Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Cartea lui Iacov

Evanghelia lui Toma

Scrierile lui Basilide

Evanghelia după Toma - Folosirea de către Marcu a Evangheliei lui Toma

horizontal rule

CARTEA LUI IACOV

 

Informații despre cartea secretă a lui Iacov


Titluri alternative: cartea secretă a lui Iacov, scrisoarea secretă a lui Iacov, Epistula Iacobi Apocrypha


c. 100-150 C.E.


Apocryphon (cartea secretă) a lui Iacov este probabil exemplul cel mai vechi al unei tradiții gnostice că Isus cel înviat a dat învățături secrete ucenicilor Săi. Evanghelia se află sub forma unei scrisori din partea lui Iacov, fratele lui Isus, către un recipient al cărui nume nu se poate determina, datorită condiției fragmentare a primei pagini a codexului papirusului (cunoscut ca și Jung Codex de la biblioteca Nag Hammadi). MS este o traducere coptică a originalului grec, deși autorul susține că a scris-o în ebraică.


Isus vorbește despre importanța plinătății Duhului, deoarece cu ea vine și cunoașterea (gnosis) împărăției lui Dumnezeu, necesară obținerii salvării. După revelația lui Iacov și Petru, Iacov trimite ucenicii în misiune, apoi călătorește la Ierusalim. Petru are o importanță secundară în dialog, posibil reprezentând dezvoltarea conflictului cu biserica ortodoxă.

 

Cartea secretă a lui Iacov arată o familiaritate cu pildele cunoscute ale lui Isus, incluzând o listă de șapte care există în Matei și, sau Luca. Dar textul nu trădează nici o cunoaștere a detaliilor care descriu suferința , chiar susținând că Isus a fost îngropat în nisip, după răstignire. Astfel, cartea secretă a lui Iacov datează din sec. 2 când, ca și evanghelia lui Ioan, tradițiile vechi ale zicerilor erau dezvoltate în discursuri și dialoguri. Imaginea narativă, formată din primele două și ultimele două capitole, este o dezvoltare secundară, menită să utilizeze autoritatea apostolică; folosirea termenului Salvator în aceste capitole le datează ulterior lucrării.

 

Cartea secretă a lui Iacov este păstrată într-o singură copie găsită în Codex III a codicelor Nag Hammadi. Este cunoscută ca și Apocrifa lui Iacov.


Studiul cel mai extensiv cu privire la cartea secretă a lui Iacov este cel al lui Ron Cameron, Tradițiile zicerilor din apocrifa lui Iacov (HTS 34; Philadelphia, PA: Fortress Press 1984). Rezultatul cel mai important al acestui studiu este concluzia că tradiția zicerilor păstrată în acest document este independentă de evangheliile canonice. Un studiu mai accesibil este oferit de Helmut Koester în Ancient Christian Gospels, pp. 187-200.


În introducerea sa în Evangheliile complete, Donald Rappe observă unitatea cărții secrete a lui Iacov: „sunt schimbări abrupte și inconsistențe între secțiunile majore al cărții secrete a lui Iacov. Trei teorii, toate plauzibile, au fost avansate pentru a se explica această trăsătură a cărții. Prima este cu privire la (1:1-7) și cartea secretă ca separată original. Unitatea celor două secțiuni este lucrarea unui redactor, care este în proces d editare, crescând poziția lui Iacov. Altul consideră pasajele cu privire la martiriu (4:1-5:6) și profeție (6:1-4) ca adăugiri secundare; omiterea lor lasă un document vechi ce constă în ziceri scurte. O a treia teorie vizualizează documentul ca lucrarea unui singur autor, deoarece segmentul de scrisoare și cartea secretă folosesc o figură gramaticală rară, verbul la timpul viitor (1:4; 7:3; 8:3, 9). Dar aceasta ar putea fi lucrarea unui redactor ce încearcă să armonizeze cele două secțiuni.”


În introducerea în biblioteca Nag Hammadi Library în engleză, Francis Williams sugerează că Iacov, cartea secretă așa cum este ea, este gnostică: „este clar că persoana pentru care broșura a fost scrisă a făcut o distincție între ei și biserica creștină lărgită. Probabil că au respins doctrina ispășirii, au ignorat cu siguranță a doua venire a lui Hristos și învierea și a sperat să urce cu sufletul sau duhul spre Împărăția cerului, care între timp este în ei. Aceasta și terminologia gnostică din tratat a condus mulți investigatori la concluzia că lucrarea este gnostic creștină chiar dacă îi lipsește valentinianul și alte teologii cunoscute gnostice. Raportul unei apariții post înviere a lui Isus și apelarea la Iacov ca sursă a tradiției secrete și superioare sunt mijloace adesea folosite pentru legitimarea mesajului lor.”


În celelalte evanghelii, Ron Cameron observă că apocrifa lui Iacov nu are o narațiune continuă ci „păstrează zicerile profețiile pildele și regulile pentru comunitate, care sunt atribuite lui Isus, inserate secundar într-un raport al unei apariții post înviere și puse în forma unei scrisori presupus scrisă în ebraică de Iacov.” Ambele referiri la scrierea în ebraică și la o scrisoare anterioară sunt detalii oferite de autor pentru a crea atmosferă. După Cameron, dialogul dintre Isus și ucenicii săi „pare a fi o tehnică literară secundară.” Francis Williams sugerează o altă parte a cărții secrete care se poate să fi fost o adăugire: „primul și cel mai lung discurs sunt două pagini despre martiriu. Stilul distinctiv maniera și subiectul sugerează că ar fi o interpolare ulterioară.”

 

În celelalte evanghelii, Cameron susține că Cartea secretă a lui Iacov se bazează pe o colecție veche de ziceri pe baza mai multor idei: referirea la amintirea zicerilor lui Isus arată spre un timp când tradiția orală era puternică, referire la scribi indică faptul că nu era încă un canon stabilit al literaturii evanghelice analiza zicerilor individuale sugerează că sunt independente de NT și apelul la Iacov arată că documentul vine dintr-un „timp în care tradiția scrisă despre Isus era legată de susținerile de autoritate competitive sub numele ucenicilor individuali ai lui Isus.” Astfel, Iacov cartea secretă, poate fi datată din prima jumătate a sec. 2. Cameron afirmă că dovezile interne arată Egiptul ca țară de proveniență.

horizontal rule

Evanghelia lui Toma

 

Informaţii despre Evanghelia lui Toma

 

Pentru informaţii despre fiecare zicală în parte din Evanghelia lui Toma, rugăm a se vedea pagina de internet Collected Commentary on the Gospel of Thomas („Culegere de comentarii despre Evanghelia lui Toma” - pagina este în limba engleză, nota trad.)

 

Evanghelia lui Toma se regăseşte în trei fragmente greceşti şi într-un manuscris în limba coptă. Fragmentele greceşti sunt P. Oxy. 654 (Papirusul Oxyrhynchus, nota trad.), care corespunde prologului şi zicalelor 1-7 din Evanghelia lui Toma; P. Oxy. 1, care corespunde Evangheliei lui Toma 26-30, 77.2, 31-33; şi P. Oxy. 655, care corespunde Evangheliei lui Toma24 şi 36-39. P. Oxy. 1 este datat imediat după anul 200 era noastră, din motive paleografice, iar celelalte două fragmente greceşti se estimează a fi fost scrise pe la jumătatea secolului al treilea. Textul în coptă a fost scris cu puţin timp înainte de anul 350 după Hristos.

 

Ron Cameron comentează despre integritatea textuală a Evangheliei lui Toma (Dicţionarul biblic The Anchor Bible Dictionary, v.6, pag. 535):

„Există diferenţe substanţiale între fragmentele greceşti şi textul copt. Acestea se explică cel mai bine ca fiind variante rezultate din circulaţia prin mai mult de o singură ediţie greacă aEvangheliei lui Toma în antichitate. Existenţa a trei copii diferite a textului grecesc al Evangheliei lui Toma oferă dovada unei copieri destul de frecvente a acestei evanghelii, în secolul al III-lea. Potrivit însă ediţiei critice scrise de Attridge relativ la textul grecesc (ed. Layton 1989, pag. 99), chiar dacă aceste copii nu provin dintr-un singur manuscris, „starea fragmentată a papirusurilor nu permite să determini care dintre ele a fost copiat după celălalt, nici dacă toate derivă dintr-un alt manuscris, sau dacă ele reprezintă recenzii distincte.” Este clar, totuşi, că Evanghelia lui Toma a fost subiectul redactării acestor texte, aşa cum s-a transmis ea. Prezenţa greşelilor intrinseci de limbă coptă în singura copie în această limbă care a supravieţuit, sugerează că Evanghelia lui Toma pe care o ştim acum nu este prima traducere coptă făcută din limba greacă. Tradiţia manuscriselor indică faptul că această evanghelie a fost adaptată iar şi iar, de-a lungul generaţiilor care au urmat compunerii ei. Ca multe alte evanghelii din primele trei secole, textul Evangheliei lui Toma trebuie privit ca fiind instabil.”

 

Ron Cameron comentează despre atestarea Evangheliei lui Toma (lucrarea menţionată, pag. 535):

 

„O mărturie incontestabilă pentru Evanghelia lui Toma provine de la Hipolit din Roma (Haer. 5.7.20). Scriind între anii 222 şi 235 era noastră, Hipolit menţionează o variantă a zicalei 4, afirmând ferm că a fost luată dintr-un text numit Evanghelia lui Toma. Posibile referiri la această evanghelie, doar relativ la titlul ei, abundă în creştinismul timpuriu, (de exemplu, Eus. Hist. Eccl. 3.25.6). Însă astfel de atestări indirecte trebuie tratate cu grijă, deoarece ele se pot referi la Evanghelia Copilăriei după Toma (Evanghelie care se referă la copilăria lui Isus, nota trad.) Paralele la anumite zicale din Evanghelia lui Toma se găsesc din abundenţă; unele se află, potrivit lui Clement din Alexandria, în Evanghelia Evreilor şi în Evanghelia Egiptenilor. Oricum, o legătură directă pentru Evanghelia lui Toma, pe baza unei evanghelii necanonice, este problematică şi extrem de improbabilă. Relaţia dintre Evanghelia lui Toma şi Diatessaron, lucrarea lui Tatian, este chiar mai controversată, confuzie exacerbată de dificultăţile extraordinare în reconstruirea tradiţiei textelor de bază ale lui Tatian, lucru încă nerezolvat.”

 

În Analiza corelaţiei statistice la Toma şi la sinoptici Stevan Davies argumentează că Evanghelia lui Toma este independentă de evangheliile canonice, în temeiul diferenţelor privind ordinea zicalelor.

 

În cartea sa, Stephen J. Patterson compară cuvintele folosite în fiecare dintre spusele lui Toma cu contrapartida lor din scriDescription: The Gospel of Thomas and Jesus: Buy at amazon.com!erile sinoptice, concluzionând că Toma reprezintă un izvor autonom al tradiţiei (Evanghelia lui Toma şi Isus; pag. 18):

 

„Dacă scrierile din Toma erau dependente de evangheliile sinoptice, ar fi posibil să descoperim o paralelă Toma-scrierile sinoptice în aceeaşi tradiţie – a dezvoltării istorice atât din spatele versiunii Toma a afirmaţiei, cât şi a uneia sau a mai multor versiuni sinoptice. Asta ar însemna că autorul-redactorul Evangheliei lui Toma, ţinând cont de versiunea sinoptică, ar fi moştenit tot bagajul acumulat al tradiţiei şi istoriei din textul sinoptic,  adăugând apoi înfloritura lui (sau a ei) scriitoricească. În textele următoare, nu este cazul. În loc de a reflecta aceeaşi dezvoltare istorico-tradiţională care este viabilă îndărătul corespondentelor lor sinoptice, spusele din Toma par să fie produsul unui demers istorico-tradiţional care, deşi etalează aceleaşi tendinţe regăsite la tradiţia sinoptică, este unic – prin detaliile lui specifice. Acest lucru înseamnă, desigur, că aceste spuse şi zicale nu depind de suratele lor din cadrul scrierilor sinoptice, derivând însă dintr-o tradiţie paralelă şi separată.”

 

Ron Cameron argumentează în favoarea independenţei Evangheliei lui Toma (volumul menţionat, pag. 537):

„Cei care argumentează că Evanghelia lui Toma este dependentă de scrierile sinoptice nu trebuie doar să explice diferenţele în utilizarea cuvintelor şi topică, ci şi să arate un motiv pentru alegerea genului la Evanghelia lui Toma şi pentru absenţa materialului narativ evanghelic din text. Să susţii, de pildă, că Evanghelia lui Toma a înlăturat naraţiunile înflăcărate deoarece gnosticismul era preocupat numai de mesajul de mântuire conţinut în cuvintele revelaţiei (Haenchen 1961:11) nu este un lucru convingător, odată ceApocryphonul lui Iacob (NHC I,2), Al doilea tratat al marelui Seth (NHC, VII,2) şi Apocalipsa lui Petru (NHC VII, 3) indică toate că spusele şi relatările despre moartea şi învierea lui Isus au fost reinterpretate de diverse grupări gnostice. Pentru ca vreo teorie a dependenţei Evangheliei lui Toma de Noul Testament să fie plauzibilă, trebuie să se arate că variaţiunile de formă şi conţinut ale fiecărei spuse, împreună cu diferenţele de gen şi structură ale întregului text, sunt modificări intenţionate ale corespondentelor lor paralele, modificări menite să servească vreunui anume scop.”

 

În legătură cu datarea, Ron Cameron afirmă (lucrarea citată, pag. 536):

„Determinarea unei date plauzibile pentru compunerea evangheliei este speculativă şi depinde de o drămuire delicată a judecăţilor critice legate de istoria transmiterii tradiţiei spuselor lui Isus, cât şi a procesului formării textelor evangheliei scrise. Cea mai timpurie dată posibilă ar fi pe la jumătatea secolului întâi, atunci când culegerile de zicale, precum Evanghelia sinoptică a spuselor Q au început pentru prima dată să fie adunate laolaltă. Cea mai târzie dată posibilă ar fi către finele secolului al doilea, înainte de copierea Papirusului Oxy. 1 şi de prima menţionare a textului lui Hipolit. Dacă Evanghelia lui Toma este o culegere de spuse bazată pe o tradiţie autonomă, şi nu pe o armonie a evangheliei provenită din Noul Testament, atunci o dată a finalizării compunerii în sine ar fi, să zicem, undeva prin ultimele decenii ale secolului întâi, o dată mult mai probabilă decât una aflată la jumătatea secolului al doilea.”

 

Ron Cameron afirmă următoarele despre provenienţa Evangheliei lui Toma (opusul menţionat, pag. 536):

„Faptul că Iuda „Geamănul” a fost o figură apostolică respectată în mod deosebit în bisericile vorbitoare de siriană este o dovadă importantă în privinţa datei şi locului compunerii textului. Pentru că aşa cum a arătat Koester (în Layton 1989: 39), identificarea autorului Evangheliei lui Toma ca fiind Iuda – fratele lui Isus, nu presupune o cunoaştere a Noului Testament, ci „se sprijină pe o tradiţie independentă”. În plus, numele redundant şi ciudat de Didymus Iuda Toma pare să fie atestat doar în Est, acolo unde discipolul din umbră pe nume Toma (Marcu 3:18; Ioan 14:5) sau Toma Didymus (Ioan 11:16; 20:24; 21:2) a fost identificat cu Iuda în Noul Testament sirian şi numit Iuda Toma (Ioan 14:22). Apariţia variantelor acestui nume distinct înFaptele lui Toma este deosebit de izbitoare, nu numai din cauză că cel din urmă arată o potrivire evidentă cu Evanghelia lui Toma 2, 13, 22 şi 52, ci şi din cauză că este susţinută în mare de faptul că Faptele lui Toma s-a compus în siriană, la începutul secolului al treilea. Alte documente care invocă nominal autoritatea lui Iuda Toma sunt tot de origine siriană, precumÎnvăţăturile lui Addai, legenda lui Abgar (Eus. Histl. Eccl. 1.13.1-22) şi Cartea lui Toma Necredinciosul (NHC II, 7).”

 

În conformitate, numirea lui Iuda Toma ca autor aparent al Evangheliei lui Toma serveşte la indicarea locaţiei celei mai probabile a compunerii textului în mediul bilingv al Siriei răsăritene.

 

Patterson scrie următoarele despre datarea şi provenienţa Evanghelia lui Toma (lucrarea menţionată, pag. 120):

„În timp ce natura cumulativă a culegerii de spuse face ca dificultatea datării cu precizie a Evangheliei lui Toma să fie un lucru de înţeles, câţiva factori înclină balanţa în favoarea datării înainte de sfârşitul secolului întâi: felul în care Toma apelează la autoritatea anumitor figuri importante (Toma, Iacob) împotriva pretenţiilor concurente ale celorlalţi (Petru, Matei); ca gen, culegerea de spuse pare să îşi fi pierdut din importanţă după apariţia unor forme mai biografice şi de dialog către finele primului secol; şi cristologia ei primitivă, care pare să indice un climat teologic chiar mai primitiv decât ultimele stagii ale evangheliei sinoptice Oxyrhynchus. Împreună aceşti factori sugerează o dată pentru Evanghelia lui Toma situată în zona anilor 70-80 era noastră. În privinţa provenienţei sale, este posibil – chiar şi probabil, ca o versiune timpurie a acestei culegeri asociată cu Iacob să fi circulat în mediile din Ierusalim, Evanghelia lui Toma – în starea ei actuală, mai mult sau mai puţin, să vină din Siria răsăriteană, acolo unde popularitatea apostolului Toma (Iuda Didymos Toma) este bine confirmată.

 

Ron Cameron comentează (lucrarea menţionată, pag. 540):

Evanghelia lui Toma L-a luat pe Isus în serios, ca învăţător care glăsuia cu autoritate. Ea I-a celebrat memoria păstrându-I spusele, sub numele Lui, sancţionând formarea unei comunităţi distincte. Evanghelia localizează poziţia grupărilor ei în cadrul tradiţiei creştine ca pe o mişcare independentă a lui Isus, care a persistat de-a lungul câtorva generaţii de istorie socială, fără a deveni o sectă apocaliptică sau kerygmatică (kerygma – termenul grecesc din Noul Testament pentru „predicare”, nota trad.). Autorizată de interpretarea moştenirii scrise despre Isus, Evanghelia lui Toma îşi menţine autonomia şi identitatea distinctă prin atribute de acte de creaţie. Isus a fost caracterizat ca întrupare a Înţelepciunii; cuvintele Lui, care pot ţine în frâu chiar puterile universului, au oferit o cale pentru „cunoaştere ca investiţie în imaginaţie. Evanghelia lui Toma defineşte rolul comunităţii ei în construirea ţesăturii societăţii, ca proces al aspectelor cognitive şi de cercetare. Evanghelia, aşadar, reuneşte cursul mântuirii ca o interpretare de studiu, furnizând elixirul vieţii pentru cei cărora secretul împărăţiei le este desferecat prin interpretarea cuvintelor lui Isus.”

 

(sub egida http://www.earlychristianwritings.com )

horizontal rule

Scrierile lui Basilide

 

Unul dintre primii gnostici alexandrieni; a fost un nativ al Alexandriei și a înflorit sub împărații Adrian și Antoninus Pius, între anii 120-140. Afirmația Sf. Epifanie că ar fi fot un ucenic al lui Menander la Antioh și s-a mutat ulterior spre Alexandria nu este valabilă în fața declarației lui Eusebius și Theodoret că s-a născut în Alexandria. Nu știm nimic despre viața sa, doar că a avut un fiu, numit Isidore, care a călcat pe urmele sale. Remarca din Faptele lui Archelaus (lv) că Basilides a fost un „predicator al perșilor” este cu siguranță rezultatul unei confuzii. Basilides și-a inventat profeți, Barcabbas și Barcoph, și a susținut că ar fi primit instrucțiuni verbale din partea Sf. Matei, apostolul și că este ucenic al lui Glaucias, ucenic al lui Petru.

 
SISTEMUL SĂU


Nici una din lucrările sale nu este existentă, și nu există nici martori gnostici contemporani, caz în care adunăm informațiile din următoarele surse: (a) Sf. Irenaeus, "Contra Haereses", I, xxiv, scrisă în 170; (b) Clement de Alexandria, "Stromata", I, xxi, II, vi, viii, xx, IV, xi, xii, xxv, V, I, etc., scrisă între 208-210, și "Excerpta ex Theodoto" poate scrisă de aceeași mână; (c) Hippolytus de Roma, "Philosophumena", VII, scrisă în 225; (d) Pseudo-Tertullian, "Împotriva tuturor ereziilor", un mic tratat atașat de obicei de Tertullian "De Praescriptionibus", dar scris probabil de Victorinus de Pettau, cam în 240 și bazat pe o lcrare non existentă "Compendium" a lui Hippolytus; (e) Rămășițele artistice ale lui gnosticismului ca Abrasax și rămășițele literare ca Pistis Sophia, ultima parte datând probabil dela sfârșitul sec. 2, deși nu este strict basilidiană, ilustrează gnosticismul alexandrin. Surse ulterioare sunt Epiphanius, "Adv. Haer.", xxiv, și Theodoret, "Haer. Fab. Comp.", I, iv. Din nefericire, descrierile sistemului lui Basilide, dat nouă de către sursele principale, Sf. Irenaeus și Hippolytus, sunt foarte divergente încât par a fi ireconciliabile. După Irenaeus, Basilide era dualist și emanaționist, după Hippolytus era un evoluționist patetic.

 
Văzut din punctul de vedere al lui Irenaeus, Basilides învăța că Nous (mintea) s-a născut prima din Tatăl nenăscut; din Nous s-a născut Logos (Rațiunea); din Logos, Phronesis (Prudența); din Phronesis, Sophia (Înțelepciunea) și Dynamis (Puterea) și din Phronesis și Dynamis, Virtutea, domniile și arhanghelii. Prin aceste ființe angelice s-a făcut cerul, prin descendenții lor, al doilea cer, și prin descendenți, al treilea cer și tot așa până la 365. De aceea anul are atâtea zile, câte ceruri sunt. Îngerii care sunt în ultimul cer, cel mai puțin vizibil, au făcut toate lucrurile care sunt în lume și au împărțit pământul între ei și națiunile. Cel mai mare din acești îngeri este Dumnezeul evreilor. El a dorit să facă din toate națiunile subiectul său, celelalte domnii îngerești s-au opus. De aici aversiunea raselor pentru evrei. Tatăl nenăscut și nenumit a văzut rugămintea lor și a trimis pe Fiul Său, Nous (numit Hristos) să elibereze pe cei care cred în El, de sub puterea domniilor îngerești care au construit lumea. Pentru oameni, Hristos pare a fi un om care a făcut minuni. Dar nu Hristos a suferit, ci Simon din Cyrene, care a fost constrâns să ducă crucea și a fost răstignit în locul lui Hristos, din greșeală. Simon a luat forma lui Isus și Isus forma lui Simon, și a râs de ei. Simon a fost crucificat și Isus s-a întors la Tatăl. Prin Gnosis (Cunoaștere) lui Hristos, sufletele oamenilor sunt salvate, dar trupurile lor pier.


De la Epiphanius și Pseudo-Tertullian putem completa descriere: dumnezeul cel ai înalt, Tatăl nenăscut, are numele mistic Abrasax, ca origine a celor 365 de ceruri. Îngerii au făcut lumea din materie eternă; dar materia este principiul răului, deci, gnosticii o disprețuiesc împreună cu cristologia. A fi martir că ai mărturisit răstignirea nu este folositor, căci înseamnă să mori pentru Simon din Cyrene, nu pentru Hristos.


Hippolytus oferă doctrina lui Basilide:


Era o vreme când nu exista nimic, nici materie, nici formă, nici accident; nici simplul, nici compusul, nici văzutul, nici nevăzutul, nici om, nici înger, nici dumnezeu, nici lucruri numite și percepute de minte și simțuri. Dumnezeu neființă numit de Aristotel Gândul gândurilor (noesis tes noeseos), fără conștiență, fpră percepție, fără scop, fără țintă, fără pasiune, fără dorință, a avut voința să creeze lumea. Spun „a avut voința” doar cu cuvinte, deoarece, în realitate nu a avut nici voința, nici ideea sau percepția; și prin lume nu mă refer la cea actuală, care este rezultatul extensiei și divizării, ci la sămânța lumii. Sămânța lumii conținea în sine, ca sămânța de muștar, toate lucrurile are au evoluat, rădăcini, ramuri, frunze. Această sămânță de bază (Panspermia) este descrisă și ea ca non-ființă. este o frază a lui Basilide: „Dumnezeu este non-ființă, chiar El, care a făcut lumea din nimic, non-Ființa a făcut non-ființă.


Basilide a respins clar emanația și eternitatea materiei. „ce nevoie este de emanație , de ce să acceptăm Hyle [Materia]; ca și când Dumnezeu a creat lumea ca un păianjen care își rotește firul sau cum un muritor lucrează metalul sau lemnul. Dumnezeu a vorbit, și s-a făcut, Moise exprimă aceasta: să fie lumină, și a fost lumină.” Această frază sună a creștinism, dar să nu uităm că pentru Basilide, Dumnezeu era Negarea Absolută. Nu găsește destule cuvinte să spună despre non-existența lui Dumnezeu; Dumnezeu este de ne-vorbit (arreton), El nu este. Deci, desemnarea populară a Oukontiani pentru oamenii care vorbesc mereu de Oukon, Non-Ființa. Dificultatea este să datăm tranziția de la non-Ființă la Ființă. aceasta conținea probabil Sperma sau Sămânța, care era non-Ființă la un moment anume, apoi, sămânța omenirii. Panspermia conținea în sine o treime a filiației, Hyiotes: una compusă din elemente rafinate, Leptomeres, a doua din elemente mai grosiere, Pachymeres, a treia care necesită purificare, Apokatharseos deomenon.


Aceste trei filiații au ajuns la Dumnezeul non-Ființă, dar fiecare în mod diferit. Prima a ajuns imediat cu ușurința gândului. A doua a rămas în Panspermia, dar a dorit să imite pe prima și s-a ridicat; dar fiind prea grea, a eșuat. A doua filiație își ia aripi, care este Duhul Sfânt, și cu ajutor, aproape ajunge la Dumnezeul non-Ființă. Dar când se apropie, Duhul Sfânt, care are o substanță diferită de a doua filiație, nu mai poate înainta, ci conduce a doua filiație aproape de prima și pleacă. Se întoarce ca un vas plin cu ulei, păstrează dulceața parfumului filiației; și devine Duhul de graniță (Methorion Pneuma), între Supermundane și Mundane unde a treia filiație este în Panspermia. Din Panspermia s-a ridicat marele Archon, Conducătorul, s-a repezit în sus până a ajuns, și gândind că nu mai este nimic deasupra și dincolo, neștiind de a treia filiație conținută încă în Panspermia, s-a făcut Dumnezeu și stăpân al tuturor lucrurilor. Și-a creat un fiu, din Panspermia; Hristos, și a fost uimit de frumusețea Fiului, și l-a așezat la dreapta; cu el a creat cerurile eterice, care ajung la lună. Sfera unde marele Archon domnește este cerul cel mai înalt, limita de jos este locul unde se învârte luna, numit, Ogdoad.

 
Același proces este repetat și avem al doilea Archon și Fiul său și sfera unde domnesc este Hebdomad, sub Ogdoad. A treia filiație trebuie ridicată la Dumnezeul non-Ființă. aceasta are loc prin evanghelie. De la Adam la Moise, Archon din Ogdoad a domnit (Rom., v, 14); în Moise și Profeți, Archon din Hebdomad a domnit, sau Dumnezeul evreilor. În a treia perioadă, evanghelia trebuie să domnească. Evanghelia aceasta a fost făcută cunoscută prima dată de la prima filiație, prin Duhul Sfânt pentru Fiul lui Archon din Ogdoad; Fiul a spus Tatălui, care era mirat și tremurași care a recunoscut mândria acestuia de a se crede divinitatea supremă. Fiul lui Archon din Ogdoad spune Fiului lui Archon din Hebdomad, și Tatălui. Astfel, ambele sfere, inclusiv cele 365 de ceruri și șeful lor Archon, Abrasax, cunosc adevărul. Această cunoaștere nu este transmisă prin Hebdomad la Isus, Fiul Mariei, care prin viața și moartea sa a răscumpărat a treia filiație, adică: ce este materie trebuie să se întoarcă în Chaos, ce este rațiune, în Hebdomad, ce este spiritual la Dumnezeul non-Ființă. când a treia filiație este eliberată astfel, Dumnezeul Suprem toarnă o Ignoranță binecuvântată peste toate și așa va rămâne veșnic. Aceasta se numește „restaurarea tuturor lucrurilor”.


De la Clement de Alexandria avem câteva idei despre partea etică a sistemului. Credința a fost făcută la începutul vieții spirituale. Dar nu este supusă liber intelectului, ci un dar natural de înțelegere (Gnosis) dat sufletului înainte de unirea sa cu trupul, pe care unii o au, alții nu o au. Dacă credința este o calitate naturală a unor minți, ce nevoie este de Salvator, spune Clement, și Basilide replică că credința este forța latentă care își manifestă energia prin venirea Salvatorului, ca o rază de lumină care aprinde naphtha. Păcatul nu a fost rezultatul abuzării voinței libere, ci rezultatul unui principiu rău din interior. Suferința este pedeapsă pentru păcat, chiar copiii suferă, este pedeapsa pentru păcatul lor, principiul rău latent din ei. Acest principiu interior nu a avut oportunitatea de a se manifesta, este imaterial. Persecuția creștinilor a avut ca scop pedepsirea păcatelor lor. Natura umană a fost viciată de păcat, dacă era presat Basilide, îl numea și pe Hristos păcătos, numai Dumnezeu era fără păcat. Răul era un fel de excrescență pe sufletul rațional, rezultatul unei tulburări originale și a confuziei. „Întregul lor sistem este o confuzie a Panspermia (sămânța de bază) cu Phylokrinesis (Diferența de gen) și întoarcerea lucrurilor confundate la locul lor”, spune Clement. Sf. Irenaeus și Sf. Epiphanius îi reproșează lui Basilide imoralitatea sistemului său și Sf. Jerome îl numește un învățător și un maestru al înșelăciunii. Basilide era probabil liber de imoralitate și acuzația aceasta nu era adevărată nici cu privire la maestru, nici la urmașii lui. Basilidianismul și alte forme de Gnosticism, au dus eventual la imoralitate, fără îndoială. Clement e Alexandria și Sf. Epiphanius au păstrat un pasaj din scrierile fiului lui Basilide și succesorul lui, care sfătuiește satisfacerea liberă a dorințelor sexuale, ca sufletul să poată găsi pacea în rugăciune. Este remarcabil că Justin Martirul, în prima sa Apologie (xxvi), în 150-155, sugerează împăraților romani că Gnosticii sunt vinovați de imoralitățile de care sunt acuzați creștinii pe nedrept. Este adevărat că în acest pasaj, îi menționează doar pe Simon, Menander, și Marcion cu numele; dar pasajul are un ton general și în altă parte Valentinus, Basilide, și Saturninus urmează pe listă.


SCRIERI

 

Aproape toate scrierile lui Basilide au pierit, dar numele a trei lucrări și unele fragmente au ajuns până la oi.


(a) O evanghelie. Origen, în Homiletica lui despre Luca I, afirmă că Basilide a îndrăznit să scrie o evanghelie. Sf. Jerome și Sf. Ambrose adoptă poziția lui Origen; și Sf. Jerome, în Prolog la Comentariile sale cu privire la Sf. Matei, vorbește despre "Evangelium Basilidis". Această „Evanghelie” a fost mai mult ca sigur compilată din evangheliile canonice, textul fiind alterat pentru a se potrivi cu ideile Gnostice.


(b) Un comentariu la evanghelie în 24 de cărți. (Clement de Alexandria o numește "Exegetica"; Acta Archelai et Manetis, "Tractatus".) Fragmente din acesta au ajuns la noi (Stromata, IV, 12-81, sqq.; Acta Arch., lv; probabil din Origen, Comentariu la Romani V, i).

 
(c) Imnuri. Origen, într-o notă pe Iov, xxi, 1 sqq., vorbește despre "Odele" lui Basilide; și așa numitul fragment Muratorian, ce conține o listă cu cărțile canonice și non-canonice (170 cca.) se termină cu cuvintele: "etiam novu psalmorum librum marcioni conscripserunt una cum Basilide assianum catafrycum constitutorem". Această frază sprijină afirmația lui Origen. Pentru o colecție de fragmente din Basilide, vezi Hilgenfeld, "Ketzergeschichte des Urchrist" (Leipzig, 1884), 207, 213.


ȘCOALA

 

Basilide nu a format niciodată o școală de ucenici, care să modifice sau să adauge la doctrinele liderului lor. Isidore, fiul lui, este singurul care a elaborat sistemul tatălui său, mai ales pe partea antropologică. A scris o lucrare pe tema "Psyche Prosphyes", alta numită "Etică" de Clement și "Paraenetics" de Epiphanius; și cel puțin două cărți de "Comentarii pe tema profetului Parchor." Basilidianismul a supraviețuit până la finalul sec. 4, deoarece Epiphanius știa de adepți ai lui Basilide care trăiesc în Nile Delta. A fost exclusiv limitat la Egipt, deși cf. Sulpicius Severus ise pare că a intrat în Spania printr-un oarecare Marcu din Memphis. Sf. Jerome declară că Priscillianiștii erau infectați de le. Despre obiceiurile urmașilor lui Basilide știm doar că a pus pe urmașii lui o tăcere d 5 ani, ca Pitagora; că au ținut aniversarea botezului lui Isus ca o zi de sărbătoare și ajunul l-au petrecut citind, că stăpânul le-a spus să nu mănânce lucruri jertfite idolilor; că purtau amulete cu cuvântul Abrasax și figuri simbolice gravate pe le, și credeau că au puteri vindecătoare.


Deși Basilide este menționat de Părinți ca fiind unul din liderii Gnosticismului, sistemul lui Valentinus pare să fi fost mult mai popular și răspândit. La fel și Marcionismul. Deci, deși literatura anti-gnostică este abundentă, cunoaștem doar o lucrare patristică, care avea ca scop refutarea lui Basilide, și lucrarea lui nu mai există. Eusebius (Hist. Eccl., IV, vii, 6-8) spune „a ajuns la noi o refutare puternică a lui Basilide din partea lui Agrippa Castor, un scriitor renumit al zilei, ceea ce arată impostura teribilă a omului”. Cu excepția câtorva fraze date de Eusebius nu cunoaștem pe acest Agrippa și lucrarea sa.

Irenaeus enumeră doctrinele lui Basilide în Împotriva ereziilor, Cartea I, Cap. 24, secțiunile 3-7.

 

3. Basilide, pare să fi descoperit ceva mai sublim și plauzibil, dă o dezvoltare imensă doctrinelor sale. El spune că Nous s-a născut din tatăl nenăscut, din el, s-a născut Logos, din Logos Phronesis, din Phronesis Sophia și Dynamis, și din Dynamis și Sophia puterile și domniile și îngerii, pe care îi numește primii; și prin ei, primul cer. Apoi alte puteri, formate din emanația acestora, au creat un cer similar primului; și la fel, prin emanație, corespunzător cu cel de deasupra fiecăruia, alte ceruri, alte domnii, îngeri, până la 365 de ceruri. De aceea anul conține 365 de zile, câte ceruri sunt.

 

4. Acei îngeri care ocupă cerul cel mai de jos, vizibil nouă, au format toate lucrurile din lume și și-au împărțit pământul și națiunile. Liderul lor este Dumnezeul evreilor a dorit să dea și altor națiuni supunerea față de poporul lui, evreii, iar prinții i s-au opus. De aceea toate națiunile dușmănesc poporul lui. Dar tatăl nenăscut și ne-numit, văzând că vor fi distruși, a trimis pe unicul lui Nous (Hristos) să elibereze pe cei ce cred în el, de sub puterea celor care au făcut lume. A venit ca om pe pământ, la națiunile acestor puteri și a făcut minuni. El nu a suferit moartea, ci Simon, un om din Cyrene, a fost obligat să poarte crucea în locul lui,și ulterior a fost transfigurat ca el, luat drept Isus și răstignit din ignoranță și eroare, în timp ce Isus a luat forma lui Simon, și râdea de ei. Deoarece era o putere fără trup, Nous (mintea) tatălui nenăscut, s-a transformat cum a vrut, și s-a urcat la cel ce l-a trimis, invizibil. Cei care știu aceste lucruri sunt liberi de domniile care au făcut lume; deci nu este obligatoriu să mărturisim pe cel răstignit, ci pe cel ce a venit ca om, numit Isus, presupus răstignit, trimis de tatăl, ca să distrugă prin această dispensație, lucrările făcătorilor lumii. El spune că dacă cineva mărturisește răstignirea, este rob încă și se află sub puterea trupului; dar cine neagă, a fost eliberat și cunoaște dispensația tatălui nenăscut.

 

5. Salvarea aparține sufletului, trupul este corupt. El spune că profețiile au venit de la acele puteri care au făcut lumea, dar legea a fost special dată de liderul lor, care a scos oamenii din Egipt. Nu dă importanță mâncării jertfite idolilor și o folosește fără ezitare; folosește și alte lucruri, practică pofta cu indiferență. acești oameni practică magia, incantațiile, invocațiile, etc. proclamă, ca și când ei sunt îngerii, faptul că acestea aparțin primului sau celui de al doilea cer; pun nume, domnii, îngeri, puteri peste cele 365 de ceruri imaginate. Ei spun că numele sub care salvatorul a coborât și a urcat este Caulacau.

 

6. Cine știe aceste lucruri și cunoaște îngerii și cauzele lor este invizibil și incomprehensibil pentru îngeri, puteri, cum era Caulacau. Cum fiul era necunoscut tuturor, nici ei nu trebuie cunoscuți, dar ei cunosc totul și trec prin tot, rămân invizibili și necunoscuți; să știi tot, dar să nu te știe nimeni, spun ei. Pentru aceasta,persoanele cu aceste convingeri se leapădă de părerile lor, ca să nu sufere pentru un nume. Multitudinea nu poate înțelege aceste chestiuni, ci doar unul dintr-o mie sau doi din zece mii. Ei declară că u mai sunt evrei, nici creștini și nu se poate vorbi deschis despre tanelelor, ci trebuie păstrat secretul și tăcerea.

 

7. Ei localizează cele 365 de ceruri ca matematicienii. Acceptând teoremele matematicienilor, le-au însușit și aplicat doctrinei lor. Susțin că Abraxas conține numere până la 365.

 

Irenaeus face aceeași acuzație (op. cit., I.28.2).

 

2. Alții, urmând pe Basilide și Carpocrates, au introdus curvia și poligamia și mănâncă mâncare jertfită idolilor, susținând că Dumnezeu nu se uită la astfel de lucruri. De ce să mai continuăm? Este o încercare grea să menționăm pe cei care au căzut de la adevăr.

 

Irenaeus menționează Basilide (op. cit., II.2.3).

 

3.Dacă lucrurile la care ne-am referit, au fost făcute nu împotriva voii Lui, ci cu concursul Lui și cunoașterea Lui, cum cred unii oameni, atunci nu îngerii fostelor lumi sunt originea, ci voința lui Dumnezeu. Deci, dacă El este originea lumii, El a făcut îngerii și lumea care a stat la baza formării ei. Deși aceștia susțin că îngerii au fost făcuți printr-o lungă succesiune în jos a lumii, care a țâșnit de la Tatăl Suprem, cum afirmă Basilide; cauza lucrurilor create duce tot la El, Autorul succesiunii. Cazul stă în picioare cu referire la război, regele pregătește pe cei care sunt cauza victoriei; la fel, crearea stării, a lucrării se referă la cel care a pregătit materialele pentru împlinirea rezultatelor ulterioare.

 

Irenaeus menționează pe Basilide (op. cit., II.13.8).

 

Aceste remarci cu privire la emiterea inteligenței se aplică în opoziție cu cei care aparțin școlii lui Basilide, și în opoziție cu restul Gnosticilor de la care ei (Valentinianii) au adoptat ideile cu emisiile și au fost refutați în prima carte.

 

Irenaeus menționează din nou pe Basilide (op. cit., II.16.2).

 

Această dificultate s-a prezentat la Basilide după ce el a pierdut adevărul și inventa că printr-o succesiune infinită a ființelor formate dintr-una în alta, poate scăpa de o astfel de perplexitate. Când a proclamat că 365 de ceruri s-au format prin succesiune și similitudine și că dovada manifestă a existenței lor s-a găsit în numărul zilelor anului, cum am mai spus, și în plus, era o putere nenumită și dispensația ei – nu a scăpat de perplexitate. Când sunt întrebați de unde imaginea configurării cerului cel mai de sus, din care s-au format restul,prin succesiune, spun că din acea dispensație ce aparține Nenumitului. Deci fie că Cel nerostit a fosrmat din sine sau este o altă putere peste ființa sa, de la care Nenumitul derivă numerele configurării, care există, după părerea lui.

 

Irenaeus menționează pe Basilide (op. cit., II.16.4).

 

Cât despre acuzația împotriva noastră din parte urmașilor lui Valentinus, când declară că noi continuăm în Hebdomad care este mai jos, ca și cum nu ne putem ridica mințile, nici nu putem înțelege lucrurile de sus, deoarece nu acceptăm afirmațiile lor monstruoase; această acuzație o aduc urmașii lui Basilide împotriva lor, deoarece Valentinianii stau la lucrurile de jos, merg până la primul și al doilea Ogdoad, și pentru că-și imaginează că după al 30-lea AEons, L-au descoperit pe Cel care este peste toate lucrurile, neinvestigând până la Pleroma care este deasupra celor 365 de ceruri, deasupra a 45 de Ogdoad. Oricine îi acuză, imaginându-și 4380 de ceruri, sau AEon, deoarece zilele anului au atâtea ore. Dacă adăugăm și nopțile, dublând orele menționate, imaginându-ne că am descoperito multitudine de Ogdoads, și nenumărate AEon, și astfel, în opoziție cu El care este deasupra tuturor lucrurilor, perfect, El îi va acuza la fel, deci nu sunt capabili să se înalțe la conceptul unei astfel de multitudini de ceruri și AEon, anunțați, ci sunt deficienți și rămân la lucrurile de jos, sau stau într-un spațiu intermediar.

 

Irenaeus se referă la Basilide în refutarea sa (op. cit., II.35.1).

 

Mai mult, Basilide menține, după propriile principii, ideea că sunt 365 de ceruri făcute în succesiune, ci și o multitudine fără număr de ceruri în proces de facere, se fac, se vor face, ca formarea cerurilor să nu înceteze niciodată. De la primul cer, s-a făcut al doilea, asemănător, apoi al treilea după al doilea, până la cerul nostru, care este ultimul, de la care se va forma altul și tot așa, nu se oprește niciodată, operațiunea continuă ad infinitum.

 

Irenaeus, în alte pasaje,îl pune pe Basilide lângă alți gnostici ca Marcion, Valentinus, și Carpocrates.

 

Paul Allan Mirecki scrie despre lucrarea lui de Alexandria cu privire la Basilide (The Anchor Bible Dictionary, v. 1, p. 624):

 

Clement de Alexandria (ca. 200) citează și comentează șapte secțiuni de lucrări necunoscute ale lui Basilide în faimoasa Stromata 4-5 a lui Clement (cf. fragm. A -E, G și H din Layton 1987:427-37, 440-44). Două fragmente se axează pe chestiuni cosmologice (Layton 1987:428-31): primul este un citat (frag. A; Strom. 4.162.1) ce se referă la două membre constitutive ale octetului din dumnezeire și este în acord cu descrierea lui Irenaeus (Haer. 1.24.3), iar celălalt este un citat și o discuție (frag. B; Strom. 5.74.3) ce se referă la conceptul Stoic al unicității lumii. Cele cinci fragmente rămase se axează pe chestiuni etice îin linie cu etica Stoică; cf. Layton 1987: 418, 432-44): primul (frag. C; Strom. 5.3.2-3) se referă la învățătura lui Basilide cu privirela alegerea credinței și virtuții; al doilea (frag. D; frag. 4 din Volker; Strom. 4.86.1) descrie învățătura lui Basilidedespre voința lui Dumnezeu (soarta) la care aspiră virtuoșii; al treilea (=frag. E; Strom. 4.165.3) descrie învățătura lui Basilidecă sufletul omenesc reține identitatea în diferitele încarnări și transcende lumea; al patrulea (frag. G; frag. 2 din Volker; Strom. 4.81.2-4.83.2) este o serie de citate lungi introduse de Clement cu afirmația că sunt din Cartea 23 a Comentariilor pierdute ale lui Basilide (Exegetica), citate ce par a fi dintr-un comentariu pe 1 Pet 4:12-19 în care susține voința lui Dumnezeu (soarta) este „puternică și bună” (Layton 1987: 440-43); al cincilea (frag. H; Strom. 4.153.3) este o singură propoziție cu referire la păcatele care se iartă.

 

Mirecki scrie despre legătura dintre Origen și Basilide (op. cit., p. 624):

 

Origen, în comentariul său despre Romani (ca. 244), citează un text din Basilide (frag. F; frag. 3 din Volker; Origenes, Opera Omnia 4) în care Basilide interpretează Rom 7:7 cu referire la încarnare (acceptat de Origen) și o anume cosmologie gnostică (respinsă de Origen). Acest text poate fi din Comentariile lui Basilide ca frag. G din Clement, sugerând că Basilide și valentinianul gnostic estic, Heracleon (ca. 150; Rudolph 1977:323-24) sunt primii autori cunoscuți ai comentariilor pe NT.

 

Mirecki observă martorii lui Basilide (op. cit., p. 624):

 

Alte refutări vechi și descriptive, patristice ale învățăturilor lui Basilide sunt cunoscute. Una se găsește într-o ereziologie existentă de Hippolytus de Roma (prima jumătate a sec.3; Haer. 7:20-27). Dar raportul lui Hippolytus nu este în tandem cu descrierile și citatele sistemului lui Basilide găsit în Irenaeus, Clement de Alexandria, și Origen (vezi discuția din Layton 1987:418 n. 2; Rudolph 1977:310). Alta este Refutarea lui Basilide, pierdută acum, scrisă de Agrippa Castor (ca. 135) menționată de Eusebius (Hist. Eccl. 4.7.6-8) la începutul sec. 4 (Rudolph 1977:309-10).

horizontal rule

EVANGHELIA DUPĂ TOMA

 

Folosirea de către Marcu a Evangheliei lui Toma

 

PARTEA I

 

De Stevan Davies

 

Profesor vizitator la studiile biblice de la Universitatea din Africa de sud: vara 1996, profesor de religie

Colegiul Misericordia

 

(Prezentat aici cu permisiunea Neotestamentica: jurnalul societății NT din Africa de sud. Eseul apare în Neotestamentica 30 (2) 1996 pp. 307-334)


Proverbele și pildele lui Toma în Marcu

 

Una din fețele cele mai interesante ale studiului evangheliei lui Toma, manuscrisul coptic care a avut un așa de mare impact asupra studiilor biblice la sfârșitul secolului prezent, este faptul că foarte multe vorbe din evanghelia după Marcu, canonică se regăsesc în Toma. În capitolele despre lucrarea publică a lui Isus (Marcu 1:1-8:22 și 11:1-12:44), 35 de ziceri nu sunt nici redactare a lui Marcu, nici comentarii ocazionale ale lui Isus, despre minunile Sale. 21 din ele se regăsesc în Toma, sub o formă sau alta.


Sunt trei posibile explicații pentru aceasta. Poate Toma și-a luat cuvintele de la Marcu și din celelalte evanghelii sinoptice. Poate Marcu și-a preluat scrierile după Toma. Sau și Toma și Marcu au folosit separat aceeași sursa orală sau scrisă. John Horman (1996) a susținut în detaliu că Toma și Marcu au folosit un text grec.


Teoria că Toma s-a inspirat din Marcu nu pare reală. Stephen Patterson (1993) a susținut recent că nu sunt motive temeinice pentru a crede că vreuna din evangheliile sinoptice a slujit ca sursă pentru Toma. Un alt caz al independenței lui Toma a fost susținut de Bradley McLean (1995). Unii au încercat să arate că sunt elemente redacționale din Luca, Matei și Marcu în Toma (Blomberg 1984, Tuckett 1988). Dar sunt materiale independente în Toma ce par a deriva inițial din pasajele sinoptice:


1. Scribii care au copiat Toma, cu siguranță au armonizat elementele din Toma cu versiunile canonice cu care erau familiarizați. o astfel de armonizare este un fenomen cunoscut în tradiția textului evangheliilor sinoptice, mai ales în tradiția textului coptic.


2. Este probabil ca cine a tradus Toma din greacă în coptică să o fi făcut în lumina cunoștințelor sale despre evangheliile canonice, așa că este probabilă o anumită armonizare în Toma coptic.


3. Coincidența și șansa au jucat un rol fără îndoială. Dacă Luca, de exemplu, ar fi făcut o mică schimbare în cuvintele lui Marcu, Toma ar fi putut face aceeași schimbare prin coincidență, după ceva găsit în tradiția orală, sau tradiția orală ar fi conținut acea schimbare.


4. În ceea ce privesc fragmentele de pasaje din Luca sau Matei despre care se spune că indică redactare, , aceasta presupune că avem la îndemână pentru comparație, versiunea perfectă a aceluiași text folosit de Marcu sau Matei sau Luca. Dar nu avem. În unele cazuri, ceea ce pare a fi o schimbare minoră redacțională făcută de Matei sau Luca, poate reflecta textul original din Marcu.


5. Materialul redacțional din Luca sau Matei poate deriva din cunoștința acelor autori despre materialele din Toma. Gregory Riley (1995) a susținut recent că Luca 12:14 și 5:39 indică faptul că unele părți din evanghelia lui Luca „trebuie să post-dateze și să depindă de cuvintele formate în creștinismul lui Toma.”


astfel de considerații nu ar avea un mare merit dacă ar fi un număr considerabil de ziceri în Toma care reflectă tendințele redacționale ale lui Marcu, Matei și Luca. Sunt puțini care o fac. Cei care susțin dependența de Toma cu privire la sinoptice sunt forțați să se preocupe cu un singur cuvânt aici, o frază dincolo. Astfel de detalii textuale sunt menționate de procesele de armonizare, ca cele enumerate mai sus. Datorită lucrării lui Patterson, putem spune că independența lui Toma față de sinoptice este o concluzie de bază, ca și existența la un moment dat a documentului numit Q. nici o concluzie nu va fi universal acceptată, dar cred că ambele ar trebui.


În timp ce natura cumulativă a unei colecții de ziceri face ca evanghelia lui Toma să fie dificil de datat cu precizie, mai mulți factori cântăresc în favoarea unei date mult anterioare finalului primului secol: modul în care Toma apelează la autoritatea figurilor proeminente (Toma, Iacov), față de susținerile celorlalți (Petru, Matei); genul, colecția de ziceri, ce par a fi scăzut în importanță după apariția unor forme mai biografice și dialogate spre sfârșitul primului secol; și cristologia sa primitivă ce pare a presupune un climat teologic mai primitiv chiar decât cuvintele ulterioare ale sinopticei, Q. acești factori sugerează o dată pentru Toma în apropiere anilor 70-80.


Acestea sunt linii solide de raționament. Când învățații apar cu o dată mai târzie pentru Toma, fac aceasta pentru că se spune că Toma arată influența ideilor gnostice. Chiar dacă ar fi așa, nu ar determina o dată, ci doar starea minții comunității din care Toma se trage și poate interesele copiatorilor lui Toma de-a lungul secolelor. Ideile gnostice sau proto-gnostice au circulat cu siguranță în primul secol, în cercurile creștine (e.g. evanghelia lui Ioan). Putem data Toma și Marcu în aceeași perioadă, aprox. 70 C.E..


Nu sunt semne clare ale redactării lui Marcu în zicerile lui Toma, și în unele cazuri, versiunea Toma este într-o formă mai primitivă decât corespondentul din Marcu. Exemple includ construirea unei scene narative elaborate de către Marcu (6:1-6) de la un simplu proverb găsit în Toma 31 „un proroc nu este acceptat în propria cetate; un doctor nu vindecă pe cei care îl cunosc.” Marcu a creat o alegorie complexă dintr-o parabolă găsită în Toma 65. Toma 14c combinat cu 45b au dus poate la Marcu 7:14-23, un comentariu complex ce include anularea presupusă a lui Isus cu privire la legea Torei cu privire la mâncare.


Deoarece sunt multe ziceri de același gen în Marcu și Toma, avem doar două explicații de luat în considerare. Una este că Toma și Marcu se inspiră din același izvor de tradiție, cealaltă este că Marcu s-a folosit de Toma.


Voi analiza cele 36 de ziceri din cele două sesiuni ale predicării și vindecărilor publice ale lui Marcu, cap.1-cap.8:21, și Marcu 11 până la Marcu 12 care au înregistrat dispute în Ierusalim și împrejurimi. Materialul pe care îl numesc „ziceri” este acel material care a circulat independent de evanghelia lui Marcu. Exclud de aici comentariile lui Isus care nu au un punct principal,ai ales afirmații făcute în timpul exorcizărilor sau vindecărilor. Exclud și materialele ce sunt clar creația redacțională a lui Marcu, exemplul fiind discuția despre pildele funcționale și sensul pentru Semănător din cap. 4.(1)


Audiențele lui Marcu și Zicerile lui Toma

 

21 din 36 de ziceri ale lui Marcu au paralele în Toma: 58%. (2)


Din 21 de ziceri unde Isus se adresează ucenicilor, 16 sau 76%, au paralele Toma.(3)

 
Din 9 ziceri numite pilde ale lui Marcu, 8 sunt găsite și în Toma (89%).


Din 21 de ziceri paralele ale lui Toma, 20 se adresează ucenicilor sau sunt caracterizate ca pilde sau ambele (95%). Singura excepție este „dați Cezarului”.


Adresările lui Isus sau referirile la autoritate în 15 ziceri, doar 5 sunt paralele cu Toma, 33%. Din acele 5, 4 sunt etichetate ca pilde.(4)

 
Din 10 ziceri în care se face referire la autoritate, dar care nu sunt etichetat ca pilde, 7 citează Tanakh. Citarea din Tanakh găsită în materialul paralel din Toma este unic etichetată ca și pildă.


În cap. 1-8:22 și 11-12 of din evanghelia lui Marcu, când Isus vorbește cu ucenicii Lui sau când vorbește în pilde, 75% din cazuri folosește cuvinte paralele până la un anumit grad cu evanghelia lui Toma.


Când privim la materialul paralel din Toma cu Marcu, este grupat de obicei. Din cele 21 de paralele, 3 apar în 2:18-22, 2 apar în 7:14-23, 3 apar în 12:1-17, și 11 apar în 3:27-4:32 deși aici găsim o zicere (4:25) care nu se regăsește în Toma și secvența este întreruptă de materialul redacțional de la 4:10-20. Doar 2 ziceri paralele din Toma sunt libere, restul de 90% sunt agregate.


Aceste secvențe nu sunt agregări aleatorii, cum sunt de obicei cele din Toma, ci construcții intenționate pentru a sublinia idei consistent. Marcu ia ziceri care izolate pot însemna orice și agregându-le cu o narațiune, capătă sens. Marcu a construit secvențe de ziceri pentru a face sens, apropiind ziceri din diverse locuri în sursa folosită. Matei a făcut același lucru, adunând ziceri din locuri diverse în Marcu și Q și integrându-le în cinci discursuri topice.


Unii pot spune că zicerile în care Isus se adresează ucenicilor și cele numite pilde sunt ziceri cu anumite tipuri cu formă critică, (să le numim ziceri înțelepte) și nu ziceri dintr-o anumită sursă. Astfel, categoria pe care am găsit-o poate să fi fost rezultatul uni conștiențe cu formă critică, din partea lui Marcu. Marcu poate a crezut că Isus a vorbit ucenicilor Lui în ziceri înțelepte, dar nu în același mod cu autoritățile; cu ele cita Scripturile. Astfel, modelul utilizării zicerilor paralele ale lui Toma găsite în Marcu nu se bazează pe folosirea unei surse de către Marcu, ci cu catalogarea de către Marcu a acestor ziceri.


este posibil atunci să știm dacă Marcu și-a luat zicerile de la Toma sau dacă Marcu și Toma au profitat de un material comun? Dacă sunt materiale specifice lui Toma, și dacă vedem dovada că că Marcu le-a folosit, atunci este probabil că Marcu a folosit Toma și nu altă sursă de informație.

 

Folosirea de către Marcu a lui Toma 65-66

 

Cred că avem cel puțin două exemple de ziceri care apar în Toma și în Marcu și care sunt specifice lui Toma și redactate de Marcu. Este vorba despre Toma 65-66 care este paralel cu Marcu 12:1-12 și Toma 13 este paralelă cu Marcu 8:27-33.


Cei care susțin că evanghelia lui Toma este dependentă de evangheliile sinoptice, adesea arată că în Toma și în sinoptice, pilda cu vierii cei răi este urmată imediat de un citat din Psalmul 118:22 „Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii.” Craig Blomberg (1985:181) susține că Toma ar fi fost influențat de o evanghelie sinoptică, deoarece în Toma 66 urmează 65 „pentru nici un motiv aparent decât că apar în secvența aceea, în sinoptice”. Ca multe ziceri din Toma, secvența 65 - 66 pare a se baza pe nimic; rar sunt motive clare pentru secvenționarea zicerilor lui Toma separat de conexiunile posibile de cuvinte.


problema cu gândirea lui Blomberg este că necesită să asumăm un revers precis al modelelor general înțelese despre creșterea tradițiilor. Pilda vierilor răi din sinoptice este mult mai specifică alegoric în direcția kerygma post-învierii creștinismului decât este pilda în forma ei din Toma.


Pilda în forma ei din Toma și citatul din Psalmul 118:

 
65. El a spus, un om bun avea o vie. A închiriat-o la niște fermieri ca să primească profitul de la ei. A trimis slujitorul să ia profitul de la ei, de pe vie. Ei l-au prins pe slujitor, l-au bătut, aproape l-au omorât. Slujitorul s-a întors și i-a spus stăpânului. Stăpânul a zis, poate nu l-au recunoscut. A trimis alt slujitor. Vierii l-au bătut și pe acesta. Apoi, stăpânul și-a trimis fiul. A zis, poate că pe fiu îl vor respecta. Vierii l-au prins, l-au ucis, deoarece știau că era moștenitorul viei. Cine are urechi de auzit, să audă. 66 Isus a spus, arătați-Mi piatra aruncată de constructori . este piatra din capul unghiului.


Iată forma pildei din Marcu 12:1-12

 
„Un om a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn; apoi a arendat-o unor vieri şi a plecat din ţară.

2 La vremea roadelor, a trimis la vieri un rob, ca să ia de la ei din roadele viei.

3 Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut, şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale.

4 A trimis iarăşi la ei un alt rob; ei l-au rănit la cap, şi l-au batjocorit.

5 A mai trimis un altul pe care l-au omorât; apoi a trimis mulţi alţii, dintre cari, pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât.

6 Mai avea un singur fiu prea iubit; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei. „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” zicea el.

7 Dar vierii aceia au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră.”

8 Şi au pus mâna pe el, l-au omorât, şi i-au aruncat trupul afară din vie.

9 Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, va nimici pe vierii aceia, şi via o va da altora.

10 Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului;

11 Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri?”

12 Ei căutau să-L prindă, dar se temeau de norod. Pricepuseră că împotriva lor spusese Isus pilda aceasta. Și au plecat.

 

În versiunea lui Marcu, fiul iubit care este ucis și aruncat afară din vie semnifică pe Isus, fiul iubit al lui Dumnezeu. Mai mult, Marcu ne spune despre un număr mare de slujitori trimiși, care se presupune că îi reprezintă pe profeții respinși. concluzia escatologică a acestei pilde sugerează înlocuirea vierilor (i.e. liderii evrei) cu alții (i.e. creștinii), cum este clarificat de faptul că liderii evrei au înțeles pilda ca fiind spusă împotriva lor. Un pasaj din Psalmul 118 este integrat în pildă, într-un mod în care sugerează că după respingerea lui Isus și moartea Sa, a fost răzbunat divin. Versiunea lui Marcu începe cu o aluzie clară la Isaia 5:1-7 cu privire la detaliile sădirii unei vii. Pasajul din Isaia subliniază ideea pildei, concluzionând cu distrugerea de către Dumnezeu a celor care locuiesc în vie:


„Vă spun ce voi face viei mele. Îi voi îndepărta gardul și va fi dărâmată; îi voi dărâma zidul și va fi călcată …deoarece via Domnului este casa lui Israel și oamenii din Iuda sunt recolta Lui, așteaptă dreptatea, dar a văzut vărsare de sânge; aștepta neprihănire, dar a auzit strigăte.”


Versiunea din Marcu și diferitele versiuni din Matei și Luca, reflectă teme sinoptice bine cunoscute, mai ales incluzând răzbunarea lui Dumnezeu asupra lui Israel pentru moartea lui Isus și a altor profeți și tema răzbunării finale a lui Isus.


Dar versiunea lui Toma nu conține acestea. Pilda este simplă și clară. Este structurată pe trilogia folclorică a evenimentelor cu ultimul fiind culminant: de două ori sunt trimiși slujitori, apoi fiul (în versiunea lui Toma nu este preaiubit). Materialul din Isaia 7 lipsește în Toma. Ca și pilda slujitorului nedrept, cei răi nu sunt pedepsiți la final.


Nu pare posibil ca Toma să fi avut acea formă – expertiza critică necesară pentru extragerea elementelor alegorice dintr-un pasaj sinoptic, pentru a construi o versiune a unei pilde similare cu versiunea originală. Mai probabil, versiunea din Toma este mai originală și a fost luată din tradiția orală. Versiunile sinoptice sunt mult alegorizate în tradițiile ulterioare.


În Marcu și celelalte două sinoptice și în Toma găsim pasajul din Psalmul 118, v. 22, imediat după pildă. (5) În Marcu, pasajul din psalm este intenționat pentru a fi citit ca un comentariu scriptural, cu privire la pasajul următor, un comentariu ce implică răzbunarea lui Isus după moartea Sa. Dar pasajul nu este potrivit acestui scop, ca întregul sistem alegoric de pilde (vița, vierii, slujitorii, stăpânul) este înlocuit cu un alt sistem alegoric (constructori, piatra din capul unghiului). Dacă nu i se spune cuiva că citatul din psalm comentează pilda, cum ni se spune în sinoptice, nu se va gândi că u vreo legătură.

 

În Toma, cele două nu au legătură una cu cealaltă. Apar în secvențe, iar secvențele în Toma rar implică faptul că un comentariu îl explică pe cel anterior. În acest caz, zicerea 6, pilda este separată de zicerea 66, citatul din psalm, de două situații literare din Toma. Concluzia pildei este terminată, și prin începutul de la zicerea 66, „Isus a spus”. Pe baza acestei introduceri , învățații moderni separă zicerile lui Toma în unități individuale.


mai mult, zicerea 66 slujește ca interpretare la zicerea 65 dacă s-a stabilit deja că zicerea 65 este o alegorie ce se referă la respingerea lui Isus. Toma nu oferă pilda 65 ca pe o alegorie despre Isus. Marcu face acest lucru și vede pilda 66 ca p un comentariu cu privire la acea alegorie, deși termenii alegoriilor sunt fără legătură. Marcu face din două ziceri tradiționale și fără legătură, un discurs complex.


În loc să facem ipoteze în legătură cu procesul autorului lui Toma, îndepărtând cu atenție și critic elementele alegorice din versiunea sinoptică a pildei și din Psalmul citat, cred că este mult mai rezonabil să concluzionăm că Marcu a găsit o juxtapunere a pildei vierilor răi cu psalmul citat în Toma. Apoi a construit alegoria pe care o găsim în evanghelia lui și a folosit citatul din psalm ca o concluzie pentru a sprijini alegoria, pe care o prezintă ca pe o narațiune, o ceartă în Templul din Ierusalim, între Isus și diferiții preoți și bătrâni.


Jacob Neusner a găsit un proces în dezvoltarea istorică a zicerilor mișnaice care par analoage cu ceea ce s-a întâmplat în dezvoltarea de la Toma la Marcu. Neusner (1994:71) scrie că:


Fenomenul asupra căruia vreau să atrag atenția este clar, și analiza sinoptică îl va susține. Exegeza unei scripturi este dată anonim, apoi atribuită unul stăpân. Într-o versiune ce apare ulterior, exegeza se transformă într-o poveste despre stăpân, cu privire la care scriptura originală este citată frecvent.


În Toma avem o formă primitivă de pildă și ceea ce știm noi că este un citat din psalm, deși în Toma nu este mai mult decât o zicere atribuită lui Isus și nu un citat scriptural. În Marcu găsim aceste două elemente țesute împreună într-o afirmație complexă și alegorică făcută de Isus despre Sine, în legătură cu motivele persecuției profeților și moartea și răzbunarea fiului iubit – toate cuplate cu o afirmație despre înlocuirea lui Israel cu alții de către Dumnezeu. Este probabil că Marcu a simțit nevoia să creeze complexul de ziceri din materialul găsit în Toma, și nu invers.


Nu este nici un motiv să credem că pilda vierilor răi și proverbul din psalmul 118 erau legate în tradiția orală, înainte de apariția lor în Toma. În Toma nu au nimic de-a face una cu cealaltă, și sunt clar separate în două unități fără legătură. Toma juxtapune în general zicerile aleatoriu și nu este nici un motiv să gândim că zicerea 65 și 66 aveau legătură înainte de scrierea lor în Toma 66, 67, 68 nici acestea trei nu au nici o legătură.


Este bine să observăm că multe din zicerile lui Marcu se găsesc în Toma, dar aceasta sugerează că posibilitatea influenței directe poate fi considerată. În sine, nu dovedește o astfel de influență. dar analiza de mai sus face mai mult decât să observe că zicerea 65 din Toma și 66 apar ambele în Toma și Marcu, iar versiunea Toma este mai primitivă. Ne dă o direcție a influenței, o săgeată cauzală, de la Toma spre Marcu.


Folosirea de către Marcu a lui Toma 13

 

Relația dintre Toma 13 și Marcu 8:27-33 ridică multe întrebări. Se poate susține că ambele povestiri sunt importante; Toma 13 validează poziția principală a lui Toma și este ca o hartă pentru cei care urmează după Toma. Marcu 8:27-33 inițiază secțiunea centrală a lui Marcu și este punctul de cotitură crucial în structura acestei evanghelii.(6)

 
La început, aceste povestiri par legate doar în mod general, dar la o observație mai atentă, remarcabila similaritate structurală devine aparentă. Următoarele elemente structurale similare sunt prezente:(7)

 
1. Isus întreabă pe ucenici despre Sine


2. Sunt date răspunsuri greșite, inițial


3. Este dat un răspuns potrivit aparent


4. Apare un motiv de mister


5. Adevărata învățătură este dată de Isus


6. Unul sau mai mulți ucenici sunt condamnați


Pare imposibil ca acestea două să fie similare din coincidență, fie una este o urmare a celeilalte sau ambele sunt urmări ale unei versiuni necunoscute.


Poate fi versiunea lui Toma o urmare a povestirii lui Marcu? Nu cred. Matei și Luca arată cum povestea lui Marcu poate fi revizuită pentru a lăuda un ucenic, nu pentru a-l condamna. Toma nu face acest lucru deloc. Mai mult, nu este nici un semn că Toma s-ar fi luat după Marcu.


Marcu 8:27-33 conține un set de texte specifice temelor lui Marcu. Supraveghind discuțiile pe acest subiect, Brown et al. (1973:64-69) conclude că doar 8:29 și 8:33, mărturia lui Petru și mustrarea lui Isus „înapoia Mea satano” nu sunt ale lui Marcu. Ei cred că cea din urmă este redactată de Marcu: „se pune o astfel de creație pe seama unui grup anti Petru” (1973:67). Marcu însușii este anti Petru. (ex. incompetența lui Petru la schimbarea la față, nesupunerea lui la Ghetsimani, tripla lepădare) 8:33 este probabil redactarea lui Marcu.


Găsim prezentarea predicției repetată de două ori în secțiunea centrală a lui Marcu, și folosirea motivului secret mesianic, și afirmația că Isus a vorbit clar în contrast cu pildele Lui anterioare. Toate acestea sunt fără îndoială redactarea lui Marcu. Se poate suspecta că condamnarea lui Petru reiese din teoria lui Marcu despre incompetența și inadecvarea vinovată a ucenicilor. Dacă este așa, atunci mustrarea lui Petru de către Isus din v. 33, că gândește ca oamenii și nu ca Dumnezeu presupune pasajul anterior unde ni se spune cum gândesc oamenii, care este găsit în v. 8:27-28. Dacă v. 33 este redacțional, atunci probabil că 27-28 sunt și ele redacționale, deoarece slujesc pentru a stabili și da sens liniei principale.


Versetele 30, 31, 32 sunt cazuri de text ale redactării lui Marcu și probabil și versetele 27, 28, 33. De fapt, Marcu 8:27-33 ar trebui privit ca și o construcție a lui Marcu, influențată considerabil de tradiția mărturiei petrine (cf. Ioan 6:69). Totuși structura construcției lui Marcu rămâne aceeași ca în Toma 13.


Datorită similarității structurale dintre Toma 13 și Marcu 8:27-33 sunt probabil versiuni ale aceluiași original, nu invenții independente. Datorită caracterului copleșitor de redacțional al lui Marcu 8:27-33 este sigur că versiunea lui Marcu este o revizie extensivă a unui original. Fie că este vorba de Toma 13, sau ambele sunt versiuni ale unui al treilea original.


Numărul 13 este pasajul cel mai important din evanghelia lui Toma, deoarece justifică autoritatea autorului textului, autorizează zicerile secrete oferite de text, oferă un mijloc prin care se poate obține excelența lui Toma și respinge specific două alternative mai vechi și larg susținute ale lui Isus. Cam mult pentru câteva rânduri.


În secțiunea de deschidere din 13, două puncte de vedere sunt repudiate. În primul rând, Isus nu este înțeles ca fiind un aggelos neprihănit. Terenul este tradus uneori ca înger, dar nu este nici o atestare mai veche că Isus ar fi înger și nici o justificare reală pentru această traducere. Mai degrabă, aggelos ar trebui să-și păstreze sensul de mesager, cu implicația de „mesager al Domnului”. Un mesager al Domnului este un profet. Septuaginta vorbește despre proorocița Haggai ca de un aggelos al Domnului, (Haggai 1:12-13). Cartea Maleahi începe (în Septuaginta) cu identificarea profetului ca aggelos; citatul din Marcu despre Maleahi 3:1 folosește similar termenul cu referire la Ioan Botezătorul, „Iată trimit pe aggelos al meu înaintea voastră...." mulți învățați (e.g. Sanders 1985, Fredriksen 1988) cred că Isus era considerat un mesager profetic în timpul vieții Sale.


Matei Îl considera pe Isus un filozof înțelept. Traducerea de filozof nu este incorectă (un filozof cinic poate), dar să nu trecem cu vederea sensul literal al termenului: „iubitor de înțelepciune”. Recent, unii învățați au ajuns la concluzia că evanghelia lui Toma, la începutul dezvoltării ei, îl prezintă pe Isus ca pe un învățător înțelept , un filozof. (Crossan 1991, Downing 1988). Burton Mack (1990) scrie că ar trebui să vedem evanghelia lui Toma pe o traiectorie sapiențială de la început, cultivând zicerile lui Isus ca pe un înțelept, în contrast conștient, la un moment dat, cu ceilalți oameni ai lui Isus, care susțineau opțiunea apocaliptică. "zicerile sapiențiale au devenit criptice în procesul cultivării lor, la invitația lui Isus de a fi diferit, a fost probabil catalogată ca conștiință de sine."


Vederile lui "Simon Petru," și "Matei", că Isus este un aggelos, un mesager profetic al Domnului, că Isus este un filozof, iubitor de înțelepciune, sunt două concepții despre Isus care, în momentul prezent de învățare, sunt menționate a corespunde cu concepțiile susținute de primii ucenici ai lui Isus. Toma 13 dovedește clar întoarcerea spre criptic.


Povestea lui Toma ne lasă un mister: care erau cele trei ziceri secret? Un text care se laudă că ar conține zicerile secrete ale lui Isus, va revela singura zicere secretă. Evident, zicerea ar fi fost înțeleasă de ucenicii care au rămas ca fiind blasfemie într-un sens sau altul, dar aceasta reiese din acel context. Zicerea 108 oferă o cheie deliberată: cine bea din Isus este unul pentru care lucrurile ascunse se vor revela. Este evident că Toma este o astfel de persoană în nr. 13. Vom discuta de ce.


Tema găsită în 108, că lucrurile ascunse vor fi descoperite, apare în Toma 5b și 6:


5. Isus a zis: „știi ce este înaintea ta și ce își este ascuns, îți va fi descoperit. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit.


6. Ucenicii Lui L-au întrebat „vrei să postim? Cu să ne rugăm? Să facem milostenie? Ce dietă să observăm?


Isus a zis: „nu mințiți, nu faceți ce urâți, deoarece toate lucrurile sunt descoperite înaintea cerului. Nu este nimic ascuns care să nu fie descoperit și nimic acoperit care să nu fie descoperit.


Iacov și Tom, ucenicii lui Isus, sunt portretizați în evanghelia lui Toma ca o colectivitate care invariabil pune întrebări escatologice sau cristologice ce au nevoie de corecție din partea lui Isus. Răspunsul lui Isus la întrebările lor este evaziv. Dar în Toma 13, Toma este descoperit a fi unul pentru care lucrurile ascunse sunt revelate, și Isus îi spune trei lucruri. Imediat, Toma 14 pare a oferi răspunsurile blasfemiatoare la întrebările anterioare din zicerea 6, cuprinzând ascunsul/revelatul motiv. Toma 14 este:

 

Isus le-a spus, 'dacă postiți ridicați păcatul și dacă vă rugați, veți fi mustrați, dacă faceți milostenie, vă faceți rău spiritului vostru. Când mergeți pe un pământ și vă plimbați într-o zonă, dacă vă primesc, mâncați ce vă dau, vindecați-le bolnavii. Căci ce vă intră în gură nu vă întinează, ci ceea ce iese din gură – vă întinează.”

 

Posibil, redactorul final al lui Toma intenționează aceste trei propoziții să fie cele trei ziceri secrete date lui Toma [deși bănuiesc că o versiune anterioară a textului conține doar trei răspunsuri ce repudiază postul, rugăciunea, milostenia].


Pentru a înțelege relația dintre zicerile din Toma și Marcu trebuie să găsim statutul lui Toma în 13. Așa cum este, este aproape complet enigmatic, dar o cheie spre înțelegere se află în Toma 108:

 
Isus a spus: cel care va bea din gura Mea, va deveni ca Mine. Eu voi deveni el și lucrurile care sunt ascunse, îi vor fi revelate.


Simila, în Toma 13 citim că „Isus a zis 'Eu nu sunt stăpânul vostru. Pentru că ați băut, v-ați umplut cu izvorul pe care vi l-am dat.' Și l-a luat și s-a retras și i-a spus trei lucruri”. Bând din izvorul lui Isus, duce în ambele cazuri la lucruri ascunse care sunt revelate. Evident Toma 13 susține aceasta, deoarece Toma este unul care este „ca și Isus”, unul despre care Isus poate spune „am devenit ca el”, deci Toma nu Îl mai are pe Isus ca stăpân.


Statutul lui Toma este punctul cheie de comparație. Înțelegerea nr. 13 prin referire la 108 indică faptul că Isus și Toma nu doar că și-au schimbat relația (nu mai este ucenic-stăpân), ci au schimbat și identitatea. Înțeles în lumina lui 108, Toma a devenit ca Isus și a obținut identificarea pe care o are Isus (stăpân sau poate chiar Hristos)și Toma a devenit Isus. Dar Toma se poate identifica cu Isus, deoarece în 108 Isus spune despre cel care bea că „Eu voi deveni el”. Deci poate Toma mărturisește că „gura mea nu poate spune ca cine ești”.


Pare de neconceput că creștinii au crezut că în anumite circumstanțe se poate spune despre ei că sunt ca Isus, că fac parte din aceeași categorie cu El și mai de neconceput că oameni pot susține că sunt Isus, să spună „nu eu, ci Isus”. Dar știm că unii oameni au făcut aceasta și știm că Marcu nu este deloc mulțumit de ei. Pavel poate să fi fost o astfel de persoană, deoarece ne spune „nu eu trăiesc , ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2:20) și că Hristos vorbește prin el (2 Cor. 13:3).


În Marcu 13, mica apocalipsă, citim pasaje ce sunt predicții luate în general de învățați ca referindu-se la timpul și starea comunității lui Marcu. Sunt două exemple. Marcu 13:5 „Isus a început atunci să le spună: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu Sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi.'" Marcu 13:21-22 „Dacă vă va zice cineva atunci: „Iată, Hristosul este aici”, sau: „Iată-L acolo”, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.'" Marcu este evident preocupat că oamenii susțin că au identitatea lui Isus, spunând „eu sunt El” , care susțin că sunt Hristos sau profeți.(8)

 
Dacă sunt oameni care susțin că sunt Isus, atunci Toma 13, înțeles în termenii lui Toma 108, îi dă dreptul lui Toma să facă această afirmație. Isus nu este stăpânul lui, deoarece a băut, așa că el este ca Isus și se poate identifica cu Isus. Toma poate fi unul dintre aceia despre care Isus spune „Eu voi fi el” ȘI Toma poate pretinde „eu sunt El”.


Metafora comună la Toma 13 și 108 este a bea și prin băut apare transformarea. Metafora este comună la începutul creștinismului și se referă la primirea Duhului. (9) În evanghelia lui Ioan (7:37-41) auzim că:


„ În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.

38 Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

39 Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

40 Unii din norod, când au auzit aceste cuvinte, ziceau: „Acesta este cu adevărat Proorocul.”

41 Alţii ziceau: „Acesta este Hristosul.” Şi alţii ziceau: „Cum, din Galilea are să vină Hristosul?”

 

A bea din Isus este o metaforă aici pentru a primi Duhul de la Isus. Similar, în 1 Cor. 12:13, după ce Pavel a discutat despre Duhul detaliat, scrie că:


„Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.


Metafora Duhului ca fiind lichid care este turnat poate fi găsită în Fapte 2:15-33, apoi Ioel 2:28-29, și Romani 5:5, și Tit 3:6 unde Duhul este turnat prin Hristos.(10) Povestea Pentecostului include referiri la faptul că cei care au primit Duhul par a fi plini și în Efeseni 5:18 citim: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Este clar o legătură metaforică la începutul creștinismului între primirea Duhului și a bea, cu adăugarea că experiența Duhului te umple. Toma 13 și 10 se potrivesc în acest sistem metaforic.


Deci, cred că putem înțelege Toma 13 și 108 ca spunând că Isus a zis „ cel care va primi Duhul de la Mine , va deveni ca Mine. Eu voi deveni ca el, și lucrurile ascunse, îi vor fi revelate”. Și Isus a zis, 'Eu nu sunt stăpânul tău. Pentru că ai primit Duhul de la Mine.' Și l-a luat și s-a retras și i-a zis trei lucruri.”


Toma 108 susține ideea găsită în multe culturi că cin primește spiritul unei persoane supranaturale, se poate identifica cu acea persoană. Se numește posedare a spiritului în antropologie. Din această perspectivă, nu este surprinzător să găsim creștini care credeau că dacă cineva primește Duhul lui Isus, se identifică cu Isus. Identitatea cuiva depinde de spiritul activ din trupul lui. Și dacă acela este Spiritul lui Isus, atunci acea persoană are identitatea lui Isus. Astfel, Isus spune în 108 „Eu voi fi el”, și Marcu raportează că oameni vin și susțin că sunt Isus.


Marcu nu era de acord cu acest comportament, cum vedem în 13:5. Mai mult, în evanghelia sa, Marcu a scris pentru a condamna pe ucenicii lui Isus care susțin că au privilegii speciale și prioritate personală. În Toma 13 înțelegem implicit că Toma susține că este ca Hristos și că este Hristos, și superioritatea lui Toma față de ceilalți ucenici. Dacă Marcu a știut de vorbele lui, în forma prezentă, în locația prezentă (unde este garantată superioritatea scribului și autorului evangheliei lui Toma ), putem înțelege cu și de ce Marcu a revizuit aceste cuvinte în 8:27-33.


În primul rând, Marcu creează răspunsuri la întrebarea „cine spun oamenii că sunt”, pentru a parodia idea identificării la primirea spiritului unei persoane. Oamenii cred că Isus este Ioan Botezătorul sau Ilie (sau alt profet). Petru este condamnat în v. 33 pentru că gândește astfel.

 

De ce ar gândi cineva că Isus este Ioan, care murise cu câteva luni înainte? După Marcu, ei credeau aceasta datorită puterilor lui. (6:14). Pentru că Isus a primit Duhul în momentul botezului făcut de Ioan, deci se identifică cu cel al cărui spirit îl primește, Isus este identificat cu Ioan. Deci dacă se afirmă că cel ce primește Duhul de la Isus se identifică cu Isus, atunci Isus care a primit duhul de la Ioan, se identifică cu Ioan. Sau dacă Ioan este legat de Ilie, (Marcu 9:13; cf. Matei 17:13) atunci Isus poate fi identificat cu Ilie.


Marcu 8:27-28 este o parodie a liniei de gândire a lui Toma. Un argument reductio ad absurdum. Marcu evident susține că 'deoarece este absurd să gândim că Isus este Ion sau Ilie, deși a primit Duhul la botezul făcut de Ioan, la fel ca priirea Duhului de către Elisei de la Ilie, este absurd să credem că vreun creștin susține că este Isus, pe baza primirii duhului de la Isus.' Așa gândesc oamenii și Petru, dar conform cu Marcu, nu așa gândește Dumnezeu. Aparent, Dumnezeu consideră că orice imitatio Cristi, trebuie să conțină starea de Fiu al lui Dumnezeu naștere, suferință, moarte, înviere. Ne întoarcem la imitatio Cristi ulterior.


Se pare că persoana Toma nu avea valoare pentru Marcu; Toma este menționat în lista celor 12, dar asta e tot. Marcu a căutat să dejoace orice susținere de prioritate făcută de ucenicii lui Isus sau de Petru, Iacov și Ioan. Neavând nici un interes particular în Toma, se pare că Marcu a eliminat pe Toma din poveste, și l-a înlocuit pe Petru, adăugând o referință la o tradiție a mărturisirii petrină, pre-existentă (cf. Ioan 6:69). Marcu a revizuit radical povestirea în parodie, despre Toma 13 și despre tradiția mărturisirii petrine. În esență, Marcu 8:27-33 este o mărturie ce poate duce spre o idee de prioritate a lui Petru (cf. Matei și Luca) dar nu – aflăm că a dus la mustrarea de către Isus a lui Petru, numindu-l satana. Aceasta este o parodie. Norman Petersen (1994) a susținut că în alte idei principale, evanghelia lui Marcu a fost scrisă ca o parodie a tradițiilor textuale pre-existente.


În evanghelia lui Marcu nu avem o povestire care să glorifice un ucenic, în defavoarea altuia (ca în Toma), ci din contră, avem o povestire unde un ucenic este subordonat celorlalți, deoarece citim în Marcu despre Isus l-a mustrat pe Petru „înapoia Mea , satano, că nu esti de partea Domnului, ci a oamenilor”. În lumina lui Marcu 3:22-29, unde este un păcat de neiertat să numești satan pe cineva care are Duhul, Isus îl numește așa pe Petru, El neagă posibilitatea ca Petru să aibă Duhul lui Dumnezeu.


În legătură cu susținerea implicită a lui Toma în Toma 13 că sunt ziceri secrete ale lui Isus, care sunt numai pentru anumiți oameni transformați, trimit cititorul la argumentul detaliat făcut de Theodore Weeden (1971). După Eduard Schweizer (1965), el susține că Marcu 4:11-12, și pilda semănătorului ca interpretare, aparțineau tradiției folosite de opozanții lui Marcu. Marcu 4:11 poate fi paralelă cu Toma 62a: „Isus a zis, 'celor care sunt vrednici de tainele mele, le spun tainele mele.” Helmut Koester (1990:53) a comentat această afirmație, fiind de acord că Marcu 4:11-12 nu este parte din Marcu, ci aparține altei colecții mai vechi de pilde incorporate de Marcu și observând similaritatea din Toma 62 cu acel pasaj. În Marcu găsim: Vouă v-au fost descoperite tainele împărăției”, Marcu poate să fi adaptat Toma 62a, pentru a afirma că Isus Și-a descoperit tainele ucenicilor, dar și pentru a nega că ucenicii ar fi meritat descoperirea tainelor, deoarece pentru Marcu, ucenicii nu meritau. Weeden crede „că pozițiile atribuite lui Marcu și materialului său primit sunt reversul. Materialul primit al lui Marcu susține învățăturile ascunse, exclusive, ezoterice. Marcu susține deschiderea, revelarea pe o bază non-exclusivă”, (Weeden 1971:144). El găsește dovezi în evanghelia lui Marcu despre unii din comunitatea lui Marcu care fuseseră cuceriți de ideea unei evanghelii secrete și Marcu a susținut o polemică împotriva acestei idei. (Weeden 1971:148). Marcu, susține el, a făcut aceasta demonstrând absurditatea principiului hermeneutic din evanghelia lor secretă. Marcu arată că nu este cazul ca doar un anumit ucenic din interior să înțeleagă mesajul lui Isus, ci opusul apare și cei din afară percep corect și Îl înțeleg pe Isus (Weeden 1971:148).

 
Ca o concluzie generală la cartea sa, Weeden discută despre folosirea inteligentă de către Marcu a pozițiilor și stării materiale a oponenților lui. Marcu, spune el, a luat principiul lor hermeneutic (4:11-12) și l-a întors pentru a arăta orbirea celor care susțineau că sunt selecți ș luminați în secret; el citează mai multe exemple pentru a arăta că Marcu ia materialele folosite de opozanții lui și le întoarce împotriva lor, prin parodie și ironie  (Weeden 1971: 165-168).


Cartea lui Weeden nu face referire la evanghelia lui Toma. Dar dacă cineva subliniază caracteristicile textului,presupus folosite de opozanții lui Marcu, caracteristicile acelui text ipotetic sunt caracteristicile lui Toma. Evanghelia lui Tom se declară o colecție de ziceri secrete. Susține că Isus a revelat taine unei elite care merită (62a). În Toma 13 un ucenic ridicat la nivelul lui Isus este garantul legitimității învățăturilor secrete conținute în întreaga evanghelie. Toma nu arată cunoștințe sau interes în nimic de genul unui mesianism slujitor care suferă și pentru Toma nici răstignirea, nici învierea nu au sens; ; nu sunt menționate niciodată. Din analiza lui Weeden, nu se poate conclude cu siguranță că Toma era textul secret a opozanților lui Marcu, dar se poate concluziona cu siguranță că dacă a existat un astfel de document, Toma este genul de document ca acel document și conține foarte multe ziceri de același fel, conținute de document.


Se pare că Marcu a înțeles Toma 13 că ar afirma principiul că un ucenic ar avea prioritate și probabil principiile din Toma 108, că anumiți creștini care au băut din Duhul, se pot identifica cu Isus sau susține că sunt Isus. Aceste principii primesc opoziție din partea lui Marcu. Prin folosirea de motive caracteristice lui, Marcu a creat o parodie din Toma 13 ca prioritatea implicită a unui ucenic să se transforme în condamnare, ce reiese din presupusa lui gândire omenească, ceea ce Marcu spune, este teza care im implică faptul că Isus este Ioan pentru că a primit Spiritul de la Ioan, sau Ilie.


Dacă această analiză pare a fi extremă, permiteți-mi să reiterez anumite puncte cheie. În primul rând, similaritățile structurale dintre Toma 13 și Marcu 8:27-33 demonstrează că ambele sunt versiuni ale aceleiași povestiri. Doi, trăsăturile redacționale ale lui Marcu 8:27-33 dovedesc că versiunea lui Marcu este un completă, re-scrisă a unei povești originale. Trei, nu este nici o dovadă că Toma s-a folosit de Marcu și nici o rațiune. (11) Patru, punctele principale făcute de Toma 13 și 108, că un ucenic are prioritate față de ceilalți și că o persoană poate fi echivalentă sau identificată cu Isus prin primirea Duhului, sunt puncte la care Marcu s-a opus cu putere (13:5, 21-22 specific și general în cap. 8-10). Dacă Marcu a revizuit Toma 13 putem înțelege bine de ce a făcut-o. Inserarea motivelor tipice grijii redactării sale principale de a produce parodia ar fi fost potrivit cu strategia sa în evanghelie. Este metodologic nesigur să anulăm acești factori și să înlocuim ipoteza că Marcu și Toma au revizuit o altă povestire total necunoscută nouă pentru motive necunoscute nouă. Dar aceasta este alternativa la teza că Marcu a revizuit Toma 13.

 

Folosirea de către Marcu a lui Toma 22

 

Ipoteza că Marcu a folosit Toma ca sursă, este susținută de faptul că un număr considerabil de ziceri găsite în Marcu se găsesc și în Toma. Mai mult, pare imposibil ca secvența coincidentă din Toma 65 și 66 să se fi construit în Marcu 12:1-12 fără referire la Toma și probabil că Marcu a folosit povestea cheie din Toma 13 în construcția sa din 8:27-33. Dacă a existat o influență de la Toma la Marcu, putem privi în Marcu pentru alte exemple decât cele deja citate, exemple mai puțin evidente. Un exemplu se poate găsi în folosirea de către Marcu a zicerii din Toma 22, o zicere ce permite anumitor creștini să susțină excelența. dacă cineva poate susține corect că este ca un copil, va intra în Împărăție. Dacă face din doi, unul…etc. nu voi încerca o explicație a ceea ce înseamnă aceasta, poate doar să sugerez că au de-a face cu restaurarea condiției de asemănare cu chipul lui Dumnezeu din Geneza 1:27 (Davies 1992). Mă interesează ca afirmații făcute de unii creștini, care le-au dat dreptul la excelență.


Marcu poate că a modificat Toma 22 în cele trei părți componente, ua despre a fi ca niște copilași, una despre a face din doi, unul și ultima despre ochi pentru ochi. Cred că Msarcu a generalizat aceste ziceri ca ele să nu acord prioritate nici unui creștin în virtyutea sensului metaforic.

 

Poate că Marcu a luat o referire metaforică din Toma 22c „dacă pui ochi în locul ochilor, mână în locul mâinii, picior în locul piciorului…vei intra în Împărăție”, și a revizuit-o cu pasajul moralist din 9:43-48:


Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâni, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge,

44 unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

45 Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge,

46 unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

47 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei,

48 unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.

 

Toma cere ca oamenii să nu aibă ochi, mâini, picioarele pe care le au, ci sub o altă formă. Marcu vrea să credem că nu trebuie ținut ochiul, mâna, piciorul, ci să le tăiem de tot. Astfel de oameni nu pot cere statutul de excelență.

 

În Toma 22b auzim:

 

Când faci din doi, unul, și faci interiorul ca exteriorul și ce este sus ca ce este jos și când faci femeia și bărbatul să fie una, ca să nu mai fie femeie și bărbat, vei intra în Împărăția cerului.

 

A face din doi, unul este tema redacțională obișnuită a lui Toma. Dar restul acestei ziceri nu este o invenție a lui Toma, deoarece este atestată în diverse alte locuri (Clement al doilea). Marcu poate să fi transformat această zicere într-un comentariu despre căsători și divorț, în 10:2-9, reiterând de două ori tema cu cei doi care devin unul și concluzionând cu o zicere împotriva divorțului:


Au venit la El Fariseii; şi, ca să-L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta.

3 Drept răspuns, El le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?”

4 „Moise” au zis ei „a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire, şi s-o lase.”

5 Isus le-a zis: „Din pricina împietririi inimii voastre v-a scris Moise porunca aceasta.

6 Dar de la începutul lumii „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască.

7 De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa.

8 Şi cei doi vor fi un singur trup.” Aşa că nu mai Sunt doi, ci Sunt un singur trup.

9 Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”

 

Astfel, Marcu a revizuit Toma 22b fără a recomanda ideea abstractă de a face din doi, unul și a face bărbatul și femeia la fel, în Gen. 2:24, 5:2 pentru a sprijini interzicerea divorțului, aplicabil tuturor oamenilor.


În final, Marcu a putut folosi Toma 22a, unde auzim că Isus a văzut copilașii fiind certați și a zis „acești copii certați sunt ca cei care intră în Împărăție. Ei L-au întrebat: să intrăm ca acești copilași în Împărăție:? Citim în Marcu 10: 13-16:


 I-au adus nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau.

14 Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat, şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei.

15 Adevărat vă spun că, oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!”

16 Apoi i-a luat în braţe, şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.

 

Cele două unt similare, dar în Toma, adulții care vor să intre în Împărăție sunt asemănați cu copiii, în timp ce în Marcu, copii reali sunt exemple de persoane care pot intra în Împărăție. Versiunea lui Marcu este un atac redacțional asupra comportamentului ucenicilor lui Isus, în timp ce versiunea lui Toma este făcută din instrucțiuni pentru ucenici. În Toma găsim similaritate, în Marcu găsim o afirmație factuală: Împărăția lui Dumnezeu aparține copiilor. În Marcu „ ca un copil” nu este o similaritate, ci o paradigmă.


Prin construirea unei narațiuni, Marcu înlocuiește copiii literali pentru similaritatea lui Toma a ucenicilor cu copiii. Marcu face același lucru cu o zicere atestată și de Q (Luca 10:16 și Mt 10:40) și Ioan (13:20) cu efectul că sus a zis „cine primește pe cel ce-l trimit Eu, Mă primește pe Mine și cine Mă primește pe Mine, Îl primește pe Cel ce M-a trimis.” Această declarație afirmă prioritatea oricui care are dreptul de a susține că este mesager al lui Isus. În Marcu 9:36-37 găsim declarația revizuită printr-o narație, pentru a afirma primirea nu doar a mesagerilor lui Isus, ci a oricărui copil:


Şi a luat un copilaş, şi l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe, şi le-a zis:

37 „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”

 

Marcu ia aici o susținere specifică a unor oameni particulari, dându-le o poziție specială și prin construcția unei narațiuni și face ca narațiunea să se aplice oricui primește un copil în Numele lui Isus. Poate că a făcut același lucru în revizuirea lui Toma 22a în 10:13-16.


Dacă Marcu a tratat tradițiile separat de Toma , atunci avem aici o coincidență interesantă. Dar poate că Marcu se lua după Toma pentru a sprijini repetata și constanta afirmație că creștinii nu trebuie să aspire la statute speciale de excelență. Marcu pare a fi capabil de revizuire radicală a acestor ziceri (ex. Toma 13) în lumina agendei lui particulare. Dacă pasajele ce amintesc de Toma 22 sunt împrăștiate prin evanghelia lui Marcu, probabil că nu mi-ar fi atras atenția. Dar nu sunt împrăștiate. Sunt localizate într-un anumit loc, în comentariul ce urmează secvenței a doua despre previziune-pasiune 9:33-35, și sunt continuate, 9:43-48, 10:1-12, 13-16, separate doar de două versete (9:49-50). Dacă presupunerea că Toma este o sursă pentru Marcu este luată serios în considerare, atunci presupunerea că această secvență de ziceri se datorează revizuirii de către Marcu a lui Toma 22, trebuie luată în considerare.


Imitatio Christi în Marcu și Toma

 

Ce trebuie ca să fim ca Hristos? Umilință și statutul de slujitor este un răspuns cunoscut la Marcu. Altul este ca al lui Norman Perrin (1982: 255-257) care a observat în evanghelia lui Marcu că Ioan Botezătorul predică și este executat, creștinii predică și sunt chinuiți (Marcu. 13:9-13). Pentru Marcu, deci, imitatio Cristi nu este performanța semnelor și a minunilor, ci părtășia la suferințele Fiului omului. Cap. 13 conține dovezi ample că creștinii din comunitatea lui sufereau.


În Toma, cum s-a discutat mai sus, imitatio Cristi este abilitatea de a te identifica cu Isus prin primirea Duhului lui Isus. Revizuirea lui Marcu despre Toma 13 în 8:27-33 mărturisește despre respingerea de către Marcu a acestei idei. În Toma 13 și 108, metafora ce conduce la abilitatea de a-L imita pe Hristos este a bea „cel ce bea din gura mea , va fi ca mine și eu voi fi ca el”, și pentru că Toma a băut din izvorul măsurat de Isus, este superior ucenicilor.


În evanghelia lui Marcu (10:39) aceeași metaforă este folosită cu același scop, pentru a indica modul potrivit dea-L imita pe Hristos. Poate că motivat de Toma 12, unde Iacov are prioritate, Marcu face ca Isus să proclame că în timp ce Iacov și Ioan caută superioritatea între ucenicii lui Isus, El nu le-o acordă (10:35-40). Dar le spune „Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu, îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veţi fi botezaţi” Știm că botezul care a urmat a fost cu Duhul Sfânt și a fost începutul suferințelor Fiului omului și știm ce a conținut paharul Domnului, căci înțelegem metafora auzind rugăciunea lui Isus în Marcu 14:36: cupa lui Isus fiind dată, suferința și moartea. Dar Marcu informează cu atenție că Iacov și Ioan și Petru dormeau atunci, în ciuda poruncii lui Isus de a sta treji. Marcu instruiește cititorii că Iacov și Ioan nu au înțeles ce conținea paharul pe care urmau să îl bea.

 

Se pare că la începutul creștinismului, metafora „botezului” și „a bea” erau interschimbabile cu referire la primirea Duhului. Pavel scrie că „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh." (1Cor. 12:13). Iacov și Ioan urmau să fie botezați și să ba. Nu au nici un motiv să creadă altceva decât că este o referire duală la viitoarea primire a Duhului. (cf. Marcu 1:9-11). Dar cititorii lui Marcu știu mai bine, căci știm ce a spus Isus în Ghetsimani. Și ei nu știu. Avem aici un exemplu al ironii dramatice a lui Marcu.


Marcu poate a schimbat motivul băuturii din Toma 13 departe de orice idee a lui Toma de identificare cu Isus prin primirea Duhului, spre propriul lui motiv caracteristic de identificare cu Isus prin suferință. Marcu afirmă că Iacov și Ioan (care pot reprezenta creștinii în general) vor avea Duhul (vor fi botezați cu botezul lui Isus) și vor avea parte de suferințele Lui (vor ba paharul Lui) dar în evanghelia lui Marcu, în timp ce sensul botezului este cunoscut de toți, și de Iacov și de Ioan, sensul paharului este ascuns (dar este cunoscut tuturor celor care citesc Marcu).


Marcu începe secțiunea centrală cu 8:27-33 care aparent revizuiește povestea din Toma 13 fără a folosi motivul băutului și concluzionează secțiunea centrală cu 10:35-45 unde metafora cu băutul este crucială, dar înțeleasă diferit decât în Toma 13. În Toma, Iacov (12) și apoi Toma (13) au prioritate din partea lui Isus, în secțiunea centrală a lui Marcu, Petru, Iacov și Ioan sunt denigrați și ideea de prioritate a unui ucenic este parodiată.


Concluzia

 

Suntem obișnuiți să gândim la folosirea de către un evanghelist a surselor de ziceri, în lumina folosirii de către Luca și Matei a lui Q. dar nu avem Q, avem doar o reconstruire bazată pe folosirea lor. Ce a fost în Q și nu a folosit nici Matei, nici Luca – nu putem ști. Tindem să credem că au folosit tot, dar aceasta vine din definirea lui Q ca fiind ceea ce ei au folosit. Avem Toma. Vedem că Marcu s-a folosit de unele lucruri din evanghelia lui Toma în construirea narațiunilor sale și a discursurilor din cap. 1-8 și 11-12. Vedem ceva diferit în secțiunea centrală din Marcu, deoarece tratează puncte principale găsite în sursă și construiește o revizuire sau o parodiere a acestora. Întrebarea „de ce Marcu nu a folosit așa de multe ziceri din Toma pe care ar fi putut să le folosească?” primește un răspuns tautologic: nu a folosit acele elemente care nu a considerat că slujesc scopului său. Burton Mack (1991) a încercat să susțină că Marcu a folosit Q și să explice de ce Marcu a ales să nu folosească totul, dar este dificil , mai ales că ideea de Q este fondată pe teza că lipsește din Marcu.


Pentru Tom, avem doar câteva fragmente grecești din manuscrise copiate poate la 70 de ani după ce evanghelia lui Marcu a fost terminată și un text coptic copiat poate la 250 de ani după scrierea lui Marcu. Este sigur că evanghelia lui Toma așa cum o știm, o versiune dependentă de traducerea coptică, diferă de versiunea folosită de Marcu cu privire la ordinea, numărul zicerilor, probabil pentru că diferite redactări ale zicerilor au fost făcute de-a lungul secolelor care separă timpul lui Nag Hammadi de timpul lui Marcu. Ideal, eseul prezent ar trebui să conțină comentarii critice la paralela Marcu, Toma. Dar desigur, spațiul limitat face aceasta imposibil. Pentru un astfel de comentariu se poate citi Stephen Patterson (1993); John Horman (1979) un eseu jumătate de lung decât cel de față, judecat pentru prioritatea unei ziceri, versiunea din Toma a pildei semănătorului. El concluzionează că „nu pare a fi nici o relație directă între versiunea lui Toma a acestei pilde și cea a lui Luca și nu este nici o dovadă clară că Toma și-a extras versiunea din Marcu sau Matei”. Versiunea lui Marcu a fost alterată, așa cum este ea acum, până la punctul în care diferă radical de Toma”. Presupunând greșit că Marcu nu a folosit Toma, poate doar concluziona că Toma și Marcu au folosit o sursă comună" (Horman 1979:342-343).


Variabilitatea tradiției textuale din Toma nu invalidează folosirea lui Toma ca text esențial al primului secol, dar necesită atenție în asumarea că o anumită zicere din Toma a fost prezentă în această formă într-un text la care a avut acces Marcu. Vor fi cazuri în care versiunea lui Marcu despre zicerile lui Toma apare în a doua evanghelie în forme mai puțin redactate decât versiunea lui Toma pe care o avem; de exemplu, Marcu 3:28-29 este coerentă, dar zicerea corespondentă din Toma, zicerea 44, este incoerentă. Pe de altă parte trebuie să ne păzim de ideea că o zicere a lui Toma care ne sună ciudat (ex. 104) trebuie să fie o dezvoltare ulterioară dintr-o zicere sinoptică (ex. Marcu kerigmatic 2:10-20) cu care suntem familiarizați. Cineva poate respinge instinctiv, ca fiind o redactare ulterioară a lui Toma 48, „dacă doi fac pace într-o casă, vor zice muntelui mută-te și se va muta” totuși versiunea aceasta poate fi originală. Par a fi ieșit din aceleași circumstanțe sociale văzute în Q, Luca 10:5-6; un creștin itinerant sosește la o casă , oferă salutul de pace și este primit sau respins. În pasajul din Luca vedem ce se întâmplă când salutul este respins; în Toma vedem ce se întâmplă când salutul este primit. Versiunea lui Marcu (11:23), ca și cea a lui Q, arată influența unei metafore cunoscută lui Pavel (1 Cor. 13:2) deși nu este nici un motiv să se creadă că Pavel a privit metafora ca fiind o zicere a lui Isus.(12)

 
Poate fi tentant uneori să construim texte de designer, documente necunoscute științei care slujește scopului de a rezolva problemelor dificile. Cineva poate construi din imaginație un exemplu al lui Toma pe care să-l fi folosit Marcu, un exemplu din care să lipsească dificultățile și complexitățile evangheliei reale a lui Toma. Dar acesta ar fi un exercițiu de fantezie. Ne putem imagina mai multe poto-Toma ce conțin aproape nimic, doar ziceri paralele sinoptice neredactate sau diferite complexe d ziceri ante Marcu sau poate surse de pilde, care servesc la explicarea diferitelor segmente ale evangheliei lui Marcu. Din nefericire, textele designer au virtutea de a rezolva problemele pentru car sunt desemnate, dar fac aceasta fără posibilitatea criticii, deoarece au un singur defect: nu există.


Avem ce avem și nu avem ce nu avem. Ceea ce avem este o colecție de ziceri atribuite lui Isus, numite evanghelia lui Toma și avem motivele pentru care credem că Marcu le-a folosit și le-a adaptat și a criticat elemente din ele. Numărul de ziceri din Toma, folosite de Marcu și evidenta adaptare de către Marcu a elementelor din Toma ca juxtapunerea zicerilor 65 și 66 și povestea crucială evangheliei lui Toma care validează prioritatea lui Tom, ar trebui să confere credibilitate ideii. Teza alternativă că ambii s-au inspirat dintr-o sursă necunoscută numită tradiția orală, nu este o ipoteză inerent superioară, ci un apel la necunoscut.


Cunoașterea surselor lor duce la o mai clară înțelegere a lui Matei și Luca prin cunoașterea redactărilor de către ei a surselor, deci cunoașterea lui Marcu poate crește considerabil dacă este recunoscut că avem în mână o versiune ulterioară scrisă a unui text folosit de el, numit evanghelia lui Toma. Putem vedea că Marcu a folosit sursa uneori în același fel ca Matei și Luca, că a secvenționat zicerile găsite în diferite locuri în sursă, pentru a construi un discurs coerent, relevant contextului narativ creat pentru ele. Vedem că Marcu a folosit sursa diferit de Matei și Luca, deoarece în secțiunea lui centrală a luat puncte importante făcute de povestirile și zicerile din sursa lui și le-a revizuit radical. Sper că în viitor vom da atenție acestor posibilități.(13)

 
Apendice 1: HARTA

 

1:16-18 pescari de oameni - asociați


2:16-17 bolnavi au nevoie de doctori – autorități


2:23-28 Domnul sabatului - Tanach


3:24-26 Împărăția împărțită - pildă


4:24 măsura dată – asociați


6:7-13 vorbire misionară – asociați


7:1-13 autorități Corban - Tanach


8:11-12 nici un semn – autorități


===============================
11:15-18 eveniment Templu - Tanach


11:25 iertați în rugăciune – asociați


12:18-27 soția celor șapte frați - Tanach


12:28-34 primele porunci – autorități Tanach


12:35-37 nu e fiul lui David - autorități Tanach


12:38-42 feriți-vă de scribi – autorități Tanach

 
12:43-44 mila văduvei – asociați


----------------------------------------------------------

2:18-20 Bridegroom fast Associates Thomas 104


2:21 Patch tears away Associates Thomas 47b

 

2:22 New/Old Wine Associates Thomas 47a


3:27 Strong Man House Authorities Parable Thomas 35

 

3:28-30 Blasphemy Spirit Authorities Parable Thomas 44


3:31-35 New Family Associates Thomas 99


4:3-9 Sower Associates Parable Thomas 9


4:11 Mystery Associates Thomas 62b


4:21 Lamp Associates Thomas 33b


4:22 Hidden Revealed Associates Thomas 6c


4:23 Ears to Hear Associates Thomas 21f etc.


4:25 Rich get richer Associates Thomas 41


4:26-29 Seed to Reaper Associates Parable Thomas 21e


4:30-32 Mustard Seed Associates Parable Thomas 20


6:1-6 Dishonored Prophet Associates Thomas 31


7:14-15 Into Does not defile Associates Parable Thomas 14c


7:16-23 Comes out defiles Associates Thomas 45b


===============================

11:19-24 Moves Mountains Associates Thomas 48


12:1-9 Vineyard servants Authorities Parable Thomas 64


12:10-11 Cornerstone Authorities Tanach/Parable Thomas 65


12:13-17 Render to Caesar Authorities Thomas 100



Apendix 2: STRUCTURĂ


ISUS ÎNTREABĂ PE UCENICI DSPRE SINE


TOMA: Isus a zis ucenicilor „comparați-mă cu ceva și spuneți-mi ca ce sunt”


MARCU: Isus și ucenicii au mers în satele din jurul Cezareei Filipi. Pe drum El i-a întrebat „cine spun oamenii că sunt Eu?”


-----------------------------------------------

RĂSPUNSURI INIȚIALE GREȘITE


TOMA: Simon Petru i-a spus „ești ca un mesager”


Matei i-a zis „ești ca un filozof”.


MARCU: I-au spus „unii spun că ești Ioan Botezătorul, alții, Ilie și alții că ești unul din prooroci”.

 ------------------------------------------------

UN RĂSPUNS APARENT BUN ESTE DAT

 

TOMA: Toma i-a spus „Învățătorule, gura mea nu pateu spune ca ce ești.” Isus a spus „Eu nu sunt învățătorul tău. Pentru că ai băut, ai devenit plin de izvorul pe care l-am dat”


MARCU: „dar voi?” a întrebat El. „voi cine zceți că sunt?” Petru a răspuns „Tu ești Hristosul”.

-------------------------------------------------

SĂPARE UN MOTIV SECRET


TOMA: Isus „l-a luat și s-au retras”


MARCU: „Isus le-a spus să nu spună la nimeni acestea”


------------------------------------------------

ADEVĂRATA ÎNVĂȚĂTURĂ ESTE DATĂ DE ISUS

 

TOMA: și i-a spus trei ziceri.


MARCU: a început să îi învețe că Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri, să fi respins de bătrâni, de preoți și învățătorii legii și că trebuie să fie omorât și după trei zile va învia.


-------------------------------------------------

UNUL SAU MAI MULȚI UCENICI SUNT MUSTRAȚI


TOMA: când Toma s-a întors la prietenii lui, l-au întrebat „ce ți-a zis Isus?”

                     

Toma le-a răspuns „dacă vă spun cuvintele pe care mi le-a zis, mă veți ucide cu pietre și focul va veni din pietre și vă va arde”.


[Isus îl ia pe Toma deoparte și vorbesc cuvinte pe care nu le auzim, ni se spune că reacția ucenicilor l aceste cuvinte va fi condamnarea lui Toma.]

 
MARCU: a vorbit limpede despre aceasta și Petru l-a luat deoparte și L-a mustrat. Dar Isus S-a întors și S-a uitat la ucenici și l-a mustrat pe Petru „înapoia Mea, satano.” A spus El. „nu ai gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor.”

 

 [Petru Îl ia pe Isus deoparte și vorbește cuvinte pe care nu le auzim, ni se spune că reacția lui Isus la acele cuvinte a fost de mustrare a lui Petru.]

 
CITATE

Blomberg, C 1984. "Tradition and Redaction in the Parables of the Gospel of Thomas," in Wenham, D (ed) Gospel Perspectives: vol. 5, The Jesus Tradition Outside the Gospels Sheffield: JSOT Press 177-206.


Brown, R, et al. (eds.) 1973. Peter in the New Testament: A Collaborative Assessment by Protestant and Roman Catholic Scholars Minneapolis: Augsburg.


Crossan, J D, 1991. The Historical Jesus San Francisco: Harper and Row.


Davies, S 1992. "The Christology and Protology of the Gospel of Thomas," JBL111/45 663-682.


Downing, F G, 1988. Christ and the Cynics Sheffield: Sheffield Academic Press.


Fredriksen, P 1988. From Jesus to Christ New Haven: Yale University Press.


Goerhing J. (ed) 1990. Gospel Origins and Christian Beginnings Sonoma CA: Polebridge.


Horman, J 1979, "The Parable of the Sower in the Gospel of Thomas," Novum Testamentum 21/4 342-343.


Horman, J 1996. "A Common Greek Source for Thomas and Mark" a paper delivered to the Canadian Society of Biblical Studies, May 26, 1996.


Koester, H 1990. "Q and Its Relatives," in Goering J. Gospel Origins.


Mack, B, 1990. "Lord of the Logia," in Goerhing J. (ed) Gospel Origins and Christian Beginnings.


Mack, B,1991. "Q and the Gospel of Mark: Revising Christian Origins," in Semeia 55, 15-40.

McLean, B, 1995. "On the Gospel of Thomas and Q," in Piper R (ed), The Gospel Behind the Gospels Leiden: Brill 321-345.


Neusner, J, 1994. Rabbinic Literature and the New Testament Valley Forge PA: Trinity Press International.

Patterson, S, 1993. The Gospel of Thomas and Jesus, Sonoma CA: Polebridge Press.


Petersen, N, 1994. "Can One Speak of a Gospel Genre," Neotestamentica, 28/3 137-158.


Perrin, N, 1982. The New Testament: An Introduction New York: Harcourt Brace Jovanovitch.

Riley, G, 1995. "Influence of Thomas Christianity on Luke 12:14 and 5:39" Harvard Theological Review 8/2 229.


Robinson, J, 1995. "The Jesus of Q as Liberation Theologian," in Piper, R (ed) The Gospel Behind the Gospels, 259-274.


Sanders, E P, 1985. Jesus and Judaism Philadelphia: Fortress.


Schweizer, E, 1965. "Zur Frage des Messiasgeheimnisses be Markus," ZNW 65.


Tuckett, C, 1988. "Thomas and the Synoptics," Novum Testamentum 30 132-57.


Weeden, T, 1971. Mark - Traditions in Conflict Philadelphia: Fortress.

Wenham, D, (ed) 1984. Gospel Perspectives: vol. 5, The Jesus Tradition Outside the Gospels Sheffield: JSOT Press.


1. Incertitudinile inerente acestor judecăți despre natura zicerilor din Marcu înseamnă că statisticile de mai jos ar trebui luate ca revelații de modele generale și nimic mai precis.


2. Vezi apendicele 1: harta.


3. Ca asociați ai lui Isus, includ pe ucenici și alți oameni cu care Isus a vorbit, fie în grupuri mari sau mici, dar nu scribii, fariseii, preoții, etc.

 
4. Prin autorități înțeleg oamenii numiți irodieni, preoți, avocați, bătrâni, scribi, saduchei și farisei, în evanghelia lui Marcu.


5. Sunt recunoscător lui William Arnal pentru sugerarea rațiunilor.


6. Marcu: 8:27 Isus a plecat cu ucenicii Săi în satele Cezareii lui Filip. Pe drum le-a pus următoarea întrebare: „Cine zic oamenii că Sunt Eu?” 28 Ei I-au răspuns: „Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Unul din prooroci.”

29 „Dar voi” i-a întrebat El „cine ziceţi că Sunt Eu?” „Tu eşti Hristosul!” I-a răspuns Petru.

30 Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta despre El.

31 Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze.

32 Le spunea lucrurile acestea pe faţă. Petru însă L-a luat de o parte, şi a început să-L mustre.

33 Dar Isus S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru, şi i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”


Toma: 13 Isus a zis ucenicilor „comparați-mă cu ceva și spuneți-mi ca ce sunt”. Petru i-a spus „ești ca un mesager”. Matei i-a zis „ești ca un filozof”. Toma i-a spus „Învățătorule, gura mea nu pateu spune ca ce ești.” Isus a spus „Eu nu sunt învățătorul tău. Pentru că ai băut, ai devenit plin de izvorul pe care l-am dat”. Toma i-a spus „Învățătorule, gura mea nu pateu spune ca ce ești.” Isus a spus „Eu nu sunt învățătorul tău. Pentru că ai băut, ai devenit plin de izvorul pe care l-am dat”

Isus „l-a luat și s-au retras, și i-a spus trei ziceri.

când Toma s-a întors la prietenii lui, l-au întrebat „ce ți-a zis Isus?” Toma le-a răspuns „dacă vă spun cuvintele pe care mi le-a zis, mă veți ucide cu pietre și focul va veni din pietre și vă va arde”.


7. Vezi apendicele 2: Structura


8. Presupun că astfel de oameni erau activi în mișcarea creștină, căci aceasta este grija lui Marcu. Este greu de crezut că Marcu se preocupă cu activiștii evrei mesianici din perioada războiului roman de teama că vor alunga aleșii creștini non palestinieni ai lui Marcu.


9. În lumina greșită din gura lui Matei că Isus este un înțelept iubitor de înțelepciune, ideea că Toma a băut din fântâna înțelepciunii (e.g. Proverbe 18:4) nu poate fi intenția pasajului lui Toma.


10. Cf. Isaia 44:3 și Ezechiel 39:29.

 
11. Orice teorie că Toma a fost îndemânatic în formarea analizei critic încât putea sistematic revizui zicerile lui Marcu în forme mai primitive est de neconceput.


12. despre sociologia salutului creștin "Shalom," cf. James Robinson (1995: 259-274).

 
13. Mulțumesc lui Sally Davies, William Arnal, Genia Schuler, Stephen Carlson, Gregory Harzler-Miller, Timothy Conway, Robert Schacht, Yuri Kuchinsky, și "Crosstalk" pentru ajutorul lor la pregătirea acestui eseu

horizontal rule

PARTEA II

  

Sunt mulțumit că mi s-a dat oportunitatea de a dezvolta articolul anterior din Neotestamentica. În acel articol, am susținut folosirea de către Marcu a evangheliei lui Toma, ceea ce reiese din cantitatea de material tomasian regăsit în scrierile lui Marcu, consistența folosirii de către Marcu a materialului și mai important, asemănarea dintre ziceri, nu cu alte surse, ca tradiția orală, de exemplu. Eseul prezent examinează în detaliu moderat, 20 de ziceri comune ale lui Marcu și Toma. În multe din aceste ziceri, găsim dovezi ale redactării lui Marcu, a unor ziceri din Toma. Scopul principal al eseului prezent este de a arăta că teza despre Marcu inspirat de Toma este consistentă și dacă se extrage redactarea lui Marcu, rămân zicerile lui Toma. Se va arăta că folosirea de către Marcu arată modele , adunarea materialului, caracterizarea sa în pilde.


Voi vedea cele 20 de ziceri în ordinea lui Marcu. Trebuie observat că Toma nu are o ordine a zicerilor și un autor care ar utiliza Toma, nu ar fi obligat să păstreze ordinea, sau să fie influențat de ea.

 

 UNITATEA UNU Marcu 2:18-22


(A) Ucenicii lui Ioan şi Fariseii obişnuiau să postească. Ei au venit şi i-au zis lui Isus: „Pentru ce ucenicii lui Ioan şi ai Fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?”

 

(B) Isus le-a răspuns: „Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti.

 

(C) Vor veni zile, când va fi luat mirele de la ei, şi atunci vor posti în ziua aceea.


Ev. Toma 104: 104


(A) ei i-au spus lui Isus: să ne rugăm și să postim.


(B) Isus a spus: ce am greșit? Ce păcat am făcut?


(C) Când mirele pleacă de la ei, atunci să postească.


Zicerea 104, în contextul lui Toma, contrastează unificarea din camera de nuntă, unde două sexe devin unul, bărbatul și femeia sunt una, unitatea prevalează, cu vremea în care unitatea se strică, mirele pleacă, unitatea este despărțită și unul devin doi. (cf. ev. Toma 11). Unificarea este motivul redacțional cel mai pronunțat al ev. lui Toma și probabil are de-a face cu întoarcerea la începutul primordial (cf. ev. Toma 18) unde oamenii erau uniți deoarece erau chipul lui Dumnezeu de bărbat/femeie, în Geneza 1 (cf. Davies 1992). În ev. Toma 22 apare unitatea când bărbatul și femeia sunt una. Conceptul de a face din doi, unul, prin unirea sexelor apare în Marcu 10:7-9.


În timp ce Marcu menționează doar practica postului, Toma 104 adaugă elemente ca rugăciunea. Pentru Toma, cei unificați nu au nevoie de rugăciune sau post, deoarece sunt dincolo de păcat sau condamnare (cf. ET 14) arătând o înțelegere față de rugăciune  și post ca moduri de pocăință. Luca știe o versiune similară cu cea din ET, deoarece Luca, ca și Toma, include postul și rugăciunea (Luca 5:33  Ei I-au zis: „Ucenicii lui Ioan, ca şi ai Fariseilor, postesc des, şi fac rugăciuni, pe când ai Tăi mănâncă şi beau.”), Marcu probabil a pierdut rugăciunea în versiunea folosită.

 

Marcu 2:18-20 pare să fi fost revizuită dintr-o ordine inițială, la prezent, motiv caracteristic lui Marcu, anume că Isus a vorbit în timpul vieții despre răstignire (cf. Marcu 8:31, 9:31, 10:33). Virtual, toți învățații care au examinat Marcu 2:18-20 au concluzionat că Marcu intenționează să facă un contrast cu timpul anterior crucificării (când postul nu era practicat) cu practica din biserica sa din zilele ulterioare, scriind „vine ziua când mirele va fi luat de la ei, și atunci vor posti”, mirele fiind Isus. Deci elementul (C) în Marcu este o redactare a sa. Toma 104 este dovada că Marcu nu inventează forma în care pe punctele redacționale, ci revizuiește forma deja existentă.


Este o secvență tematică clară în Marcu din 2:15-3:6 având de-a face cu întrebările evreilor cu privire la Isus care era în conflict cu fariseii. Interesul în facilitarea creării acestei secvențe, cuplat cu intenția de a arăta că Isus vorbește de viitoarea crucificare, explică redactarea lui Marcu pe baza lui Toma 104.

 

Rudolf Bultmann, observă cadrul mirelui în Marcu care este introdus de o întrebare cu privire la practica postului, pusă de ucenici, nu de Isus, arată că Marcu a revizuit probabil originalul care se concentra pe Isus.


(Bultmann 1963:18-19). În pasajul discutat și alte două dăți în EM, Marcu arată ucenicii fiind angajați în activități îndoielnice, pentru care Isus este răspunzător: in Marcu 2:23 Isus și ucenicii merg într-un lan de grâu, dar ucenicii culeg grâu. În Marcu 7:2 (care introduce o zicere din ET 14c) auzim că ucenicii lui Isus mănâncă fără a se spăla pe mâini. În ambele cazuri, Marcu ne informează că fariseii văd acest lucru ca fiind rău. În toate trei, Isus apără acțiunile într-un mod care permite, chiar cere cititorului să presupună că practicile ucenicilor sunt și ale lui. Pentru aceasta, elementul (A), ca și elementul (C), sunt văzute ca redactare a lui Marcu.


Identificarea în Marcu a „ucenicilor și fariseilor” ca interlocutori ai lui Isus, în contrast cu acel „ei” al lui Toma, indică faptul că o formă anterioară a zicerii a fost păstrată în Toma. R. McL. Wilson a scris (1960: 142-143):


„Este general recunoscut că în tradiția orală, tendința dezvoltării este spre convenționalizarea materialului, cu eliminarea detaliilor descriptive și omiterea numelor personale, și exact aceasta găsim în multe cazuri în ET. Interesul se atașează de zicere, nu de cadru: ocazia cu care s-a rostit, situația care a produs-o, oamenii cărora le este adresată nu sunt importanți în această fază. O altă fază apare odată cu încercarea de a restaura unele detalii; să identifice caracterele și să ofere numele vorbitorilor, uneori identificarea este ușoară, alteori, aceasta duce la punerea unei întrebări diferiților oameni, din diferite tradiții.”

 

Astfel de atribuții pot fi văzute  în EV. M și în Evrei, în timp ce Toma nu conține atribuții. Elementul (A) arată semne ale redactării lui Marcu. [un pasaj presupus a fi din EV. Evrei spune „iată, mama stăpânului și frații lui i-au spus Ioan Botezătorul botează pentru iertarea păcatelor. Să mergem să ne boteze. Dar el le-a zis: ce păcat am făcut, ca să fiu botezat de el? dacă nu, chiar acest lucru pe care l-am zis este ignoranță.” dacă este similar prin coincidență cu Marcu și Toma în pasajul discutat, sau dacă arată cunoașterea versiunilor Marcu, cu referire la Ioan Botezătorul și Toma, la lipsa de păcat a lui Isus, este imposibil de spus. ]


Elementul (B) din Toma este consistent cu tema din Toma găsită în ET 14a, că Isus, ca toți cei uniți, este fără păcat, fără condamnare. Cei unificați în camera de nuntă, nu postesc, nu se roagă, deoarece sunt în starea de la început, înainte de lege sau păcat și nu au nevoie de practici eliberatoare.


Marcu vorbește despre o adunare anterioară nunții, unde se presupune că oamenii nu postesc, în contrast cu vremea în care mirele este luat de la ei. Acesta este timpul în care mirele pleacă, pentru a intra în camera de  nuntă, deoarece scena este o nuntă și mirele pleacă de la prietenii lui, merge să fie cu mireasa. Marcu pare a fi făcut un revers subtil al motivului lui Toma, că părăsirea camerei de nuntă duce la post și rugăciune. Marcu a înlocuit acel motiv cu unul care implicit identifică camera de nuntă cu răstignirea lui Isus, ca după ce Isus a intrat în camera de nuntă se va posti și se vor ruga.

 

Marcu evident a revizuit Toma 104, specificând pe cei ce pun întrebări, ucenicii lui Ioan și fariseii, mutând atenția de la Isus, la ucenicii lui Isus, eliminând referința la rugăciune cu totul și profitând de ocazia aluziei lui Isus la răstignire, în timp ce valida practica postului în biserica de după Paște.


Deoarece Marcu 2:18-20 este la fel structural ca ET 104, în vreme ce încorpora teme specifice lui Marcu, și pentru că ET 104 este versiunea mai primitivă, ca și formă, pare a fi o săgeată cauzală ce arată dinspre ET spre EM. Singura alternativă este că ambele sunt revizuiri ale unui original complet necunoscut.


Marcu 2:20-22


20 Vor veni zile, când va fi luat mirele de la ei, şi atunci vor posti în ziua aceea.

 

21  Nimeni nu coase un petec de postav nou la o haină veche; altfel, petecul de postav nou rupe o parte din cel vechi, şi mai rea ruptură se face.

 

22  Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, şi vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi.


ET 47


(A) este imposibil pentru un om să urce pe doi cai sau să întindă două arcuri.


(B) este imposibil ca un slujitor să slujească la doi stăpâni, ori va onora pe unul și va urî pe altul.


(C) nici un om nu bea vin vechi, apoi să vrea să bea vin nou.


D) vinul nou nu este pus în burdufuri vechi, ca să nu crape, nici vinul vechi nu este pus în burdufuri noi, ca să nu se strice.

                            
(E) un petec nou nu este cusut pe o haină veche, căci se va rupe iarăși.


Zicerile lui Toma (A) (B) sunt legate de cuvintele „doi” și „imposibil”. Zicerile (A) (B) (C) în ET sunt o serie ce are a face cu acțiunile proverbiale ale unui individ: „un om”, „un slujitor”, „un om”. Secvența este întreruptă la (D) evident pentru că o conexiune de cuvinte în mintea compilatorului care leagă referirea la vin din (C) cu (D) și, subsecvent, motivul de „nou, vechi” din (E), care este coerent cu referirile anterioare din (C) și (D). astfel de cuvinte conectate sunt tipice organizării lui Toma.


Afirmația din Toma 47(E) „nu se coase un petic vechi la o haină nouă, deoarece se rupe”, este o eroare de scriere, probabil urmând dintr-o citire prea cazuală a cuvintelor. Este o prostie, în termeni de croitorie, nu are legătură cu temele redacționale din Toma și este ușor de explicat; un scrib care a scris „vechi, nou” în propoziția anterioară (D), a continuat eronat să scrie „vechi, nou” în (E). ând a apărut această greșeală în transmiterea textului lui Toma, este imposibil de determinat.


Proverbele (C) (D) (E) din Toma constituie un set coerent (revizuind eroarea scribului)


(C) vechiul nu este preferat noului


(D) noul nu este pus în vechi


(E) noul nu este cusut peste vechi


Marcu adaugă material adițional la proverbele simple ale lui Toma în fiecare caz. În Toma, secvența explicațiilor este:

 

(D) vinul nou nu este pus în burdufuri vechi, ca să nu crape, nici vinul vechi nu este pus în burdufuri noi, ca să nu se strice.


(E) un petec nou nu este cusut pe o haină veche, căci se va rupe iarăși.


În Marcu, aceste explicații sunt considerabil elaborate:


(D)22 Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, şi vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi.


(E)21 Nimeni nu coase un petec de postav nou la o haină veche; altfel, petecul de postav nou rupe o parte din cel vechi, şi mai rea ruptură se face.


Materialul în Toma este proverbial, simplu, și structura paralelă contrastantă este dovada unei tradiții orale abia elaborate. Marcu omite jumătate din proverbul cu structură paralelă și elaborează pe jumătatea care a rămas, într-o manieră redundantă (dacă burduful se crapă, nu necesită mențiunea că vinul și burduful sunt ruinate). Redundanța se vede în pasajul discutat mai sus, unde Marcu a construit o întrebare retorică și răspunsul ei: 2:19 „Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti.” Acesta este un factor pervasiv în scrierea lui Marcu (cf. Neirynck 1988).


Marcu, desigur, nu știe nimic despre eroarea noastră scribală a manuscrisului coptic tomasin. Dând explicația de ce este o idee rea să coși petice noi la haine vechi, Marcu mută zicerea din zona proverbelor la discuția narativă. Un proverb per se, chiar explicațiile lui Toma „ca să nu se crape”, „să nu se strice”, nu sunt necesare. Marcu continuă elaborarea proverbului în narațiune, tendință vizibilă și în versiunile Matei și Luca, deoarece ei continuă un proces mai departe, specificând cum vinul se va strica, informându-ne că va curge din burduful rupt (Mt. 9:17, Lca. 5:37).


Luând în considerare eroarea scribală, versiunile lui Toma despre aceste ziceri sunt mai originale decât Marcu. Poate pentru că sunt adiacente în Marcu, ca și în Toma, poate indica faptul că Marcu le-a găsit legate de Toma. Inversarea ordinii lor de către Marcu poate să fi fost cauzată de dorința lui de a conclude narațiunea (2:22) cu afirmația "vinul nou este pentru burdufuri noi." Pasajul despre petic trebuie să preceadă pasajul despre vin pentru ca afirmația să fie o concluzie triumfătoare. S-a observat adesea că scopul narațiunii lui Marcu este de a sublinia incompatibilitatea vechiului (ucenicii lui Ioan, fariseii) și noul (Isus) (cf. Schweitzer 1970:67).


La o fază ulterioară în dezvoltarea tradiției, Luca a revizuit; Marcu prin adăugarea unui  proverb și explicarea lui: (5:39) „Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: „Este mai bun cel vechi”. Proverbul adăugat de Luca este găsit în Toma 47C, adiacent materialului luat de Luca de la Marcu, adăugarea lui Luca a zicerii indică cunoașterea sa despre Toma sau coincidența l-a dus pe Luca să adauge o zicere despre „vin”. Ar fi o coincidență prea mare să presupunem că Marcu și Luca au conectat întâmplător proverbe adiacente în Toma. Structura paralelă din Toma și lipsa ei de elaborare demonstrează că Toma nu derivă aceste proverbe din evangheliile canonice.


PARTEA A DOUA -  Marcu 3:20-35

 

Marcu 3:20-35 este descrierea unui eveniment, o interpolare și un eveniment concluzie subsecvent. Familia lui Isus a venit să îl ia deoarece și-a pierdut mințile, ziceau ei (3:20-21) urmează o discuție, tema principală este controversa cu privire la ceea ce este în el, dacă este posedat de un duh necurat sau de Duhul Sfânt, concluzia în 3:31-35 este când sosește familia și nu sunt primiți. întreaga secțiune a evangheliei este formată din patru unități de tradiție, trei găsindu-se  în ET. prima unitate se găsește și în Q.

 

Secțiunile de introducere din Marcu (3:22-26) și Q/Luca (11:14-18): în Marcu discuția despre exorcism pare să se refere la 3:11, în Q avem o poveste specifică cu exorcizarea unui mut. Marcu a adăugat 3:23 pentru a introduce o serie de ziceri, ca și pilde. Includerea a două  proverbe, casa/împărăția divizată și explicarea lor cu referire la „satan divizat”, a existat evident în tradiție și nu a fost suplinită de Marcu (cf. Kloppenborg 1987: 124).


Restul din Marcu 3:20-35 nu are ziceri sau elemente comune cu restul de „controversa lui Beelzebul” în Q. Ci, restul este paralel cu pasaje din ET.

 

Marcu 3:27


Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa.


ET 35


Nu este posibil ca cineva să intre în casa unui om puternic și să o ocupe forțat, doar dacă îi leagă mâinile; apoi va putea jefui casa.


Acestea două sunt virtual identice. Este posibil ca Marcu să fi schimbat legarea mâinilor cu legarea simplă, pentru a se potrivi mai mult în contextul legării unui spirit necurat. Ideea de legare a unui duh necurat este desigur necesară în lucrările despre magia lumii antice.


Marcu 3:28-29


A. Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;

 

B. dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.”


ET 44


A. cine hulește împotriva Tatălui va fi iertat și cine hulește împotriva Fiului va fi iertat


B. dar cine hulește împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în cer, nici pe pământ.


Interpretarea ET 44 este un puzzle. Doar Toma 44A menționează pe Fiul. Toma, zicerea 3 numește pe creștini potențiali fii ai Tatălui cel viu. Toma 37 spune că creștinii pot vedea pe Fiul Celui viu, într-un context unde nu este siguranță dacă înseamnă realizarea potențialului lor sau că îl vor vedea pe Isus. În afară de zicerea 44, ar fi imposibil de găsit dovezi că ET îl privește pe Isus ca „Fiu divin” în sens triunic. Aceeași zicere se găsește într-o traducere Tuscan-Italiană a unei părți din Diatesseron: „cine va vorbi împotriva Tatălui, i se va ierta, cine va vorbi împotriva Fiului, i se va ierta; dar cine va huli Duhul Sfânt, nu va fi iertat, nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.” (Neller 1983:158, Quispel 1957: 189-207).


Coincidență, Marcu 13:32 „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Prezintă un puzzle similar. Fiul este mai mare ca îngerii, dar termenul simplu „Fiul” nu este atestat altfel în Marcu și pasajul nu se potrivește ușor cu celelalte dovezi pentru vederile lui Marcu despre Isus. Q/Luca 10:22 este mărturia vechimii unei astfel de folosiri a termenului  „Fiul”.


Marcu poate că a generalizat cele două situații specifice din Toma de hulă, într-o afirmație că „toate păcatele și hulele oamenilor se vor ierta” deoarece hula împotriva Tatălui este metonimică pentru hulă per se, hulă împotriva lui Dumnezeu. Este mult mai greu de înțeles cum Marcu ar fi putut face aceasta fără versiunea Q (12:10) a zicerii: „cine va vorbi împotriva fiului omului, va fi iertat”. Ecuația din Q „vorbește împotriva fiului omului” cu Marcu „toate hulele oamenilor” este greu de imaginat. Dacă Marcu a citit Toma 44 pentru a ecua „Fiul” și „Tatăl”, ceea ce pare a face, și dacă Marcu nu a dorit această ecuație (ceea ce nu dorește în 13:32), putem înțelege motivația lui Marcu de a revizui zicerea într-o anume manieră. Toma 44 poate fi un pas intermediar în dezvoltarea zicerii de la cineva preocupat cu vorbirea împotriva fiului omului [Q], la cineva preocupat cu vorbirea împotriva Fiului și a Tatălui [Tuscan Diatessseron], la cineva preocupat de hula împotriva Fiului și a Tatălui [Toma], și la cineva preocupat de toate hulele posibile [Marcu].


Toma și Marcu au concluzii diferite cu privire la iertarea sau neiertarea hulii împotriva Duhului Sfânt în toate locurile (Toma: cer/pământ) sau în tot timpul (Marcu: etern). Versiunea Q nu are un astfel de final. Nici Marcu (13:31) nici Toma (11 și 111) cu privire la „cer și pământ” ca fiind etern.

 
Marcu 3:31-35

 
A. Atunci au venit mama şi fraţii Lui, şi, stând afară, au trimis să-L cheme.


B. Mulţimea şedea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi Sunt afară şi Te caută.”

 

C. El a răspuns: „Cine este mama Mea, şi fraţii Mei?”

 

D. Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată” a zis El „mama Mea şi fraţii Mei!

 

E. Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.”

ET 99


B. ucenicii i-au spus „frații și mama ta stau afară”


D. el a spus „cei care fac voia Tatălui meu sunt frații și mama mea.


E. ei vor intra în Împărăția Tatălui meu.


Elementul A este evident redactarea lui Marcu, legând povestea de materialul de introducere de la 3:20-21.

 
Marcu B, în care Isus stă înăuntru, înconjurat de mulțime este consistent cu 3:20: „Au venit în casă, şi s-a adunat din nou norodul, aşa că nu puteau nici măcar să prînzească” și este găsit ca motiv redacțional în 2:1-4 unde mulțimea provoacă dificultăți similare: „şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul.

3  Au venit la el nişte oameni, care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi.

4  Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus, şi, după ce l-au spart, au pogorât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul.” Tendința lui Marcu de a-l descrie pe Isus vorbind mulțimii este evidentă în această evanghelie și nu necesită alte comentarii. Este probabil că forma mai originală a acestei povestiri conține „ucenici”, nu „mulțime”. Matei înțelege membrii mulțimii ca fiind ucenicii lui Isus și revizuiește Marcu, spre Toma 99, coincidență.


Marcu adaugă adesea întrebări retorice ca introducere la sau revizuiri ale zicerilor tradiționale, ex. 2:19, 4:21, 4:30, 7:18, 12:16, ceea ce pare să fi făcut și cu C. Întrebarea nu este necesară: Toma 99 are aceeași idee, fără ea. Fraza descriptivă a lui Marcu „aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată” a zis El „mama Mea şi fraţii Mei!” este probabil redacțională, deoarece presupune cadrul redacțional al lui Marcu și oferă un răspuns la întrebarea retorică redacțională.


ET evită în general, folosirea directă a termenului „Dumnezeu”, preferând eufemismul „Tată” și „Cer”. Găsim fraza „Tatăl meu” în Toma 61 și 64 și în 99. Împărăția Tatălui apare în 57, 76, 96. 97, 98, 113. Deci folosirea de către Toma a termenului „Tatăl meu” este consistentă cu alt folosiri de acest gen. Matei, în revizuirea lui Marcu 3: 35 folosește similar„Tatăl meu din cer”, deoarece la folosirea eufemismelor pentru Dumnezeu, Matei și Toma sunt în acord  , un acord ce reiese probabil din practica pioasă standard evreiască. Marcu poate că a alterat „Tată” cu „Dumnezeu” pentru a evita ambiguitatea în sensul în care mama, frații și surorile sunt în discuție. „tatăl” din Toma este un element pin de sens, slujind la definirea membrilor familiei membrilor noii familii cu referire la supunerea lor față de Tatăl familiei.


Afirmația lui Toma „ei vor intra în împărăția Tatălui meu” poate a fost prea largă pentru Marcu. El o schimbă imediat (în cap. 4) în aruncarea îndoielii cu privire la abilitatea mulțimilor de a înțelege pildele și în evanghelia sa aruncă îndoială asupra meritului ucenicilor.


Examinând declarațiile cu privire la membrii familiei lui Isus, găsim ordinea lui Toma:


B. frați/mamă

 

D. frați/mamă


Ordinea lui Marcu este:

 

A. Mamă/frați


B. Mamă/frați


C. Mamă/frați


D1. Mamă/frați


D2. Frați/surori/mamă.


Dacă Marcu A și C sunt recunoscute ca redacționale și Marcu B este practic o reiterare a lui A, și D1 este răspunsul la C, Marcu folosește o frază și redactată și revizuită. Dar se schimbă la D2, care este marea concluzie a povestirii, la folosirea găsită în Toma (adăugând „surori”). Nu este nici un motiv pentru această schimbare, decât că Marcu se întoarce la ordinea sursei lui.


PARTEA TREI - Marcu 4:1-34

 

Cap. 4:1-34 din Marcu este o prezentare susținută de idei legate primar de pilde și publicarea mesajelor (logos). Se separă în 13 unități.


A. 1-2 stabilirea secvenței.


B. 3-8 pilda semănătorului


C. 9 mustrări tradiționale


D. 10-13 Comentarii despre mistere și pilde


E. 14-20 exegeză alegorică cu privire la pilda semănătorului


F. 21 Proverbul cu lampa


G. 22a Proverbul cu ascuns/descoperit


H. 23 mustrări tradiționale

 

I. 24 Proverbul cu măsura folosită


J. 25 Proverbul despre cel ce are


K. 26-29 Pilda seminței semănate


L. 30-32 Pilda seminței de muștar


M. 33-34 Concluzia


A, E, și M, au fost scrie de Marcu cu siguranță. Restul materialului,

B, C, D, F, G, H, J, K, L, se găsește în ET. Cu o excepție:


I. „măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura”, care nu apare în ET. o versiune a acestei ziceri se presupune a fi găsită în Q (Mt7:2//Luca 6:38) deși apare doar o dată în Matei și Luca. A circulat independent de Q în forma folosită de Marcu: cf. 1 Clement 13:2.


Vom examina materialul comun la Marcu și Toma, pe rând, comparând între versiunile lor și ocazional cu Q.

 

========================

B.

Marcu 4:3-8


3 Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene.

 

4  Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările şi au mâncat-o.

 

5  O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc;

 

6  dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.

 

7  O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o, şi n-a dat roadă.

 

8  O altă parte a căzut în pământ bun: a dat roadă, care se înălţa şi creştea; şi a adus: una treizeci, alta şaizeci, şi alta o sută .”

 

ET 9


A) semănătorul a ieșit, a luat o mână plină (de semințe),

 
B)și a împrăștiat-o

 

Unele au căzut pe drum, păsările au venit, le-au adunat.


C) altele au căzut pe stâncă, nu au făcut rădăcină în pământ și nu au rodit.


D) și altele au căzut în spini; aceștia au înecat sămânța și viermii au mâncat-o.

 
E) altele au căzut pe pământ bun și au dat rod bun; 60,și 120 pe măsură.


Marcu 4:3-4 Toma 9A-B sunt identice. Marcu 4:5-6 este o discuție considerabil extinsă despre un scenariu prezentat în Toma 9C în câteva cuvinte. Marcu 4:7-8 este identic cu Toma 9:D-E. Ne putem întreba ce a motivat expansiunea din Toma 9C de către Marcu, iar răspunsul poate fi că înțelegerea alegorică a acestui element particular al pildei avea un interes particular pentru Marcu. În 4:14-20 explică pilda:


4 = 15 Satan fură mesajul semănat în unii oameni


5-6 = 16-17 Persecuția amenință mesajul semănat în unii oameni

                                                             
7 = 18-19 poftele lumii îneacă mesajul semănat în unii oameni


8 = 20 unii ascultă, primesc mesajul și aduc rod.


Cap. 13 din Marcu este o bună dovadă că Marcu era conștient, preocupat și tulburat de persecuțiile suferite de comunitatea sa. Este probabil că Marcu a extins pilda de la simplitatea lui Toma „au căzut pe stâncă, nu au făcut rădăcină în pământ și nu au rodit.” La complexul „O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.” Pentru a permite o exegeză alegorică ce este egală cu creștinii în timpul persecuției.


Christopher Tuckett (1988:153-157) crede că ideea semințelor care nu dau rădăcină când sunt semănate pe stâncă este o redactare a lui Toma, dar nici un considerent redacțional nu este necesar pentru a povesti un simplu fapt natural. Versiunea din Toma este mai verosimilă, deoarece sămânța nu poate face rădăcină pe stâncă, și atât. Dar în versiunea EM, sămânța face rădăcină în pământ slab, produce planta, apoi se usucă deoarece „nu avea rădăcină”, și soarele o usucă. Ne-acurată botanic, această redactare permite lui Marcu să creeze o explicație alegorică cu privire la cei care primesc mesajul dar apoi Persecuția amenință mesajul semănat în unii oameni și ei cad.”


John Horman (1979:342) finalizează lungul studiu al acestei pilde din Marcu și Toma cu concluzia „astfel versiunea lui Marcu a fost alterată mult, până la punctul în care diferă radical de cea a lui Toma!” El continuă să spună că „nu pare a fi o relație directă între versiunea lui Toma și a pildei lui Luca” și „nu este nici o dovadă clară că Toma și-a extras versiunea din Marcu sau Matei” (1979:343). El crede că ambii, Marcu și Toma au găsit această pildă într-o sursă comună, dar probabil că Marcu a găsit-o la Toma, așa cum susține acest eseu.


C. și H.

 
Et conține fraza „cine are urechi de auzit, să audă” de 2 ori (8, 21), și „cine are urechi, să audă”, de 4 ori (24, 63, 65, 96). Marcu folosește prima frază de 2 ori (4:9 și 4:23), în ambele cazuri după o zicere găsită și în ET. fraza nu este folosită ca o concluzie în aceleași ziceri din Marcu și Toma, dar este posibil ca Marcu să creadă că fraza este una de introducere la pilda semănătorului, (este fără îndoială, o introducere la Toma 24) căci se poate citi în Toma 8b-9: „cine are urechi de auzit, să audă. Isus a spus, 'semănătorul a ieșit….'” etc. Marcu a mutat această introducere și a făcut-o concluzie; el nu a avut beneficiul (care uneori induce în eroare) al diviziunii textului din zicerile lui Toma în unități separat numerotate. Marcu începe pilda semănătorului cu imperativul „Ascultați!” și la fel, când scrie, v. 4:23-24 „dacă cineva are urechi de auzit, să audă. Ascultați!” a continuat el. 'cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.'" Marcu folosește „ascultați!” ca semi-sinonim la fraza în discuție și poate a făcut la fel la începutul pildei semănătorului, înlocuind fraza „dacă cineva are urechi de auzit, să audă.” cu  „Ascultați!” și apoi mutând fraza la concluzia pildei. În timp ce fraza este des folosită la începutul creștinismului, folosirea ei ca introducere/concluzie în Toma 8b-9/Marcu 4:3-9 conferă credit ideii că Marcu a adoptat fraza din Toma.

 

D.

Marcu 4:10-13


10 Când a fost singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece, L-au întrebat despre pilde.

 

11  „Vouă” le-a zis El „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce Sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile Sunt înfăţişate în pilde;

 

12  pentru ca „măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi cu toate că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu, şi să li se ierte păcatele.”

 

13  El le-a mai zis: „Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde?”


Versetele 10, 11b, și 13 sunt evidente redactări ale lui Marcu, iar folosirea lui Isaia 6:9-10 în 4:12 este probabil redactare și ea. Este probabil că această secvență este construită în jurul zicerii din Toma:


ET 62a


Isus a spus: pentru cei care merită sunt tainele mele, lor l spun tainele mele (mysteria).


Marcu 4:10-13 este o redactare pentru a discuta pildele, tema principală a cap. 4, folosind Isaia 6:9-10 în v.12. În centru, înconjurat de  material redacțional, este un pasaj probabil adaptat din ET.


Helmut Koester scrie


„Teoria că pildele lui Isus sunt taine (mysteria) este străină complet pentru Q. Această teorie poate că a slujit inițial ca temă pentru colecția de pilde a lui Isus. Declarația respectivă din Marcu 4:11-12 nu se poate atribui lucrării redacționale a lui Marcu, ci trebuie să fi fost parte din sursa folosită de Marcu 4. Ceea ce este ciudat în textul lui Marcu, este folosirea termenului "secret" (mysterion), și în special folosirea sa singulară, ca o caracterizare a pildelor învățătoare ale lui Isus ca taine. Termenul nu apare nicăieri în evangheliile canonice, cu excepția a două paralele sinoptice din Marcu 4:11 (Matei 13:11; Luca 8:10) care ambele citesc pluralul "secrete" saur "mistere" (mysteria). În orice caz, nu este un termen tipic lui Marcu. Matei și Luca au păstrat poate textul original din Marcu 4:11, și astfel, sursa lui Marcu. În acest caz, fiecare pildă este desemnată ca "secretă" ceea ce necesită interpretare. Termenul "secrete" aparține unei tradiții mai vechi a pildelor, confirmată de ET, unde aceeași desemnare apare la plural (#62) în introducerea la o colecție de trei pilde…... bogatul nebun (#63), marele banchet (#64), chiriașii răi (#65)"

(Koester 1990a:100-101).


Dacă termenul „pilde” este similar u „mistere”, Marcu și Toma sunt în acord că acele mistere au legătură cu Împărăția (cf. Toma 20, 57, 76, 96, 97, 98, Marcu 4:26, 30). Ideea că cei care aud, merită tainele, cum spune Toma, nu se potrivește cu ideea lui Marcu despre cei 12 ucenici (cf. 4:13!, 8:17-21, 14:50 passim). Redactarea lui Toma 62a de către Marcu este explicabilă;misterul are de-a face cu Împărăția și faptul că este dat celor 12 nu implică faptul că ei meritau sau au înțeles.


În opinia lui Helmut Koester, Marcu a folosit colecții mici de ziceri, cel puțin una permițând caracterizarea pildelor ca taine, dar se pare că Marcu a folosit mult colecția mare de ziceri, cunoscute nouă ca ET. Într-adevăr, Koester notează că „introducerea (la Marcu 12:1) spune: 'și a început să vorbească în pilde, dar urmează doar o pildă” (1990a:102). Este pilda chiriașilor răi, găsită în Toma ca zicerea 65, unul din triplele seturi de pilde introdus ca 62a. Koester continuă „dacă această pildă a lui Marcu 12 derivă sau nu din aceeași colecție de pilde ca Marcu 4, este evident că sursa lui Marcu și ET au fost apropiat legate.” (1990a:104).


Aici Koester poate multiplică entități ne-necesar; apelează la o sursă comună, dar nu trebuie să meargă mai departe de Toma.


Este foarte semnificativ când Marcu caracterizează zicerile ca pilde, de fiecare dată face acest lucru cu referire la material din ET. În cap. 3 (23-36) Marcu spune „Isus i-a chemat și le-a vorbit în pilde”, urmat de un proverb în formă paralelă care nu este în ET (împărăție/casă divizată) și apoi Toma 35, și 44, concluzionând (31-35) cu un eveniment din Toma 99, redefinirea lui Isus despre familia sa. Cap. 4 din Marcu, termenul pildă se găsește de șapte ori, ca și opt ziceri din Toma, toate vor fi discutate în acest eseu. În cap. 7 citează zicerea din Toma 14c și urmează cu o explicație bazată pe Toma 45b, scrierea (7:15-17) „Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om, aceea-l spurcă.

16  Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.”

17  După ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta.” Marcu 12:1-11, citează pildele Toma 65 și 66, cu introducerea: a început să le vorbească în pilde: un om a sădit o vie….și apoi concluzia „căutau să-l prindă că știau că pilda se referea la ei, și la final 12:13-18, eveniment găsit în Toma 100, dați Cezarului…acestea sunt cazuri în care Marcu folosește termenul pilde și folosesc material din ET. Ar trebui dsă fie dificil de afirmat că dacă Marcu a avut o sursă de pilde, acea sursă era altceva decât ET.

 

F.

Marcu 4: 21

 

El le-a mai zis: „Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub baniţă sau sub pat? Nu este adusă ca să fie pusă în sfeşnic?


ET 33

 
(A) Isus a spus: predicați de acoperișuri ce auziți la ureche (și la cealaltă ureche).


(B) nimeni nu aprinde o lampă s-o pună sub obroc, nici nu o ascunde, ci o pune sus să o vadă oricine intră și iese.


Proverbul din Toma 33b este similar, dar nu identic, cu versiunea din Q (Luca 8:16, 11:33 // Mt. 5:15). Nici o versiune nu este mai asemănătoare demonstrabil cu pasajul din Marcu, deoarece Marcu a revizuit proverbul cu un set de întrebări retorice, altfel decât Q sau ET.


Întrebările retorice ale lui Marcu vin greoi după pilda semănătorului, cu excepția cazului în care presupunem că Marcu consideră lumina lămpii o metaforă echivalentă cu sămânța semănată, care este metaforic pentru răspândirea mesajului lui Isus (logos). Nu este greu de presupus, dar se poate pune întrebarea cum i-a venit ideea lui Marcu să schimbe metaforele din sămânță în lampă. Posibil să fi fost influențat de Toma 33A, care leagă inechivoc discuția despre răspândirea mesajului lui Isus de imaginea subsecventă a lămpii.


G.

Marcu 4: 22

 
A Căci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit,


B. şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină.

 

ET 5


Isus a spus „recunoașteți ce vedeți și


A. ce este ascuns de voi va deveni clar


B. nu este nimic ascuns, care nu se va afla


ET 6b


Isus a spus „nu spuneți minciuni și nu faceți ce urâți, căci toate lucrurile sunt clare înaintea Cerului.


A. nimic nu e ascuns care să nu fie descoperit


B. nimic acoperit nu va rămâne nedescoperit.


Toma și Q împărtășesc acest proverb cu Marcu. Avem fragmente din greacă despre Toma 5 și 6b și este substanțial diferit de versiunea Q (Luca 12:2 // Mt 10:26). Toma 5b grec (Oxy.Pap. 654.29-30)este uneori identic cu Marcu 4:22a, și Toma 6b grec (Oxy.Pap. 654.38-40) împărtășesc doar un element cheie (faneron) cu Marcu 4:22b, dovedind că versiunea lui Marcu a acestui proverb.


J.

Marcu 4: 25


 Căci celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.”

 

ET 41

 
Isus a spus „cine are ceva în mână, va primi mai mult și cine nu are, va pierde și puținul pe care îl are.


Acest proverb apare în Q (Luca 19:26 // Mt. 25:29). Nu avem grecescul la versiunea ET. din dovezile disponibile, se poate spune că Toma, Marcu, și Q, Luca sunt versiuni identice. Q Matei a fost clar lărgită de Matei.

 

K.

Marcu 4:26-29


 El a mai zis: „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ;

 

27  fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum.

 

28  Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic;

 

29  şi când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul.”

 

ET 21

 
E. când sămânța s-a copt, a venit repede cu secera în mână și a cules-o. Cine are urechi de auzit, să audă.


Toma E este un citat din Ioel 3:13. Astăzi este virtual imposibil să existe un sens coerent la Toma 21, trebuie amintit că diviziunea materialului lui Toma, făcută de noi, în unități numerotate, bazate de obicei pe „Isus a spus”, este o metodă modernă, care nu face parte din textul original. Toma este foarte capabil să citeze o propoziție din Biblia ebraică ca și unitate izolată (cf. Toma 66).

 
EM oferă o pildă care are ca și concluzie pe Ioel 3:13. Întrebarea ar trebui să fi dacă Marcu a luat Toma 21e, sau dacă Toma a șters totul în afară de citatul scriptural, sau dacă Toma și Marcu l-au citat pe Ioel întâmplător.


Marcu, cap. 4 discută în principal răspândirea mesajului (logos) prin metafora semănării semințelor, evident din 4:2-20. Deci, Marcu nu este interesat în cules, ca în semănarea care produce culesul. Dacă Marcu știa citarea de către Toma a lui Ioel 3:13, nu putea rezonabil să folosească pasajul în capitolul său despre semănare, culegere, 4, fără referiri la cum a apărut cultura: anume că cineva a semănat sămânța care a germinat și a crescut.


Ca și pildă, Marcu 4:26-29 este slab și nici Matei, nici Luca u au folosit-o. acțiunile omului, ca ceea ce presupus este Împărăția lui Dumnezeu, includ dormitul, trezitul, cunoașterea faptului cum crește sămânța. nici omul, nici Dumnezeu nu sunt principali, deoarece pământul produce sămânța.


Putem privi profitabil la Clement I pentru un exemplu de semănare de semințe metaforică, o pildă ca a lui Marcu, pe care Clement a inventat-o pe loc, pentru scopul său:


Clement I


24:7 să vedem roadele, cum se face semănatul


24:8 {semănătorul iese} și aruncă sămânța în pământ.


24:9 acestea, căzând în pământ, se usucă și putrezesc


24:10 din putreziciunea lor, puterea providenței Stăpânului le ridică, și de la unul cresc și fac rod.


Acesta nu este un set de observații mai profund decât al lui Marcu, este doar o descriere a creșterii plantelor. Marcu, ca și Clement, a scris o descriere de bun simț a unor fapte de agricultură, pentru a produce o pildă, care nu sună prea mult ca o pildă a lui Isus. Marcu s-o fi gândit că concluzia lui Toma 21 „cine are urechi de auzit, să audă” arată că pasajul anterior din Ioel ar trebui să ia o formă ca pilele.

 

Marcu a extins peste Toma 66 citarea Psalmului 118:22 în 12:11 conectând acel citat și o revizuire alegorică a lui Toma 65 (discutat în eseul anterior în Neotestamentica), Marcu pare să creeze o pildă sau mai bine o descriere agriculturală centrată pe semănat și creșterea seminței, ceea ce pentru Toma 21e este o concluzie: omul care a semănat se întoarce la recoltare. În lumina Marcu 2:2-20 se poate prezuma că cine seamănă și culege (care doarme, se terzește și nu știe de ce a crescut sămânța) este Isus.


Nu se poate demonstra cu siguranță că această construcție stângace derivă din expansiunea lui Marcu cu privire la Ioel 3:13//Toma 21e „când s-a copt, a venit repede cu secera și a cules-o. Cine are urechi de auzit, să audă.” Dar se poate ca acesta să fi fost cazul.


L.

Marcu 4:30-32


A. El a mai zis: „Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?

 

B. Se aseamănă cu un grăunte de muştar, care,

 

C. când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ;

 

D. dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate zarzavaturile,

 

E. şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.”

 

ET 20

 
A. ucenicii i-au spus lui Isus: spune-ne cum este Împărăția Cerului


B. el le-a spus: este ca sămânța de muștar, cea mai mică din toate.


C. dar când cade pe pământ


D. produce o plantă mare


E. și devine adăpost pentru păsările cerului.


Aceste versiuni ale pildei muștarului sunt similare în general, dar în detaliu, revelează alterări redacționale ale lui Marcu pe Toma. Deoarece capitolul lui Marcu 4, prezintă ucenicii ca neînțelegând pilele fără explicații particulare din partea lui Isus, (cf. 4: 13, 33-34) nu se potrivește cu scopul lui Marcu de a-i arăta cerând o pildă într-un mod ce indică înțelegerea pildelor. Construirea de duplicate și întrebări retorice este o tendință redacțională a lui Marcu (ex. 4:13 El le-a mai zis: „Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde?” Marcu 4: 21 „El le-a mai zis: „Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub baniţă sau sub pat? Nu este adusă ca să fie pusă în sfeşnic? și 2:19 „Isus le-a răspuns: „Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti.”). Marcu (A) apare propria lui creație.


În Marcu, sămânța de muștar este sădită și acest lucru este menționat d două ori. Muștarul este o rădăcină, nu o cultură. Muștarul (Brassica nigra) este o iarbă anual care acoperă petice de pământ până este alungată după doi ani de plante mai puternice. Cititorii din climatul potrivit pot confirma. Descrierea lui Toma despre muștar ca plantă ce crește când sămânța cade accidental pe pământ este botanic corectă. [Mulți care comentează Toma 20 cred că pământul arat este sufletul pregătit al gnosticului, dar este imposibil de demonstrat și pare a trăda ignorarea obiceiurilor Brassica nigra.] nu este posibil ca Marcu să fi adăugat ideea de semănare a muștarului pentru ca pilda să concorde cu grija principală a cap. 4, semănarea cuvântului. Semănarea apare în versiunea Q a pildei, ceea ce poate trăda o ignoranță similară botanică din partea autorului Q sau a lui Matei și Luca dacă s-au luat după Marcu. J. D. Crossan susține că superlativul contrast (i.e. cea mai mică sămânță // cel mai mare tufiș) este absent în forma originală a pildei lui Marcu. Este absentă în Q și în Toma 20 și este fals botanic că muștarul este cea mai mare dintre plante. Concluzia lui este că „superlativul contrast nu este original,” (Crossan 1973: 46).


Versiunea Q a pildei cu sămânța de muștar a alterat concluzia pentru a face aluzie la pasaje biblice ebraice, poate Psalm 104:12, Daniel 4:10-12, Ezechiel 17:23, 31:6, și unii învățați cred că Marcu conține o astfel de aluzie. Aceasta este greu de crezut, căci dacă citim doar versiunea lui Marcu, fără a lua în considerare Q, nu este evidentă nici o aluzie. Nu este evident nici în Toma 20, care pare a fi forma cea mai originală.


PARTEA A PATRA

 

Marcu 6:1-6


A.

1 Isus a plecat de acolo, şi S-a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers după El.

 

2  Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui?

 

3  Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu Sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricină de poticnire în El.

 

4  Dar Isus le-a zis: „Un prooroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.”

 

5  N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste cîţiva bolnavi, şi i-a vindecat.

 

6  Şi se mira de necredinţa lor.

 

B.

5 N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste cîţiva bolnavi, şi i-a vindecat.


6 Şi se mira de necredinţa lor. Apoi Isus a plecat să învețe din sat în sat.

 

ET 31

 
A.

nici un profet nu este acceptat în satul său.


B.

nici un doctor nu vindecă pe cunoscuții săi.

 

Toma ne dă un proverb în structură paralelă, reflectând asupra faptului că o persoană care pretinde puteri supranaturale este probabil să găsească că aceste puteri sunt ale altora decât cei cu care a crescut sau care îl cunosc. [să nu se confunde cu doctorul modern, ci un vindecător din lumea antică.] Dacă acest proverb aparține original lui Isus sau nu, este greu de spus, dar se pare că nu.


Marcu pare să fi folosit proverbul pentru a construi o narașiune. Scopul lui era de a crea o  ”biografie” narativă și se pare că u a avut la îndemână multe materiale. Contextele lui narative pentru ziceri și conceptele despre reacția audiențelor lui Isus sunt luate în general din propriile speculații. Al doilea element al proverbului lui Toma pare să fi dat naștere la povestea lui Marcu despre abilitatea limitată a lui Isus de a vindeca în Nazaret; nicăieri în Evanghelie nu face aluzie Marcu la o astfel de inabilitate. Mai mult, implicația că rudele și casa lui Isus nu îl onorează este cu siguranță adăugată de Marcu, care a mai construit și 3:20-35 ca să arate eșecul rudelor lui Isus de a-l aprecia.

 

Acest argument că Marcu 6:1-6 este bazat pe Toma 31 nu este ceva nou. Bultmann, Debelius, și alții au făcut acest argument cu ani în urmă dintr-o comparație între Marcu și Toma, Pap. Oxy. 1.


Marcu 7:14-23


A.

14 În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine, şi le-a zis: „Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi.

 

15  Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om, aceea-l spurcă.

 

16  Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.”

 

17  După ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta.

 

18  El le-a zis: „Şi voi Sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca?

 

19  Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna?” A zis astfel, făcând toate bucatele curate.

 

20  El le-a mai zis: „Ce iese din om, aceea spurcă pe om.


C.

21 Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile,

 

22  furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia.

 

23  Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru, şi spurcă pe om.”

 

ET 14c și 45b


A.

14c ce intră în gură nu te întinează, ci ceea ce iese din gură – te întinează.


C.

45b un om bun scoate lucruri bune din magazia lui; un om rău scoate lucruri rele din magazia lui; care este inima lui și spune lucruri rele. Din plinătatea inimii ies lucrurile rele.


În prezentarea lui Toma 14c Marcu practică construirea unui context al zicerii, în acest caz unul care începe la 7:1 ff. Este sigur în varianta lui Marcu că ce intră în om este pe gură 9specificat în Toma și în Mt. 15:11 datorită probabil dorinței lui Matei de a specifica ce era implicit în textul lui despre Marcu).


În Toma, ce iese din gură – te întinează, ceea ce implică că este vorba de cuvinte. Marcu specifică faptul că ce iese sunt gânduri rele, imoralitate sexual ă, hoție, crimă, adulter, lăcomie, răutate, înșelăciune, invidie, mândrie, nebunie.” Deoarece acestea nu ies pe gura, Marcu a eliminat „gură” din zicere. Pentru el acestea ies din inimă, nu doar pe gură.


Ideea unor astfel de lucruri care ies din inimă poate fi inspirată din Toma 45b unde ambele, cuvintele și relele în general sunt în discuție. Marcu pare să fi mărit 45b nu pentru a avea altă părere, ci a adăuga specificitate: 13 lucruri separate. El a șters prima jumătate a lui 45b pentru că subiectul nu este ce iese bun din om în 7:20-23. Proverbul din Toma 45b se găsește și în Q (unde este combinat cu zicerea din Toma 45a: Mat 7:16b//Luca 6:44b cf. și Iacov 3:12). Q și Toma sunt versiuni esențial identice, cu excepția variațiilor de frază tipice zicerilor alterate de transmiterea orală.


Marcu 9:35, 10:31, 10:43-44


9:35 Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece, şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!”

 
10:31 Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintâi.”


10:43-44 Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru;

44  şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor.


ET 4b (P. Oxy. 654.21-27)


Mulți care sunt primii, vor fi ultimii și ultimii vor fi primii, și vor fi una.


Marcu folosește această zicere cu variații, pentru a afirma o teză fundamentală a secțiunii centrale. Versiunea din 10:31 este identică cuvânt cu cuvânt, cu excepția conjuncției "de") cu versiunea găsită în fragmentul rec din Toma descoperit la Oxyrhynchus.


Fraza „și ultimul, primul” a căzut din traducerea ulterioară coptică a lui Toma. Dacă fraza de concluzie redacțională „vor deveni una” era prezentă în versiunea Toma disponibilă la Marcu, nu este sigur, dar poate să fi fost adăugat ulterior; fragmente Oxyrhynchus au fost scrise după 70 de ani de la Marcu. În Toma 16 și 23 o frază redacțională similară brutal adăugată la finalul zicerilor. Marcu putea alege să lase afară orice element din orice zicere la care avea acces.


Marcu 11:15-19


15 Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, şi scaunele celor ce vindeau porumbei.

 

16  Şi nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu.

 

17  Şi-i învăţa şi zicea: „Oare nu este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”

 

18  Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au auzit cuvintele acestea, căutau cum să-L omoare; căci se temeau de El, pentru că tot norodul era uimit de învăţătura Lui.

 

19  Oridecâte ori se însera, Isus ieşea afară din cetate.

 

ET 64b


Oameni de afaceri și negustori nu intră în locurile Tatălui meu.

 

Voi trece scurt în vedre elementele pasajului din Marcu: „Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu;” [aceasta este o afirmație sumară ce definește ce s-a întâmplat.] „a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, şi scaunele celor ce vindeau porumbei.” [este o expansiune narativă a propoziției anterioare, care nu este necesară, dar este potrivită, dacă se scrie o narațiune, ceea ce face Marcu.] „Şi-i învăţa şi zicea: „Oare nu este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” [(Isaia 56:7, Ieremia 7:11) slujește la justificarea activității narate. Ceva similar este folosit de Marcu la revizuirea ET 65-66 (Marcu 12:1-12).] „Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au auzit cuvintele acestea, căutau cum să-L omoare; căci se temeau de El, pentru că tot norodul era uimit de învăţătura Lui.” [Pasaje ca acesta sunt comune în redactarea controversată a lui Marcu, unde liderii iudaici complotează împotriva lui Isus și mulțimile îl sprijină.]


Întreaga povestire din Marcu se afla la început „Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu;”, ceea ce pare a fi o narare a lui Toma 64b „afaceriștii și negustorii nu vor intra în locurile Tatălui meu”. Concluzia controversată derivă de la Marcu. Orice ar fi însemnat pentru Toma „locurile Tatălui meu”, aplicabilitatea frazei la Templul din Ierusalim este evidentă.

 

Ideea că povestirea lui Marcu a originat din nararea de către acesta a unei ziceri nu este una nouă. Cu 40 de ani în urmă, Maurice Goguel a scris:


la început cadrul trebuie să fi fost mult mai simplu decât acum. Inițial ar fi spus că Isus a protestat împotriva prezenței vânzătorilor de marfă și a schimbătorilor de bani de la Templu. În mod natural, zicerea lui Isus a fost transformată într-un incident, și în al treilea stadiu de dezvoltare, zicerea și povestirea au fost combinate. (Goguel 1960: 415).


Mai recent, William Arnal a scris:

 
Nu cred că citatul din Scriptură prezentat aici ca zicere a lui Isus reprezintă punctul de plecare pentru această tradiție narativă, ci mai degrabă o elaborare scripturală a presupusei semnificații. Cred că materialul extern al zicerilor i-a modificat geneza, (Arnal 1997).

 
Dacă judecăm după cadrul lui Marcu, în cazul blestemării smochinului, că incidentul de la Templu simbolizează un atac asupra Templului, vedem un exemplu interesant de construcție literară. Începând cu 64b: „afaceriștii și negustorii nu vor intra în locurile Tatălui meu”, Marcu construiește o narațiune (ca în Toma 31 pentru a construi 6:1-6) începând cu „Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu;” trecând apoi la descrierea activității, adăugând citate scripturală pentru a oferi o motivare aparentă, incorporând un complot, cum face adesea, din partea liderilor iudei și terminând cu incidentul cu smochinul, pentru a permite interpretarea mai largă simbolică.

 

ET originală nu a avut niciodată ordonarea numerică a versiunilor moderne, așa că spunem „aceasta este o zicere” de pasaje  care sunt compilări ale diferitelor ziceri. Divizarea unităților prin „Isus a spus” este o abordare (se poate observa că nu este nici măcar consistent urmată în sistemul modern de numerotare, ex. 92, 93). Nu se poate spune: de ce a lut Marcu doar un element dintr-o grupare de ziceri” când ideea că este o grupare a apărut doar în anii 1950. Marcu a luat 64b din pilda 64a. poate fi un comentariu al lui Toma cu privire la o pildă, dar nu este parte inerentă din pildă și nu este nici un motiv să se presupună că ceea ce este pentru noi o evidentă unitate separată, nu a fost văzută ca atare în vechime. Similar, Marcu pare să fi luat ultimul rând din Toma 21 ca unitate separată (este o unitate separată) „a venit repede cu secera și a cules” și a transformat-o într-o o pildă lungă și oarecum incoerentă despre sămânța care crește în secret.


Marcu 11:22-23


22 Isus a luat cuvântul, şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!

 

23  Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare” şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.

 

ET 48


Dacă doi fac pace  unul cu altul într-o casă, vor zice muntelui: mută-te, și se va muta.


Sunt nu mai puțin de opt versiuni ale acestei ziceri în materialul canonic/Toma. De la 1 Cor. 13:2 „Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.”, vedem că legătura dintre credință și mutarea muntelui este comună la creștini. Apare și în Matei 17:20 „Din pricina puţinei voastre credinţe” le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici colo” şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.”, legat și de Q/Luca 17:6 „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare” şi v-ar asculta.” Se poate presupune că imaginea cu sămânța de muștar era în Q. [este o versiune alternativă a zicerii în Toma 106: Isus a spus: când faceți din doi, unul veți deveni fii ai omului și când ziceți: munte, mută-te, se va muta”]

Matei 21:21, Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici, şi aruncă-te în mare” se va face.” Este o versiune a pasajului din Marcu.

 

Matei 18:19 „Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.”, este un ecou la tema din Toma 48. Orice facem cu ea, se pare că era obiceiul creștinilor itineranți să dea pace stăpânilor casei. Auzim în Luca 10:5-6 „În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: „Pacea să fie peste casa aceasta!”

6  Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el; altminteri ea se va întoarce la voi.” În acord cu aceasta, Toma 48 presupune un timp când oi fac pace într-o casă, ceea ce este probabil o temă mai veche decât a lui Matei „dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare”.


Zicerea lui Marcu este clar separată de introducerea adăugată „aveți credință în Dumnezeu”, dar 1 Cor. 13:2 arată că motivul mutării muntelui este legat de credință din vremuri vechi, deci adăugirea lui Marcu este de înțeles. Dacă Marcu a făcut imaginea mai vie, de la „mută-te” la „aruncă-te în mare”, (și Luca 17:6 ar fi fost influențat de versiunea lui Marcu, cunoscută de Luca) sau dacă „aruncă-te în mare” era în versiunea zicerii adaptată de Marcu, este greu de determinat, dar ideea că miracolul va avea loc doar dacă crezi că va avea loc, este probabil încercarea lui Marcu de a da sens materialului pe care îl are la dispoziție. Întrebarea dacă Marcu a adaptat Toma sau altă zicere asemănătoare cu Q se schimbă în întrebarea dacă Q conține motivul „în mare” sau dacă Luca, care a folosit și Q și Marcu, a adaptat motivul de la Marcu. Versiunea Q a lui Matei „ziceți muntelui acestuia mută-te și se va muta” este similară cu Toma și poate arăta spre Q, lăsând întrebarea de unde motivul cu „pomul” din Luca a apărut, cu posibilitatea că derivă de la Marcu (cf. Matei 21:21 „veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia:”) Dacă Marcu a derivat această zicere din Toma, a legat-o de alta a lui Toma, cum face de obicei, zicerea generând narațiunea curățirii Templului (vezi mai jos).

 

Marcu 12:13-17


13 Apoi au trimis la Isus pe unii din Farisei şi din Irodiani, ca să-L prindă cu vorba.

 

14  Aceştia au venit, şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul, şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu cauţi la faţa oamenilor, şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?

 

15  Să plătim sau să nu plătim?” Isus le-a cunoscut făţărnicia, şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un ban (Greceşte: dinar.) ca să-l văd.”

 

16  I-au adus un ban; şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui Sunt?” „Ale Cezarului” I-au răspuns ei.

 

17  Atunci Isus le-a zis: „Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Şi se mirau foarte mult de El.


ET 100


I-au arătat lui Isus o monedă de aur și i-au spus: oamenii cezarului cer taxe de la noi. El le-a zis: dați Cezarului ce este al Cezarului, lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, și Mie ce este al Meu.


Pasajul lui Marcu începe cu tipica controversă narativă a lui Marcu: 12:13-14a. folosirea redundanței, ca în 12:14b-15 și 12:16a este tipică la Marcu (Neirynck, 1988). Ideea de farisei și irodieni care încearcă să-l prindă pe Isus este redactare a lui Marcu, ca și concluzia „erau mirați de el.” Marcu ori a construit scena aceasta în totalitate sau a revizuit un original mai succint.


„Ei” din Toma spun „oamenii cezarului ne cer taxe” și întrebarea practică este „să le plătim?” întrebarea adresată lui Isus în Marcu nu este practică, ci teoretică, dacă, în general, iudeii trebuie să plătească taxe. Un răspuns negativ îl va prinde în cursă legală pe Isus. Deoarece o astfel de cursă este modelul lui Marcu, se suspectează că întrebările au fost construite de Marcu. Narațiunea din pasajul lui Marcu este inteligentă: „aduceți-mi un dinar să-l văd.” I-au adus un ban; şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui Sunt?” „Ale Cezarului” I-au răspuns ei.” Oricât de inteligentă este, este la fel ca în Toma 48, deoarece toate monedele de aur din acea perioadă aveau chipul lui Cezar pe ele. Cineva se poate gândi „i-au adus un dolar SUA și el a întrebat al cui portret este inscripționat pe el. întrebările sunt o narațiune bună, dar nu sunt necesare pentru înțelegerea răspunsului în contextul „i-au arătat un dolar SUA și el a zis să plătiți SUA ce este al SUA”


Concluzie

 

În concluzie, permiteți-mi să recapitulez câteva fapte de bază despre ET. primul, datorită calităților sale formal, o listă abia organizată de ziceri, este clar mai primitivă decât orice altă compilație a materialului lui Isus. Doi, multe ziceri paralele din Toma au fost mai puțin alterate redacțional decât perechile lor din materialul canonic și aceasta include materialul Q. Helmut Koester scrie cu privire la aceasta ”se poate spune cu încredere că paralele din Q cu ET reprezintă întotdeauna sau derivă din forme mai originale ale acestor ziceri”. (Koester 1990b, 60) Trei, fragmente din ET găsite la Oxyrhynchus sunt de la o dată anterioară decât manuscrisul scrierilor NT. Aceste fapte nu dovedesc că Toma a existat înainte de Marcu, ci se presupune doar acest lucru.


Dacă Marcu nu a inventat zicerile discutate aici în Neotestamentica și nimeni nu spune că a făcut aceasta, atunci le-a luat dintr-o sursă mai veche. Această sursă poate fi tradiția orală: Q, Toma, Matei Specială, Luca Specială atestă faptul că tradiția orală avea multe fețe și conținea un număr considerabil de ziceri atribuite lui Isus. Nu este clar de ce Toma și Marcu au folosit așa de multe ziceri, aceleași din tradiția orală. Nu avem nici un motiv să credem că intenția autorilor EM și ET erau similare ca întâmplător să prefere același material. Dacă Marcu se inspiră doar din tradiția orală, atunci nu ar trebui să grupeze ziceri care prin coincidență se găsesc în Toma și nici nu trebuie să ne așteptăm ca Marcu, preferențial să clasifice ca pilde acele ziceri care sunt și în Toma.


Se poate susține că Marcu a folosit colecții de zicerile scrise, altele decât Toma, care conțineau material găsit și în Toma, astfel, ipoteza că Marcu l-a folosit pe Toma poate fi dată deoparte. Astfel de argumente subliniază construirea de documente ipotetice, specific desemnate să confirme argumentele care apelează la acele documente. Se poate concluziona că, pe de o parte, astfel de argumente nu pot fi refutate (nu se poate spune că nu au existat astfel de documente) și totuși, pe de altă parte, cei care fac astfel de argumente nu pot apela la sprijinul extern pentru speculațiile lor. Puterea lui Toma este în existența sa. De aici putem vedea ce a folosit Marcu și cum. și totuși, existența lui Toma este slăbiciune deoarece existența lui Toma permite nenumărate întrebări cu privire la origine, proveniență, intenție, etc, întrebări de care textele ipotetice și tradiția orală rămân libere. Se poate întreba de ce Marcu nu a folosit mai mult Toma; răspunsul este simplu: a folosit ce s-a potrivit scopului său și a ignorat ce a dorit să ignore.

 
Dacă teza că Marcu a folosit Toma este acceptată, urmează câteva consecințe major. Vom putea critica redactarea lui Marcu în mod revoluționar, neimaginat înainte să fie posibil. putem confirma că Toma pre-datează Marcu și astfel istoria ideilor creștine trebuie revizuită pentru a include pre-datarea evangheliilor canonice de către creștinismul tomasian. Dacă Toma era disponibil pentru Marcu, atunci Toma (sau tradițiile derivate din Toma) se poate să fi fost disponibile pentru cei doi autori care au revizuit Marcu: Matei și Luca. În concordanță, toate argumentele pentru dependența de Toma a sinopticelor, care folosesc faptul că sunt elemente din Matei și Luca în ziceri ce apar în Toma trebuie reconcepute în lumina faptului că nu mai putem presupune o săgeată cu vârful mereu de la canon spre Toma; ci posibila influență a lui Toma asupra canonului non-Marcu trebuie luată î considerare.


Am încercat să demonstrez în două articole Neotestamentica că preponderența dovezilor indică faptul că ET a slujit ca sursă EM. Sper că aceste articole inițiază discuții ulterioaretiate further discussion by others who may examine the matter in greater detail.

--------------------------------------------------------------------------------

Arnal W. 1997. Major Episodes in the Biography of Jesus: On the Historicity of the Narrative Tradition. Toronto Journal of Theology Volume 13 Number 2.

Bultmann, R. 1963. The History of the Synoptic Tradition. Oxford: Blackwell.

Crossan, J. D. 1973. In Parables. New York: Harper & Row.

Davies, S. 1992. The Christology and Protology of the Gospel of Thomas. Journal of Biblical Literature Winter, Volume 111, Number 4, 663-682.

Goguel, M. 1960. Jesus and the Origins of Christianity Volume 2. New

York: Harper & Row.

Horman, J. 1979. The Source of the Version of the Parable of the Sower in the Gospel of Thomas. Novum Testamentum Vol. XXI, number 4, 326-343.

Kloppenborg, J. 1987. The Formation of Q. Philadelphia: Fortress.

Koester, H. 1990a. Ancient Christian Gospels : Their History and Development London : SCM Press ; Philadelphia : Trinity Press International.

Koester, H. 1990b. Q and its Origins, in Gospel Origins and Christian Beginnings edited by James E. Goehring Sonoma, Calif. : Polebridge Press, 1990.

Neirynck, F. 1988. Duality in Mark : Contributions to the Study of the Markan Redaction. Leuven: Leuven University Press.

Neller, K. 1983. unpublished dissertation for the University of Saint Andrews, The Gospel of Thomas and the Earliest Texts of the Synoptic Gospels.

Quispel, G. 1957. The Gospel of Thomas and the New Testament. Vigilae Christianae Volume 11.

Schweitzer, E. 1970. The Good News According to Mark. Atlanta: John Knox.

Tuckett, C. 1988. Thomas and the Synoptics. Novum Testamentum Volume XXX Number 2.

Wilson, R. McL. 1960. Studies in the Gospel of Thomas. London: Mowbray.

(courtesy of
http://www.misericordia.edu)

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate