Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

 

ARIANISMUL 

 

Data naşterii lui Arius, preotul Nord-african al cărui nume a fost împrumutat de una din cele mai tulburătoare schisme ale creştinismului, este nesigură. El pare să se fi născut în Libia. După toate probabilităţile a fost discipolul lui Lucien din Antiohia. În timpul episcopatului lui Petru din Alexandria (300-311) Arius a fost numit diacon în acel oraş şi şi-a început furtunoasa carieră pastorală  care este cunoscută în istorie. La scurt timp a fost excomunicat pentru faptul că s-a asociat cu melitiştii, a fost repus în drepturi de Achillas, Episcop de Alexandria (311-12), şi a fost ordinat ca preot şi i-a fost oferită spre păstorire biserica din Baucalis. Undeva între anii 318 şi 323 Arius a iniţiat conflictul cu Episcopul Alexandru cu privire la natura lui Cristos. Într-o serie întreagă de sinoade obscure, s-a încercat semnarea unui armistiţiu între adepţii lui Alexandru şi cei ai lui Arius. Arius a replicat prin publicarea lucrării Thalia (a cărei existenţă ne-a fost transmisă doar prin citatele folosite de Atanasie pentru a-l combate) şi prin negarea armistiţiului. În februarie 325, Arius a fost condamnat în cadrul sinodului întrunit în Antiohia. Împăratul Constantin a intervenit în această privinţă, şi el a fost cel care a convocat primul conciliu ecumenic, Conciliul de la Niceea. Acest conciliu s-a întrunit în 20 mai, 325, şi a avut ca rezultat condamnarea lui Arius şi a învăţăturilor sale. Atanasie a fost prezent în anturajul lui Alexandru. El [Atanasie] a participat în mică măsură la discuţiile Conciliului de la Niceea, însă atunci când a devenit Episcop de Alexandria în 328, a devenit duşmanul neobosit al lui Arius şi al Arianismului şi campionul de necontestat al formulei Niceneene.

 

Ca urmare a condamnării sale, Arius a fost exilat în Ilirica. Acolo a continuat să scrie, să predea şi să se adreseze unui cerc tot mai larg de adepţi ai Arianismului din pătura politică şi eclesiastică. Undeva prin anii 332 sau 333 Constantin a stabilit contact direct cu Arius, iar în anul 335 cei doi s-au întâlnit în Nicomedia. Acolo Arius a prezentat o mărturisire de credinţă pe care Constantin a considerat-o suficient de ortodoxă pentru a permite re-analizarea cazului lui Arius. Prin urmare, ca o consecinţă a dedicării Bisericii faţă de Învierea din Ierusalim, Sinodul întrunit la Ierusalim s-a declarat în favoarea re-acceptării lui Arius în comunitate, chiar în zilele când acesta se afla pe patul său de moarte în Constantinopol. De vreme ce concepţiile Ariene erau foarte intens susţinute de mulţi episcopi activi şi de membrii ai curţii [imperiale], iar Arius însuşi încetase să joace un rol vital în controversă, moartea sa care a survenit în 335 sau 336 nu a avut nici un efect în direcţia micşorării tulburării ce avea loc în biserică. În loc să rezolve chestiunea, Conciliul de la Niceea, prin condamnarea lui Arius, a lansat o dezbatere creştină ce avea să cuprindă întregul imperiu.

 

Arius a fost un meticulos raţionalist grec. A moştenit Cristologia Logosului a Orientului, doctrină susţinută aproape pe plan universal. A lucrat în Alexandria, centrul învăţăturilor lui Origen cu privire la subordonarea Fiului faţă de Tatăl. El şi-a îmbinat această moştenire într-o Cristologie raţionalistă care a determinat năruirea echilibrului pe care Origen o menţinuse în teologia sa sub-ordinaţionistă prin insistenţa sa asupra fiinţei eterne a Fiului.

 

Rezerva faţă de erezia lui Arius şi a Arianismului provocată de simbolul şi anatemele adoptate de Conciliul de la Niceea serveşte drept principiu pentru poziţia fundamentală a lui Arius.

 

Afirmaţia Niceneană „Şi într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, cel de o fiinţă cu Tată” a fost formulată tocmai pentru a nărui afirmaţia centrală a lui Arius conform căreia Dumnezeu era imuabil, unic, imposibil de cunoscut, unul absolut. Prin urmare Arienii considerau că nici o parte din Dumnezeu nu putea fi sub nici o formă comunicat sau împărtăşit cu vreo altă făptură. Afirmaţia conciliului „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut” a îndepărtat afirmaţia lui Arius că, de vreme ce Dumnezeu era imuabil şi imposibil de cunoscut, Cristos trebuie că era o făptură creată, făcut de Dumnezeu din nimic, primul fără îndoială din toată creaţia, dar parte a ei. Această afirmaţie a limitat conceptul preexistenţei lui Cristos adaptând Cristologia Logosului dominantă la Arianism. Logosul, primul născut, creat de Dumnezeu, a fost încarnat în Cristos, dar, aşa cum susţinea Arius, „a fost o vreme când el nu exista.”

 

Proclamaţia Niceneană „cel de-o fiinţă cu Tatăl” a transformat termenul homoousios drept cuvântul cheie al drept-credincioşilor [orto-docşilor]. Arianismul s-a scindat în două partide, una dintre ele considerând că Cristos era de-o fiinţă cu Tatăl (homoousios). O grupare mult mai extremă insista asupra faptului că Cristos, fiind o parte a creaţiei, nu era asemenea Tatălui în ce priveşte substanţa, [nu era de-o fiinţă cu Tatăl] (anomoios). Arius însuşi pare să fi aparţinut celei dintâi dintre partide, adică părţii mai moderate.

 

Anatemele pronunţate de conciliu au fost extinse asupra tuturor celor care susţineau că „a existat o vreme când [Fiul] nu exista”; „a existat o perioadă înainte de fiinţa Sa”; „a fost făcut din nimic”; „Fiul lui Dumnezeu este de altă fiinţă sau substanţă [decât Tatăl]”; şi „Fiul lui Dumnezeu [este] creat ca fiind supus pieirii sau schimbabil.” Ultima dintre anateme au atacat o altă afirmaţie conţinută de învăţăturile Ariene. Arius şi urmaşii săi Arieni au propovăduit faptul că Cristos a crescut, s-a schimbat, s-a maturizat în înţelegerea Sa cu privire la planul divin potrivit Scripturilor, şi prin urmare nu putea fi parte a unui Dumnezeu neschimbător. Eu nu era Dumnezeu Fiul; ci mai curând I S-a dat titlul de Fiu al lui Dumnezeu ca onoare.

 

Dacă am fi trăit în acele vremuri, ne-am fi putut gândi că Arianismul avea să prindă teren în doctrina Bisericii. Începând din vremea lui Constantin, curtea [imperială] a fost adesea de coloraţie Ariană. De cinci ori a fost trimis în exil Atanasie din Alexandria, exilări care i-au fărâmiţat îndelungul episcopat. O serie de sinoade au respins simbolul Nicenean în diferite moduri, Antiohia în 341, Arles în 353; şi în 355 Liberius din Roma şi Ossius din Cordoba au fost exilaţi, şi la numai un an mai târziu Hilary de Poitier a fost trimisă în Frigia. În anul 360 toate crezurile mai timpurii au fost desfiinţate la Constantinopol, iar termenul substanţă (ousia) a fost scos în afara legii. Fiul a fost declarat a fi simplu „precum Tatăl care L-a născut.”

 

Contraatacul ortodox asupra Arianismului a subliniat faptul că teologia Ariană L-a redus pe Cristos la un semi-zeu şi în consecinţă a reintrodus politeismul în creştinism, de vreme ce lui Cristos i se aducea închinare în rândurile Arienilor, şi la fel şi în rândurile ortodocşilor. Dar per ansamblu, cel mai consistent argument împotriva Arianismului a fost constanta deviză soteriologică a lui Atanasie că doar Dumnezeu, singurul şi adevăratul Dumnezeu Întrupat putea reconcilia şi răscumpăra omenirea căzută pentru Dumnezeul cel Sfânt. Lucrările Părinţilor Capadocieni, ale lui Bazil cel Mare, ale lui Grigore de Nisa (Nissenul), Grigore de Nazians, au fost cele care au adus rezoluţia finală care s-a dovedit în cele din urmă acceptabilă în ochii bisericii. Ei au separat conceptul de substanţă (ousia) de cel de persoană (hypostasis) şi astfel au permis apărătorilor ortodocşi ai formulei Niceneene originale şi partidului ulterior numit moderat sau semi-Arian să găsească o formulă unitară în ce priveşte înţelegerea lui Dumnezeu drept o substanţă şi trei persoane. Cristos avea prin urmare aceeaşi substanţă cu Tatăl (homoousios) dar era o persoană distinctă. Prin acest mod de a expune crezul, Conciliul de la Constantinopol din 381 a reuşit să reafirme Crezul Nicenean. Prea-cuviosul Împărat Teodosie I a trecut de partea ortodoxiei iar Arianismul a început să piardă teren în imperiu.

 

Îndelunga bătălie cu Arianismul nu avea să se sfârşească încă, pentru că Ulfilas, vestitul misionar care a lucrat în triburile Germanice acceptase mărturisirea homoeană pronunţată la Constantinopol în 360. Ulfilas a propovăduit similarităţile Fiului cu Tatăl şi totala subordonare a Duhului Sfânt [faţă de celelalte două persoane]. El i-a învăţat pe vizigoţii aflaţi la nord de Dunăre, iar ei au readus semi-Arianismul înapoi în Italia. Vandalii au fost învăţaţă de preoţi vizigoţi iar în 409 aveau să poarte aceeaşi învăţătură semi-Ariană până în Spania, traversând Pirineii. Abia spre sfârşitul celui de-al şaptelea secol a reuşit ortodoxia să absoarbă Arianismul în cele din urmă. Totuşi Arianismul a renăscut în era modernă sub forma Unitarianismului extrem, iar Martorii lui Iehova îl consideră pe Arius drept înainte-mergătorul lui C. T. Russell.

 

V. L. Walter

(Dicţionarul Evanghelic Elwell)

 

Bibliografie


J. Danielou şi H. Marrou, The Christian Centuries, [Creştinismul de-a lungul secolelor] vol. I, capitolele. 18-19;

J. H. Newman, The Arians of the Fourth Century, [Arienii din secolul patru];

R. C. Gregg and D. E. Groh, Early Arianism, [Arianismul timpuriu];

T. A. Kopecek, A History of Neo-Arianism, [O istorie a Neo-Arianismului]  2 volume;

H. M. Gwatkin, Studies in Arianism [Studii ale Arianismului];

E. Boularand, l'Heresie d'Arius et la foi de Nicee, [Erezia lui Arius şi crezul de la Niceea] 2 vol.

(courtesy of http://mb-soft.com)

horizontal rule

Doctrina şi Istorie

O erezie care a apărut în al patrulea secol şi a negat divinitatea lui Isus Hristos.

DOCTRINA

Prima dintre disputele doctrinare care i-a deranjat pe creştini după ce Constantin a recunoscut Biserica în 313 d. Hr., şi părintele multor altora în timpul a trei secole, Arianismul ocupă un loc larg în istoria clericală. El nu este o formă modernă de necredinţă, şi de aceea va apărea ciudat în ochii moderni. Dar vom înţelege mai bine înţelesul său dacă îl denumim o încercare estică de a raţionaliza crezul dezbrăcându-l de misterul său în privinţa relaţiei lui Hristos cu Dumnezeu. În Noul Testament şi în învăţătura Bisericii, Isus din Nazaret apare ca Fiul lui Dumnezeu. Acest nume El l-a luat pentru Sine (Matei 11:27; Ioan 10:36), în timp ce a Patra Evanghelie declară că El este Cuvântul (Logos), Care la început era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, prin Care toate lucrurile au fost făcute. O doctrină similară este afirmată de Sf. Pavel, în Epistolele sale autentice fără îndoială către Efeseni, Coloseni şi Filipeni. Aceasta se repetă în Scrisorile lui Ignaţiu, şi justifică observaţia lui Pliny că în adunările lor creştinii cântau un imn lui Hristos ca Dumnezeu. Dar întrebarea cum era Fiul înrudit cu Tatăl (Însuşi recunoscut ca fiind Divinitatea Supremă), a dat naştere, între anii 60 şi 200 d. Hr., ca să numărăm sistemele Theosophice, numite în general Gnosticism, şi având ca autori ai lor Basilides, Valentinus, Tatian şi alţi speculanţi greci. Deşi toţi aceştia au vizitat Roma, ei nu au avut nici o urmare în vest, care a rămas liber faţă de controversele de natură abstractă, şi a fost credincios faţă de crezul botezului său. Centrele intelectuale erau în principal în Alexandria şi Antioh, Egipt sau Siria, şi speculaţia a fost dusă în Grecia. Biserica Romană s-a ţinut cu fermitate de tradiţie. Sub aceste circumstanţe, când şcolile Gnostice au dispărut cu a lor „uniri” a puterilor Divine, şi „emanaţii” de la Supremul Dumnezeu care nu poate fi cunoscut („Adâncul” şi „Tăcerea”) toată speculaţia a fost aruncată în forma unei întrebări care atingea „asemănarea” Fiului cu Tatăl Său şi „identitatea” Esenţei Sale. Catolicii au susţinut mereu că Hristos era cu adevărat Fiul, şi cu adevărat Dumnezeu. Ei s-au închinat Lui cu onoruri divine; ei nu au încuviinţat niciodată să Îl separe, în idee sau realitate, de Tatăl, a Cărui Cuvânt, Raţiune, Minte, El era, şi în a Cărui Inimă El a locuit din veşnicie. Dar termenii tehnici ai doctrinei nu erau pe deplin definiţi; şi chiar în cuvinte greceşti cum ar fi esenţa (ousia), substanţă (hypostasis), natură (physis), persoană (hyposopon) purtau o varietate de înţelesuri extrase din sectele pre-creştine de filozofi, care nu au putut decât să determine înţelegerile greşite până când acestea au fost clarificate. Adaptarea unui vocabular folosit de Plato şi Aristotel pentru adevărul creştin era o chestiune de timp; aceasta nu s-a putut face într-o zi; şi când s-a realizat pentru greci aceasta a trebuit să fie preluat de latini, care nu s-au pretat în sine a fi gata pentru distincţii necesare şi totuşi subtile. Faptul că acele dispute s-au răspândit chiar şi printre ortodocşi care toţi ţin o singură credinţă a fost inevitabil. Şi de toate aceste lupte cei raţionalişti au profitat pentru a înlocui crezul antic cu invenţiile lor personale. Curentul avansat de acesta a fost: a nega că într-un sens adevărat Dumnezeu ar putea avea un Fiu; aşa cum a afirmat Mohamed concis după aceea, „Dumnezeu nici nu naşte, nici nu este născut” (Coran, 112). Noi am învăţat să numim aceasta Unitarianism negator. Acesta a fost scopul final al opoziţiei Ariane faţă de ceea ce creştinii au crezut mereu. Dar Arian, deşi nu a provenit direct din Gnosticism, a urmărit o line de argumentare şi a învăţat o viziune pe care speculaţiile Gnosticilor au făcut-o familiară. El l-a descris pe Fiul ca un al doilea, sau un Dumnezeu inferior, stând la mijloc între Prima Cauză şi creaturi; şi Însuşi făcut din nimic, totuşi ca făcând toate celelalte lucrurile; ca existând înainte de lumile veacurilor; şi ca ordonat în toate perfecţiunile divine cu excepţia celei care era locuinţa şi temelia lor. Dumnezeu singurul era fără început, fără origine; Fiul a fost produs, şi odată el nu a existat. Pentru că tot ceea ce are origine trebuie să înceapă să existe.

Aceasta este doctrina autentică a lui Arius. Folosind termeni greceşti, ea neagă faptul că Fiul este de o esenţă, natură, sau substanţă cu Dumnezeu; El nu este consubstanţial (homoousios) cu Tatăl, şi de aceea nu este ca El, sau egal în demnitate, sau co-veşnic, sau în cadrul sferei reale a Divinităţii. Logosul pe care Sf. Ioan îl înalţă este un atribut, Raţiune, care aparţine naturii Divine, nu o persoană distinctă de alta, şi de aceea este un Fiu doar ca o figură de vorbire. Aceste consecinţe decurg din principiul pe care Arius îl susţine în scrisoarea sa către Eusebiu din Nicomedia, că Fiul „nu este parte din Nenăscut.” De vreme ce sectele Ariane care raţionau logic erau stilate Anomoeans: ele au spus că Fiul era „altfel decât” Tatăl. Şi ele au definit pe Dumnezeu simplu ca Necreatul. Ei sunt denumiţi de asemenea Euxucontiani (ex ouk onton), pentru că ei susţineau crearea Fiului din nimic.

Dar o viziune atât de deosebită de tradiţie a găsit puţină trecere; ea cerea slăbire sau uşurare, chiar cu preţul logicii; şi şcoala care a înlocuit forma Arianismului au afirmat anterior asemănarea, fie fără adjunct, sau în toate lucrurile, sau în substanţă, a Fiului cu Tatăl, în timp ce negau co-egala Sa demnitate şi existenţa co-veşnică. Aceşti oameni din Via Media au fost numiţi Semi-Ariani. Ei s-au apropiat, în argument strict, de extrema eretică; dar mulţi dintre ei au ţinut de credinţa ortodoxă, totuşi fără consecvenţă; dificultăţile lor s-au întors spre limbaj sau prejudecata locală, şi nu un număr mic s-a supus în întregime învăţăturii Catolice. Semi-Arianii au încercat mai mulţi ani să inventeze un compromis între viziuni ireconciliabile, şi crezurile lor care se modificau, consiliile agitate şi uneltele lumeşti ne spun cât de amestecată şi de variată mulţime a fost adunată sub steagul lor. Punctul care trebuie ţinut minte este că, în timp ce ei au afirmat că, Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic, ei şi au imaginat că El a trebuit să devină Fiul pentru a crea lumile şi pentru a răscumpăra omenirea. Printre scriitorii ante-Niceeni, se poate detecta o anumită ambiguitate de exprimare, în afara şcolii din Alexandria, atingând ultimul cap al doctrinei. În timp ce învăţătorii Catolici susţineau Monarhia, şi anume, că exista un singur Dumnezeu; şi Trinitatea, că acest Absolut Unul exista în trei subzistenţe distincte; şi Circuminession, că Tatăl, Cuvântul, şi Duhul nu puteau fi separate, în fapt sau în gândire, unul de altul; totuşi era lăsat deschis pentru discuţie chestiunea referitoare la termenul „Fiu,” şi perioada „generării” (gennesis) Sale. Cinci Părinţi ante-Niceeni sunt în special citaţi: Athenagoras, Tatian, Theophilus din Antioh, Hippolytus, şi Novatian, a căror limbaj pare să implice o noţiune ciudată faţă de calitatea de Fiu, gândită că aceasta nu a venit în fiinţă sau nu a fost perfectă până la ivirea zorilor creaţiei. La acestea se pot adăuga Tertulian şi Metodius. Cardinalul Newman susţinea că viziunea lor, care se găseşte în mod clar la Tertulian, a Fiului existând după Cuvânt, este legată ca un antecedent cu Arianismul. Petavius a construit aceleaşi expresii într-un sens condamnabil; dar Episcopul anglican Bull le-a apărat ca ortodoxe, nu fără dificultate. Chiar dacă fiind metaforic, astfel de limbaj ar putea adăposti oameni care dezbat în mod necinstit; dar noi nu suntem răspunzători pentru scăpările învăţătorilor care au eşuat să perceapă toate consecinţele adevărurilor doctrinare susţinute cu adevărat de ei. Din aceste teorii îndoielnice Roma şi Alexandria au păstrat cu mândrie. Origen însuşi, a cărui speculaţii neavizate au fost acuzate cu vina de Arianism, şi care a folosit termeni precum „al doilea Dumnezeu,” în ce priveşte Logos-ul, care nu au fost niciodată adoptate de Biserică – acest Origen a învăţat calitatea veşnică de Fiu a Cuvântului şi nu a fost un Semi-Arian. Pentru el Logosul, Fiul, şi Isus din Nazaret erau o singură Fiinţă Divină veşnic existentă, născut din Tatăl, şi, în acest fel, „subordonat” sursei fiinţei Sale. El vine din Dumnezeu ca şi Cuvântul creativ, şi astfel este un Agent slujitor, sau, dintr-un punct de vedere diferit, este Primul-născut din creaţie. Dionysius din Alexandria (260) a fost chiar denunţat la Roma pentru a-l fi numit pe Fiul o lucrare sau o creatură a lui Dumnezeu; dar el s-a explicat pe sine papei pe principii ortodoxe şi a mărturisit Crezul Homoousian.

ISTORIE

Pavel din Samosata, care era contemporan cu Dionysius, şi Episcop de Antioh, poate fi judecat ca adevăratul strămoş al acelor erezii care l-au aruncat pe Hristos dincolo de sfera Divină, orice epitete de divinitate i le-au permis Lui. Omul Isus, a spus Pavel, a fost distinct de Logos, şi, în limbajul ulterior al lui Milton, prin merit a fost făcut Fiul lui Dumnezeu. Supremul este una în Persoană ca şi în Esenţă. Trei consilii ţinute la Antioh (264-268, sau 269) au condamnat şi au excomunicat Samosatenii. Dar aceşti Părinţi nu au vrut să accepte formula Homoousiană, temându-se ca aceasta să nu fie considerată a semnifica o substanţă materială sau abstractă, potrivit folosirii filozofiilor păgâne. Asociat cu Pavel, şi timp de câţiva ani înlăturat de la comuniunea Catolică, îl găsim pe bine-cunoscutul Lucian, care a editat Septuagintul şi a devenit în final un martir. De la acest om învăţat şcoala din Antioh şi-a tras inspiraţia sa. Eusebius istoricul, Eusebius din Nicomedia şi Arius însuşi, toţi au fost influenţaţi de Lucian. De aceea, nu spre Egipt şi învăţătura sa mistică, ci spre Siria, unde Aristotel a înflorit cu logica sa şi cu tendinţa sa spre Raţionalism, ar trebui să ne uităm spre casa unei aberaţii care în final a triumfat, care ar fi anticipat Islamul, reducând Fiul Veşnic la rangul de profet, şi astfel nimicind revelaţia creştină.

Arius, un Libian prin naştere, a fost crescut în Antioh şi a avut ca şi coleg de şcoală pe Eusebiu, după aceea a fost Episcop de Nicomedia, a luat parte (306) în schisma obscură Meletiană, a fost făcut prezbiter al bisericii numită „Baucalis,” la Alexadria, şi s-a opus Sabellianilor, ei fiind dedicaţi unei viziuni a Trinităţii care nega toate distincţiile reale în Suprem. Epipjanius a descris ereticul ca fiind înalt, serios şi câştigător; nici o defăimare a caracterului său moral nu a fost susţinută; dar există o anumită posibilitate ca diferenţele personale să fi condus la această ceartă cu patriarhul Alexander care, în sinod public, el a acuzat de învăţătura că Fiul era identic cu Tatăl (319). Circumstanţele actuale ale acestei dispute sunt obscure; dar Alexander l-a condamnat pe Arius într-o mare adunare, şi cel din urmă şi-a găsit un refugiu cu Eusebiu, istoricul bisericii, la Cezarea. Motive politice sau de partidă au acrit conflictul. Mulţi episcopi din Asia Mică şi Siria au luat apărarea „prietenului lor Lucianist,” aşa cum Arius nu a ezitat să se numească pe sine. Sinoadele din Palestina şi Bitinia au fost opuse sinoadelor din Egipt. Timp de mai mulţi ani dezbaterea a fost furioasă; dar când, prin înfrângerea sa a lui Lcinius (324), Constantin a devenit stăpânul lumii Romane, el a hotărât să restaureze ordinea clericală în est, precum deja în vest el a încercat să de-a jos Donatiştii la Consiliul din Arles. Arius, într-o scrisoare către prelatul Nicomedian, a respins cu îndrăzneală credinţa Catolică. Dar Constantin învăţat de acest om cu gândire lumească, a trimis din Nicomedia spre Alexander o scrisoare faimoasă, în care el a tratat controversa ca o dispută inutilă despre cuvinte şi a mărit binecuvântările păcii. Împăratul, ar trebui să ne amintim, era doar un începător, imperfect familiarizat cu greaca, mult mai mult incompetent în teologie, şi totuşi ambiţios pentru a exercita o stăpânire asupra Bisericii Catolice asemănătoare cu cea care, aşa cum Pontifex Maximus, a exercitat-o asupra închinări păgâne. De la această concepţie Bizantină (etichetată în termeni moderni Erstianism) trebuie să obţinem calamităţile care în decursul a multor sute de ani şi-au pus semnul asupra dezvoltării dogmei creştine. Alexander nu a putut să se supună într-o chestiune atât de vitală în importanţă. Arius şi sprijinitorii săi nu au cedat. De aceea, a fost adunat un consiliu la Nicea, în Bitinia, care a fost socotit mereu ca fiind primul consiliu ecumenic, şi care şi-a ţinut şedinţele de la jumătatea lui Iunie, 325. În mod obişnuit se spune că Hosius din Cordova a prezidat. Papa Sf. Silvester, a fost reprezentat de nunţii săi papali, şi 318 Părinţi au participat, aproape toţi din est. Din nefericire, actele Consiliului nu s-au păstrat. Împăratul care a fost prezent a respectat religios o adunare care a afişat autoritatea învăţăturii creştine într-o manieră atât de remarcabilă. De la început era evident că Arius nu a putut socoti un număr mare de susţinători printre episcopi. Alexander a fost însoţit de diaconul său tânăr, memorabilul Atanasie care s-a angajat în discuţie cu ereticul în sine, şi din acel moment a devenit conducătorul Catolicilor de-a lungul a aproape cincizeci de ani. Părinţii au apelat la tradiţie împotriva inovatorilor, şi au fost pasionat ortodocşi; în timp ce a fost primită o scrisoare de la Eusebiu din Nicomedia, declarând deschis că el nu va permite niciodată ca Hristos să fie de o substanţă cu Dumnezeu. Această mărturisire a sugerat un mijloc de discriminare dintre credincioşii adevăraţi şi cei care, sub acest pretext, nu au ţinut de Credinţa încredinţată. A fost trasat un crez din partea partidei Ariene prin Eusebiu din Cezarea în care era fiecare termen de onoare şi demnitate, cu excepţia identităţii de substanţă, a fost atribuit Domnului Nostru. În mod clar, nici un alt test cu excepţia Homousion nu a dovedit o potrivire pentru ambiguităţile subtile de limbaj care, atunci ca întotdeauna, au fost adoptate de dizidenţii din mintea Bisericii. A fost descoperită o formulă care ar servi ca un test, deşi nu simplu de găsit în Scriptură, totuşi însumând doctrina lui Sf. Ioan, Sf. Pavel şi Hristos Însuşi, „Eu şi Tatăl una suntem”. Erezia, aşa cum remarcă Sf. Ambrozie, a furnizat din teaca sa o armă pentru a tăia capul său. „Consubstanţialul” a fost acceptat, doar treisprezece episcopi nu au fost de acord, şi aceştia au fost rapid reduşi la şapte. Hosius a extras afirmaţiile consiliului, la care au fost adăugate anateme împotriva celor care afirmă că Fiul nu a existat odată, sau că înainte de a fi El născut El nu era, sau că El a fost făcut din nimic, sau că El era de o substanţă sau esenţă diferită este cea a Tatălui, sau că el a fost creat sau este schimbător. Fiecare episcop a făcut această declaraţie cu excepţia a şase, dintre care ulterior patru au renunţat. Eusebiu din Nicomedia şi-a retras opoziţia sa faţă de termen Nicean, dar nu a semnat condamnarea lui Arius. Prin împărat, care a considerat erezia o răzvrătire, alternativa propusă era subscrierea sau exilul; şi, pe motive politice, Episcopul din Nicomedia a fost exilat nu la mult timp după consiliu, implicându-l pe Arius în decăderea sa. Ereticul şi adepţii săi au suferit sentinţa lor în Illyria. Dar aceste incidente, care ar putea părea că închid capitolul, s-au dovedit a fi începutul unui conflict, şi au condus spre cele mai complicate dezbateri despre care citim în al patrulea secol. În timp ce crezul Arian simplu era apărat de puţini, acei prelaţi politici care au fost de partea lui Eusebiu au purtat un război dublu împotriva termenului „consubstanţial”, şi a campionului său, Atanasie. Acest cel mai mare dintre Părinţii estici l-a succedat pe Alexander în patriarhatul Egiptean (326). El nu avea mai mult de treizeci de ani ca vârstă; dar scrierile sale publicate, anterioare Consiliului, arată, în gândire şi precizie, o stăpânire a chestiunilor implicate pe care nici un învăţător Catolic nu a putut să o întreacă. Viaţa sa fără pată, temperamentul său moderat şi loialitatea faţă de prietenii săi l-au făcut greu de atacat prin orice mijloace. Dar vicleniile lui Eusebiu, care în 328 a recăpătat favoarea lui Constantin, au fost secundate de intrigi asiatice, şi s-a instalat o perioadă de reacţie Ariană. Eutanasie din Antioh a fost demis datorită unei acuzaţii de Sabellianism (331), şi Împăratul a trimis poruncă: Atanasie să îl primească pe Arius în comuniune. Sfântul a refuzat ferm. În 325 ereticul a fost absolvit de două consilii, la Tir şi Ierusalim, cel din urmă la care a fost demis de Atanasie pe motive false şi ruşinoase de purtare rea. El a fost alungat la Trier şi şederea sa de optsprezece luni în acele părţi au legat Alexandria mai strâns de Roma şi de vestul Catolic. Între timp, Constantia, sora Împăratului l-a recomandat pe Arius, despre care ea credea că este un om rănit, îngăduinţei lui Constantin. Cuvintele sale mortale l-au afectat, şi el a rechemat libianul şi a extras de la el o adeziune solemnă faţă de credinţa Niceană, şi i-a ordonat lui Alexander, Episcop al Oraşului Imperial, să îi dea Comuniunea în biserica sa (336). Arius a triumfat în mod deschis; dar în timp ce mergea spre paradă, în seara dinaintea acestui eveniment, el a murit datorită unei tulburări subite, pe care Catolicii nu s-au putut abţine să nu o considere ca pe o judecată din cer, datorită rugăciunilor episcopului. Totuşi, moartea sa nu a oprit ciuma. Acum Constantin nu îi favoriza decât pe Ariani; el a fost botezat în ultimele sale momente de un prelat nestatornic din Nicomedia; şi a lăsat moştenire celor trei fii ai săi (337) un imperiu sfâşiat de neînţelegeri pe care ignoranţa şi slăbiciunea lui le-a agravat.

Constantin care nominal a guvernat estul, a fost marioneta împărătesei sale şi a miniştrilor de la palat. El a ascultat de partida Eusebiană; directorul său spiritual, Valens, Episcop de Mursa, a făcut tot ceea ce i-a stat în fire să infecteze vestul şi Italia cu dogme Ariane. Termenul „asemenea în substanţă”, Homoiousion, care a fost utilizat mai degrabă pentru a scăpa de formula Niceană, a devenit o lozincă. Dar în fiecare din cele patrusprezece consilii ţinute între anii 341 şi 360, în care fiecare umbră a subterfugiului eretic şi-a găsit expresie, au purtat o mărturie decisivă despre nevoia şi eficacitatea standardului Catolic pe care ei toţi l-au respins. Cam în anul 340, o adunare Alexandrină şi-a apărat arhiepiscopul ei într-o epistolă către Papa Julius. Prin moartea lui Constantin şi prin influenţa fiului acelui împărat şi de dragul numelui, el a fost redat poporului său. Dar tânărul prinţ a murit, şi în 341 sărbătoritul Consiliu Antiohian al Dedicării l-a degradat a doua oară pe Atanasie, care acum s-a adăpostit în Roma. Acolo el a petrecut trei ani. Gibbon citează şi adoptă „o observare judiciară” a lui Werstein care merită să fie mereu păstrat în minte. După al patrulea secol, remarcă cărturarul german, când Bisericile estice au fost aproape divizate egal în elocvenţă şi abilitate între categoriile care se luptau între ele, acea partidă care a căutat să învingă a apărut la Vatican, a cultivat maiestatea Papală, a cucerit şi a stabilit crezul ortodox cu ajutorul episcopilor latini. De aceea, Atanasie a fost cel care s-a dus spre Roma. Un străin, Gregory a uzurpat locul său. Consiliul Roman a proclamat inocenţa sa. În 343, Constans, care a domnit peste vest din Illyia până în Anglia, i-a convocat pe episcopi să se întâlnească la Sardica în Pannonia. Nouăzeci şi patru de latini, şaptezeci de greci sau estici prelaţi au început dezbaterile; dar ei nu au putut să ajungă la termene, şi asiaticii s-au retras, ţinând o sesiune separată şi ostilă la Philippopolis în Tracia. S-a spus pe drept că acest Consiliu din Sardica descoperă primele simptoame ale discordiei care, mai târziu, au produs nefericita schismă dintre est şi vest. Dar pentru latini această întâlnire, care a permis apeluri la Papa Julius, sau la Biserica Romană, a părut un epilog care a completat legislaţia Niceană, şi cu acest efect ea a fost citată de Inocent I în corespondenţa sa cu episcopii din Africa.

Biruind peste Constans, care cu căldură şi-a ridicat cauza sa, invincibilul Atanasie a primit de la suveranul său oriental şi Semi-Arian trei scrisori poruncitoare, care îl implorau să se întoarcă în Alexandria (349). Episcopii schismatici, Ursacius şi Valens şi-au retras acuzaţiile lor împotriva lui în mâinile lui Papa Julius; şi când el călătorea spre casă, prin Tracia, Asia Mică şi Siria, mulţimea de prelaţi ai curţii i-au adus un omagiu respingător. Aceşti oameni au virat cu fiecare vânt. Unii, ca Eusebiu din Cezarea, susţineau o doctrină Platonizantă la care ei nu doreau să renunţe, deşi i-au respins pe hulitorii Ariani. Dar mulţi erau servitori ai timpului, indiferent de dogmă. Şi a apărut o nouă partidă, evlavioşii şi sobri Homoiousiani, neprietenoşi lui Atanasie, fără a dori să subscrie la termenii Niceeni, totuşi încet apropiindu-se de crezul adevărat şi în final acceptându-l. În consiliile care urmează acum aceşti oameni buni şi-au jucat partea lor. Totuşi, când Constans a murit (350), şi fratele său Semi-Arian a rămas suprem, persecuţia lui Atanasie s-a redublat în violenţă. Printr-o serie de intrigi episcopii vestici au fost convinşi să îl izgonească la Arles, Milan, Ariminum. În privinţa acestui ultim consiliu (359) Sf. Ieronim a scris, „întreaga lume a gemut şi s-a minunat să se descopere a fi Ariană”. Căci episcopii latini au fost convinşi prin ameninţări şi înşelăciuni să semneze concesiuni care niciodată nu au reprezentat viziunea lor autentică. Consiliile au fost atât de frecvente încât datele lor încă sunt o chestiune de controversă. Chestiunile personale au deghizat importanţa dogmatică a unei lupte care a durat treizeci de ani. Papa de atunci, Liberius, a fost viteaz la început, fără îndoială ortodox, dar despărţit de viziunea sa şi alungat în solitudine sinistră în Tracia, a semnat un crez, în ton Semi-Arian (alcătuit în principal dintr-unul al lui Sirmium), a renunţat la Atanasie, dar a stat împotriva formulei aşa numite „Homoean” a lui Ariminum. Această nouă partidă a fost condusă de Acacius din Cezarea, un aspirant om bisericesc care a susţinut că el, şi nu Sf. Cyril din Ierusalim, era metropolitan peste Palestina. Homoeans, un fel de Protestanţi, nu au avut nici un termen care să nu fie găsit în Scriptură, şi astfel au scăpat de semnarea „Consubstanţialului”. Un set mai extrem, „Animoeanii”, l-au urmat pe Aetius, au fost direcţionaţi de Eunomius, au ţinut întâlniri la Antioh şi Sirmium, au declarat că Fiul este „deosebit” de Tatăl, şi s-au făcut puternici în ultimii ani ai lui Constantin în palat. George din Cappadocia i-a persecutat pe Catolicii Alexandrini. Atanasie s-a retras în deşert printre solitari. Hosius a fost forţat prin tortură să subscrie unui crez la modă. Când Împăratul oscilant a murit (361), Julian, cunoscut ca Apostatul, a suferit la fel pentru a se întoarce în care din care a fost exilat datorită religiei. O adunare foarte importantă, peste care a prezidat Atanasie, în 362, la Alexandria, a unit ortodocşii Semi-Ariani cu sine şi cu vestul. După patru ani cincizeci şi patru de prelaţi Macedonieni anti-Niceeni s-au supus Papei Liberius. Dar Împăratul Valens, un eretic aspru, tot a profanat Biserica.

Totuşi, lunga bătălie se întorcea acum decisiv în favoarea tradiţiei Catolice. Episcopii vestici, precum Hilary din Poitiers şi Eusebiu din Vercellae au fost izgoniţi în Asia pentru că au susţinut credinţa Niceeană, acţionând la unison cu Sf. Basil, cei doi Sf. Gregori, şi au împăcat Semi-Arianii. Ca o mişcare intelectuală erezia şi-a consumat forţa ei. Theodosius, un Spaniard şi un Catolic, a guvernat întregul Imperiu. Atanasie a murit în 373; dar cauza sa a triumfat la Constantinopole, care a fost mult timp un oraş Arian, mai întâi prin predicarea lui Sf. Gregory Nazianzen, apoi în al Doilea Consiliu General (381), la deschiderea căruia Meletius din Antioh a prezidat. Acest om sfânt a fost înstrăinat de campionii Niceeni în timpul unei lungi schisme; dar el a făcut pace cu Atanasie, şi acum, în compania lui Sf. Cyril din Ierusalim, a reprezentat o influenţă moderată care a câştigat. Nici un delegat nu a apărut din vest. Meletius a murit aproape imediat. Sf. Gregory Nazianzen (q. v.), care i-a luat locul a demisionat foarte curând. Un crez care cuprindea pe cel din Niceea a fost alcătuit de Sf. Gregory din Nyssa, dar nu acesta este cel cântat la Mass, cel din urmă fiind datorat, se spune lui Sf. Epiphanius şi Bisericii din Ierusalim. Consiliul a devenit ecumenic prin acceptarea Papei şi a vesticilor veşnic ortodocşi. Din acest moment Arianismul în toate formele sale şi-a pierdut locul din Imperiu. Dezvoltările sale printre barbari au fost mai degrabă politice decât doctrinare. Ulphilas (311-388), care a tradus Scripturile în Maeso-Gothic, a învăţat Goticii de dincolo de Dunăre o teologie Homoeană; împărăţii Ariane s-au ridicat în Spania, Africa, Italia. Gepidae, Heruli, Vandalii, Alanii, şi Lombarzii au primit un sistem pe care au fost atât de puţin capabili să îl înţeleagă cât au fost să îl apere, şi episcopii Catolici, călugării, sabia lui Clovis, acţiunea Papalităţii, l-au terminat înainte de al optulea secol. În forma pe care acesta l-a luat sub Arius, Eusebiu din Cezarea şi Eunomius, el nu a fost înviat niciodată. Indivizi, printre ei sunt Milton şi Isaac Newton, au fost probabil molipsiţi cu acesta. Dar tendinţa Socianiană din care au crescut doctrinele Unitariene nu datorează nimic şcolii din Antioh sau consiliilor care s-au opus celui de la Niceea. Nici vre-un alt lider Arian nu a stat în istorie cu un caracter de proporţii eroice. În întreaga istorie există un singur erou – neînfricatul Atanasie – a cărui minte a fost egală problemelor, ca şi spiritul său măreţ în faţa vicisitudinilor, o chestiune de care a depins viitorul creştinismului.

WILLIAM BARRY

Transcris de Anthony A. Killeen

A.M.D.G.

(courtesy of www-personal.si.umich.edu)

horizontal rule

Arius din Alexandria şi Hristologia sa eretică

Introducere

Datorită influenţei îndoielnice a lui Sf. Epiphanius, s-a presupus că Origen a fost responsabil pentru Arianism, datorită influenţei sale asupra lui Arius. Este adevărat că Arius a folosit anumite elemente din teologia lui Origen, dar fiecare dintre teologii de după Origen (chiar oponenţii săi cei mai înrăiţi) au exploatat comentariile sale şi scrierile sale pentru scopurile lor. Este foarte dificil să găsim un teolog care nu a fost influenţat de Origen. Totuşi, este improbabil ca Origen să îl fi condus inevitabil spre Arianism. În cazul lui Eusebiu din Cezarea Origenismul său este acela care îl salvează de fapt de a nu fi un Arian! Se pare că Arius a filtrat toată învăţătura lui Origen referitoare la deosebirea dintre Tatăl şi Fiul, şi a folosit-o ca să îşi afirme doctrina sa pe care el a dezvoltat-o din învăţătura stăpânului său, Lucian din Antioh. De fapt, învăţătura lui Origen despre naşterea veşnică a Fiului devine piatra din vârful unghiului din Ortodoxia Niceană! Un aspect al teologiei lui Origen evitat şi complet neglijat de Arius, totuşi nu a fost pierdut de Sf. Atanasie din Alexandria care a folosit ideea lui Origen cu o recunoştinţă autentică în bătăliile sale împotriva lui Arius şi a Arianismului. Şi va deveni clar în acest articol, Arius nu a negat Divinitatea Fiului, de fapt el o afirmă viguros. Erezia reală a lui Arius constă în faptul că negarea sa a poziţiei ortodoxe referitoare la Tatăl şi Fiul având aceeaşi Ousia (substanţă), l-a condus spre politeism şi de fapt este o negare a Întrupării. De aceea Arius submină cele mai fundamentale adevăruri interioare ale creştinismului.

Mai jos veţi găsi o scurtă demascare a teologiei lui Arius, pentru a avea o idee despre doctrinele sale, pe care le putem compara mai târziu cu cele ale lui Origen.

Cine a fost Arius?

Arius este probabil cel mai celebru eretic din tot creştinismul. El a apărut din tăcere efectivă în 318. Apoi el l-a criticat deschis pe Episcopul său, Alexander din Alexandria care l-a urmat pe Achiles din Alexandria ca Episcop, pentru Hristologia sa. Înainte de acest timp, Arius este o figură obscură şi rapoartele istoriei sale sunt contradictorii. Cu siguranţă se poate spune că el a fost un student al lui Lucian din Antioh, şi el trebuie să se fi născut în jurul anului 256 în Libia, şi a murit undeva în jurul anului 336. Episcopul Petru din Alexandria l-a ordinat Diacon pe Arius, şi succesorul lui Petru, Achiles din Alexandria l-a ordinat Preot. Succesorul lui Achiles, Alexander din Alexandria, probabil l-a pus responsabil pe Arius de o biserică din Baucalis. Există o menţiune a lui „Arius” implicat cu Militius din Lycopolis, dar este improbabil ca acesta să fi fost Arius al nostru. Militius a luat Episcopia de la Peter din Alexandria când Peter a fugit de persecuţie. Peter, desigur a protestat. Militius a fost prins şi închis, şi în final a fost condamnat la muncă în mine pentru credinţa sa creştină. Peter, a fost în final martirizat pentru credinţa creştină. În timp ce era în închisoare Militius a ordinat doi oameni, Isodorus şi Arius. Unii autori susţin că Arius s-a opus liniei aspre a lui Peter împotriva re-admiterii Militianilor înapoi în ţarc, dar se susţine că Arius a făcut un pact cu Militius. Aceasta este foarte improbabil pentru un lucru, Atanasie, care nu ar fi trecut cu vederea un astfel de lucru ca să îl folosească împotriva lui Arius, nu a menţionat niciodată aceasta. De asemenea, aceasta ar implica faptul că Arius a fost ordinat Diacon de trei ori! O dată de Militius, o dată de Achiles şi o dată de Peter! Evident aceasta este absurd. Este mai potrivit bunului simţ să presupunem că Arius implicat cu Militius era o altă persoană, pentru că Arius era atunci un nume foarte comun în acea vreme. Aceasta este tot ce cunoaştem despre Arius înainte de 318. După aceea el devine cel mai (in)faimos eretic din creştinism.

Ce a învăţat Arius?

Nu există lucrări complete ale lui Arius care au supravieţuit până azi. Oponenţii lui le-au distrus, şi adepţii săi Ariani nu au considerat lucrările sale a fi vrednice de copiat (Arius nu a fost iniţiatorul unei şcoli şi mulţi Ariani nu s-au simţit ataşaţi deloc faţă de Arius).

R. Lorentz a însumat doctrina lui Arius şi cea Ariană în 9 „articole ale credinţei Ariane”. Ele sunt:

1) Dumnezeu nu a fost mereu Tată

2) Logos sau Fiul este o creatură, Dumnezeu l-a făcut din nimic (ex nihilo)

3) Există doi Logoi şi două Sophiae

4) Fiul este schimbător prin natură, dar rămâne neschimbat ca un dar al lui Dumnezeu

5) Logos este străin de Fiinţa Divină, şi distinct; el nu este Dumnezeu adevărat deoarece el a venit în existenţă

6) Cunoştinţa Fiului despre Dumnezeu este imperfectă 

7) Cunoştinţa Fiului despre sine este limitată

8) Cosmologia Antropocentrică; Fiul a fost creat de dragul nostru, ca un instrument pentru a ne crea

9) O Trinitate din esenţe diferite

Înţelegând articolele credinţei Ariane

1 La esenţa teologiei lui Arius este transcendenţa absolută şi singurătatea Tatălui. Care Singurul este Dumnezeu în cel mai adevărat sens, care Singur este Necreat, Nenăscut, etc. A fost un timp când nu a fost nici un Fiu, de vreme ce Dumnezeu nu a fost mereu Tată ci doar din vremea când El l-a creat pe Fiul (din nimic). Arius a vrut să fie un monoteist foarte rigid.

2 Fiul este creat din non-existenţă de Tatăl şi de aceea inegal cu substanţa Tatălui (ousia). Dar, Arius rapid adaugă, Fiul nu este o creatură aşa cum sunt creaturile. Ceea ce înseamnă că Fiul este deosebit de alte creaturi, chiar dacă El Însuşi este o creatură de asemenea.

3 Interpretarea Înţelepciunii (Sophia) ca Hristosul pre-existent a fost bine cunoscută în vremea lui Arius. Logosul a fost de asemenea înţeles ca teologic identic cu Înţelepciunea, şi de aceea a fost de asemenea interpretat ca Hristosul pre-existent (influenţa lui Philo din Alexandria este puternică în creştinism). Strict vorbind Logos şi Înţelepciunea aparţin numai lui Dumnezeu, şi ei se pot aplica doar inexact şi în genere Fiului. Pentru ce de fapt sunt doi Logoi şi două Sophiae. Unul care se aplică doar lui Dumnezeu şi este imanent Lui din veşnicie, şi altul care este aplicat Fiului, care nu este imanent lui Dumnezeu din veşnicie. Fiul poate fi numit Înţelepciunea cât şi Logos, potrivit lui Arius, dar aceasta nu sugerează că Fiul este din substanţa Tatălui.

4 Arius gândea că Fiul nu a putut păcătui pentru că Dumnezeu i-a acordat Lui stabilitate în vederea meritelor Sale prevăzute. Dumnezeu a prevăzut că Fiul va fi bun, şi a acţionat asupra lui anticipat, răsplătindu-L cu stabilitate în bine.

5 Arius nu are nici o obiecţie faţă de faptul că Fiul este născut de Tatăl (aşa cum au avut mai târziu Arianii). Pentru Arius a crea şi a naşte erau identice. Dacă întrebăm când Fiul a fost născut sau făcut, Arius devine confuz. El spune că Fiul a fost făcut înainte de toate vremurile şi erele, dar el de asemenea insistă că a fost un timp când Fiul nu a existat şi tatăl nu a fost Tatăl, prin aceasta sugerează timpul dinaintea creării Fiului. Se poate ca Arius să fi gândit că timpul există doar când există trupuri cereşti, şi înainte de aceasta nu există timp. Aceasta a fost o viziune contemporană în gândirea Platonică. Dar nu avem nici o dovadă pentru a fi siguri. Nu există nici o menţionare despre aceasta în Controversa Ariană, care pare să indice faptul că Arius nu a avut aceasta în minte. Se pare că Arius este incomod faţă de această întrebare şi nu a fost în stare să găsească un răspuns satisfăcător.

6 Fiul îl poate cunoaşte pe Tatăl doar imperfect deoarece lucrurile create nu îşi pot cunoaşte pe deplin Creatorul lor. Creatorul este mereu de neînţeles pentru creaturile Sale.

7 Fiul nici măcar nu îşi cunoaşte natura Sa nici nu o înţelege pe deplin.

8 Arius a împins încă o altă doctrină „stabilită” la extrema sa logică când a afirmat că Fiul a fost creat ca un mijlocitor pentru a ne crea pe noi. Dumnezeu nu poate fi în contact direct cu creaţia, aceasta s-ar descompune datorită „deosebirii totale” a lui Dumnezeu. De aceea Arius a postulat că Fiul este Mijlocitorul necesar (creat) dintre Dumnezeu şi creaţie. De fapt, Fiul este instrumentul pentru crearea noastră! Fiul este un Creator creat.

9 Potrivit lui Arius există trei realităţi deosebite în substanţa lor (ousia). Unirea care le face o Trinitate este una doar morală, nu una potrivit substanţei. Nu există o Trinitate reală, Trinitatea pentru Arius este simplu trei substanţe diferite unite într-o unitate morală, nu o realitate ontologică. Arius neagă faptul că există O Natură Divină, împărtăşită în mod egal de Trei Persoane Divine (vezi fragmentul 11).

Arius despre Întrupare

A fost sugerat adesea că Arius nu a fost deloc interesat în soteriologie. Aceasta ar părea să fie o interpretare foarte greşită. De fapt întregul sistem al lui Arius pare să decurgă din dorinţa sa de a prezenta o doctrină reală şi eficientă a mântuirii. Avem un citat din Regula de credinţă pe care Arius a trimis-o la Constantin cel Mare (repetat de Constantin în răspunsul său către Arius) care spune: „Un Dumnezeu ... există un Cuvânt fără origine şi nesfârşit al substanţei Sale,”... şi „natura străină a trupului de dragul implementării dacă activităţile divine,” şi „Spiritul veşniciei a fost în Cuvântul superior”, şi „o fiinţă străină”. Mai târziu Constantin l-a citat pe Arius ca spunând: „Nu! Nu vreau ca Dumnezeu să fie implicat în suferirea insultelor,” şi „orice poţi lua de la El, în aceea Îl faci mai puţin,” şi „Hristos a suferit pentru noi... da, dar există un pericol că noi putem apărea ca să Îl înjosim într-un fel”. În acest citat limbajul abuziv pe care Constantin îl aruncă spre Arius a fost înlăturat şi prin urmare el pare cumva incoerent. Totuşi aici ni se prezintă ceea ce pare a fi învăţătura lui Arius referitoare la Întrupare. Pare ciudat la prima vedere că Arius se referă la Fiul ca „Cuvântul fără origine şi nesfârşit al substanţei Sale”, care ar fi însemnat că el a renunţat la ideile sale pentru Credinţa celor Ortodocşi aşa cum este afirmat în formula Niceană (homoousios). De aceea este mult mai probabil că Arius nu se referă la Fiul în propoziţia de mai sus, ci la Logosul etern imanent în Dumnezeu. Acelaşi lucru merge şi pentru „Spiritul veşniciei”. Logosul şi Spiritul nu sunt substanţe separate de Dumnezeu. „Fiinţa străină” trebuie să fi fost o referire la Fiul. Citatele rămase ale lui Arius se referă la Întrupare şi sunt avertizări împotriva a spune că Fiul este „consubstanţial” (de aceeaşi ousia, homoousios) cu Tatăl. Arius gândeşte că făcând aşa, noi spunem că Tatăl este compromis şi expus la suferinţă. Ceea ce îl face pe Dumnezeu capabil să sufere, supus schimbării şi alterării. Dacă Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi substanţă (ousia) atunci datorită Întrupării Dumnezeu este făcut în stare să sufere şi supus schimbării. În doctrina sa despre Întrupare Arius încearcă să evite această concluzie, şi încearcă să îl protejeze pe Tatăl din a fi expus la experienţele umane şi de aceea de a fi supus schimbării.

Ceea ce căuta Arius era un Dumnezeu care putea să se Întrupeze, şi să sufere, fără a compromite pe Tatăl. Ei au găsit în aceasta teoria lor a Creatorului creat. Divinitatea Fiului este divinitate creată. Fiul lui Dumnezeu este capabil să sufere, „un Dumnezeu secund” aşa cum El a fost referit. Întruparea a fost luarea unui trup uman de către Fiul. Arius a perceput aceasta ca fiind imposibil ca „un simplu om” (o fiinţă umană completă, trup, suflet şi duh) ar fi putut avea o valoare salvatoare. De aceea Fiul este Întrupat în „soma apsychon” sau un „trup fără suflet”. Fiul (Logos) a fost principiul animator în Hristos şi de aceea Fiul a fost cel care a suferit. În Hristos Dumnezeu s-a Întrupat şi a suferit pentru răscumpărarea noastră. Văzută din acest unghi teologia lui Arius este despre răscumpărare şi este foarte preocupată de soteriologie. S-ar putea argumenta că teoria lui despre relaţiile dintre Tatăl şi Fiul erau necesare pentru el pentru a susţine o posibilitate reală a răscumpărării. Arius pare să se fi gândit că proclamarea Fiului ca „de aceeaşi esenţă cu Tatăl” punea în pericol semnificaţia adevărată a Întrupării, Suferinţei şi Învierii lui Isus Hristosul.

Arius a găsit o Hristologie care era perfect capabilă de a explica slăbiciunile umane ale lui Isus, foamea, somnul, tristeţea, ignoranţa, îndoiala etc. aşa cum este portretizată în Evangheliile sinoptice. Trăsături care în general nu au fost prea mult accentuate de Ortodocşi. Soluţia lui Arius a fost una creativă, şi una bine raţionată. Totuşi preţul a fost mare, prea mare. În teologia lui Arius nu există nici o theosis (zeificare) reală, şi nici o Întrupare reală. Logosul nu devine o fiinţă umană „reală”, El doar animă trupul ca un fel de păpuşă pe o coardă, prin aceasta de fapt negând realitatea Întrupării. Isus nu a fost o fiinţă umană reală, ca tine şi ca mine. De aceea Dumnezeu nu a fost Întrupat cu adevărat în El. De asemenea teoria unui „Dumnezeu secund”, Logosul ca fiind creat de Dumnezeu este o violare directă a monoteismului pe care Arius l-a delimitat pentru a-l proteja. În timp ce l-a apărat viguros, de fapt Arius cade în politeism.

(courtesy of http://home.zonnet.nl)

horizontal rule

O lume plină de Ariani

 

Un studiu asupra dezbaterii Ariane şi asupra controversei Trinitariene de la 360-380 Î.Hr

 

Istoria.

O încadrare a controversei Trinitariene  dintre anii 360 şi 380 trebuie să înceapă cu un pas înapoi  cu 3 ani , în 357 , când  un grup mic de episcopi a căror identitate exactă rămâne un mister , (1)  s-a întâlnit la Sirmium pentru al doilea consiliu care se ţinea la acea locaţie de la începutul dezbaterilor Ariene. Producerea celei de  A Doua  Confesiuni Sirmiene, care în 378 cel puţin , era numită formal de către pro-nicenieni ca “Blasfemia de la Sirmium”,(2)  a dat , poate neintenţionat , tonul  pentru viitorul întregii controverse Ariane: aşa de puternic a fost începutul acesta , aşa de evidente şi înaintate au fost atacurile deschise asupra Niceei , că , prin reflecţia ei ,membrii aflaţi de toate părţile dezbaterii au putut vedea mai clar ca niciodata care era poziţia lor. Arianii de mijloc au adoptat în această privinţă o formulă generală uşor modificată faţă de viziunea originlă a lui Arius şi mai apropiată de Arianismul Vestic , dar , erau atât de înverşunaţi împotriva nicenienilor încât ,cei pro-nicenieni au putut vedea în această Confesiune dovada că între ei nu va putea fi niciodată vreun raport. Arianii extremişti , pe de altă parte , în special cei care începeau să formuleze viziunea Neo-Ariana, viziune care curând avea să fie oficializată de către Aetius şi Eonimus , vor fi fost oripilaţi  de lipsa  de sofisticare filozofică a Confesiunii şi proclamaţia lor intinsă a faptului că Tatăl este necunoscut  lumii in afară de Fiul. Ei ,de asemenea , nu au putut fi niciodată de acord cu o asemenea declaraţie de credinţă. În Al Doilea Consiliu de la Sirmium au polarizat şi au divizat  membrii controversei , dar poate pentru prima oră în istoria de 39 de ani a dezbaterii , Confesiunea i-a divizat într-un număr relativ mic de membrii devotaţi si- datorită caracterului extrem al “blasfemiei”- în tabere de adevăraţi patroţi. Propunerile de reconciliere anterioare începeau să se şteargă. Compromisul a început , în final , să fie văzut  ca o imposibilitate: o singură viziune putea supravieţui si câştiga în favoarea  controversei ca şi un întreg.

 

In afară de aceasta , formarea şi definrea căror grupuri anume vor duce dezbaterea până la capăt nu  a fost nicidecum completă , şi au mai fost totuşi una sau două încercări de mediere rămase. Arianismul Homoian , pentru o perioadă de vreme favorizat de Constantius , combinat cu asaltul rapid al Neo-Arianismului al lui Aetius (care nu işi publicase (syntagmation) Sintagma până la al doilea Consiuliu Sirmian, dar ale cărui idei deveniseră totuşi cunoscute (3))  au fost văzute de Basil din Ancyra si alţii , ca ameninţări ale viitorului cauzei arianismului. Grupul cunoscut ca Homoiousiani (mai clar ca Semi-Ariani) s-a ridicat în curând sub influenţa sa şi încercarea lor de a găsi o cale de mijloc între Homoiousiani pe de o parte şi Neo-Ariani şi Homoiani pe de alta a câştigat în curând favoarea în faţa împăratului. Un Consiliu în 358 , din nou la Sirmium , a marcat influenţa acestui grup , dar la “ Crezul ” din 359 ”  când a fost menit ca un document pentru luare în considerare separat de către  episcopii de est şi de vest din Consiliul separat al lui Constantius , a făcut cea mai puternică prezentare a influenţei lui Homoiousian asupra spiritului general al controversei. Pretinzând că Fiul e la fel ca Tatăl în toate privinţele şi vorbind cu putere împotriva folosirii esenţei  şi a compuşilor săi în discuţii teologice, în acest Crez nici mai mult nici mai puţin se opreşte renunţând la toate acestea , mergând atât de departe încât i-a anatemizat pe Anomoeani.  Este un concept agreabil din punct de vedere teoretic , atât pentru Homoiani cât  şi pentru Homoiousiani (deşi la sfârşit cel dintâi  a beneficiat cel mai mult de pe urma crezului), mai puţin ofensiv pentru Pro-Nicenieni decât precendentele crezuri, şi pe de-a-ntregul de ne-îndeplinit pentru Neo-Arianii extremişti .

 

Totuşi noţiunea că Fiul este “la fel în substanţă”  în cele din urmă nu i-a satisfăcut pe pro-nicenieni , chiar şi Basil din  Ancyra ar fi fost gata să recunoască că “cel ce este asemenea nu poate fi niciodată la fel cu cel cu care este asemuit”(4) ; nici Constantius nu a apreciat pe deplin influenţa mişcării neo-niceniene aflată in ascensiune. Partida homoiousiană , în ciuda influenţei profunde  asupra controversei   şi în special învăţătura Părinţilor Cappadocieni , în cele din urmă vor da greş si vor dispărea.(5) Neo-Arianii , stând alături dar în mod sigur nu în concordanţă cu obositorii homoiani, vor dăinui. În ultimii ani ai conflicutului , bătălia se va da în principal între Nicenieni şi Eunomiani.

 

Deci la 360 situaţia era următoarea: consiliul de la Constantinopole proclamase victoria partidei Homoianilor asupra Homoiousianilor. Susţinătorii grupului din urmă  au fost destituiţi si exilaţi, şi cu întoarcerea lui Constantius în partida  Homoianilor, victoria acestora a fost  proclamată tare în  întregul imperiu. Faimoasa declaraţie a lui Jerome că lumea „s-a trezit într-un geamăt de a deveni ariană” ,(6) declaraţie făcută ca răspuns la proclamaţia consiliului dezbinat , nu putea să fie prea departe în sentimenetele sale : într-adevăr se părea că arianii câştigaseră  bătălia. Dar Arianismul care acum părea mai puternic ca niciodată înăuntrul imperiului,  se destrăma singur. Homoianii  erau în mod direct puşi la încercare de către Neo-Ariani care, o dată cu publicarea syntagmation-Sintagmei  lui Aetius în 359 sau 350, (7)  aveau acum o temelie filozofica sigură pe care să-şi bazeze argumentele. Această temelie filozofică s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri pentru Neo-Ariani ca şi grup , pentru că le dădea cele mai puternice argumente în intensa dezbatere care a rezultat cu Pro-Nicenienii şi în special cu Cappadocienii , însă , era atât de academică şi intelectuală încât nu a avut niciodată controlul asupra populaţiei de rând aşa cum reuşise  deschisa doctrină Homoiană. Hanson a scris: Eunomius era interesant pentru binele său dar nu pentru că era purtătorul de cuvânt al  bisericii din vremea sa .(8) Aceasta poate fi pentru a înţelege influenţa lui Eunomius la un anumit nivel , totuşi este clară în trădarea faptului că dezbaterea ariană devenise prea complicat filozofică spre sfârşitul său , încât era peste puterea generală de înţelegere a celei mai mari părţi din biserică.

 

Moartea lui Constantius la sfârşitul lui 361 a adus o schimbare radicală în caracterul controversei Trinitariene. Julian , căruia îi lăsase întregul imperiu pe patul de moarte, nu era nici pe departe interesat de chestiuni bisericeşti aşa cum fusese predecesorul său. Intervenţiile continue ale lui Constantius si influenţa asupra dezbaterii Ariane se terminase ; controlul statului asupra disputelor teologice a scăzut dramatic (deşi va fi rămas la un nivel care, din punct de vedere contemporan pare neobişnuit de mare) şi activitatea de rezolvare a controversei a fost mutată mai mult spre domeniul bisericii. Dacă asta a făcut conflictul mai puţin „politic” este o întrebare imposibilă , dar acum era în principal treaba bisericii decât cea a curţii imperiale.  Cele 3 tabere rămase, Homoianii, Neo-Arianii şi Pro-Nicenienii trebuiau să se bată pe rămăşiţele dezbaterii prin meritele lor personale şi nu prin favorurile împăratului.

 

Teologia

Chiar şi un studiu istoric al perioadei pana în anii 360-380 şi al perioadei din timpul acestor ani, aşa de scurt ca cel de sus , trădează marea complexitate a controverselor eclesiastice şi teologice din acea perioadă. Forţa dezbaterii Ariane a fost intensă nu numai din cauza intervenţiilor energice ale lui Constantius , dar, chiar mai esenţial , şi din cauză că marea problemă teologică în joc  a fost nici mai mult nici mai puţin însăşi concepţia cu privire la Dumnezeu în Biserica Creştină. Deşi Nicea a încercat să răspundă întrebărilor din jurul noţiunii de Trinitate in 325 , încercarea de a da o soluţie finală oferită în Crezul său s-a dovedit a fi o nereuşită în calmarea multiplelor voci disidente  din generaţia sa cât şi a celei ce a urmat. Acolo unde Chalcedon va fi , mult mai târziu, confruntat cu  descurajanta întrebare „cine sau ce e Cristos?” era post-niceniană s-a luptat cu  şi mai marea întrebare „cine sau ce e Dumnezeu?”. Deşi aspectul politic al controversei trinitariene este de necontestat , nu trebuie să trecem cu vederea nevoia autentică pentru clarificare teologică care a stat la baza sa. Episcopii , ca şi persoane, se poate să fi avut influenţe şi aspiraţii politice care să le motiveze activităţile particulare până la un anumit nivel , dar este îndoielnic faptul că majoritatea dintre ei nu au fost conduşi de o dorinţă sinceră  de a clarifica şi conserva însăşi esenţa doctrinei creştine.

În contextul nostru de timp (cca 360-380 Î.Hr) , principalele 3 tabere teologice erau cele mai sus menţionate ale Arianilor Homoiani , Neo-Ariani si Pro-Nicenienii. Deşi Homoiousianii exercitaseră o influenţă considerabilă până la Consiliul de la Constantinopole din 381 şi apoi mai departe prin influenţa lor asupra Cappadocienilor , încrederea în activitatea lor ca şi grup distinct în mare parte scăzuse pana la pieire până in 360 şi de aceea în această lucrare limitată nu se va vorbi în particular despre o doctrină teologică homoiousiană . În plus ,considerente ce ţin de spaţiu şi timp ne obligă la o investigaţie detaliată a grupului Pro-Nicenian cu scopul unei alte lucrări , pentru că acel grup a avut o istorie a sa unică si complicată .Prezentul text va examina doctrina celor două grupuri ariane care au dominat distanţa de 20 de ani  ce a urmat imediat dupa Al Doilea Consiliu Ecumenical.

 

Arianismul Homoian

Hanson noteaza în mod corect că acel concept cheie al arianismului homoian este „incomparabilitatea lui Dumnezeu”.(9) Unul dintre fragmentele Mai /Gryson declară că „Tatăl este un spirit unic, simplu, numai El bun, numai El deţine nemurirea şi locuieşte în lumină, de neatins” , (10) şi cu privire la această unică, individuală transcendenţă , Fiul nu poate fi comparat cu Tatăl şi nici Duhul Sfânt nu poate fi comparat cu Fiul. Există ceva de neînţeles în legătură cu deitatea transcendentă care previne efectiv orice comparaţie detaliată de atribute  între Tatăl si Fiul subordonat  şi Duhul (homoianii erau fără echivoc adepţi ai ideii de subordonare aşa cum s-a arătat la crezul Sirmian de la 357). Să pretinzi, de exemplu, că Tatăl şi Fiul sunt „asemenea din punct de vedere al substanţei ” ar însemna să se introducă o comparabilitate conceptuală în discuţia teologică care, după părerea arianilor homoiani , mergea dincolo de mărturia Scripturii.

 De fapt , să vorbeşti despre esenţă cât de cât , aşa cum era aproape universal recunoscut , înseamă să teologizezi dincolo de înscrisurile precise ale Scripturii ; dar acolo unde alte grupuri (cel mai notabil pro-nicenienii, dar într-o oarecare măsură şi homoiousianii) au găsit că termenul şi cuvintele înrudite pot fi de folos în a explica ce Scriptura lăsa oarecum vag , Homoianii erau de neclintit în a evita cu asiduitate aceşti termeni în întregime. Discuţii  pe tema existenţei Fiului din esenţaTatălui , au fost pentru ei „speculaţii impertinente”.(11) P. Rousseau notează în mod corect că ,”ei erau mulţumiţi, mai mult sau mai puţin , abea să spuna că Fiul era ca Tatăl”.(12)

 

În această mulţumire de a descrie persoanele Trinităţii ca fiind „asemenea” fără o pregătire suplimentară , homoianii şi-au demonstrat a fi modificat doctrinele lui Arius cu o formulare a lor , deoarece Arius în mod sigur a vorbit despre esenţa lui Dumnezeu. Pentru această modificare  vor fi fost câţiva factori motivaţionali: ridicarea mişcării Neo-Ariane urmând lpe Aetius şi Eunomius , adesea caracterizată în acele zile ca „anomoean” sau învăţătura că Tatăl şi Fiul nu sunt la fel unul cu altul , era vazută de homoioni  ca împingâng cauza ariană prea departe : în mod sigur există nişte consideraţiuni destul de evidenteîn care cei doi sunt asemănîtori. Pro-Nicenienii erau prea departe în direcţia opusă , sprijinul lor pentru  homoiousios a creeat aceleaşi probleme pentru homoiani ca şi pentru Arius. Chiar şi intermediarii , homoiousianii au văzut ca problematică : prezenţa esenţei în homoiousios  era excesiv de speculativă şi ne-Scripturală. Dacă ar fi văzut faptul  că Arius avea dreptate corectând ceea ce ei credeau a fi o discuţie periculoasă despre  esenţele  Tatălui şi Fiului, atunci ar fi văzut că el a greşit nemergând suficient de departe pentru a elimina toate discuţiile cu privire la substanţa divină .

 

Astfel metoda cea mai simplă de a elimina toate discuţiile despre substanţă şi de a insisra numai asupra asemănării Fiului cu Tatăl. Dar şi aici, amrea problemă cu ideea homoiană : ce înseamnă practic să spui că Fiul este asemenea Tatălui? La final,această frază înseamnă până la urmă ceva? sau este un concept prea vag ca să mai însemne ceva? În mod evident, homoianii credeau că foloseşte la anumite funcţii necesare: i-a oprit pe anomoeanişti să menţină o anumită asemănare între Tatăl , Fiul şi Duhul Sfânt , în consecinţă protejând pentru homoiani statusul acestora ca fiind dincolo, mai presus de restul creaţiei şi protejându-i în mod egal de atacul triteismului.

 

Şi mai important , ei au simţit că termenul „asemenea”  proteja împotriva Sabellianismului şi altor teologii modaliste , urmând o linie de gândire similară cu ceea din declaraţia lui Basil din Ancyra în care se spunea că lucrurile asemănătoare unul cu altul nu pot fi prin urmare unul si acelaşi.

 

Totuşi , tocmai  în acest punct Arianismul Homoian este deschis celor mai eficace critici : după cum atât Neo-Arianii cât şi pro-Nicenienii au putut repede observa , afirmaţia că Fiul este asemenea cu Tatăl  poate lăsa  dintr-o anumita perspectivă uşa deschisă către concluzia că Ei sunt la fel. După cum notează Rousseau , pe Basil din Caesarea nu l-a deranjat temenul  homoios atunci când acesta era înţeles ca însemnând  homoioj kat’ousian  şi clarificat cu aparalla/ktwj (astfel „asemenea în substanţă fără variaţie”) : aceasta a fost pentru el calea mai lunga de a spune homoousios . (14) Erau până la urmă  Homoianii de fapt nicenieni? Evident că nu –doctrina lor se lovea de o mulţime de puncte ce nu puteau armonizate cu crezul acelui consiliu sau cu clarificările pro-nicene de mai tarziu (15)-  dar faptul că reflecţiile lor asupra Trinităţii erau atât  de vagi  încât să permită o puternică interpretare din partea arianilor şi una aparent pro-nicenă , însemna  că ideile homoianilor nu puteau fi niciodata adoptate în scopul clarificării doctrinale.

 

Totuşi , a fost cea mai puţin filozofică dintre cele trei tabere majore din ultima decadă a controversei Trinitariene , şi poate din motivul acesta a câştigat o mare popularitate atât în est cât şi în vest. Constantinus , întotdeauna dornic de unitate în Imperiu , în mod sigur că a admirat centrismul şi potenţialul teoretic de a linişti toate părţile din dezbatere. Totuşi , el ,ca şi tatăl său , au subestimat tenacitatea cauzelor pro-nicene si ariane. Soluţia nu ar fi venit niciodată prin evitarea problemelor ivite : oricine ar fi caştigat dezbaterea ar fi trebuit so facă dând un răspuns pertinent principiilor în cauză.

Neo-Arianii : Aetius şi Eunomius

Grupul Arian care a primit această provocare mai direct era acela cunoscut acum ca „Neo-Ariani” , sau uneori „Ariani extremişti” sau „Eunomiani”. Cel din urmă titlu  este în mod special nesatifăcător , acum începând să fie apreciat la scară mai largă , pentru că datorită muncii lui Aetius şi nu a lui Eunomius grupul a fost impulsionat. De asemenea, au fost numiţi pentru mult timp „anomoeani” , şi mulţi savanţi din zilele noastre îi numesc astfel. (16) Acesta nu este un tratament corect. Hanson este categoric împotriva acestuia , şi în timp ce eu cred că el merge cam departe în înţelegerea conceptului ano/moioj  în doctrina neo-Ariană , el are în mod sigur dreptate când sugerează că acesta nu este un concept central sau definitoriu al  ideii lor.(17)

 

Conceptele definitorii se găsesc în insistenţa neo-Arianilor asupra interpretării literale a sensului terminolgiei teologice aplicate lui Dumnezeu , în special cu privire la termenul „unic”.Pentru Eunomius , să-l numeşti pe Dumnezeu „unic”  nu înseamnă să descrii pur şi simplu un atribut al Tatălui , dar , să numeşti – şi astfel să dezvălui pe deplin- esenţa Tatălui. Rousseau spune: „După Eunomius , există o corelaţie de neseparat între esenţa, fiinţa intimă a lui Dumnezeu , şi vocabularul folosit cu referire la acea esenţă-de exemplu când cineva îl numeşte pe Dumnezeu „unic””.(19) Pentru ca Tatăl să fie  unic însemna ca întreaga Lui esenţă  a fost aceea de unicitate(20), şi faptul acesta a avut un efect dramatic asupra interpretării neo-Arianilor a auto-comunicării Tatălui : acela care este unic nu poate, în niciun sens real, naşte, pentru că naşterea implică „transferul” sau „regenerarea” esenţei celui care este unic asupra celui numit unic , aşa cum este şi cazul naşterii umane. (21)Dar dacă însăşi esenţa Tatălui este necreată , atunci devine practic imposibil  să spui că El poate împărţi această esenţă cu altcineva (cum ar fi Fiul), pentru că simpla logică preîntâmpină posibilitatea ca ceva generat să fie negenerat. Pe scurt : Tatăl nu poate procrea. (22) El nu-şi poate împărţi esenţa cu nimeni sau nimic. Pus într-o manieră şi mai directă : Tatăl nu poate avea un Fiu în sensul real al cuvântului, pentru că un fiu trebuie procreat. Aetius scrie :”acă Dumnezeu este mai presus de transformare si mai măreţ decât cauza , atunci discuţia despre Fiul nu trebuie să meargă decât numele.” (23) Titlul de „Fiu al Lui Dumnezeu” exprimă numai o anumită similaritate a voii şi energiei dintre Tatăl necreat şi acela care prin lipsă trebuie să fie o esenţă creată , şi aici Neo-Arianii au recurs înapoi la învaţătura de bază a lui Arius. Fiul trebuie să fie o creaţie. Cu respect faţă de esenţă  ân mod sigur el nu este acelaşi cu Tatăl , dar într-un mod dramatic El nu este nici măcar ca Tatăl în această privinţă; Homioanii greşeau la fel de tare ca şi pro-Nicenii. Numai atunci când se referă la esenţă şi nu la vreo perspectivă globală , titlul de „Anomoean” poate fi aplicat Neo-Arianilor. În această categorie a investigaţiilor Tatăl şi Fiul trebuie să fie înţeleşi ca eterou/sioj , din substanţe diferite , în ceea ce priveşte aceste substanţe neasemănători unul cu celalalt în nici o privinţă, şi faţă de acest cuvânt se pare că Eunomius avea o atracţie deosebită.(24)

 

Un alt aspect al ideii Neo-Ariane o detaşează de omologii săi contemporani , şi acesta  este problema cunoaşterii lui Dumnezeu. În timp ce pentru multe alte grupări implicate în dezbateri existau cel puţin câteva aspecte ale esenţei Tatălui care au trecut dincolo de înţelegerea umană ( problema a cât de mult şi în ce masură depinde de grupul despre care e vorba), dar pentru Eunomius nu era nimic necunoscut despre esenţa Tatălui. Dacă e să ne încredem în înregistrările lui Socrate despre ceea ce spunea Eunomius (25), cel din urmă a mers atât de departe încât să afirme cu îndrăzneală „Dumnezeu nu ştie mai mult despre esenţa Sa decât noi [... ] ce stie El , aceaşi cunoştinţă o veţi găsi şi în noi.”(26) Fundaţia pentru o asemenea credinţă vine din înţelegerea Neo-Ariana  a faptului că numele şi limbajul sunt direct reprezentative pentru  lucrurile descrise : „necreat” nu reprezintă o descriere a esenţei Tatălui , este însăsi esenţa Lui. Într-un singur cuvânt nu mai e nimic de ştiut. Această idee trebuie interpretată cu o anumită măsură de precauţie , pentru că în mod sigur atât Eunomius cât şi Aetius au înţeles că Tatăl înseamnă mai mult decât necreat : există de asemenea natura Sa ca şi Creator, Stăpân, Rege, Bun etc. Ce este evidenţiat în doctrina lor despre cunoaşterea lui Dumnezeu este credinţa că înşişi aceşti termeni pun capăt ......... : nu există nimic mai relevant despre accepţiunea că Dumnezeu este Creator decăt numele Creator , numele şi realitatea sunt atât de legate împreuna încât nu pot să împărtăşească pe deplin cunoştinţa despre unul explicându-l pe celălalt. Misticismul nu avea ce căuta în  Neo-Arianism.

 

Caracterul filosofic al multora dintre discuţiile Neo-Ariane ar trebui să fie uşor vizibil. În Sintagmele sale,Aetius sună indiscutabil Aristotelian şi Eunomius reflectă o puternică dependenţă atât în aceasta cât şi în ideea Neo-platonica. Aşa cum subliniază Hanson, atât Basil din Cezarea cât şi Gregorz din Nissa au atacat „tehnologia” lui Eunomius.(27) Această abordare foarte raţională, filozofică a problemei Trinitariene marchează  o caracteristică distinctă a ideei Neo-Ariene şi în mod sigur contrastează cu tendinţa homiană  de a evita filosofia speculativă în căutarea teologică. Va fi fost acest ton academic şi complicat care a atras puternicul atac capadocian , pentru că Neo-Arianii s-au adresat  dilemei Trinitariene , riguros si detaliat, cu o doctrină sigură (ceva ce le lipsea Homoianilor), lucrul  acesta i-a transformat într-o potenţială ameninţare la adresa cauzei pro-niceniană. Încă,  a facut ca teologia lor să fie oarecum inaccesibilă pentru majoritatea creştinilor, aşa cum am mai menţionat ,  şi pentru motivul acesta ei nu au avut niciodată parte  de simpatia maselor aşa cum aveau homoianii sau cum aveau homoiousianii altă dată. Totuşi , adepţii lui Aetius şi ai lui Eunomius nu puteau ăs fie chiar aşa de puţini la număr , şi Hanson exagerează puţin în această privinţă (28) : este foarte îndoielnic că Sf Basil şi cei doi Gregory ar fi consumat atâta cerneală să scrie despre un simplu „excentric”.

 

Adepţii Niceei

La descrierea de mai sus a celor două principale şcoli Ariane din 360-380 Î.Hr trebuie să adăugăm o discuţie a pro-nicenienilor şi propria lor reacţie la evenimentele din cei 35 de ani care au urmat Primului Consiliu Ecumenic. Deşi Jerome şi-ar fi spus sarcastic ideea că toată lumea ar fi devenit Ariană , realitatea nu era aceea , şi suporterii Crezului de la Niceea s-au folosit de timpul trecut de la compoziţia acelui Crez pentru a-şi clarifica şi elabora conceptele pe care le prezintă. Majoritatea clarificărilor doctrinale au fost , într-un stil tipic Patristic , formulate ca reacţie la ameninţarea ereziilor si ereticilor , şi de fapt a fost nevoie de nu mai puţin  înseşi peniţa lui Eunomius pentru a declanşa în final, reacţia capadocienilor în acest angrenaj, zidind pe temelia pusă de Athanasius din Alexandria şi prezentând ce avea să devină cea mai convingătoare explicaţie a Trinitiarismului ortodox. Dar o astfel de investigaţie asupra mişcării pro-niceniană trebuie să fie desfăşurată într-o lucrare separată.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate