ce au dat înțeles și scop acelei societăți. Aceste credințe și simboluri pe care Noii Englezi le-au bazat prin sacralitate sau prin însuși Dumnezeu; ele erau absolute, depedente de voia lui Dumnezeu după cum era arătat de Scriptură și confirmat de natură. Deși toată societatea a participat și le-a respectat, acestea au fost în special incorporate și manifestate prin conducerea elitei compuse din magistrați și preoți. Dintre toate aceste simboluri și credințe, ordinea a câștigat în societatea la scară largă și pentru diferite subsisteme și instituții din cadrul ei.

 

Societatea era coerentă, un sistem bine articulat ce afișa un centru de bază și conținea unele elemente periferice și paradoxale. În timp ce istoria continua și Noii Englezi au participat în experiența istorică, centrul, compus din simboluri, valori și credințe ce inițial au inspirat ordine și autoritate în colonie, devenind un ingredient dinamic în rebeliunea împotriva Coroanei și Parlamentului.

 

Nu este necesar și este imposibil de a schița întregul proces al Puritanismului și Revivalismului, desenând simboluri și credințe ce au fost importante pentru societatea din Noua Anglia, ce au ajutat la înlăturarea Regelui și Parlamentului. Un efort va fi făcut pentru a ridicat anumite valori și credințe centrale, și pentru a indica pe scurt cum erau executate unele procese al transformării și reafirmării ce au permis jucarea acestuia a unui rol direct în procesele politice ale sfârșitului secolului al optsprezecelea. Din fericire, toate aceste credințe și simboluri au fost analizate cu atenție de diferiți școlari, și nu este necesar de a petrece timpul asupra subtilităților și diferitelor interlegături ale lor.

 

I

 

Puritanii care au ajuns prima dată la Massachusetts Bay Colony au crezut că experimentul lor sfânt a fost fondat prin voință divină. Ei au crezut că fiecare aspect al vieții lor, atât personal cât și social, era legat de sacralitate. Simplu fapt al prezenței lor în Noua Lume era o presupune că Dumnezeu, prin voia sa, i-a salvat pentru a descoperi Noua Lume înainte de reforma bisericii sale. Puritanii au fost numiți de Providență pentru a se stabili în Noua Lume și să stabilească o formă de Guvernare civilă și eclesiastică [8], bazată pe descoperirea cuvântului lui Dumnezeu după cum a fost întâlnit în Scripturile Noului și Vechiului Testament. Societatea modernă ar dori să nege importanța acelor credințe și simboluri ce au îngrădit-o, însă în Noua Anglie îngrijorarea Puritană era opusă. Afirma că societatea exista doar pentru și prin Providență divină.

 

Deși predestinarea era o doctrină esențială pentru marea majoritate a Puritanilor și a avut consecințe asupra vieții personale și asupra celei sociale, nu poate singură să fie considerată ca unul dintre simbolurile centrale ale societății Puritane. Șapte sau opt simboluri, credințe sau valori de bază erau articulate cu atenție pentru a forma centrul la fel ca structura periferică a societății Puritane. Acestea au fost reflectate prin economia, politica și viața de familie  și structura claselor din Noua Anglie, la fel și în instituțiile bisericilor și școlilor. Erau menținute tenace și incarnate de elita ce conducea fiecare subsistem și instituție. Ei au oferit inițial resursele pentru ordine și stabilitate, însă mai târziu au servit pentru a crea o revoluție.

 

Unul dintre cele mai importante simboluri și valori din întregul sistem cultural Puritan este legământul. Acest simbol a fost unul dintre cele mai de bază din societatea Puritană, și a atins fiecare aspect al vieții. Legământul nu reprezenta moduri prin care o zeitate capricioasă și irațională oferea o structură și raționalitate după cum vroia.[9] Legământul era legat în Scriptură ca o demonstrare a felului în care Dumnezeu inițial a chemat Israelul într-o legătură cu Avraam. Pentru a fi sigur, în înțelepciunea sa divină, Dumnezeu i-a ales pe unii pentru viața eternă și i-a osândit pe ceilalți să sufere, însă felul în care a ales să-și facă cunoscută alegera a fost prin Cuvânt și Duh, ce a creat o relație de legământ între el și fiecare dintre cei aleși; așadar, relația dintre Dumnezeu și individ era bazată pe legământ.

 

Trei lucruri erau esențiale pentru înțelegerea Puritană a legământului. În primul rând, este absolut clar că orice inițiativă de a crea și susține legământul este în mâinile lui Dumnezeu. El crează, inițiază și susține relația de legământ. Este un act de bunăvoință din partea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, legământul este, în al doilea rând, condițional. Asta este: Dumnezeu oferă bazele legământului și termenii împlinirii acestuia, iar dacă omul eșuează să-l îndeplinească, legământul este rupt. Apar judecata ți pedeapsa. Un al treilea lucrur de observat despre legământ este natura comună. Deși este bazată în relația dintre Dumnezeu și individ, scopul său nu este doar salvarea indiviziilor, ci mai degrabă crearea oamenilor. Indivizii nu sunt legați cu Dumnezeu într-o relația singuratică. Deși relația dintre Dumnezeu și suflet este indivicuală și subjectivă, apare doar în contextul comuniuni, biserica. Bisericile sunt colecții de indivizi legați unii de alții pentru a forma o congregație de credincioși. Nu există o manifestare adevărată a bisericii în afară de credincioșii ce dețin o legătură cu Dumnezeu și unii cu alții.

 

Simbolul sau credința de bază din legământ conform căreia Dumnezeu, omul și credincioșii sunt înrudiți a continuat în fiecare aspect al vieții Puritane. La fel cum relația dintre Dumnezeu și om, și dintre om și alt credincios din biserică, a fost bazată pe legământ, la fel era și în cazul corpului politic. Înainte ca Puritanii să debarce, au format Convenția Mayflower bazată pe conceptul bisericii legate. În ceremonia sa faimoasă "Caritatea Creștină", John Winthrop a amintit că Puritanii s-au legat împreună pentru a îndeplinii o sarcină comună; întregul efort Massachusetts Bay a fost interpretat ca o legătură între cei angajați în afacerea comună și un legământ între toți oamenii lui Dumnezeu.[10] Acest simbol este găsit în jurnale, scrisori, în multe ceremonii predicate în contextul serviciilor normale, și în ceremonii speciale de la cea a lui Winthrop la ziua de post și ceremonii de alegeri până la Revoluția în sine. Harta comercială pe care Puritanii au schimbat-o într-o constituție politică pentru comunitatea lor sfântă a fost studiată ca pe un act special de Providență ce însemna legământul făcut cu oamenii săi.[11]

 

O a doua credință fundamentală și o valoare centrală a societății Puritană era simbolul acceptării. Acest lucru a fost deasemenea o bază a experienței Puritane religioase și a fost testaă în experiența istorică de zi cu zi. Societatea Puritană era o parte a realității acceptării. Deși Dumnezeu a predeterminat cine va fi salvat, a fost deasemenea și dorința lui ca cei aleși să se facă observați înaintea credincioșilor prin convertirea lor. Fără o experiență religioasă profundă a convertirii, o persoană nu poate fi Creștină. Asta a fost baza religioasă a Puritanilor cu Reforma din Biserica Engleză: biserica a fost creată în primul rând pentru a-i ademenii pe Creștinii care nu au experimentat niciodată judecata și reconstruirea spirituală a experienței convertirii.

 

Convertirea reprezenta o acceptare umană a realității alegerii divine. A fost voia lui Dumnezeu ca omul să accepte realitatea păcatelor sale, iar în experiența acelei acceptări degradante, să fie iertat de Isus Hristos. Doar în acel fel putea acceptarea să fie deținută. Dumnezeu nu îi lovea pe cei aleși cu un fulger sau o transformare magică a persoanei din păcătos în sfânt. Procesul alegerii era internalizat prin cheia experiențelor din viață ce culminau cu acceptarea umană a salvării. Includea o decizie conștientă a acceptării voinței Domnului de salvare.

 

Tema acceptări curge prin societatea Puritană. La fel cum omul acceptă judecățle și activitățile divine ale lui Dumnezeu, la fel și acceptarea omului este necesară în orice punct cheie din existența umană. Atunci când o persoană intra într-o congregație, trebuia să demonstreze adevărul și validitatea acceptării voinței divine, iar prin acceptarea sa în congregație, o persoană trebuia să accepte să se alăture lor și să trăiască după regulile lor. Așadar, nicio biserică nu avea puterea de a forța un individ. Fiecare congregație era o biserică plină și completă în sine,, iar prin acceptarea membrilor lor, putea lua toate deciziile legate de bunăstarea sa.

 

Deasupra tuturor, un preot nu putea fie impus într-o congregație de nicio putere dinafară. Membrii congregației alegeau preotul lor. Deasemenea și în cazul corpului politic, era nevoie de o acceptarea a punctelor cheie. Magistrații, deputații și oamenii special aleși trebuiau să treacă printr-un anumit prices de nominare și alegere de către oamenii liberi. Fără vot, ei nu puteau conduce. Până și soldații își alegeau proprii ofițeri. Astfel simbolul acceptări era incorporat în matrița valorilor asupra cărora supraviețuia societatea din Noua Anglie. Nu poate fi negat faptul că acceptarea era folosită în societatea din Noua Anglie  în așa fel încât un grup relativ mic de magistrați elită și deputați puteau păstra controlul coloniei, Însă nu aceasta este idea. Ei își păstrau rolul de elită specială în societatea atâta timp cât exprimau valorile principale oamenilor și făceau schimbările necesare pentru păstrarea ordinii.

 

Regula legii fundamentale și necesitatea sa absolută era o altă credință de bază sau o valoare a Coloniei Massachusetts Bay.[12] Legea nu era o simplă necesitatea din cauza naturii decadente ale omenii și o consecință a războiului tuturor împotriva tuturor. Eera mai mult decât un simplu detriment împotriva anarhiei și haosului. Legea era, mai presus de asta, o realitate pozitivă ce oferea o structură și o ordine pentru viață astfel încât umanitatea să-și realizeze propriul potențial într-un serviciu reciproc la fel ca și împlinirea responsabilităților față de Dumnezeu. Legea oferea un cadru în care oamenii puteau trăi înafara responsabilității legământului față de Dumnezeu și unii față de alții. Nu oferea doar un ghid pentru a ademeni spre viața bună.

 

Legea era o structură prin care și sub care toți oamenii trăiau și lucrau. Nicio persoană și niciun grup nu era deasupra legii, iar fiecare găsea responsabilitățiile comune definite prin ea. În cel mai bun caz legea reprezenta propria dorință a lui Dumnezeu pentru cosmos. În realitatea sa istorică, este evidențiat felul particular pe care Englezii l-au creat din destinul lor sub legea lui Dumnezeu. Legea necesita putere și autoritate, însă oferea deasemenea limitele prin temernii puterii și autorității ce puteau fi exercizate.[13] Era efectivă doar din cauză că participa și era transcendată de sacralitate. Dumnezeu era sursa și sfârșitul ei, astfel încât nicio persoană sau grup, oricât de reprezentativă sau simbolică era legea, să stea deasupra ei. Deși legea fundamentală oferea o forță conservatoare esențială pentru Puritanism, a devenit, sub alte circumstanțe, o sursă de protest împotriva Coroanei și Parlamentului.

 

O a patra valoare centrală pentru societatea Puritană era o credință profundă în societatea organică decretată de Dumnezeu. Orice posedau elementele democratice din societatea timpurie din Noua Anglie, cu siguranță duceau lipsă de o viziune de egalitarianism. Societatea a fost construită pe o structură clară și ordonată. Ca și în viziunea medievală a trupului politic, societatea era construită în mare parte pe un aranjament ierarhic. Nu era la fel de complex și bine ordonat ca societatea Engleză din care se deriva. Probabil că o persoană o poate numi o simplificare și o variație a sistemului de clase Englez, dacă monarhia din vârf ar fi urmat descendent succesiunea prin demarcarea clară a clasificărilor nobilimii, o ierarhie complexă a bisericii, o creștere a clasei negustorilor, simplii țărani, un număr vast al unor oameni ce nu se încadrau în nicio categorie.

 

S-a mai spus că societatea ordonată din Noua Anglie consta în două clase, iar linii dintre acestea erau mereu schimbătoare. O clasă era compusă din oamenii de calitate sau din cei bogați, iar cealaltă din oamenii obișnuiți sau din cei nu prea bogați, deși statutul financiar nu era singura diferență dintre cele două grupări. Pe lângă bani și în special pământ, moștenirea și trecutul adus din Anglia era important, la fel și statutul cuiva din biserică și diferite funcții civice din cadrul comunității. [14]

 

În Noua Anglie, primul grup consta din un număr mic de oamenii ca magistrații sau ofițerii politici, miniștrii, negustorii și numărul tot mai mic de profesioniști ca doctorii, avocații și învățătorii. Al doilea grup era compus în mare parte din deținători de pământuri a căror resursă materială nu era însă suficientă pentru stabilirea lor ca membrii ai primei clase.

 

Ceremoniile Puritane erau abundente în referințe către un conducător bun.[15] Defapt, Winthrop era un lider tipic care amintea lui și magistraților despre natura și extensia responsabilităților lor. Ideea e că societatea din Noua Anglia credea că un număr mic de oameni simboliza cele mai adânci valori și credințe ale sistemului lor cât timp elitele rămâneau credincioase acelor principii.

 

Credința conservativă esențială din ierarhia societății ordonate avea în teorie în în practică forțe care, sub circumstanțele istorice potrivite, puteau deveni foarte critice, dacă nu și revoluționare. Călcâiul lui Ahile al sistemului Puritan din Noua Anglie era loialitatea față de Coroană și Parlament. Englezii erau crescuți pentru a respecta și onora Coroană chiar și când nu erau de acord cu aceasta. Fondatorii din Noua Anglie erau Englezi. Ei reprezentau diferite generații de eforturi frustrante de reformă religioasă, și au vrut să creeze un nou habitat deoarece erau convinși cp viețile și averile lor erau în pericol în mâinile Coroanei. Nu erau liberi de a-l venera pe Dumnezeu după cum trebuia sau să-și contureze viețile cum trebuie.

 

Cu toate astea, Puritanii din Noua Anglie nu au cedat cu simbolul Englez central al rolului și puterii Coroanei Engleze. Ei au făcut apel de la Coroana greșită și prost informată către Coroana pură necesară. Frustrați în încercările lor de a obține reforma religioasă prin modalități politice, Puritanii din Anglia au format o alianță cu Parlamentul și au privit situația tot mai mult ca pe un simbol central de ordine, justiție și putere în societatea Engleză. Acei Puritani care au venit în Noua Anglie au împărtășit acea tradiție.

 

Puritanii din Noua Anglie nu au avut niciodată încredere deplină în Stuarzi, însă au rămas loiali credinței în Coroană. Ei au insistat asupra validității planului lor deoarece era dat de Coroană, însă au rezistat fiecărui efort din partea Coroanei de a-l interpreta, modifica sau lua înapoi. Puritanii nu se opuneau Coroanei; mai degrabă ei susineau un ideal ce varia total împreună cu propria istorie Engleză. Părerea lor despre Coroană era ceea ce Shils definea ca periferică. Însă nu doar că părerea lor față de Coroană era periferică’; locația lor geografică în sine a făcut Coroana periferică față de experiențele lor de zi cu zi. Deși nu existau simboluri ample ale Coroanei în steagul și oficialii săi, simbolul în sine era la peste trei mii de mile distanță și nu avea o prezență actualizată. La începutul Noii Angli Edicott a avut probleme cu ceilalți Noi Englezi atunci când a trasat o cruce pe steagul Englez, și astfel simbolizând nemulțumirea puritană față de informarea greșită a Coroanei legată de religia Creștină. Din frică că își vor pierde planul, ceilalți Puritani au făcut ce au putut mai bine pentru a acoperi acest act.

 

Central față de matrix din valorile și credințele Puritane din Noua Anglia se afla simbolul Parlamentului ca un gardian și seif al libertăților și responsabilităților Engleze. Neliniștiți cu o Coroană ce refuza să se înțeleagă pe sine sau religia Creștină într-o lumină favorabilă, Puritanii din Noua Anglie s-au aliat imediat cu Parlamentarii, acest lucru ducând la Revoluția Engleză a Puritanilor. Ei au plătit prețul pierderii planului la începutul Restaurării. Mai mult, ei au trebuit să-și reafirme loialitatea față de Coroană deși au făcut ce au putut mai bine pentru a menține cât mai multe privilegii și prerogative pe care le-au construit cu atenție timp de patruzeci de ani. Noua Anglia trebuia să se închine în fața inevitabilului și să accepte un guvernator roial și un număr mare de adepți ai săi în diferite poziții cheie. În corpul politic din Noua Anglia, Puritanii nu s-au îndepărtat prea mult de simbolul Coroanei pe cât puteau, astfel să nu poată fi imposibil de a trăi cu aceasta în sistemul lor de valori. Ei și-au reafirmat vechile credințe în valoare și semnificație față de Coroană și au sperat pentru zile mai bune.

 

Puritanii erau complet conștineți de excluderea controversei ce se afla în Anglia în perioada Glorioasei Revoluții. Ei erau fericiți de ascensiunea lui William și Mary la tron, și au aplaudat ridicarea Parlamentului la supremație. Mare parte a Parlamentului în conjunctură cu Coroana vădit limitată s-au ridicat ca simboluri centrale în viața Engleză, iar acestea erau împărtășite și de Noua Anglie. Totuși, nu exista nicio diferență dintre funcțiile Parlamentului și cele ale Coroanei în sistemul central de valori din societatea din Noua Anglie.

 

Deși Puritanii erau mulțumiți să trăiască ca parte din imperiul Britanic și și-au dat cuvântul față de Parlament și Coroană, a rămas totuși o relație ambiguă și paradoxală între cele două simboluri centrale ale societății Engleze și funcția lor din centrul societății din Noua Anglie. Noii Englezi au confrontat constant planul lor inițial, la fel și drepturile și libertățile lor nu doar ca Englezi ci și ca Noi Englezi din Noua Lume. Ceremoniile din ziua de alegere sunt dovadă clară a acestei atitudini.[16] Sub impactul evenimentelor istorice, Noua Anglie a fost condusă la punctul în care Parlamentul și Coroana din sistemul de valorificare din Noua Anglia s-au lovit de viziunea Engleză asupra funcției și rolului Coroanei și Parlamentului, ambele din interiorul Angliei și din cadrul imperiului Britanic.

 

Ca rezultat al problemelor economic cauzate de războaiele franceze și Indiene, probleme economice și reajustările din Anglia însăși și din imperiu, schimbări de bază în Parlament, campania pentru episcopi de către biserica Episcopială din colonii, și distanța geografică continuă dintre colonii și țara mamă, s-au dezvoltat astfel un sens de supărare și neîncredere din partea coloniilor Americane, în special Noua Anglie.[17]

 

În fața diferențelor crescute cu Anglia, răspunsul din Noua Anglia era comparabil cu răspunsul lor de pe vremea lui Charles I. Ei susțineau o părere utopică a Coroanei și Parlamentului. Puritanii au apreciat și au privit familia Hanoverian pentru înțelegere și ajutor, la fel cum au respectat și onorat funcția și rolul Parlamentului. Ei au dat vina pe politicieni pentru dificultățile ce creșteau, aceștia nefiind prea interesația de adevăratele interese ale Angliei, Coroanei, Parlamentului sau cele din Noua Anglie. Opoziția inițială față de guvernul Grenville a avut la bază arsenalul valorilor și credințelor centrale ale societății Puritane, inclusiv Coroana și Parlamentul. Acceptare, legământ, structura legii fundamentale, stabilitatea societății lor, Coroana și Parlamentul, și credința lor în libertate erau toate folosite ca argumente de către cler și politicieni.[18] Ceea ce a început o neînțelegere neconfortabilă între colonie și imperiul Britanic a escalat într-un sentiment de neîncredere și frică ce a dus într-un final la rebeliune din partea coloniștilor.

 

Un număr de eveninent au început să amenințe libertățile tradiționale ale Englezilor și buna stabilire a libertăților greu obținute a Noilor Englezi. Ca un rezultat al activității misionare a Societății pentru Propagarea Evanghelie prin colonii și în particular în Noua Anglie, și odată cu introducerea venerării Bisericii Angliei în Boston, inima Noii Lumi, clerul și laitatea au început să le fie frică de un complot ce ar fi putut să le distrugă libertatea bisericilor și să stabilească Biserica Engleză.

 

Carl Bridenbaugh a schițat implicațiile sociale și politice ale luptei pentru încercarea de a stabili episcopi în coloniile Americane.[19] Punctul culminant de agitație pentru episcopi a coincis cu îndepărtarea crescută dintre colonii și Anglia asupra noilor taxe și noului sistem de colectare a taxeor, și o dezbatere asupra naturii și extinderii autorității Parlamentului în relație cu coloniile. Toate segmentele societății coloniale au simțit că nu vor câștiga din rezultatul acestor neînțelegeri. După cum Parlamentul își exercita puterea asupra coloniilor și își afișa puterea în anumite căi de neacceptat, ambiguitatea inițială asupra Coroanei și Parlamentului din centrul valorilor și credințelor din Noua Anglia a crescut în opiziție. Simboluri și credințe puternice din centru au forțat simbolurile Coroanei și Parlamentului într-o poziție periferică până când, în numele centrului în sine, au fost eliminate.

 

Acele persoane puse la putere ca reprezentativi ai Coroanei și Parlamentului, nu puteau înțelegere problema, neîncrederea, și ura crescândă împotriva sistemului stabilit. Unii dintre ei nu înțelegeau de ce Revoluția a luat naștere, astfel au trebuit să fugă, de vreme ce erau loialiști.[20] Ceea ce a început ca o nemulțumire incoerentă s-a dezvoltat ușor într-o opoziție și acțiune precisă.

 

Puritanismul a fost una dintre cele mai efective forțe din colonia Americană prin "mobilizarea părerii generale" și organizarea efectivă a ideilor și acțiunilor împotriva Coroanei și Parlamentului.[21] Puritanismul a arătat mereu spre, predicat și au încercat să trăiască din valorile și credințele centrale ce au dat sens societății Puritane. Deși aceste simboluri nu erau indentice prin conținut cu cele susținute de prima generație de fondatori ai Noii Angli, ele erau cu siguranță derivate din matrița credințelor și valorilor. În mâinile descendenților Puritani ai epocii Revoluționare, simboluri ca legământ, aceptare, lege fundamentală și libertate erau folosite prima dată pentru a critica și într-un final acoperi alte două simboluri centrale ce au fost mereu susținute cu un anumit nivel de ambiguitate, și anume Coroana și Parlamentul. Aceste credințe și simboluri articulate de Puritanii din Noua Anglie s-au unit cu credințe și valori paralele, similare, și atunci, chiar și diferite, din alte surse pentru a produce o nouă ideologie ce a format rezistența coloniilor Americane împotriva Coroanei și Parlamentului.

 

II

 

Reapariția Revivalismului în anii 1730 a marcat o nouă fază în dezvoltarea Creștinismului în cultura Americană, reînoind Puritanismul și oferindu-i o provocare fundamentală.[22] Deși Revivalismul s-a despărțit de Puritanism, era la același nivel cu mișcarea Pietistică de pe continent ce a trecut prin Europa și Anglia la sfârșitul secolului șaptesprezece și începutul secolului optsprezece, ajungând încet spre țărmurile Americane. La suprafață, Revivalismul pare o formă de Puritanism în timp ce defapt este opusul Puritanismului în multe aspecte cheie. Ambele mișcări au în comun centralitatea experienței de convertire; totuși, în Puritanism convertirea este axată pe o structură socială și instituțională complexă. Într-un fel, Revivalismul ca o mișcare religioasă a exercitate conceptul convertirii din Puritanism și l-a exaltat într-o manieră individualistă și subjectivistă mai înaltă.[23]

 

Multe dintre valorile și simbolurile centrale ale societății din Noua Anglie au fost atatcate direct sau indirect de Marea Trezire, prima exprimare a Revivalismului din cultura Americană.[24] Fiecare dintre simbolurile și credințele de bază ce au marcat centrul culturii Puritane din Noua Anglie vor fi văzute după cum au fost modificate sau atatcate de Marea Trezire. Consecința simbolurilor și credințelor noi ale Revivalismului vor fi văzute ca o resursă ce a hrănit opoziția crescută a Coroanei și Parlamentului, ajutând la mobilizare și oferirea unei structuri de exprimarea a sentimentelor și nemulțumirilor. Astfel, Revivalismul, împreună cu Puritanismul, a ajutat la pregătirea și susținerea unei atitudini în coloniile America ce a dus la rebeliune și revoltă.[25]

 

Printre noile credințe, simboluri și valori ce au marcat Revivalismul, patru s-au evidențiat drept critice și au consecințe pentru dezvoltarea noilor atitudini. Prima dintre acestea era credința Revivalistă în și crearea unui nou om. Convertirea unui păcătos denota moartea vechiului om și apariția sau renașterea unui nou om. Credinciosul convertit murea în păcat, prin vechi obiceiuri, și se ridica un om nou deschis față de noile responsabilități și noi forme de disciplină.

 

O pazuă radicală a apărut în procesul vieții omului convertit. Înainte de convertire, un om era îndepărtat de Dumnezeu și de ceilalți oameni. Ca un rezultat al convertirii, un om era întors total. O experiență de convertire marca o schimbare ontologică în care vechiul Adam murea și un nou credincios în Hristos era născut. Această experiență profundă transforma viața credinciosului în totalitate și avea consecințe mari asupra întregii sale existențe.

 

Atât sfinții Puritani cât și cei Anglicani au văzut imediat consecintețe existenței noului om. Liderii clerului din Boston care au dus atacul treptat împotriva Britanicilor pentru drepturile Noii Angli, au atacat deasemenea ceea ce ei credeau că e o tendință distructivă a Marii Treziri nu doar prin Jonathan Edwards dar în special în partenerii săi mai puțini inteligenți și mai puțin sofisticați.[26] Puritanismul a fost construit pe centralitatea doctrinei convertirii, iar în Noua Anglie era susținut faptul că doar adevărații convertiți puteau fi acceptați ca membrii deplini ai bisericii. Până în 1636, comunitatea sfântă era condusă doar de cei care au demonstrat o experiență a convertirii puternică față de satisfacția sfinților.

 

Odată ce Noua Anglie s-a stabilit pentru legământul pe Jumătate de Cale, centralitate și necesitatea convertirii a pierdut teren. Nu era faptul că Puritanismul din Noua Anglie s-a dat bătut asupra convertirii; dimpotrivă, preoții au sperat constant pentru, și s-au rugat pentru, și au lucrat timp de perioade revigorante, după cum le numeau. Era un număr de asemenea perioade în viața bisericii din Noua Anglie; totuși, ei nu erau răspândiți și nici nu arătau un grad mare de intensitate.[27] Doctrina convertirii Puritane nu a fost despărțită niciodată de doctrina legământului și comuniunii sfinte. Puterea emoțională a convertirii a fost mereu echilibrată cu atenție de funcția și rolul scopului și văzută în contextul unui hemeneutic biblic. Astfel, nu era doctrina unui nou om ce predomina în conceptul convertirii din Noua Anglie, ci mai degrabă doctrina omului convertit ca un recrut pentru congregație și comunitate. Convertirea era piatra de temelie pentru o cetățenie totală în toate aspectele comuniunii sfinte. Convertirea a încorporat un nivel înalt de subjectivitate, însă a rămas într-un echilibru delicat cu objectivitatea comunității și echilibrarea puterii înțelepciunii.

 

Marea Trezire a fost interpretată ca prima mișcare colonială ce a legat multe interese diverse între cele treisprezece colonii și a oferit o legătură de unitate ce funcționa în grup. Unii istorici au mers atât de departe încât au argumentat că era prima mișcare ce a dat coloniilor un sens de identitate comună. [28] Preoții itineranți, exemplificați de George Whitfield, au călătorit din colonie în colonie cu mesajul de mântuire și pocăință. Diferitele călătorii ale lui Whitfield în America și diferitele colonii documenta extensia și importanța mișcării. Semnificația Marii Treziri se află în egalitatea ideilor și credințelor ce au fost intrduse în cultura Americană de la începutul secolului optsprezece.

 

Renașterea a dus la un nou om, o nouă ființă. Deși noul om nu era în totalitate discontinuu față de vechiul om, indeea de bază era nouă. Un sens ridicat de decizie a dus la un nivel înalt de conștință legată de diferență unuia față de toți cei ce-l înconjurau în societate. Credinciosul convertit era înconjurat de propria unicitate, ce a dus inevitabil la o nemulțumire intensă cu lucrurile tradiționale, după cum erau ele.

 

Deși convertiții din Marea Trezire erau comiși la aceeași grupare centrală a valorilor și simbolurilor ca și Puritanii, ei tindeau să susțină aceastea cu un nivel absolut ce îi făcea pe ei elite ale societății, ce simboliza acele valori încă nu le trăia complet și pe deplin. Noul om trebuia să fie nou și să-și exprime loialitatea complet. Credinciosul convertit nu vedea umbre gri ci doar extreme ale binelui și răului, adevărat și fals; nu era nimic între. Când noul om a pus sub semnul întrebării valorile și credințele tradiționale era deobicei nu pentru a le răsturna sau a le pune deoparte, ci pentru a dezbate pentru aplicarea lor completă, deplină și logică. Deobicei acea aplicare logică a dus direct la opunerea valorilor.

 

Nu doar că Marea Trezire a creat o credință în noul om ce a tins să pună la întrebare valorile tradiționale; a creat deasemenea o imagine a unei noi ere. Aceasta nu a fost repudierea unor idealuri Puritane timpurii; mai degrabă era o încercare de a-i conduce un pas mai departe și de a aplica acele valori direct în societatea Americană ca un moment particular în istorie. În lucrarea sa History of the Work of Repemption, Joanathan Edwards a schițat o nouă versiune a tematicii oamenilor aleși.[29] Astfel Puritanii nu mai erau doar o lumină și un exemplu pentru restul lumii cu privire la o formă de Guvernare civilă și ecleziastică; acum au devenit mai mult de atât.

 

După părerea lui Edwards, America trebuia să fie centrul regatului lui Dumnezeu pe pământ; aici s-a evidențiat noua eră. Renașterile în sine erau parte a dovezii pentru întregul cosmos. Regatul său era deja la un nivel important și se dezvolta tot mai mult. Înainte de finalul judecății și aruncarea răului, istoria umană trebuie mai întâi să treacă printr-o perioadă de probă, iar apoi ar intra o perioadă de creativitate și sfințenie. Edwards era convins că istoria a atins un punct, iar Duhul Sfânt era pe cale de a se implica în lume printr-o cale nouă, proaspătă și creativă. America avea să devină punctul central al acelei mișcări. Viziunea lui Edwards a unei istorii complete a lumii a culminat într-o nouă eră a Duhului centralizat în America, în special în Noua Anglie.[31]

 

Viziunea combinată a noului om și noii ere a apărut într-un context spre clădirea unui sens unic și individualitate printre coloniile Americane. Noii oameni care au participat la primele nivele ale noii ere ar fi putut fi ușor păcăliți prin tradițiile vechi. Exista un sens în care numărul liderilor și noilor convertiți din Revivalism își aveau privirile fiate asupra unui trecut glorios ce era pe cale de a fi reconstituit, însă era în aceeași măsură adevărat că până și acele velori vechi erau acum văzute de mulți în contextul noii ere și unui epoci noi. Autoritatea tradițională, fie ea reprezentată de magistrați, Parlament sau Coroană, a părut foarte diferită din perspectiva unui nou veac. Deși este dificil de a documentat gradul exact al influenței Revivaliste în încurajarea unei noi idelogicii critice a conducerii Britanice, este interesant oricum de a evidenția numărul liderilor și laității din mișcarea Revivalistă care aveau o cauză comună cu liderii Revoluției.

 

Probabil mai important ca credința în nou om și în noua eră, era insistența Revivalismului asupra centralizării Duhului Sfânt șu consecința sa pentru viața religioasă. Doctrina Duhului era la baza experienței de convertire ce a creat noul om și noua eră creată prin acțiunea providențială a lui Dumnezeu. Duhul era un echilibrator în toată viața religioasă. Doar cei conduși de Duh puteau exemplifica și continua o autoritate religioasă unică. Doar celor renăscuți prin Duh le puteau fi încredințată preoția, iar cei ce nu erau convertiți pe deplin reprezentau distrugerea Creștinismului.

 

Când era folosită înafara contextului tradițiilor puternice, ideea biblică a Spiritului folosit unde se află, tindea să întretaie toate autoritățiile religioase, iar în multe cazuri toate formele de autoritate. Copiii Marii Treziri au fost cei care au pus sub semnul întrebării autoritatea și puterea preoților tradiționali la fel și dreptul și autoritatea magistraților de a crea condițiile exprimării religioase prin venerare.

 

Profesorul Richard L. Bushman a schițat consecințele Revivalismului și ideile sale legate de Duh pentru ordinea socială din Connecticut imediat după Revoluție.[32] El l-a citat pe Jonathan Todd în lucrare Civil Rulers astfel încât ca Revivaliștii să pună jos toate regulile și toat autoritatea și puterea dintre oameni; pledând în apărarea doctrinei lor licențioase cum că Hristos i-a făcut pe toți oamenii săi Regi. Iar de la Todd a citat deasemenea și lipsa de respect a Revivaliștilor față de lideri, atât clerici cât și laici, care nu erau convertiți cum trebuie, felul în care priveau asemenea "lideri și conducători ai acestor oameni ca fiind neconvertiți și oponenția ai muncii lui Dumnezeu, uzurpând autoritatea ce nu le aparținea."[33] Bushman a arătat deasemenea că Samuel Johnson, marele lider Episcopalian din Connecticut, i-a evidențiat pe Revivaliști și democrația prin lipsa lor de respect față de autoritatea adevărată: "Prevalența unor noțiuni entuziasmate în religie și principiile republicane și practicile și politicile, fiind aproape toate la același nivel și fiecare crezând despre sine ca fiind divine: astfel și feudele perpetue și facțiunile din ambele."[34]

 

Nu poate fi negat faptul că răspândirea schismei, dezaprobarea și lupta internă din diferite biserici ca o consecință a Revivalismului. Autoritățile ecleziastice erau combătute sau ignorate. În încercarea lor de a câștiga o libertate deplină pentru proprile lor forme de venerare fără a plăti vreo taxă de a susține formele religioase pe care ei nu le credeau, Revivaliștii au dus o campanie stabilă împotriva tuturor formelor de autoritate, celrice și laice, într-un efort de a obține libertate pentru ei. Nu au ezitat de a ataca conducerea clerului ce părea neconvertită, prea mult orientată tradițional, și un pericol pnetru concepția Revivalistă a credinței Creștine.

 

Astfel bisericile erau împărțite în diferite grupări – vechea parte, noua parte, vechea lumină, noua lumintă, moderați și separatiști. Faptul că Revivaliștii încercau să atace autoritatea tradițională era în sine o demonstrație cum că în numele așa numitei cauze tradiționale a autorității putea fi atacată direct. Revivaliștii nu au ezitat de a scoate în evidență ceea ce ei dovedeau a fi o inconsistență din partea acelor descendenți Puritani care au luptat pentru a păstra libertatea lor împotriva diferiților episcop, însă au refuzat de a extinde o libertate deplină celorlalți credincioși care nu ar mai fi venerat alături de ei. Atunci când o mișcare a atacat cu succes autoritatea clerului și magistraților, ei sunt pregătiți de a lupta împotriva Coroanei și Parlamentului, dacă e necesar.

 

Revivalismul, ce a reieșit în mare parte din Puritanism, împărtășea majoritatea credințelor și simbolurilor centrale cu Puritanismul însuși; totuși, Marea Trezire a susținut și întruchipat aceleași credințe într-un asemenea mod încât credincioșii tindeau să critice mult aceleași valor și credințe ca cele incorporate în elita de astăzi. Ei i-au văzut pe Puritani ca fiind neceredincioși față de proprile credințe de bază și nefiind capabili de a continua către consecințele lor logice. Revivaliștii susțineau ceea ce poate fi văzut ca o părere utopiană a valorilor și credințelor Puritane. În ultimă instanță ei au schimbat tradiția figurilor autoritare elitiste, clerul și magistrații laici, cu o nouă figură, un om nou – orice om care a fost renăscut prin Duh și era convertit prin viață. Astfel oamenii laici s-au ridicat ca o figură centrală în comunitatea Creștină, pregătită pentru a judeca toți oamenii și autoritatea în termenii prezenței Duhului.

 

III

 

Revoluția nu pică bine asupra unei societăți conservative. Opoziția armată față de Coroană și Parlament a apărut ca o surpriză până și pentru liderii opoziției din colonii. Adevărata Revoluție a apărut pentru prima dată în inimile și mințile coloniștilor în timp ce au descoperit acest lucru tot mai dificil pentru perfecția lor legat de ceea ce Britanicii credeau legat de ceea ce necesita de a fi American. Sursa problemei nu era nici simplă nici imediată. Motivele pentru nemulțumirea lor erau multiple și complexe, iar originile lor erau în fondarea coloniilor, în special Noua Anglie.

 

Religia era una dintre forțele principale ce au adus coloniile împreună și le-au oferit un set de simboluri, credințe și valori ce pătrundea societatea lor. În cel puțin două aspecte religia hrănea direct inima Revoluției ce preceda rebeliunea. Puritanismul a creat centrul pe care se baza societatea din Noua Anglie. Simbolurile, valorile și credințele ce cuprindeau acel centru conțineau două elemente ce erau mereu periferice într-o anumită măsură, Coroana și Parlamentul. După cum a arătat istoria, Noii Englezi au adus treptat aceste elemente periferice sub atac din partea centrului, asfel încât Coroana și Parlamentul erau văzute ca fiind detrimentale pentru valorile centrale ale legământului, acceptării, regulii legii fundamentale, structurii societății organice din Noua Anglie și libertățile locuitorilor ei. Astfel Puritanismul era o forță majoră a revoluției prin atitudinea față de Coroană și Parlament.

 

Într-o manieră similară, Revivalismul Marii Treziri a transformat anumite simboluri centrale ale Puritanismului și a introdus noi valori și credințe ce nu puneau sub semnul întrebării doar autoritatea și funcția Coroanei și Parlamentului, dar deasemenea și rolul și puterea tradițională a clerului și magistraturii stabilite. Revivalismul a trecut prin cele treisprezece colonii și au oferit prima mișcare comună ingenioasă pe care toți o împărtășeau. Prin credința sa în noul om și noul veac, i-a făcut pe mii să întrebe despre trecut și să fie deschiși față de viitor. Formele comunității și autorității moștenite au fost rupte și pus sub semnul întrebării. Sub mișcarea liberă a Duhului lui Dumnezeu, a fost intrudsă o viață religioasă în care laitatea a primit un nou status, iar o resursă critică a devenit valabilă pentru toți credincioșii convertiți. Viețile zilnice ale coloniștilor a reflectat un nivel crescut de frustrare și nemulțumire față de imperiul Britanic. Revivalismul a oferit una dintre cele mai puternice forțe ce au ajutat la concentrarea acelei nemulțumiri și a oferit un set de simboluri și credințe ce au fost o sursă a criticismului și viziunii unor noi posibilități. Astfel Revivalismul a hrănit Revoluția Americană.

 

Note de subsol:

 

1. Hannah Arendt, On Revolution (New York: Viking Press, 1965), p. 19.

2. John Wingate Thornton, The Pulpit of the American Revolution, or the Political Sermons of the Period of 1776 (Boston: Gould and Lincoln, 1860), p. iii. 15-18.

3. Ibid., p. v.

4. Ibid., p. xx.

5. James Hastings Nichols, Democracy and the Churches (Philadelphia: Westminster Press, 1951), p. 40.

6. Sidney E. Mead este unul dintre cei mai buni expositori ai Luminării ca o mișcare religioasă și consecințele sale pentru religie și politică în America. Observați capitolul doi din această carte, și deasemenea The Nation With the Soul of a Church (New York: Harper and Row, 1975). See also Lester D. Joyce, Church and Clergy in the American Revolutions: A Study in Group Behaviour (New York: Exposition Press, 1966).

7. Selected Essays by Edward Shils (Chicago: Center for Social Organization Studies, Department of Sociology, University of Chicago, 1970), pp. 1-14. Taken from Edward Shils, The Logic of Personal Knowledge (London: Routledge and Kegan Paul, 1961).

8. John Winthrop, "Christian Charity" in Perry Miller and Thomas Johnson, eds., The Puritans, A Source Book of Their Writings (New York: Harper Torchbooks, 1963), 1:197.

9. Există o neînțelegere în acest punct. Perry Miller argument că un legământ reprezenta încercările Puritane de a înlătura actul arbitrar și irațional al dublei predestinări; vedeți lucrarea sa "The Marrow of Puritan Divinity," Errand into the Wilderness (New York: Harper Torchbooks, 1956), pp. 65, 69. Leonard J. Trinterud a stability faptul că teologia legământului era operativă înainte de lucrarea lui Calvin Institutes și că era prezentă în divinitatea Engleză încă de pe vremea lui Willian Tundale, pe care mulți îl considerau ca primul Puritan Englez; vezi lucrarea lui Trinterud "The Origins of Puritanism," Church History 20 (1951): 37-57.

10. John Winthrop, "Christian Charity," p. 198.

11. Charles M. Andrews, The Colonial Period of American History (New Haven: Yale University Press, 1934) I:431-461.

12. Alice M. Baldwin, The New England Clergy and the American Revolution (Durham, North Carolina: Duke University Press, 1928), pp. 12-21.

13. John Barnard. The Throne Established by Righteousness (Boston, 1734) in A. W. Plumstead, The Wall and the Garden. Selected Massachusetts Election Sermons 1670 - 1755 (Minneapolis: University of Minnesota Press, 1968, pp. 252-67. Ebenezer Pemberton, The Divine Origin and Dignity of Government Asserted (Boston, 1710), pp. 10, 17-18, 96-98. Baldwin, New England Clergy, pp. 32-46.

14. Robert E. Brown, Middle-Class Democracy and the Revolution, 1691-1780 (New York: Harper Torchbooks, 1969). pp. 38-119. Stephen Foster, Their Solitary Way (New Haven: Yale University Press, 1971) pp. 33-40.

15. Foster, Their Solitary Way, pp. 67-98, See also Samuel Willard, The Character of a Good Ruler . . . (Boston, 1694); Benjamin Wadsworth, Rulers Feeding and Guiding This People . . . (Boston, 1716).

16. Thornton, The Pulpit of the American Revolution, passim; Plumstead, The Wall and the Garden, passim.

17. Brown, Middle-Class Democracy.

18. Baldwin, New England Clergy, pp. 105-121.

19. Carl Bridenbaugh, Mitre and Sceptres Transatlantic Faiths, Ideas, Personalities, and Politics (New York: Oxford University Press, 1962), pp. 171-340. Ca rezultat al studiului său definitive se poate observa creșterea neîncrederii în episcope din frica față de Coroană și Parlament ca fiind elementele ce impugn un sistem abominabil pentru o ideologie de opoziție.

20. Bernard Bailyn, "Central Themes of the Revolution" in Stephen G. Kurtz and James H. Hutson, Essays on the American Revolution (New York: W. W. Norton, 1973) pp. 15-18.

21. Ibid, p. 11, folosirea lui Bailyn a conceptului lui C. Geertz al ideologiei după cum se încearcă explicarea procesului prin care unele idei afectează schimbarea socială, reprezintă un avans major în interpretarea Revoluției Americană. Acest lucru este aplicabil egal cu rolul Puritanismului din Marea Trezire. "Discursul formal devine puternic din punct de vedere politic atunci când devine ideologie; atunci când articulează diferite opinii și atitudini ce sunt alfel prea răspândite și vagi pentru a se putea acționa; atunci când mobilizează un sentiment general, un set de emoții deconectate și nerealizate, într-o posesie publică, un fapt social; atunci când cristalizează o nemulțumire socială și politică și așadar formează ceea ce este instictiv și direcționează spre scopuri posibile, atunci când clarifică, simbolizează și elevează conștința instinctivă pe care nevoile le trezesc în noi."

22. Două esee excelente ce tratează această problem sunt acele ale lui James Ward Smith și A. Leland Jamison, Religion in American Life (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1961): by Perry Miller, "From Covenant to Revival," 1:322-360, and by H. Richard Niebuhr, "The Protestant Movement and Democracy in the United States." 1:26-50.

23. Unul dintre primii ce au descoperit această schimbare important, deși nu a fost documentat, în totalitate, a fost Herbert W. Schneider într-o lucrare prea des omise, The Puritan Mind (New York: Henry Holt and Co., 1930), pp. 106-110. Această analiză a fost susținută și de regretatul Joseph Haroutunian in Piety Versus Moralism.- The Passing of New England Theology (New York: Henry Holt and Co., 1932), pp. xxi ff., 9-12.

24. Alan Heimart and Perry Miller, eds., The Great Awakenings Documents Illustrating the Crisis and its Consequences (New York and Indianapolis: Bobbs Merrill, 1967). Întreaga instrucțiune este folosită pentru această analiză.

25. În următoarea secțiune nu se va face nicio încercare de a documenta sursele celor patru puncte ale Marii Treziri asemeni alegerii dintre oricare lucrare a lui J. Edwards, G. Whitefield, G. Tennet sau oricare altă figură majoră a Revivalismului.

26. Joseph Tracy, The Great Awakening; A History of the Revivial of Religion in the Time of Edwards and Whitefield (Boston: Tappen and Dennet, 1842), pp. 302-387. See also Edwin Gaustad, The Great Awakening (New York: Harper and Row, 1964),pp. 80-101.

27. Jonathan Edwards The Works of Jonathan Edwards, ed. C. C. Goen (New Haven: Yale University Press, 1972), vol. 4, The Great Awakening, pp. 4-5, 114-115, 145-146, 562.

28. William W. Sweet, Revivalism in America (New York: Charles Scribner’s Sons, l944), pp. 24-27.

29. The Works of President Edwards in Four Volumes (New York: Leavitt and Allen, 1857) 1:491-497

30. Edwards, The Works of Jonathan Edwards, "Some Thoughts Concerning the Revival," p. 353.

31. Ibid. p. 358.

32. Richard L. Bushman, From Puritan to Yankee: Churches and Social Order in Connecticut, 1690-1765 (New Haven: Yale University Press, 1967).

33. Jonathan Todd, Civil Rulers the Ministers of God:. . . Election Day Sermon, May 11th, 1749 (New London, 1949), p. 2. Quoted in Bushman, From Puritan to Yankee, p.271.

34. Ibid., p.273.

 

 

Actul împotriva Puritanilor (1593), 35 Elizabeth, Cap. 1

 

Gee, Henry şi William John Hardy, ed.,

Documents Illustrative of English Church History

(New York: Macmillan, 1896), 492-8.

 

Hanover Historical Texts Project

Scanat şi corectat de Heather Haralson, Mai 1998.

Postat de Raluca Preotu, Iulie 1999.

Corectarea şi paginile adăugate de Jonathan Perry, Martie 2001.

 

Introducerea editorului:

 

Acest act a fost punctul culminant al măsurilor luate de către Elizabeta pentru a distruge Puritanismul. Legislaţia sa a început cu Actul  Suprem (ante, Nr. LXXVIII), fiind continuat de Actul Uniformizării (ante, Nr. LXXIX), şi proclamaţia din 1573 adresată episcopilor, stabilind o însărcinare specială de terminare.Relatarea trebuie deasemenea să fie luată din procedurile curţii Camerei Stea şi Delegaţiei Înalte. Actul din 1593 a fost continuată de 3 Car. 1, cap. 4, salvând anumite clauze reapelate de 3 Jac. 1, cap. 4, fiind continuată mai departe de 16 Car. 1, cap. 4. Actul de Toleranţă (post, Nr. CXXIII) ar putea fi considerată ca fiind ignorată într-un final de Actul Elizabetei.

[Transcr. Statutes of the Realm, iv. Pt. 2, p. 841]

 

Pentru evitarea unor asemeni probleme şi pericole mari după cum s-ar putea întâmpla din cauza practicilor rele şi periculoase ale sectelor şi persoanelor neloiale; fie astfel decretat de către majestatea sa Regina şi de Lorzii spirituali şi temporali, în prezenţa Parlamentului adunat, şi prin autoritatea acestuia, ca dacă vreo persoană sau persoane peste vârsta de şaisprezece ani, care vor refuza să întreţină biserica, capela sau vreun loc obişnuit de rugăciune, de a auzi slujba divină stabilită prin legile şi statuturile majestăţii sale, va încerca în orice moment după patruzeci de zile după expirarea acestei sesiuni a Parlamentului, prin tipărire, scriere sau cuvinte exprimate, să practice dinadins sau să încerce să convingă pe vreun slujitor al majestăţii sale, sau pe oricine altcineva din domeniile înălţimii sale, de a respinge sau lupta împotriva puterii şi autorităţii majestăţii sale în cauze ecleziastice, unite sau anexate coroanei imperiale ale acestei ţări; sau cu acest scop va face o mişcare cu răutate sau va convinge orice persoană de a respinge sau a se abţine a mai veni la biserică pentru a asculta slujba divină, sau pentru a primi comuniunea conform legilor şi statuturile deja menţionate ale majestăţii sale, sau de a veni sau a fi prezent la adunări ilegale, sub culorile unei alte religii, contrat legilor şi statuturilor majestăţii sale; sau dacă vreo persoană sau persoane care vor refuza să vină la biserică, capelă sau vreun loc obişnuit de rugăciune, şi nu va veni timp de o lună să audă sfânta ceremonie, după cum a fost menţionat, va fi după cele patruzeci de zile, fie el sau ei, printr-o moţiune, convingere sau altceva de genul, prezent la asemenea adunări sub culorile sau prezenţa unei alte religii, contrare legilor şi statuturilor acestui regat, după cum s-a menţionat; astfel fiecare persoană ce ofensează în acest fel, şi fiind aşadar condamnat legal, va fi trimisă la închisoare, acolo rămânând fără drept de apel, până când se vor conforma şi vor ceda pentru a veni în biserică, capelă sau alt loc dobişnuit de rugăciune, să audă slujba divină, conform legilor şi statuturilor majestăţii sale, şi pentru a face o declarare deschisă a conformităţii lor, după cum declară acest Act.

 

Dovedit mereu, şi fiind mai departe decretat de autoritatea deja numită, dacă asemenea persoană sau persoane, care vor ofensa împotriva acestui Act după cum s-a specificat mai sus, nu se vor conforma în timp de trei luni după ce au fost condamnate la ascultarea legilor şi statuturilor acestui regat, prin venirea în biserică pentru a asculta slujba divină, şi prin facerea confesiei şi supunerii publice, după cum se precizează în acest Act, fiindu-le cerut acest lucru de către episcopul dioclesiei sau orice alt judecător al păcii din comitatul din care persoana cu pricina face parte, sau de către un slujitor al patriarhiei; în fiecare din acest caz ofensatorul, fiind avertizat de judecătorul păcii din comitatul în care persoana se află, va depune jurământul în faţa acestui oficial în mod deschis, sau în faţa spânzurătorii, că neagă regatul Angliei şi orice alte domenii ale reginei pentru totdeauna, doar dacă majestatea sa nu îl va chema înapoi, astfel acesta va pleca din regat pe pământ sau mare, în acest timp, după cum s-a stabilit şi evidenţiat de judecătorii cu pricina în faţa cărora s-a făcut acel jurământ, doar dacă acelaşi ofensator ar fi lăsat să stea de asemenea cauză rezonabilă şi legală, după cum spune legile obişnuite ale acestui regat, ce permit în cazul respingerii pentru crimă; iar în acest caz, în timpul rezonabil ce urmează, după cum cere legea în cazul negării pentru crimă, după cum s-a precizat; judecătorii păcii în faţa cărora s-ar întâmpla asemenea crimă, vor cere să se întâmple acelaşi lucru înaintea lor, certificând în acelaşi mod judecătorilor închisorii ai aceleiaşi ţări, ca următoarea şedinţă să fie ţinută în aceeaşi ţară.

 

Iar dacă vreunul dintre aceşti ofensatori, care prin conţinutul acestui Act trebuie respins după cum s-a precizat, va refuza să facă asemenea negare, sau după ce asemenea negare este făcută, nu va merge într-un refugiu, în acest timp ce a fost fixat mai devreme, şi astfel să plece din regat, conform acestei legi, sau după plecarea sa se va întoarce în regat sau oricare dintre celelalte domenii ale majestăţii sale, fără permisiunea specială a majestăţii sale; dacă asta se va întâmpla, persoana respectivă va fi considerată drept un criminal şi va suferi ca un criminal, fără beneficiul clerului.

 

Mai departe, fie decretat prin autoritatea Parlamentului, ca dacă vreo persoană sau persoane care încalcă de acum înainte acest act, ea sau ele să fie avertizate sau să li se ceară să nege conform decretului acestui act, să meargă la biserică Dumnica sau într-o zi de sărbătoare, iar acolo să asculte slujba sfântă, iar în timpul slujbei sau înaintea ceremoniei sau citirii evangheliei, să facă publică şi deschisă acceptarea şi declaraţia sa sau a lor în conformitate cu legile şi statuturile majestăţii sale, după cum este declarat în acest Act; astfel acel ofensator va fi eliberat de orice penalizări şi pedepse aduse lui de acest Act. Aceeaşi supunere trebuie să fie făcută după cum urmează:

 

"Eu, A. B., cu umilinţă confesez şi recunosc că l-am ofensat grav pe Dumnezeu prin condamnarea guvernării şi autorităţii legale a majestăţii sale, prin ignorarea bisericii şi slubjet sfinte, contrar legilor şi statuturilor divine ale acestui regat, şi prin folosirea şi frecventarea întrunirilor ilegale, sub culorile unei alte religii: iar mie, îmi pare sincer rău pentru acesta şi accept şi mărturisesc că nicio altă persoană nu are şi nu trebuie să aibă putere sau autoritate asupra majestăţii sale: eu promit fără nicio reţinere că de acum înainte voi respecta şi asculta legile şi statuturile majestăţii sale, şi voi merge la biserică şi voi asculta slujba sfântă, şi îmi voi da toată silinţa pentru a menţine şi apăra aceste principii."

 

Fiecare slujitor sau preot al fiecărei parohii unde asemenea declaraţii de conformitate vor fi făcute de oricare dintre aceţi ofensatori, vor înregistra această faptă într-o carte care va fi ţinută în fiecare parohie cu acest scop, iar în zece zile vor trimite o dovadă a acestei întâmplări episcopului acelei dioclesii.

 

Cu siguranţa fără doar şi poate că dacă un astfel de ofensator, după ce s-a supus în modul descris anterior, decade din nou sau dacă refuză să meragă la biserică, capelă sau locul de rugăciune obişnuit, pentru a asculta slujba sfântă, sau va merge la întruniri şi întâlniri sub culorile unei alte religii, contrar legilor şi statuturilor majestăţii sale; toţi aceşti ofensatori vor pierde beneficiul pe care el sau ea l-ar fi avut, iar declaraţia lor nu va mai fi validă.

 

Iar pentru asta fiecare persoană care are casă şi familie, este lagt de datoria de a respecta în mod special buna guvernare a acestora; fie decretat de autorităţile deja menţionate că dacă vreo persoană sau persoane vor menţiona sau păstra în orice moment în casa sa sau a lor vreo persoană ce refuză să vină la biserică, capelă sau locul obişnuit de rugăciune, pentru a asculta slujba sfântă, contrar legilor şi statuturilor acestui regat; atunci fiecare persoană care va susţine sau ascunde asemenea persoană ofensatoare, după avertismentul dat lor de către orice oficial al dioclesiei sau judecător al păcii din comitate, sau al vreunui preot din parohie, va da reginei zece lire pe lună pentru fiecare dintre aceşti oameni.

 

Cu siguranţa fără doar şi poate că acest Act nu va pedepsie pe nicio persoană sau persoane ce susţin sau adăpostesc nevasta, tatăl, mama, copilul sau copiii, fratele, sora sau tatăl şi mama nevestei, aceştia neavând un loc sigur de locuit; sau pentru susţinerea şi păstrarea unor astfel de persoane după cum este permis de autpritatea custodiei a oricăruia care este susţinut şi ajutat.

 

Iar pentru o recuperare mai rapidă, pentru şi de către majestatea sa, regina, a tuturor eforturilor, datoriilor şi plăţilor care vor spori oricând prin virtutea acestui Act, sau a statutului făcut în anul douăzeci şi trei al domniei majestăţii sale, referitor la nonconformişti; fie decretat de autoritatea mai sus numită, că toate aceste eforturi, datorii şi plăţi să fie recuperate şi trimise majestăţii sale, prin datorii, plăţi, informaţii sau altele de genul, în oricare din curţile numite banca regelui, cererile sau altele de genul, şi orice privinţă, în calitate de curs al legilor obişnuite ale regatului, orice altă datorie a unei astfel de persoane în orice alt caz ar trebui recuperatp sau percepută, fără ca vreo protecţie sau rămăşag al legii să fie permis.

 

Cu siguranţa că a treia parte din penalităţi luate sau primite prin virtutea acestui Act, să fie date în scopuri caritabile, iar într-o astfel de manieră şi formă, după cum este limitat şi stabilit în statutul impus în cel de-al douzăcei şi optelea an al domniei majestăţii sale, referitor la nonconformişti.

 

Cu siguranţa, deasemenea, ca niciun nonconformist papal, sau soţie de-a acestuia, să fie obligat să nege prin virtutea acestui Act.

 

Cu siguranţă că fiecare persoană ce va fi forţată să nege prin acest Act, sau va refuza să nege, fiind rugată să o facă după cum a spus mai devreme, va pierde toate bunurile şi animalele în favoarea majestăţii sale, mai mult atât, va pierde toate pământurile şi proprietăţile pentru toată viaţa sa, însă nevasta sa nu îşi va pierde, din cauza acestui Act, zestrea sa; deasemenea nicio corupţie a sângelui nu va fi menţionată în acest Act, fiecare moştenitor al acestor ofensatori, va fi liber să aibă şi să se bucure de pământuri şi proprietăţile ofensatorului: iar acest Act nu va face altceva decât să încheie următoarea întâlnire a Parlamentului.

 

 

Sensul American al cuvântului Puritan

 

Description: http://xroads.virginia.edu/~cap/puritan/purembb.jpg

 

de Scott Atkins

  

Ca o parte din iconografia şi simbologia prin care un sens al trecutului American este construit, intrarea Puritanilor în Noua Anglie a secolului 17 a fost interpretată şi re-interpretată ca o forţă puternică a ceea ce a fost descris drept acea figură esenţială, ca fiind cumva obişnuită pentru fiecare componentă a unei fără doar şi poate nemăsurabile culture diverse, Americanul însuşi. Nu contează că acest eu împărtăşit pare pus în ceaţă în scrutin; trecutul din care este format este la fel de vag, la fel dependent de plasticitatea concepţiei sale populare. Este mai uşor şi poate în felul său, necesar, de a face ce s-a făcut deseori cu valurile de emigranţi ce au reparat prezenţa Europeană în Noua Anglie în 1620 şi 1630, a amesteca două grupuri, depinzând de starea de spirit a unuia, ori de o figură puternică a libertăţii religioase şi coexistenţei pacifiste, sau un simbol superstiţios al opresiunii şi fanaticismului. Pe de o parte, avem Pelerinii şi Plymouth Rock, blunderbuss şi curcanul – un colaj bun şi bând de imagini istorice ce ajută umplerea trecutului colectiv al naţiunii cu fapte încurajatoare, ajută stabilirea sensului cuiva asupra tradiţiei, ştiind momentele cheie ale aderenţei. Însă există şi obişnuita parte întunecată, Puritanii din Massachusetts Bay Colony: vânători de vrăjitoare, elitism, intoleranţă, zelotism îngust la minte; o paradigmă folosită pentru a înţelege şi explica momentele recurenţei sale din societatea noastră, atât în anii 1850 cât şi în anii 1950, febra cruciadei morale a Abolitionismului şi febra distrugerii Communismului McCarthyism.

 

Pentru a explica exact ce înseamnă America, arta împodobind Rotunda a Capitolului Statelor Unite încă nu evocă, din două, cultura a cărei influenţă a avut un efect mai mare şi care întradevăr a înghiţit pe cealaltă nu prea lungă după oricare din organizările lor. În schimb, se observă prin pictură, îmbarcarea Pelerinilor, iar în frescă şi friză, coborârea Pelerinilor. În fiecare imagine se găseşte corelarea conceptului deja valabil la Americani, cel fixat asupra sărbătorii naţionale, Ziua Recunoştinţei. Dar din nou, faptul că Pelerinii par să fi oferiţi drept reprezentanţii Pionierilor noştrii, nu înseamnă neapărat că Puritanii sunt uitaţi; paradoxal, prin nume cel puţin, opusul ar putea fi adevărat. După cum evidenţiază Michael Kammen în tratamentul asupra rolului memoriei în formularea culturii Americane, Mystic Chords of Memory, primul grup este mai mult decât mai puţin confundat cu al doilea.

 

Dacă simbolismul Pelerinilor ocupă prim planul memoriei populare, face asta într-un sens relativ fix – prin consacrarea din Rotunda, şi memoralizarea prin sărbătoare Naţională. Idea Puritanismului este fără doar şi poate servită drept un fel de ramă pentru Pelerini, lăsând un titlu şi un context care, atunci când este observat, ar putea fi înţeles în siguranţă drept ceva neimportant, şi astfel, nu e un pericolm pentru înţelesul tradiţiei observate. Însă este sensul Puritanismului ce s-a dovedit mai dinamic, mai vital pentru discursul memoriei publice.  Este Puritanismul cel care a fost observat drept bun şi rău, şi a ajutat drept un loc de bucurie pentru diferitele utilizări şi perspective ideologice. Este urma pe care Pelerinii au lăsat-o, împreunp cu ideologia lor puternică, pe care Kammen o notează drept trăsăturile distinctive a rolului lor în memoria populară (Kammen, 64). Pelerinii, din cauza lipsei trăsăturilor, au avut un sens plastic, dând o maleabilitate în creerea tradiţiei Americane. Puritanii au dat o provocare mai consistentă, prin simplu fapt că este atât de mult de interpretat. Documentele nu dovedesc necesar mult, mai degrabă ele trebuie să fie comparate în relaţie cu celelalte, judecate într-un spectru de reprezentativitate, calibrată de expresia intenţiei. Printre ele se caută după ceea ce pare că trebuie să fie acolo, Mintea Puritană, chiar dacă se realizează pur şi simplu din diferitele interpretări istorice – ştiinţifice, revizioniste, nou-istorice şi altele – că asemenea lucru, dacă ar fi putut şi ar fi existat, va fi mereu doar un cunoscut inadecvat.

 

Presupunerea care stă la baza proiectului va fi în primul rând cea a lui Michael Kammen, care urmăreşte două trăsături majore ale înţelegerii Americane despre locul ei în timp: prima, "a istoricaliza prezentul"; a doua, a "depoliticiza trecutul" (Kammen, 704). Acestea sunt, drept modele alternative ale speranţei şi memoriei, progres şi tradiţie, informarare înţelegerii colective despre originea naţiunii şi unde se îndreaptă, conceptul său de identitate culturală şi scoială fiind transformat între timp. Apropierea aici, nu va fi de a stabili o înţelegere absolută despre Pelerini şi Puritani, ci mai degrabă de a stabili un anumit teren de stabilitate bazat în mare parte pe scrierile originale şi a ceea ce pare a fi mai mult sau mai puţin interpretări nedisputate despre ceea ce sugerează aceste scrieri. Ceea ce va urma din asta va fi o viziune a subconştientului istoric a Pelerinilor şi Puritanilor, după cum au fost acoperiţi în mit şi argument ideologic. De la Revoluţie la Război Civil, la perioada urmând Primul Război Mondial, atât Pelerinii cât şi Puritanii au servit drept parta a unui progres naţional raţional şi identitate culturală. Această perspectivă a utilităţii istorice ne dă o cale de a citi şi explica o America instituţională, evidenţiată în discursurile politicienilor, şi probabil cel mai clar văzută în arta de la Rotunda.

 

 

Moștenirea Puritanismului

 

Emory Elliott 
Profesor Universitar al Universității din California, 
Distins Profesor de Engleză și 
Director, Center for Ideas and Society
©National Humanities Center

 

Introducere

 

Description: http://nationalhumanitiescenter.org/tserve/images/ecclesiastical_history_NE.jpg

Scopul acestui eseu este de a găsi efectele Puritanismului secolului șaptesprezece din Noua Anglie asupra dezvoltării Statelor Unite ale Americii. Mulțti școlari au dezbătut diferite elemente ale Puritanismului care au persistat în cultura și societatea Statelor unite cu mult după ce Puritanismul din Noua Anglie a fost discutat și recunoscut în următoarele pagini. Totuși, multe dintre formulările verbale pe care clerului Congregațional și Presbiterian timpuriu le-au creat ca căi pentru a se imagina drept oameni speciali în misiunea specială în sălbăticia Noii Lumi, au fost susținute în gândirea socială, politică, economică și religioasă a Americanilor până în prezent. Doi școlari literari și culturali de seamă ai Puritanismului și moștenirii acestuia din Noua Anglie, Profesorii de la Harvard, Perry Miller în anii 1940 și 1950, și mai recentul, Sacvan Bercovitch, au studiat strategiile retorice ale Puritanilor din Noua Anglie și au demonstrat extinderea remarcabilă până unde liderii și clerul au creat mitologia bogată a Creștinismului American pentru a descrie rolul lor Providențial ca noi Oameni Aleși în istoria lumii. Lăsate din generație în generație până în vremea noastră, multe presupuneri legate de promisiunile Domnului pentru Americanii săi aleși au persistat prin Revoluția Americană, Războiul Civil, și toate perioadele de criză, până în vremea noastră. Încă vizibile în multe dintre retoricile religioase și politice în Statele Unite sunt versiunile marii narațiuni ale operei Magnalia Christi Americana (1702) a lui Cotton Mather, unde el proclamă: "Eu scriu Minunile Religiei Creștine, ce zboară din Deprivarea Europei, spre Țărmul Americii." Această viziune a utopiei Creștine Americane a fost prima dată exprimată de către John Winthrop în scrierile sale din anii 1630 și rămâne vie în multe forme religioase și politice din Statele Unite de astăzi. [Pentru mai multe despre Puritani, vedeți: Puritanism and Predestination.]

 

Noua Anglie Puritană a secolului Șaptesprezece

 

John Winthrop în 1620, când William Bradford și mica sa colonie de o sută trei Protestanți separatiști, cunoscuți mai târziu ca Pelerini au ajuns în Noua Anglie pentru a găsi Plantația Plymouth [veziAmerican Beginnings: 1492 - 1690], ei căutau refugiu dață de persecuția din Europa. După multe greutăți în primii ani, comunitatea de supraviețuitori a avut atât de mult succes, încât în anul 1630, John Winthrop a condus treizeci de mii de oameni pentru a stabili Massachusetts Bay Colony care a devenit mai târziu Boston. Cu Winthrop drept Guvernator, Puritanii, după cum erau numiți de dușmanii lor, au stabilit un guvern și biserici, negociind inițial cu triburile locale pentru pământ; mai târziu ei au decis că Dumnezeu a intenționat ca ei să ia de bunăvoie pământurile. Winthrop a crezul despre el însuși că crează o utopie Creștină unde ei puteau practica religia în pace, iar fiecare congregație să aibă proriul preot ales și legământ cu Dumnezeu. Deoarece Winthrop și mulți dintre adepții săi Puritani au experimentat în trecut conversiile religioase, ei au putut devenii membrii ai bisericii, să voteze și să aibă proprietate proprie. Forma lor de guvernare a ales lideri ca Winthrop pentru a lua decizii cu sfatul magistraților și clerului. Unii școlari au numit această formă de guvernare teocrație.

 

Pentru a-i înțelege pe Puritani și natura societății lor, este necesar de a înțelege unele principii teologice ale Calvinismului. Ca un teolog proeminent, John Calvin susținea dualismul și credea că fiecare persoană s-a născut în păcat încă de când au moștenit păcatul inițial al lui Adam și Eva. El susținea că de vreme ce Dumnezeu are putere și cunoștințe infinite, El știe tot ce s-a întâmplat vreodată pe pământ și ce se va întâmpla în continuare. Astfel, de vreme ce Dumnezeu știe tot ce a făcut fiecare om, El deja știe cine este predestinat să primească Grația sa, să aibă o experiență de convertire și să petreacă o eternitate în rai. Nicio persoană nu poate schimba ceea ce este predestinat, astfel liberul arbitru nu joacă niciun rol în procesul de salvare. Clerul îi sfătuia pe membrii bisericii să se roage, să studieze Biblia și să spere la bunăvoință, însă trebuie să accepte că dacă un individ nu este predestinat să fie salvat, el sau ea nu poate face nimic pentru salvare. Când o persoană primește bunăvoința, el sau ea își dă seama de puterea experienței, iar o congregație este formată din cei care și-au convertit cu bucurie sufletele ca sfinți. Mulți ar fi trăit vieți virtuoase, însă dacă nu experimentau grația și convertirea, ei nu erau salvați. În timp ce un procent mare din cei ajunși inițial erau sfinți, mulți dintre copii nu erau.

 

Pentru a fi sigur că liderii bisericii nu erau păcăliți să accepte ipocriți care dau mărturie falsă despre convertirea lor, clerul necesită ca aplicanții pentru apartenență să dea o explicație personală detaliată despre convertirea lor în fața congregației și să răspundă la întrebări. Clerul avea o listă cu elemente specifice despre experiența convertirii pe care se așteptau să o audă, iar când relatarea candidatului nu se potrivea cu modelul, ei îl respingeau. Deoarece mulți care nu au primit bunăvoința au devenit descurajați, clerul a încercat să găsească metode pentru a încuraja buna purtare chiar dacă știau că doar puțini erau cei predestinați pentru salvare. Această problemă de control a celor neconvertiți a creat multe probleme pentru colonie.

 

Deși majoritatea dintre cei ce au migrat în America în anul 1630 împărtășeau o teologie Calvinistă comună și experiența de a fi fost persecutați în Anglia pentru credința lor, nu au existat nicio unanimitate legat de cum își for practica religia. Fiecare congregație era autonomă și urma regulile proprii, iar fiecare preot avea proprile idei despre cum să aplice diferite doctrine Calviniste. În timp ce Colonia s-a dezvoltat, mulți nu au acceptat Calvinismul sau Creștinismul în sine. Diferite grupări nonconformiste și secte s-au ridicat, inclusiv Quakerii, Anabaptiștii, Millenarienii, Baptiștii, Farmiliștii, Enthuziaștii și Antinomieni. Congregașionaliștii căutau să elimine aceste grupuri din colonie, și au fost de acord cu Rev. Thomas Shepard cum că "răspândirea opinilor contagioase și corupte" ar putea distruge colonia. Asemenea probleme cu diversitatea religioasă au crescut în timp.

 

Cel mai serios și destructiv caz al nonconformiștilor s-a ridicat în grupul original al coloniștilor și a implicat o familie foarte proeminentă. După ce au imigrat în Boston în 1634 pentru a-l urma pe preotul lor, John Cotton, Anne și William Hutchinson au devenit rapid figuri proeminente în comunitate. William a fost ales primar în curtea din Massachusetts, iar Anne a continuat serviciul ei comunitar ca asistentă și îndrumătoare spirituală pentru femei. În timp ce oamenii descopereau tot mai des că nu primea bunăvoința și alții înscenau convertirea, tot clerul a încurajat oamenii la rugăciune, studierea scripturilor și așteptarea bunăvoinței și convertirii. Familia Hutchinson l-a urmat pe Cotton din Anglia din cauza predicii sale briliante și a hotărârii sale ferme pentru doctrina Legământului Bunăvoinței ce ținea grația lui Dumnezeu drept singura salvare. Însă această doctrină era frustrantă pentru mulți care simțeau că trăirea unei vieți virtuoase plină de fapte bune ar trebui să ajute la primirea salvării. Pentru a înmuia doctrina strictă a predestinării, unii preoți au început să predice ceea ce familia Hutchinson recunoșteau drept Doctrina Lucrurilor – o erezie din teologia Calviniană. Atunci când Rev. John Wilson, care era pastorul congregației în care Cotton preda, părea că merge mult prea departe în direcția sugerării că faptele bune ar putea duce la salvare, familia Hutchinson a fost revoltată. Wilson era unul dintre cei câțiva preoți care au început să predice ceea ce ei numeau "doctrina pregătirii inimii." Ei spunea că Dumnezeu nu este atât de dur încât să nu dea nicio speranță pentru a se ajuta singuri pentr pregătirea bunăvoinței și faptelor bune și comportamentului cuvenit pentru calea salvării. Deranjată de erezia pe care a auzit-o, Anne a început să țină săptămânal întâlniri în casa ei pentru a discuta teologia. Ea credea că Wilson și ceilalți pregătitori respingeau Doctrina Predestinării și incitau la erezie. Ea și soțul ei au adunat alți oameni care vroiau să-l înlăture pe Rev. John Wilson, însă clerul a intervenit și i-a declarat pe Hutchinson eretici în schimb. Opus soțului ei, ea a refuzat să se căiască și a fost astfel judecată, apărând deasemenea dovezi cum că ar fi îndrăgostită de Cotton. Cotton a fost nevoit să o condamne, iar ea a fost excomunicată. Când Anne și familia ei a fost înlăturați în anul 1638, ei s-au mutat în Rhode Island timp de cinci ani, iar apoi la New York, unde familia ei înafară de unul a fost ucisă într-un atac de-al indienilor.

 

Cât timp cazul Hutchinson este cel mai faimos dintre multe întâmplări teologice și politice ce au avut loc în primele decenii ale coloniilor, Roger Williams era deasemenea deranjat de prepararea doctrine, iar el a disputat folosirea tipologiei Biblice pentru construirea unor astfel de noțiuni ca Puritanii care era Oameni Aleși și Boston-ul ca fiind noul Zion. În plus, el a provocat rolul clerului în problemele politice și judiciare, deoarece credea în separarea bisericii de stat, și s-a opus cu tărie luării pământurilor de la oamenii Nativi fără compensație. Dezbaterile sale cu John Cotton, l-au făcut pe Williams să plece din Massachusetts și să stabilească o colonie în Rhode Island. Încă un om al clerului, Thomas Hooker, s-a implicat într-o dispută mare cu John Winthrop despre franciza politică. Cât timp Winthrop susținea că doar cei ce au fost convertiți puteau membrii ai bisericii, să voteze și să participe în guvern, Hooker susținea că orice bărbat adult ce deținea o proprietate ar trebui să aibă dreptul de a vora și să aibă un oficiu în ciuda apartenenței bisericești. Hooker a pierdut acest argument și și-a mutat congregația la Connecticut. Utopia pașnică pe care Winthrop și-a imaginat-o nu a devenit niciodată realitate deoarece asemenea conflicte interne și fiviziuni au ținut comunitatea în dezordine timp de multă vreme. În ciuda acestor probleme interne, totuși, vizitatorii din Noua Anglie a anilor 1650 au descris comunitățile agricole înfloritoare ca fiind evlavioase, familii muncitoare acolo unde statul și biserica se părea că lucrează împreună. Unii dintre școlarii Puritani, asemeni lui Bercovitch în lucrarea sa The American Jeremiad și Bernard Bailyn în The New England Merchants in Seventeenth Century, au observat cu succesul economic dobândit de colonie în anii 1650 a generat un pre-capitalism mental în Noua Anglie. Prina recunoaștere a unor asemenea legături a fost propusă de către sociologistul și economistul German Max Weber, care a argumentat în cartea sa, The Protestant Ethic and the Rise of Capitalism (1930), că Calviniștii se bazau pe muncă și fapte bune drept semne ale cetățeanului modern care formau fundația pentru ridicarea capitalismului la sfârșitul secolului optsprezece.

 

În 1649, nonconformiștii Puritani din Anglia au răsturnat monarhia și l-au executat pe Carol I, iar Oliver Cromwell a guvernat Protectoratul în anii 1650. După moartea lui Cromwell, guvernul Puritan s-a slăbit, Carol II întorcându-se din Franți și reinstituind monarhia. Imigragrea în Noua Anglia a fost accelerată după ce Puritanii au pierdut puterea în Anglia, iar tensiunile s-au ridicat din nou când noi veniții nu puteau îndeplinii standardele stricte ale convertirii și apartenenței biserii, fiindu-le respins pământ și drepturi de vot, care erau rezervate doar celor convertiți. Asemenea privilegii erau deasemenea reținute de la acei urmași ai primilor pelerini care nu au experimentat convertirea. Cât timp clerul a încercat să susțină doctrinele și principile originale Calviniste , diviziuni mari au avut loc și mulți dintre membrii bisericii vechi au început să ceară ca copiii lor să primească un loc în biserică astfel încât ei, în ciuda străinilor, să beneficieze de bogăția coloniei. Un sinod (consiliu bisericesc) a fost ținut în anul 1662, iar Calea de Mijloc a doctrinei Legământului a fost concepută pentru a permite strănepoților fondatorilor să fie botezați chiar dacă părinții lor nu au fost convertiți. Anii 1660 au marcat o tranziție semnificativă de la febra religioasă și încrederea slabă ce a apărut în biserici și comunități.

 

De-alungul aniiloe 1670 și 1680, clerul din Noua Anglia a luat multe dintre textele sale din Cartea lui Jeremiah în care profetul îi critică pe Evrei pentru pierderea zelului religios și favorii lui Dumnezeu. Școalrii din secolul douăzeci, asemeni lui Perry Miller, au numit aceste ceremonii drept "Jeremiade." Genul lor urmează formula standard: reculegerea bucuriei și febrei inițiale a comunității; purificarea populației de păcatele recente și prezente; cererile pentru ca congregația să se căiască și să se roage pentru iertare; și asigurările că Dumnezeu îi va ierta pe Aleșii săi și va readuce armonia. Deoarece Puritanii credeau că Biblia și Natura ar trebui să fie studiate îndeaproape pentru semnele intenților lui Dumnezeu, ei au fost alarmați de o serie de evenimente teribile care s-au petrecut în acești ani: cutremure, molimi, furtuni violente, explozii și incendii în oraș și pe nave, crime și suiciduri, toate dovedind mânia lui Dumnezeu. Puține titluri ale ceremoniilor din acele decenii indică temele și tonul: Righteousness Rained from Heaven; Days of Humiliation, Times of Affliction; The Day of Trouble is Near; și Nehemiah on the Wall in Troublesome Times. Cel mai devastator eveniment din aceste decenii a fost războiul Regelui Philip dintre anii 1674-1676 ce a rezultat din decenii în care Englezii au luat pământurile Indiene. Acest război cu oamenii Wampanaoag, a căror lider, Metacomet, era cunoscut ca Philip de Englezi, a rezultat în pierderea a zece la sută dintre soldații din ambele părți, la fel și mulți civili, făcându-l cel mai sângeros război din America de Nord.

 

În ciuda asigurărilor de la sfârșit ale jeremiazilor, clerul și cei mai bătrâni membrii ai bisericii au început să se plângă de continua cădere în interes din cadrul congregaților. De vreme ce acei emigranți din Anglia nu se alăturau bisericilor, Boston și multe alte comunități deveneau mai mult seculare, iar oamenii mai materialiști. Probabil că cea mai mare lovitură pentru membrii bisericii, totuși, a fost decizia din 1684 luat de către Curtea Cancelariei din Londra de a revoca Contractul din Massachusetts Bay, fapt ce a pus toate pământurile deținute de coloniști sub controlul lui Carol II. În 1686, James II l-a numit pe Edmund Andros ca primul guvernator roial din Massachusetts, el aducând cu el clerul Anglican și mulți membrii ai Bisericii Angliei. Pentru prima dată în viața lor, Congregaționaliștii au auzit imnurile Anglicane în bisericile lor. Unde Andros a insistat ca slujbele Anglicane să fie ținute. Pierderea Contractului și venirea lui Andros a dus controlul Puritan al regiunii la sfârșit. În 1689, când au apărut veștile că William of Orange a preluat tronul Angliei, liderii Puritani l-au arestat pe Andros și l-au trimis în Anglia, unde a fost eliberat. Pentru o scurtă perioadă de timp, părea că Puritanii conduceau din nou, însă nu cu mult după aceea a apărut un alt guvernator roial, William Phipps. Însă a fost un alt episod în declinul căii Puritane – iluziile vrăjitoriei, judecățile și execuțiile din vara anului 1692.

 

De-alungul istoriei coloniei, au existat regulat acuzații de vrăjitorie, însă aceste cazuri erau deobicei executate rapid și în liniște. Clerul deschidea o anchetă și deobicei îl trimiteau pe acuzat pentru a fi examinat de un alt preot dintr-o parohie învecinată. În timpul acestor intervale, acuzatorii deseori își schimbau acuzațiile astfel încât să fie conform nevoilor personale sau financiare. Cu excepția unui număr mic de cazuri, acuzațiile erau deobicei retrase. În cazul lui Salem, alte forțe au lucrat, iar școlarii au avut multe teorii diferite, despre ceea ce a cauzat acest eveniment: conflicte între vecini și familii; dispute economice și politice; neliniștea între tineri; conflicte între sexe; și posibilitatea unei divizări a clasei crescute între cler și figurile de bază pe de o parte și săracii pe de alta. Cu siguranță, multele probleme ale ultimelor două decenii au produs o atmosferă grea ce a generat multă frică și paranoia. În Mai, Guvernatorul Phipps a înființat o Curte care să conducă investigațiile, însă nu a făcut nimic care să oprească nebunia. După patru luni, el a suspendat Curtea, însă nu și atrocitățiile care au fost comise. Printr-o mișcare fără precedent, magistrații au exclus clerul, care a primit mereu sarcina vrăjitoriei, de la participarea investigațiilor. Prima execuție a apărut în Iunie, iar până la sfârșitul lunii Septembrie au fost spânzurate douăzeci de persoane, iar alte cel puțin patru au murit în închisoare. În cei trei ani care au urmat, familiile victimelor au dat în judecată oficialii și au câștigat cazurile, toți recunoscând imediat ce catastrofă s-a produs. Câțiva oficiali publici au declarat scuze în public. Până în 1695, nu mai exista aproape nimic din societatea Puritană care a fost atât de măreață.

 

Impactul Luminării în Noua Anglie

 

Cu Noua Anglie ferm sub conducerea Engleză și o nouă viziune cosmopolitană asupra lumii din partea Europei au transformat orașele ca Boston, deținuite cândva de Puritani. Până în 1730, ceea ce a rămas din Puritanismul American era împărțit în trei secte Protestante. În primii ani ai secolului optsprezece, majoritatea dintre bisericile Congregaționale din Noua Anglie au început să liberalizeze și să adopte strict doctrinele Calviniste; în timp ce încercau să deschidă bisericile pentru mai mulți membrii noi, acest cler liberal era numit "Vechea Lumină." Cei ce au continuat să practice o versiune a Calvinismului practicată de Winthrop și Mathers au fost numiți "Vechii Calviniști". În anii 1730 și 1740, Americanul Jonathan Edwards și preotul Englez George Whitfield au condus primii rivali religioși în timpul a ceea ce avea să fie numită drept Marea Trezire. Folosirea lor a imaginilor, miturilor și structurilor verbale ale ceremoniilor Puritane au ținut jeremiada vie. Mii de oameni din coloniile din sud au învățat despre retoricitatea păcatului și salvare, despre chemarea persoanlă și misiunea comunală. Preoții care au însoțit această nouă versiune evanghelică a lui Calvin erau numiți "Noile Lumini." În ciuda acestor dezvoltări, moștenirea Puritanismului American continuă să fie întreținută de mândria colonială și ambiția pe care Noua Anglie le avea în secolul șaptesprezece. Asemenea însușiri ar putea fi într-un final identificate de alții ca fiind spiritul străinilor numiți "Yankei".

 

În cei doi ani dinaintea Revoluției Americane, [vezi Religion and the American Revolution] în ciuda abuzurilor Engleze ca Actul Stamp, Masacrul de la Boston și Petrecerea de Ceai de la Boston, clerul Protestant a jucat un rol cheie în ridicarea populației, dintre care mulți nu erau siguri despre mersul la război cu Anglia. Când Parlamentul a dat legea Port, câțiva oameni ai clerului au ținut o zi de post tradițională Puritană și au predicat jeremiade invocând imagini Biblice ale Englezilor drept unelte ale "Satanei", care l-a aruncat pe Regele Geroge, "marea Curvă a Babilonului," pentru a a-i încăleca "marele ei dragon roșu" asupra Americii. Despre acest eveniment, Thomas Jefferson a declarat: "Această zi de post și umilință a fost ca un șoc electric prin colonii." John Adams l-a rugat pe Abigail să-i convingă pe preoții locali să predice succesul Revoluției regimentului negru clerului. În anii 1770 și 1780, viziunea unui destin sacru descris de Puritani a devenit o parte din tacticile și discursurile politice în timpul și după război și până chiar și în scrierile lui Thomas Paine. În timpul Războiului Civil din secolul al nouăsprezecelea, clerul din ambele părți a folosit din nou jeremiada pentru a inspira susținerea cauzei lor. Defapt, în fiecare război în care Statele Unite s-a implicat, ceremonii și discursuri despre manifestarea Americană a destinului au fost centrale pentru discursurile de război.

 

Timp de mai bine de două sute de ani, În adresările Statului Uniunii și orațiunile din Patru Iulie, Președinții Americani au predicat asemenea jeremiade. Ei urmează jeremiada familiară: trebuie să avem grijă la dușmanii noștri care plănuiesc să ne distrugă; trebuie să acceptăm golul dintre ideile și realitățile noastre; și trebuie să respingem corupția, lăcomia și egoismul, împreună cu alte păcate; și între-un final, trebuie să lucrăm împreună pentru reabilitarea superiorității noastre printre națiunile lumii. Cu Dumnezeu de partea noastră, vom continua Visul American și vom îndeplini Destinul nostru sacru. Sacvan Bercovitch argumentează deasemenea, la fel ca Max Weber în secolul nouăsprezece, că dorința din societatea Puritană de a lucra din greu în chemarea pământească în timpul căutării salvării spirituale funcționează bine cu spiritul capitalismului. Încă de la început, Puritanii au avut dificultate legată de separarea bunăvoinței lui Dumnezeu și profiturilor. Cei care păreau a fi evlavioși erau oamenii bogați. Una dintre ceremoniile lui Samuel Wilard avea ca scop apelul la pragmatismul religios al oamenilor, membrii a ceea ce era cunoscută drept biserica negustorilor. În timp ce puritanii nu au citit deloc ceva scris de Weber sau Bercovitch și au avut dificultăți în înțelegerea argumentelor lor, comportamentul lor au reflectat o recunoaștere inconștientă a căilor pe care chemarea spirituală și chemarea materială, după cum le numea ei, ar putea aduce recompense pământești și divine în același timp.

 

În secolele douăzeci și douăzeci și unu, jeremiada a persistat din cauza eficacității sale constante în creerea imaginilor mitice ce inspiră idealul și motivează acțiunea. În lucrea sa "I Have a Dream Speech," Rev. Martin Luther King Jr a prezentat Statele Unite ca pe o țară măreață cu tradiții religioase puternice care au ieșit de sub control. El a cerut o întoarcere la ideile originale ale egalității sociale exprimate în Declarația de Idependență, implorând o restructurare a Visului American al libertății și egalității pentru toți bărbații și femeile. Mulți scriitori americani ai ultimilor o sută de ani au adoptat schema jeremiadei pentru a compune asemenea lucrări ca The Great Gatsby și pentru a examina eșecurile națiunii, simbolizate în acea nuvelă de către ochipa de baseball Chicago Black Sox și scandalul acesteia din 1919. O listă de nuvele și piese Americane de la Melville la Morrison care urmează forma jeremiadă ar fi foarte lungi. Încă de căderea World Trade Center, o gamă de cărți non-ficționale au apărut pentru a critica eșecurile societății Americane care au dus la dezastru și pentru a căuta răspunsuri pentru restaurarea țării la o stabilitate și securitate timpurie. Multe cărți despre mediu urmează deasemenea formula eșecului, vinei, reformei și proiecților unui viitor care îndeplinește scopurile și ideile orginale.

 

Atât de puternice și îndurătoare sunt aceste influențe Puritane în cultura Americană, încât au devenit o parte din identitatea Americană. Mulți oamenii din alte țări îi identifică pe Americani drept Puritani, și în ciuda procentelor mari ale populației Statelor Unite care a venit de peste ocean, mulți dintre ei îmbrățișează unele valori puritane asemeni orelor multe de muncă grea, puține vacanțe și zile libere, mândrie în muncă și trimiterea acestor valori mai departe copiilor. După cum au înțeles și Fondatorii Puritani, sensul Americii este o promisiune care rămâne mereu îndeplinită, fie că era promisiunea libertății religioase sau una de oportunitate economică, era un vis care făcea pericolele Atlanticului și sălbăticiilor necunoscute demne de risc. Cât timp lucrările literaturii Americane lamentează deseori eșecul visului American și porțiuni ale populației ar putea deveni uneori prea încrezători îbn promisiunile sale false, părinții, în special cei recent imigrați, continuă să-și învețe copiii să aibă credință în posibilități, muncă și să rămână optimiști asupra viitorului deoarece visul ar putea să li se îndeplinească. Cât timp asemenea credințe persistă, ritualurile puritane ale căinței naționale, renașterii și reînoirii vor continua.

 

Discuție ghid pentru Student

 

Există multe provocări în prezentarea acestui material care sunt esențiale înțelegerii societății și culturii Statelor Unite, însă sunt atât de distante și stranii pentru studenții din zilele noastre.

 

  1. Cea mai dificilă este doctrina predestinării, pe care mulți o consideră ca fiind absurdă. Nu ajută cu nimic faptul că Calvin îi asigură că un număr mic de oameni vor merge în rai, iar majoritatea nu. Ei întreabă cum poate Dumnezeu să trimită în iad o persoană care a dus o viață bună, s-a rugat pentru bunăvoință și nu a rănit pe nimeni? Logica rigidă a lui Calvin a făcut totul dificil pentru mulți lideri, cler ori civili. Frustrarea tinerilor a dus deseori la depresie și suicid. Poate că l-ar ajuta pe student să discute situații similare ce cauzează probleme astăzi.

 

Deasemenea. Mulți oameni care înțeleg că nimic din ce fac nu duce la salvare, deseori adoptă această viziune fatalistă drept rațiune pentru orice își doresc, astfel devenind dificil să fie controlați de părinți și cei care guvernează. De aceea doctrina pregătirii pentru bunăvoință a părut binevenită pentru cler și lideri.

 

  1. Pentru care care consideră întreaga noțiune de predestinare ca fiind prostească și nedreaptă, i-ați putea ruga să se gândească la alte căi prin care predestinarea continuă să le influențeze viețile. Principiile lui Darwin, Freud și Marx se apropie să constante că noi oamenii sunt săraci prin naștere, sau prin genele noastre, sau prin caracteristicile noastre psihologice din cauza lucrurilor care s-au întâmplat înainte să ne naștem. Cum sunt aceste teorii diferite față de cele ale lui Calvin?

 

  1. Întrebarea controversată a relației Puritanismului între și ridicare capitalismului este una care a general multe dezbateri printre școlari. Au existat cei care au argumentat asemeni lui Andrew Delbanco, care a spus că Puritanii căutau o scăpare de ridicarea modernismului și doreau să se întoarcă la lumea Creștinilor timpurii. Ei erau oripilați față de noțiunea că au ajutat la crearea lumii moderne. Iar apoi sunt cei ca Bercovitch și Edmund Morgan, printre alții, care au argumentat că Calvinismul încuraja viețuirea într-o viață virtuoasă și productivă cu speranța salvării.

 

  1. Prima Mare Trezire a adus multe discuții în timp ce stabilea însușirile fundamentaliste și evanghelice ale Creștinismului American ce continua să joace asemenea roluri importante în societatea, cultura și politicile noastre.

 

  1. Idea Puritană de Americani ca fiind al doilea Popor Ale al lui Dumnezeu a jucat un rol important și lung în opinile Americanilor despre propria țară și despre viziunile celor de peste oceane despre modul în care Statele Unite a preluat ideea de Oraș pe Deal. Aceste probleme ar trebui să genereze multe discuții despre patriotism, războiae Americane și imperialism.

  2. Este util să-l fac pe un student să se gândească despre modurile în care funcționează literatura și filmul contemporan folosind deseori forma jeremiadei retorice și unele structuri logice Calvine pentru lucrările lor. Pentru a-i motiva pe cei care par indiferenți, deseori caracterul erou folosește jeremiada pentru a-i face pe alții să fie responsabili. Deasemenea, divizia binelui și răului cu puțină atenție față de posibila creștere de mijloc este deasemenea foarte Calvinistă.

Emory Elliott este un Profesor Universitar la Universitatea din California, Distins Profesor de Engleză și Director al Centrului de Idei și Societate. El a fost un pionier al National Humanities Center în anii 1979-80. Publicațiile sale recente includ The Cambridge Introduction to Early American Literature (2002) and The Literature of Puritan New England, in The Cambridge History of American Literature series, Vol. I. (1996). Pentru Aesthetics in a Multicultural Age (2002), el a fost co-editor și autor al Prefaței și Introducerilor.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate