Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Anabaptiştii

horizontal rule

Anabaptiştii şi Reforma

Chris Good

 

Într-o dimineaţă rece de iarnă, pe 21 ianuarie 1525, în oraşul elveţian Zurich, Conrad Grebel îl boteza pe George Blaurock, care la rândul lui îi boteza pe ceilalţi prezenţi. Astfel s-a format prima congregaţie protestantă reformată distinctă din era Reformei, precum şi prima biserică a credincioşilor botezaţi în peste 1000 de ani. În următorii 10 ani, aproape toţi cei implicaţi au fost martirizaţi, însă mişcarea începută de dânşii va prospera.

bullet

Cine erau acei oameni?

bullet

De ce au reformat biserica potrivit tiparului biblic, când atâţia dintre contemporanii lor mai capabili şi faimoşi nu au reuşit?

bullet

De ce au fost atât de crunt persecutaţi, deopotrivă de protestanţi şi catolici?

Scopul acestui studiu este de a răspunde acestor întrebări şi de a înţelege mai bine propria noastră moştenire baptistă reformată.


 

  1. ORIGINI – Anabaptiştii elveţieni

  2. CEILALŢI RADICALI - Spiritualişti, raţionalişti şi revoluţionari  

  3. ANABAPTISMUL TIMPURIU – Expansiune şi persecuţii

  4. ANABAPTISMUL TÂRZIU – Hutteriţii şi menoniţii  

  5. CONCLUZII- Critică şi aplicaţii doctrinare


Definirea termenilor:

Termenul "anabaptism" (literal: rebotezare) a fost o poreclă întrebuinţată de oponenţii Reformei radicale pentru a o identifica. Oricine susţinea că este creştin, dar nu era luteran, protestant sau catolic, părea să fie etichetat drept anabaptist. Ca rezultat, termenul a devenit asociat cu grupările extreme, în locul marii majorităţi de anabaptişti cumpătaţi, supuşi scripturii şi paşnici. Adevăraţii anabaptişti au respins acest termen, considerând că ei nu rebotezau, deoarece priveau botezul infantil ca nefiind valid. Ei vedeau botezul credinciosului ca singur botez valid potrivit scripturii.

Pentru acest studiu, următoarele definiţii vor fi întrebuinţate:
 

TERMEN

DEFINIŢIE

(Ana)baptist:

Respinge botezul infantil şi practică botezul credinciosului.

Anti-pedobaptist:

Respinge botezul infantil, dar nu îi reboteză pe cei „botezaţi” ca prunci.

Evanghelist:

Susţine slava, credinţa şi autoritatea unică a Scripturii.

Magistraturist:

Crede că magistratul (autorităţile politice) promovează şi apără credinţa oficială a unei naţiuni prin mijloace politice.

Pedobaptist:

Practică botezul infantil.

Raţionalist:

Situează raţiunea deasupra Scripturii.

Revoluţionar:

Cel care crede că structurile politice actuale sunt nedrepte şi ar trebui înlăturate prin sabie, pentru a fi înlocuite cu stăpânirea unui ales direct.

Spiritualist:

Situează Duhul deasupra Scripturii.

 


ORIGINI

ANABAPTIŞTII ELVEŢIENI (1523-1526)

 

Înaintea anului 1523, nu se făcea vreo diferenţă între cei care ulterior aveau să fie cunoscuţi ca "radicali" şi reformiştii zuinglieni mai conservatori din Zurich. Cu toţii erau cunoscuţi simplu, sub numele "Frăţia" (o titulatură pe care radicalii aveau să continue să o poarte). Într-adevăr, cam pe la 1521 cei mai mulţi radicali studiau sub diriguirea lui Zwingli, fiindu-i prieteni acestuia.

 

În timpul celei de A Doua Dispute (1523) privind Reforma făcută bisericii din Zurich, Zwingli s-a domolit în privinţa apelului său precedent, ca consiliul orăşenesc să abroge neîntârziat mesa catolică, altfel va trece el la fapte, trecând la o poziţie mai conservatoare, aceea de a nu acţiona fără autorizare din partea consiliului. Acesta era un răspuns la dorinţa Consiliului de a adopta Reforma, însă într-un ritm viabil pentru întregul Canton Zurich. Pentru Grebel, Manz şi alţi radicali, o astfel de concesie era o subminare a lui Zwingli faţă de propriul principiu Sola Scriptura (Numai Scriptura) ca autoritate unică într-ale credinţei. Grebel şi ceilalţi au văzut contraargumente în faptul că  magistraţii urmau să determine ce fel de reformă se va petrece. Zwingli submina autoritatea Scripturii, deoarece Dumnezeu (aşa cum dezvăluie El prin Cuvintele Sale) este cel ce determină cum să ne închinăm, nu statul. Această concesie a fost cea care i-a dezamăgit pe radicali, atunci când Reforma lui Zwingli a început.

 

La început nu se ridica problema botezului infantil, ci era un îndemn, pentru cei ce doreau să fie credincioşi, de a lua parte la Cina Domnului aparte de cei care ar tăgădui-o, prin vorbă sau faptă. Când a devenit evident că magistratura nu avea să le sprijine apelurile, radicalii au început să caute formarea unui grup de credincioşi voluntari. Între timp, opinia că Cina Domnului era valabilă doar pentru credinţa firească a condus la ideea că botezul era valid doar acolo unde era prezentă şi credinţa. A alege Legământul era o chestiune privită ca fiind singura renaştere spirituală, fără tangenţe cu naşterea fizică. Acest concept a pricinuit ca până şi Zwingli să aibă îndoieli faţă de botezul pruncilor, la un moment dat. Oricum, după aceea Zwingli a început să pledeze botezul  infantil făcând o analogie între circumcizie şi botez – ambele sunt înfăptuite la copii. Radicalii i-au respins interpretarea, arătând că prima era de un anumit fel, precum Paştele (la care copiii puteau lua parte), în vreme ce cealaltă era precum Cina Domnului (la care până şi Zwingli ştia că pot lua parte doar adulţii).

 

Ideea excluderii necredinciosului sau nemernicului de la comuniune (aşa cum s-a practicat ulterior de reformaţi şi luterani, ca răspuns la criticile anabaptiştilor) s-a extins apoi şi asupra calităţii de membru al bisericii, fiind numită „interdicţie”. Această idee, laolaltă cu idealul purităţii bisericii, aveau să devină trăsături distinctive ale doctrinei anabaptiste.

 

Pe 5 septembrie 1524 Grebel, într-o scrisoare adresată revoluţionarului Müntzer (pe care, din nefericire, nu a primit-o vreodată), principalele trăsături ale teologiei anabaptiste s-au reliefat clar:

·  respingerea botezului infantil

·  copiii vor fi văzuţi ca parte a sacrificiului lui Hristos până la vârsta discernământului

·  necesitatea Interdicţiei (conform Matei 18:15-18)

·  respingerea, în consecinţă, a „sabiei” (Cuvântul este sabia creştinului)

·  respingerea liturghiei, a preoţiei şi a altor aspecte religioase nesprijinite de Scriptură (nici una dintre cele enumerate aici nu erau practicate de Müntzer.)

 

La începutul lunii ianuarie 1525, o dispută privind baptismul a avut loc, cu participarea lui Zwingli. Radicalii nu erau pregătiţi să ţină piept în polemică elocventului Zwingli, iar Consiliul (care deja înclina spre susţinerea lui Zwingli), a condamnat întrunirile biblice ale radicalilor şi opiniile lor antipedobaptiste. După înfrângere, pe 25 ianuarie, radicalii au format prima congregaţie de credincioşi prin botez (folosind stropirea).

Mai apoi, ca răspuns la rapida răspândire a crezurilor baptiste şi a practicilor aferente în canton, autorităţile din Zurich au interzis propovăduirea şi chiar asocierea cu anabaptiştii, sub sancţiunea întemniţării sau exilării. Din anul 1526, Consiliul a decretat pedeapsa cu moartea prin înecare pentru cei care persistau în anabaptism. În ziua de 5 ianuarie 1527, Felix Manz a fost primul din mulţii anabaptişti care au fost înecaţi.

Astfel a început Reforma anabaptistă.
 

Liderii elveţieni de la începuturi

Conrad Grebel: fiu al unui consilier din Zurich, a învăţat limbile vechi la Viena şi Paris. Altădată prieten al lui Zwingli, el s-a alăturat în 1522 grupării Frăţia, în jurul lui Zwingli. Pe la 1524 a început să se opună încercărilor lui Zwingli de a forma o biserică de stat, argumentând în favoarea unei adunări independente şi voluntare. După botezarea sa, Conrad a călătorit prin canton, promovând convingerile baptiste şi botezând public câteva sute de oameni. Mai apoi a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a şi murit în anul 1526.

 

Georg Blaurock: fost călugăr şi orator înflăcărat. Fiind străin, el a fost biciuit şi alungat din Zurich, după câteva episoade care s-au soldat cu închisoarea, pe 17 ianuarie 1527. El a dus apoi mesajul anabaptist în Biel, Berna şi în provincia catolică Tirol.

 

Felix Manz: cetăţean al oraşului Zurich şi erudit în ebraică. Anabaptiştii se întruneau frecvent în casa mamei lui. El a fost înecat pentru convingerile anabaptiste pe 5 ianuarie 1527, cu aprobarea lui Zwingli, mama şi fiul lui fiind obligaţi să privească. Nu s-a dezis de nimic. Manz a fost prima victimă a bisericii protestante de stat. Alţi 11 i-au urmat curând.

 

Wilhelm Ruebin şi Simon Stumpf: pastori în Basle, respectiv Hongg. Au adoptat părerile baptiste şi au fost alungaţi, mergând să răspândească aceste vederi pe cuprinsul Elveţiei şi în sudul Germaniei. În mod tragic, după ce a făcut multe pentru stabilizarea anabaptiştilor evanghelici, Rueblin a fost repudiat de această mişcare în 1535.
 

Învăţături cheie

·  Numai Scriptura, ca autoritate finală.

·  Necesitatea unei biserici curate a credincioşilor, adunaţi în ea prin botez.

·  Pacifismul – Cuvântul este sabia creştinului într-o altfel de Împărăţie

·  Ispăşirea universală (ca replică la botezul infantil care să înlăture păcatul originar)

·  Liberul arbitru şi înţelegerea empirică a mântuirii

·  Venirea iminentă a lui Hristos


CEILALŢI RADICALI

SPIRITUALIŞTI, RATIONALIŞTI ŞI REVOLUŢIONARI

 

Pentru a înţelege natura diversă a anabaptismului, trebuie să privim mai întâi la influenţele pe plan mai larg ale vremii. De aici vom putea să percepem locul unic al anabaptiştilor în susţinerea Reformei, dar şi eşecurile lor.
 

SPIRITUALIŞTII
Spiritul deasupra Cuvântului

Învăţături cheie

 

Ei au reliefat lucrarea lăuntrică a Duhului, mai presus de Scriptură. Ar putea fi împărţiţi mai departe în spiritualişti evanghelici şi spiritualişti profetici:

 

Spiritualiştii evanghelici

·  Au avut o influenţă cheie în Reforma zuingliană, îndeosebi în privinţa promovării  unei idei memorial-simbolice asupra sacramentelor

·  Au subliniat iluminarea interioară sau inspiraţia (din misticismul catolic de mai înainte) şi renaşterea lăuntrică. Acest lucru a dus, în timp, la respingerea formelor exterioare. Hrănirea lăuntrică întru Hristos, nu păstrarea obiceiurilor (botezul şi Cina Domnului, adică Sfânta Cuminecătură) era tot ce se cerea. Spiritualiştii evanghelici au argumentat că formele exterioare pot fi abandonate, pentru unificare celui ales cu Duhul. Ca rezultat, mulţi au ales să rămână în biserica catolică. Spiritualismul evanghelic nu a reuşit să dea o Reformă de amploare.

·  Uneori, sublinierea lăuntricului ca mai presus de cele exterioare a dus convingerea greşită că nu mai putea exista o Lege sau posibilitatea de a păcătui, pentru creştin. Acţiunile tale exteriorizate erau văzute de ei ca având consecinţe insignifiante.


Spiritualiştii profetici
 

·  Subliniau darurile inspiraţiei, viziunii şi profeţiei

·  susţineau venirea iminentă a lui Hristos şi a Împărăţiei Lui, potrivit proorocului

·  Ceva mai dornici să adopte semnele exterioare ale credinţei decât contrapartida lor evanghelică.

 

Personaje cheie:

Hinne Rode: Iniţial rector al şcolii Frăţiei din Utrect, Olanda, Rode avea legături cu demersurile Reformei din Wittenberg şi Zurich. Vederile evanghelice erau simpatizate în Olanda tradiţional tolerantă, iar mulţi priveau dezvoltarea Reformei cu mare interes. Oricum, Rode şi alţii au mers mai departe decât spiritualiştii olandezi anteriori, care doar reliefau un trunchi de credincioşi din sânul Bisericii Catolice. Acum, ei au început să agite spiritele pentru Reformă. În acest moment, Rode a vizitat oraşul Wittenberg, însă acolo nu a încuviinţat opiniile lui Luther privind sfintele taine. La întoarcere, Rode a fost acuzat că ar fi luteran şi a fost înlăturat din funcţia sa. Continuând lucrările spiritualiştilor olandezi, el s-a îndreptat către Elveţia, promovând convingerile evanghelice. În 1523, Rode l-a întâlnit pe Zwingly, care a găsit în perspectiva simbolistic-memorială a sacramentelor (interpretând "acesta este trupul meu" ca "acesta simbolizează trupul meu") o cristalizare a gândirii sale, pe care o dezvolta. Sfintele taine erau valide doar acolo unde era întâlnită şi credinţa. După asta, Rode s-a îndreptat către Strasbourg, propovăduindu-şi ideile în Olanda, fiind însă întemniţat în 1530 ca zuinglian(!). Principala influenţă venită de la Rode consta în promovarea unei perspective simbolistic-memoriale faţă de sfintele taine în mişcarea zuingliană de la început, thereby creând astfel bazele doctrinare ale anabaptismului.

 

Profeţii din Zwickau (1521-1522): trei meşteşugari din oraşul Zwickau au afirmat că au darul profeţiei şi au început promulgarea unor precepte care erau un amestec de idei taborite şi waldensiene: includeau antipedobaptismul; negarea preoţiei ca profesie sau  a religiei organizate, pentru că toţi oamenii evlavioşi vor fi sub directa influenţă a Duhului; revelaţii speciale prin viziuni şi vise; şi întoarcerea iminentă a lui Hristos. În decembrie 1521, ei au venit în Wittenberg pentru a încerca să îi convingă pe reformişti. Melanchthon, impresionat de cunoştinţele lor biblice, nu era foarte sigur ce anume să facă. Prezenţa lor continuă crea agitaţie, deoarece "Profeţii" deveneau tot mai guralivi în  etalarea opiniilor lor şi în criticarea conservatorismului lui Luther. La întoarcerea lui Luther, din 1522, au fost alungaţi din urbe şi nu se cunosc prea multe despre ei mai apoi. Importanţa lor a fost influenţa avută asupra revoluţionarului Müntzer, precum şi avertismentul dat nouă de a nu ne lăsa intimidaţi pentru a "uita de Duh", dacă vom respinge învăţăturile "profeţilor".

 

Andreas Karlstadt (1477?-1541): născut în Bavaria, educat în Erfurt, Koln şi Wittenberg, acolo unde a intrat în facultate în anul 1511. La început oponent al lui Luther, el a devenit luteran după ce l-a citit pe Augustin. A rămas un adept al luteranismului până în 1521. Atunci, când Luther se ascundea în Wartburg, el a început reformarea bisericii interzicând muzica şi dând împărtăşania şi celor laici. A devenit vizibil şi faptul că avea convingeri antipedobaptiste şi o perspectivă memorialistică asupra împărtăşaniei. Obligat fiind să părăsească oraşul, Karlstadt a mers în Orlamünde, unde şi-a atacat foştii asociaţi şi s-a identificat pe sine cu ţărănimea, renunţând la titlurile sale academice şi purtând straiele lor. A ajuns să creadă că experienţa duhovnicească cerea echitate socială şi ideile sale au dat o bază teologică pentru justificarea pornirii unei răscoale. (Karlstadt personal nu a devenit vreodată revoluţionar, nici nu a sprijinit răspândirea violenţei Răscoalei ţărăneşti din 1525. El a afirmat că numai Dumnezeu va aduce aici Împărăţia Sa.) Luther a venit pentru a dezbate cu el, iar Karlstadt a pretins că primise revelaţie direct de la Sfântul Duh, pentru a-şi justifica faptele şi doctrinele. În 1524 el a fost forţat să plece, contestat fiind chiar şi de ţărani. A plecat pentru a se întâlni cu Zwingly şi ceilalţi lideri, fiind până la urmă atras de cauza lor. În consecinţă, a devenit pastor zuinglian în Altstatten, în anul 1531. În 1534 a fost numit profesor la Basel şi a rămas acolo până la moartea sa, în anul 1541.

 

Kaspar Schwenkfeld (1489-1561): Spiritualist evanghelic de căpătâi, Schwenkfeld a descoperit principiile Reformei prin Müntzer şi Karlstadt. Însă el a respins extremismul celui din urmă şi a dezvoltat propriile sale principii. Schwenkfeld a susţinut unitatea nevăzută a Bisericii Alese prin Duh. A refuzat să se alăture vreunei grupări religioase a zilelor sale, văzând la toate greşeli ale spiritului partizan. Din acelaşi motiv el şi-a îndemnat adepţii să nu formeze nici grupări separate. El a diminuat importanţa cuvântului şi a sfintelor taine, preferând să sublinieze Cuvântul lăuntric al Duhului pentru renaştere şi cucernicie – precum şi hrănirea lăuntrică a credinţei în Hristos. Credinciosul trebuia să arate un trai schimbat. El s-a opus interferenţei statului in religie,  considerând-o contrară ideii că numai Duhul poate garanta lumina spirituală şi Adevărul. Schwenkfeld a promovat şi doctrina Trupului Celest al lui Hristos – faptul că omenescul Lui venea de la Dumnezeu, nu de la Maria. A argumentat asta prin faptul că Hristos a fost "conceput", nu "creat" - în încercarea de a contracara antitrinitarianismul. Deşi scos în afara legii, Schwenkfeld a dus o corespondenţă vastă cu reformiştii şi radicalii de vază ai zilelor sale, influenţându-l puternic pe Sebastian Frank (1499-1543). Unele dintre accentuările sale au fost preluate în anabaptism şi puritanism în Anglia şi de Mişcarea Pietistă pe continent. A fost şi un premergător al quakerismului.
 

RATIONALIŞTII
Raţiunea mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie:

 

bullet

Predestinarea

bullet

Unitarieni, în cea mai mare parte.

bullet

Au respins influenţa statului în religie şi, drept rezultat, au respins în mod eronat formularea trinitariană niceeană.

bullet

Au influenţat puternic anabaptismul italian şi pe cel polonez

bullet

Au propovăduit toleranţa religioasă

bullet

Precursori ai Iluminismului şi a liberalismului teologic.

 

Personaje cheie:

Miguel Servetus (1511-1553): Faimos în mare măsură ca fiind ereticul arestat şi executat la iniţiativa lui Calvin. Servetus, un spaniol, a studiat limbile biblice, matematica, teologia, filosofia şi dreptul la universităţile din Zaragoza şi Toulouse. A ajuns secretar al duhovnicului lui Carol al V-lea. A părăsit apoi curtea, călătorind în Basel şi Strasbourg, unde s-a întâlnit cu Martin Bucer ("Reformistul delicat") şi posibil şi cu unii anabaptişti. De aici şi-a dezvoltat interesul în studierea Bibliei. Servetus a ajuns să creadă că, pentru a-i converti pe musulmani şi evrei, doctrina Treimii ar trebui să fie reinterpretată. El a afirmat că cea mai mare greşeală era credinţa în existenţa eternă a Fiului (şi în consecinţă, în dumnezeirea Lui, corelată cu persoana Sfântului Duh). Şi-a expus ideile şi criticile într-o serie de lucrări (1531-1532) prin care şi-a atras o opoziţie virulentă din partea reformiştilor şi catolicilor de vază, deopotrivă. Pentru a evita persecuţia, Servetus a îmbrăţişat cariera de medic, studiind la Lyon. Aici şi-a publicat descoperirea privind circulaţia pulmonară a sângelui. Mai târziu, a lucrat ca medic în Viena, la arhiepiscopul la care s-a şi întors la studierea teologiei. Servetus a ajuns un denunţător înverşunat al lui Calvin, în care a văzut un promotor al greşelii, scriind Restabilirea creştinismului, ca replică la lucrarea lui Calvin Institutes of Christian Religion (Instituţiile religiei creştine). În tomul său, el a reliefat şi ideile antipedobaptiste, precum şi ideea că Dumnezeu poate fi găsit prin intermediul tuturor religiilor. Ca rezultat, a fost arestat de inchiziţie în Viena, însă a scăpat, doar pentru a fi arestat iarăşi în timp ce trecea prin Geneva, vorbind despre acuzaţie de erezie a lui Calvin. Arderea sa pe rug, pe 27 octombrie 1553 a pornit o controversă privind tolerarea diferenţelor religioase în ţinuturile protestante.

 

Biserica Reformată Minoră (Polonia şi Transilvania, 1550-1578): Această biserică s-a format ca rezultat al circumstanţelor istorice din Polonia şi Transilvania. Prima influenţă protestantă care a ajuns a fost luteranismul, care a fost îmbrăţişat de mulţi dintre seniorii cu o gândire independentă. După aceea a venit calvinsimul, care i-a atras pe mulţi dintre cei aflaţi pe poziţia luterană. În rândurile calviniştilor s-a ivit o dispută privind trinitatea, o polemică în care fiecare tabără o acuza pe cealaltă de erezie. În cele din urmă, Biserica Reformată s-a despărţit în Biserica Reformată Majoră, care adera la poziţia ortodoxă niceeană, şi Biserica Reformată Minoră, care a simţit că trebuie folosit numai limbajul strict scriptural. Biserica Minoră era o coaliţie independentă, unită de antitrinitarianism, însă în cadrul căreia (până la apariţia lui Fausto Sozzini) opiniile variau de la cele ale triteiştilor (care erau bucuroşi să se închine la Hristos) până la unitarieni absoluţi (care nu se închinau la Hristos). Influenţa calvinistă timpurie a continuat cu crezul în predestinare, iar un antipedobaptism crescând s-a dezvoltat prin practici anabaptiste. Biserica Minoră a fost capabilă să supravieţuiască deoarece o treime din populaţie o sprijinea, o altă treime susţinând Biserica Majoră, iar cealaltă treime Biserica Catolică. Acest lucru i-a silit pe cei din stăpânire să confere o remarcabilă toleranţă religioasă, cel puţin până când "Dumnezeu îi va fi călăuzind mai clar prin Cuvântul Lui ".

 

Fausto Sozzini (Socinus) (1539-1604): Născut în Siena, Italia, Socinus a fost orfan de la o vârstă destul de fragedă şi a primit o educaţie destul de sumară. La 20 de ani, el a fost denunţat pentru a avea opinii eretice, fugind în Lyon. Aici a scris o lucrare despre Evanghelia lui Ioan, în care respingea dumnezeirea lui Hristos. S-a întors apoi în Italia, la Florenţa, acolo păstrând aparenţe de romano-catolic, înainte de a pleca în Transilvania şi apoi la Basel, pentru a-şi cunoaşte unchiul, Lelio Sozzini (1525-1562). (Unchiul său fusese prieten cu Servetus, continuând să promoveze lucrările acestuia sub o altă formă, după moarte pe rug a sa). În 1578, lui Socinus i s-a cerut să vină şi să  sprijine Biserica Reformată Minoră, antitrinitariană, din Polonia, bazată pe academia ei de 1000 de studenţi din Racov. Acolo Socinus şi-a extins influenţa prin Polonia şi Transilvania, unificând Bisericile Minore cu catehismul racovian revizuit (1574, 1605). Un document de-al lui susţine următoarele: Isus este o revelaţie a lui Dumnezeu, însă doar ca om; acel "Cuvânt devenit trup" înseamnă că hotărârea lui Dumnezeu s-a întrupat prin omul Isus; Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de naşterea Sa; separaţia statului de biserică; odihna sufletului şi nimicirea ticălosului (nemurirea condiţionată). Socinienii (aşa cum au ajuns ei să fie cunoscuţi) respingeau toate doctrinele protestante clasice, inclusiv dumnezeirea lui Hristos, ispăşirea substitutivă (a lui Hristos în locul nostru), justificarea prin credinţă, păcatul originar şi decăderea totală. În mod ironic, Socinus însuşi nu s-a alăturat vreodată acestei biserici. Cea mai mare parte a Bisericii Minore era de credinţă baptistă, însă Socinus a rămas antipedobaptist. Asta din cauză că tendinţele sale spiritualiste l-au dus către o reluctanţă privind botezul copiilor, el afirmând insistent rebotezarea. Acest lucru, pe lângă ideea sa de a subscrie la liberul arbitru, l-a împiedicat să fie membru al Bisericii Minore. În anul 1638, ca replică la contra-reforma catolică, autorităţile polone au suprimat Biserica Minoră, iar socinianismul a fost răspândit în Europa prin intermediul refugiaţilor, ulterior afirmându-se ca unitarianism în secolul al XVIII-lea, dezvoltându-se astfel în liberalism teologic începând cu anul 1800. Un aspect interesant este că refugiaţii au dus cu ei şi convingerea că scufundarea este forma corectă de botez (un lucru câştigat de la ortodoxia răsăriteană). Lucru care avea să treacă printre menoniţii olandezi şi să influenţeze tradiţia baptistă engleză.

 

REVOLUŢIONARII
Sabia (alesul) mai presus de Cuvânt

Învăţături cheie

 

bullet

Revoluţionarii erau spiritualişti profetici extremi, care nu mai putea accepta tensiunea dintre trăirile, experienţele spirituale lăuntrice în mijlocul unei lumi exterioare nedrepte şi murdare. Ei au căutat să rânduiască lumea exterioară prin întrebuinţarea forţei.

bullet

Au susţinut ideea sprijinul politic al religiei, prin magistratură, însă printr-o guvernare curată, cu un Ales ca şi stăpânitor (de exemplu: statul subordonat al bisericii)

bullet

Visul unei Împărăţii milenare iminente ducea la justificarea folosirii sabiei de către cei aleşi de Dumnezeu. Împărăţie adesea identificată cu sărăcia materială sau opresiunea socială.

 

Personaje cheie:

Thomas Müntzer (1490?-1525): Născut în sudul Germaniei, Müntzer a ajuns la convingeri luterane fiind student în vremea disputei lui Luther, în Leipzig. Numit ca pastor în Zwickau la recomandarea lui Luther, el s-a implicat în demersurile Profeţilor din Zwickau. Tot mai violent în denunţurile la adresa clerului catolic, el a început şi să sublinieze necesitatea unei călăuziri directe de la Sfântul Duh şi implicarea laică în cadrul Bisericii. Acest lucru l-a adus la un conflict făţiş cu Egranus, reformistul luteran principal din zonă. După demiterea sa, el a mers la Praga, îndemnându-i pe adepţii lui Hus să îl ajute la făurirea unei noi epoci. Mai apoi, el a ajuns preot paroh la Allstedt, unde a reformat biserica locală. Müntzer a fost primul luteran care să introducă un limbaj pe înţelesul maselor în slujba bisericească, împărtăşania pentru mireni şi cântarea imnurilor religioase. Într-o zonă predominant catolică, reforma sa a atras puternic atenţia populaţiei. La începutul anului 1524, şi-a organizat în taină adepţii în bande, anticipând trecerea la arme în numele evangheliei. În luna mai, au jefuit un lăcaş de cult catolic din vecinătate. Acest lucru, laolaltă cu avertismentele date de Luther, au făcut ca Ducele să ceară lămuriri. Müntzer a încercat să îi convingă pe magistraţi că trebuie să îşi îndeplinească sarcina şi să folosească chiar şi forţa pentru rânduirea evangheliei. Fiind alungat, Müntzer s-a dus în Muhlhausen, unde şi-a îndemnat enoriaşii ţărani să se alăture Răscoalei ţărăneşti şi să aducă Împărăţia lui Dumnezeu – o Împărăţie în care toţi vor fi egali în sensul economic şi politic (democratic). În această Împărăţie nu vor exista nobili sau cler, pentru că toţi stăpânitorii malefici vor fi nimiciţi. Răscoala a fost înfrântă, în parte şi din cauza incompetenţei militare a lui Müntzer,  iar supravieţuitorii măcelăriţi. Müntzer s-a ascuns, însă a fost prin, interogat şi executat. În pofida unor afirmaţii istorice, Müntzer şi majoritatea adepţilor lui nu erau anabaptişti. Müntzer însuşi era antipedobaptist şi nu a fost rebotezat vreodată. Majoritatea adepţilor lui, cei care au supravieţuit, nu s-a alăturat vreodată anabaptiştilor. Multe dintre ideile lui  Müntzer vor avea apoi o influenţă printre spiritualiştii anabaptişti într-o formă nerevoluţionară.
 

CATOLICISMUL
Biserica/tradiţia mai presus de Cuvânt

Catolicismul a susţinut făţiş că cuvântul lui Dumnezeu poate fi interpretat în mod viabil numai de ierarhia bisericească, în lumina revelaţiei continue păstrată prin tradiţie. Denaturarea Evangheliei generată de acest lucru începând cu anii 1500 a fost principala cauză a Reformei. 
 

Reformiştii
Magistratul /Principele mai presus de Cuvânt

Deşi teoretic aderau la principiul Sola Scriptoria, reformiştii au subminat acest principiu  plasând statul ca autoritate ultimativă în religie.
 

ANABAPTIŞTII

Anabaptiştii, ca şi reformiştii, susţineau ideile următoare:

bullet

Sola Scriptura: numai Cuvântul este autoritate şi armă a Credinţei.

bullet

Sola Fidei: Credinţa numai în Hristos este temelia Bisericii.

Doar anabaptiştii evanghelici au luat poziţie pentru un creştinism bazat doar în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, ca unică armă a acestuia. Vedem că acest lucru a funcţionat în istoria subsecventă a mişcării anabaptiste. Totuşi, în ciuda înţelegerii lor corecte privind natura Bisericii ca trup duhovnicesc, anabaptiştii nu au fost imuni la erorile care s-au ivit printre ei. 
 
ANABAPTISMUL TIMPURIU

Expansiune şi persecuţii

 

În pofida persecuţiilor din Zurich, mişcarea a continuat să se răspândească.

        1523-1525    Baptişti în 6 locuri din cantonul Zurich
        1525-1527    Baptişti în 26 de locuri din cantonul Zurich
        1527-1531    Baptiştiin în 56 de locuri din cantonul Zurich
        1531-1535    Baptişti în 70 de locuri din cantonul Zurich

La un moment dat, bisericile anabaptiste din Zurich şi din cantonul învecinat St Gall numărau peste 800, fiecare. Pe măsură ce mişcarea se extindea, toleranţa iniţială a autorităţilor adesea a dispărut, iar persecuţiile au forţat răspândirea ulterioară a evangheliei. În această privinţă, anabaptiştii erau pe deplin conştienţi că propovăduirea făcută de ei era asemănătoare cu cea a bisericii Noului Testament şi că suferinţa avea să devină o pecete a adevăratei biserici.
 

ANABAPTIŞTII SPIRITUALIŞTI

Anabaptiştii spiritualişti îşi au sorgintea în Germania de sud, provenind de la mulţi dintre adepţii lui Müntzer şi Karlstadt. S-au ivit după accentuarea ideii Sola Fidei (Numai credinţa) făcută de Luther până la extrem, unde iluminarea interioară (sau "Cuvântul lăuntric") ocupa un rol central, chiar până la excluderea autorităţii Scripturii. Cuvântul lăuntric a fost legătura dintre spiritualismul evanghelic al lui Schwenkfeld (şi apoi al lui Sebastian Frank) şi spiritualismul profetic al lui Müntzer Karlstadt. "Cuvântul lăuntric" era sursă atât a renaşterii, cât şi a călăuzirii profetice. Numai acesta era menit să fie ascultat – însă cu rezultate dezastruoase. Anabaptiştii spiritualişti au tins să accentueze unitatea întru Duh şi nu au avut o disciplină bisericească riguroasă, fiind îndeobşte suspicioşi la orice relevare a „formelor” exterioare.

 

Hans Denck (1495-1527): Denck avea să aibă o influenţă enormă în cadrul mişcării anabaptiste, în ciuda implicării sale scurte. Denck s-a născut în Heybach, Bavaria. A studiat sub diriguirea lui Oecolampadius (un asociat al lui Zwingly) în Basle, înainte de a ajunge profesor de teologie în Nürnberg. Cât a stat acolo, a fost mult influenţat de către Müntzer, Karlstadt şi Schwenkfeld. Denck a ajuns la părerea că "Cuvântul lăuntric" era superior chiar şi Scripturii, fiind singurul care trebuia ascultat. În consecinţă, el a respins următoarele doctrine: autoritatea Scripturii; predestinarea; decăderea deplină; justificarea prin credinţă; suficienţa ispăşirii lui Hristos şi necesitatea botezului; Sfânta Cuminecătură şi preoţia. Hristos era doar un exemplu de dragoste dumnezeiască , iar mântuirea se obţinea în esenţă deopotrivă prin voinţă şi fapte. În aprilie 1525, Denck a fost convins de către Hubmaier să li se alăture anabaptiştilor. El argumenta că sunt trei feluri de botez: botezul Duhului (ori renaşterea) întâlnit la toate vârstele; botezul cu apă, întâlnit în Noul Testament, şi botezul suferinţei – întâlnită la cei Aleşi, în zilele din urmă ale lor. Denck şi-a promovat ideile cu mare succes în sudul Germaniei, ajungând apoi în Strassburg, în 1526. Învins în polemică de către Bucer şi Capito, Denck şi anabaptiştii spiritualişti au fost obligaţi să fugă. În august 1527, Denck şi Hans Hut au prezidat "Sinodul martirilor" al anabaptiştilor spiritualişti. Însă martiriul celor implicaţi şi estomparea ulterioară a speranţelor sinodului l-au adus pe Denck la deziamăgire. Într-o scrisoare către vechiul lui mentor, Oecolampadius, el şi-a cerut iertare şi s-a arătat dornic să renunţe la anabaptism şi să intre în biserica reformată (deşi deja susţinea o poziţie spiritualist-evanghelică în privinţa biserică). La puţin timp după aceea, s-a îmbolnăvit brusc de ciumă şi a murit.

 

Hans Hut (149??-1527): Hans Hut a fost cel ce a publicat lucrările lui Müntzer. După eşecul Răscoalei ţărăneşti, Hans Hut a început promulgarea doctrinelor lui Müntzer sub o formă nerevoluţionară. După ce l-a întâlnit pe Denck în Augsburg, Hut a fost "rebotezat", pe 26 mai1526. De acolo a început să călătorească, botezând sute de oameni şi avertizându-i de venirea judecăţii. El privea atacurile otomane asupra creştinătăţii ca fiind mânia lui Dumnezeu faţă de un creştinism denaturat. A profeţit venirea unei noi epoci, şi bazându-se pe Daniel 12 şi Apocalipsa 13, a afirmat că sfârşitul va veni la 3 ani şi jumătate după "Restabilirea" adevăratei biserici. (Nu a fost clar dacă reperul era de la izbucnirea Răscoalei ţărăneşti sau de la prima congregaţie anabaptistă – în orice caz, data era cam pe la jumătatea anului 1528.) În toamna anului 1526, el i-a mustrat pe ţărani pentru a fi pus mâna pe arme prematur, în Răscoaka ţărănească, spunând că numai la momentul hotărât de Dumnezeu le va fi dată autoritatea de a stăpânii şi judeca asupra celor fără de frica lui Dumnezeu. Între timp, cei aleşi trebuiau să îndure. Părăsind Augsburgul, Hut a călătorit prin Austria. Influenţa sa a ajuns atât de mare, încât a ajuns să fie denumit "Apostolul austriac". De acolo, el a ajuns la Nicolsburg, în Moravia, acolo având o dispută cu anabaptiştii evanghelici, cu liderul lor – Hubmaier, în faimoasa Polemică din Nicolsburg, în mai 1527. Şapte articole au reliefat poziţia anabatist-spiritualistă, fiind prezentate şi rămânând cunoscute ca Articolele de la Nicolsburg. Înclinând mai mult către anabaptiştii obişnuiţi, Hut s-a opus taxelor de război sau oricărei alte implicări a statului. În ciuda pacifismului afişat, sângeroasa doctrină a lui Hut "războiul sfinţilor de la sfârşitul veacurilor" a făcut ca seniorul de Liechtenstein, (asociat al congregaţiei lui Hubmaier) să intre în panică şi să îl întemniţeze pe Hut pentru tulburări civile. Arestarea "Apostolului" de către un asociat al lui Hubmaier a pricinuit multe resentimente, contribuind în mare măsură la schisma dintre anabaptiştii spiritualişti şi cei evanghelici, fiecare excomunicându-i pe ceilalţi. Eliberat fiind, Hut a revenit în Augsburg pentru a prezida celebrul Sinod al Martirilor, împreună cu Denck, în luna august. Pe 15 septembrie 1527, Hut a fost prins. Torturat pe o masă de tortură o vreme, a fost într-o zi lăsat să moară în celulă. O lumânare răsturnată de strajă peste aşternutul lui de paie a făcut să piară neajutorat, mistuit de foc. Nemulţumite nici acum, autorităţile i-au cărat cadavrul către curtea de judecată legat de un scaun, acolo fiind rapid condamnat la moarte, scos afară şi ars pe rug pe data de 7 decembrie 1527.

 

Melchior Hofmann (1500?-1543?): Născut în Wurttemberg, Germania, Hofmann era de meserie pielar. Luteran prin convingeri, el a început să predice, însă cu anumite accente mistice. Predica sa a fost atât de eficientă, încât a fost alungat din Wolmar în 1525, după câteva întâlniri cu Müntzer. Propovăduind idei revoluţionare şi viziuni profetice despre Împărăţia milenară, el s-a dus în oraşul Dorpat. Când autorităţile au încercat să îl prindă, s-a iscat o revoltă a maselor. A plecat în anul 1526, pentru a păstorii în Stockholm timp de doi ani, înainte de a ajunge în Strassburg, via Olanda. Acolo a devenit anabaptist, alăturându-se grupării adunate în jurul lui Denck. A luat parte la Sinodul Martirilor. Luând frâiele mişcării după moartea lui Denck, el s-a pretins unul dintre martorii din Apocalipsa 11:3, afirmând că Strassburg va deveni Noul Ierusalim al Împărăţiei milenare, în anul 1533. A susţinut că neîmpotrivirea poate fi lăsată deoparte când vor veni aceste evenimente, deoarece sfinţii "îi vor fi judecat pe necredincioşi". El a mai pus accentul şi pe doctrina „Trupului celest” a lui Schwenkfeld. În anul1533, a fost arestat în Strassburg şi închis în temniţă, unde a rămas până a murit. Adepţii lui Hofmann au ajuns cunoscuţi ca „melchioriţi”, răspândindu-se rapid pe cuprinsul nordului Germaniei şi prin Olanda deocamdată nereformată. 

 

"Sinodul Martirilor", Augsburg, august 1527

Acest sinod (aşa numitul "Sinod al martirilor", deoarece doar 2 din cei 60 de delegaţi iniţiali mai erau în viaţă 5 ani mai târziu) a fost organizat de Denck şi Hut. Sinodul urmărea să pregătească bisericile pentru mărturia ultimelor zile ale lumii – perioadă aşteptată pe la finele anului 1528. În vederea acelui sfârşit, au fost prezentate proaspăt formulatele Articole de la Nicolsburg. Ele constau în:

bullet

Un întreit botez al Duhului, apei şi peceţii suferinţei pentru copiii lui Dumnezeu.

bullet

Împărăţia lui Dumnezeu era a celor săraci, duhovniceşte.

bullet

Un singur trunchi al credincioşilor în comuniune. Fiecare să se îngrijească de ceilalţi, împărtăşind la nevoie bunurile sale.

bullet

Pământul va fi curăţat de rele prin foc, fiind astfel pregătit pentru sosirea Împărăţiei.

bullet

La judecata de pe urmă, toţi adevăraţii credincioşi vor fi iertaţi şi vor stăpâni întru dreptate.

bullet

Sufletele morţilor dorm până la înviere.

bullet

Toţi cei care tăgăduiesc Lumina lăuntrică dăruită oamenilor vor îndura osânda.

Pe lângă acestea, mai apoi au fost aleşi misionari care să răspândească mesajul şi a fost dezvoltată o strategie de propagare prin întreaga Europă, chiar şi dincolo de hotarele ei. Însă pierderile grele de vieţi, petrecute rapid după acest sinod, au năruit majoritatea acestor speranţe.
 

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI

Anabaptiştii evanghelici îşi au obârşia în Zwingly şi în sublinierile lui privind ideea „Sola Scriptura”. Călăuziţi de Scriptură, ei au căutat restabilirea Bisericii potrivit tiparului şi practicii Noului Testament. Pe alt calapod faţă de spiritualiştii, ei au căutat o exprimare obedientă şi vizibilă a credinţei, în contextul unei congregaţii a credincioşilor, uniţi de botez, întăriţi prin disciplina bisericească (regula "Interdicţiei").

 

Balthasar Hubmaier (1480?-1528): Născut lângă Augsburg, Hubmaier a făcut studii sub îndrumarea faimosului teolog catolic dr. John Eck. La vârsta de 30 de ani, Hubmaier a ajuns profesor de teologie la Universitatea din Ingolstat şi pastor la biserica din oraş. Ulterior a fost predicator la Catedrala Regensburg, unde şi-a însuşit opinii protestante şi a fost demis în 1522. A preluat o funcţie pastorală în Waldshut şi l-a vizitat pe Zwingli în Zurich, acolo unde a devenit un susţinător aprig al Reformei elveţiene. Însă din 1525 a trecut în tabăra lui Grebel, Manz, şi a altor radicali, oponenţi ai botezului infantil. La Paştele anului 1525 a fost capabil să convingă aproape întregul oraş Waldshut să adere la cauza anabaptistă. Ca rezultat, el şi alţi 360 de oameni au fost botezaţi de însuşi William Rueblin, iar biserica a fost reformată, înlăturându-se elementele catolice. Această reformă reuşită nu avea să dureze, deoarece Waldshut a căzur în mâinile austriecilor (catolici) pe 5 decembrie 1525, iar Hubmaier a fugit la Zurich. Acolo el a sperat să i se alăture lui Grebel şi celorlalţi, pentru a-l convinge pe Zwingly să adopte cauza radicală. Din nefericire, simpatiile anabaptiste legate de rebeliunea lui Müntzer şi a ţăranilor a făcut ca aceştia să fie priviţi cu suspiciune. În consecinţă, Hubmaier, Grebel şi ceilalţi anabaptişti au fost aruncaţi în închisoare. Hubmaier s-a dezis apoi, sub tortură (lucru de care ulterior s-a ruşinat teribil). Eliberat, Hubmaier a fugit în Moravia, unde a adunat un număr mare de oameni din Frăţie, devenind pastor al congregaţiei şi întemeind o tiparniţă. Totuşi, catolicii au venit iarăşi la putere (sub crudul şi zelosul Ferdinand). De data aceasta Hubmaier şi soţia lui au fost arestaţi şi duşi la Viena pentru interogări. Încurajat şi sprijinit de soţia sa, hotărât să nu facă aceeaşi greşeală de două ori, Hubmaier a refuzat fără preget să se dezică de opiniile lui, fiind ars public, în chinuri lente, până la moarte, în martie 1528, fiind în prealabil despuiat şi uns cu sare şi praf de puşcă. Câteva zile mai târziu, soţia sa a fost executată prin înecare. Hubmaier s-a distins printre anabaptişti prin angajamentul lui faţă de convingerea că un creştin poate lucra pentru stat (pe temeiul Romani13 şi Luca 3:12-14, etc) şi prin convingerea faţă de validitatea jurămintelor (în baza celei de a Treia Porunci). A mai susţinut şi ideile reformiste despre predestinare, până când a fost convins de poziţia legată de liberul arbitru, de către Denck, în aprilie 1525.

 

Michael Sattler (1490-1527): A fost confirmat de către Wilhelm Rueblin în Rottenburg, în anul 1525. Prin 1526, Sattler a ajuns la Strassburg, devenind imediat lider al unei mici grupări de anabaptişti evanghelici. A dus o corespondenţă bogată cu Bucer şi Capito, câştigându-le respectul şi prietenia pentru angajamentul lui evanghelic şi conduita paşnică. S-a opus cu tărie extremismului spiritualist al lui Denck, însă la fel de bine a ales să părăsească oraşul Strassburg ca urmare a expulzării anabaptiştilor, deşi lui i s-a îngăduit să rămână. S-a dus să îl întâlnească pe Wilhelm Rueblin în Horb, un centru de activitate misionară. Acolo el a prezidat Sinodul Schleitheim. Însă autorităţile catolice au fost informate de întoarcerea sa la Rottenburg, acolo fiind arestat, torturat şi condamnat la moarte, în pofida unei simpatii publice răspândite. Pe 21 mai 1527, Sattler a fost întâi torturat, fiind apoi osândit la: ". . . va fi dus la călău, care îl va conduce la locul execuţiei şi îi va tăia limba; îl va trage apoi pe roată şi îi va smulge de două ori carnea cu cleşti înroşiţi în foc; apoi îl va duce la porţile oraşului şi îi va supune trupul la cazne în acelaşi fel" perpelindu-l de viu în foc. Alţi 24 de anabaptişti care au refuzat să se dezică de convingeri (inclusiv soţia lui Sattler) au urmat şi ei, în timp ce alţii au putut să fugă. În 10 ani, Rottenburg a putut vedea executarea a 900 de anabaptişti. Cruzimea cruntă a acestor morţi a iscat proteste vii din partea catolicilor şi protestanţilor deopotrivă, ajungându-se în multe state la o determinare pentru înteţirea eforturilor de convertire, în loc de executare a anabaptiştilor. Bucer, pastor reformat în Strassburg, le scria persecutorilor următoarele rânduri, în legătură cu Sattler: "Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler, cel care a fost ars în Rottenburg, a fost un prieten apropiat al lui Dumnezeu, cu toate că a fost conducătorul anabaptiştilor, însă mai destoinic şi onorabil decât alţii." El a indicat că până şi Tertullian a greşit precum spiritualiştii, iar Ciprian precum anabaptiştii, totuşi ei fiind consideraţi martiri. El a reafirmat şi părerile evanghelice ale lui Sattler, îndeosebi privind ispăşirea, faţă de excesele spiritualiste ale lui Denck. Bucer a conchis "Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler este un martir întru Hristos".

 

Pilgrim Marpeck (1495-1556): S-a născut în oraşul minier Rottenberg, în Tirol. Marpeck a ajuns consilier orăşenesc şi inginer municipal. A aderat la opinii luterane, apoi anabaptiste. Demis şi exilat pentru că a refuzat să ajute la "investigaţiile" minerilor pentru prinderea anabaptiştilor, averea sa substanţială a fost confiscată. A plecat în oraşul Strassburg (1528), alăturându-se congregaţiilor evanghelice sub diriguirea lui  Rueblin (stabilit acum acolo, după moartea lui Sattler). Ei au devenit membri activi (soţia sa chiar găzduia întruniri în locuinţa lor). Marpeck s-a implicat în industria forestieră din Pădurea Neagră, însă începând cu luna octombrie, s-a dedicat tot mai mult bisericii. Marpeck a ajuns lider al anabaptiştilor evanghelici în 1529, după arestarea lui Rueblin (care apoi a reuşit să fugă în Moravia, doar pentru a renunţa la anabaptism în 1535) şi a celorlalţi lideri (mulţi dintre ei supunându-se autorităţilor sau fugind). Prezenţa unor anabaptişti evanghelici cu tente vagi de ortodoxie în Strassburg a devenit o ameninţare crescândă la adresa reformării bisericii din Strassburg. Şi asta datorită glasului puternic al lui Marpeck, care se opunea amestecului statului în religie – o opinie larg simpatizată de mase. În decembrie 1529, mesa a fost în cele din urmă abolită în bisericile de stat. De atunci şi până în 1532, Marpeck şi Bucer au avut o lungă serie de dezbateri scrise şi vorbite în această problemă. Până la urmă însă, consiliul l-a alungat pe Marpeck în decembrie 1531, din cauza eforturilor lui de a aboli botezul infantil şi a înfiinţa o biserică separatistă. De asemenea, sosirea şi arestarea lui Melchior Hofmann în Strassburg la începutul acelei luni, a stârnit suspiciuni de activitate revoluţionară faţă de anabaptişti – cu toate că Marpeck şi cei din jurul lui erau văzuţi ca având un comportament ireproşabil. În 1533, biserica de stat din Strassburg a ţinut un sinod pentru a decide viitoarea credinţă statală, iar prin 1535  toleranţa în Strassburg a luat sfârşit odată cu expulzarea tuturor celor ce nu agreau confesiunea stabilită. Între timp, Marpeck a călătorit mult prin Europa Centrală, încercând să îşi întărească bisericile. A muncit din greu pentru înfiinţarea unei mişcări anabaptiste unite, mergând până în Moravia în încercarea de a convinge nou înfiinţatele comunităţi hutterite, însă a eşuat aproape complet. În această perioadă el a ajuns să înţeleagă, cu o îngrijorare crescândă, cea mai mare ameninţare pentru mişcare veneau nu de la reformişti, ci de la spiritualiştii care discreditau mişcarea. Mulţi trădau cauza lor, preferând grupările mai spiritualiste în detrimentul celor care puneau accent pe disciplina şi îndatoririle creştine, căutând mai puţină rigurozitate. În privinţa vieţii lui, Marpeck s-a dedicat unei cruciade literare împotriva preceptelor lui Schwenkfeld, Sebastian Frank şi Hofmann. Marpeck a subliniat diferenţa dintre Vechiul Testament şi cel Nou şi cerinţa biblică pentru obedienţă exterioară faţă de sfintele taine, disciplină bisericească şi trai creştin – reliefând echilibrul dintre lăuntricul şi exteriorul omului. A avertizat şi în privinţa legitimităţii excesive urmărite de unii anabaptişti elveţieni, lucru iscat de reacţia exagerată la spiritualişti şi de o tendinţă de a-şi stabili propriile reguli şi tradiţii faţă de Scriptură. Prin eforturile făcute de Marpeck s-au ţinut în Strassburg trei conferinţe, (1554, 1556 şi 1557) în încercarea de a-i uni pe foştii menoniţi melchioriţi cu anabaptiştii evanghelici din sud. Această unire avea să prindă contur câteva decenii mai târziu. Marpeck a murit în tihnă în Augsburg, în decembrie 1556.

 

Sinodul Schleitheim, 25 februarie 1527

Întrunit prin eforturile lui Michael Sattler, acest prim sinod protestant a căutat să facă o distincţie între frăţia biblică şi evanghelică elveţiană şi Frăţia spiritualistă din sudul Germaniei,  cea condusă de Denck şi Hut, aceasta minimalizând obiceiurile şi importanţa bisericilor locale. Rezultatul acestui sinod a fost Confesiunea de credinţă Schleitheim, care conţinea şapte articole, după cum urmează:

 

bullet

Botezul se va face doar celor care cred.

bullet

Va fi exercitată disciplina bisericească.

bullet

Sfânta Cuminecătură se va oferi în memoria morţii lui Hristos.

bullet

Membrii bisericii nu pot avea relaţii frăţeşti cu lumea.

bullet

Este îndatorirea pastorilor bisericii să înveţe, să dojenească etc.

bullet

Creştinul nu va avea de-a face cu Sabia sau cu curţile de judecată laice.

bullet

Orice fel de jurământ îi este interzis creştinului.

Această Confesiune a anabaptiştilor evanghelici a fost în mod clar o încercare de a arăta accentul pus de ei pe întoarcerea bisericii la practicile Noului Testament şi la o disciplină bazată pe Scriptură, ca unică autoritate a lor, împotriva dorinţei spiritualiştilor pentru o nouă eră a Duhului, cu un organism al credincioşilor alcătuit din aleşi.
 

ANABAPTISMUL RAŢIONALIST

S-a dezvoltat relativ independent faţă de restul anabaptismului, din diferite motive. Raţionalismul căuta să înlăture contradicţiile din Scriptură. Botezul infantil era  contradictoriu botezului ca sacrament al credinţei/căinţei, astfel încât nu era acceptat. Însă acest tip de raţionamente a dus şi la respingerea Treimii. Această formă de anabaptism a ajuns predominantă la radicalii din Polonia, Lituania ţi Transilvania. Oricum, a avut puţine influenţe în restul anabaptismului, din pricina nivelului de educaţie scăzut şi a anti-intelectualismului incipient al multor anabaptişti, precum şi pentru faptul că anabaptismul raţionalist reliefa ideea predestinării (reflectându-şi rădăcinile calviniste) în locul ideii de liber arbitru a celorlalţi anabaptişti. Anabaptiştii raţionalişti au adoptat sentimentele pacifiste şi antistatale ale curentului anabaptist principal. Câţiva au adoptat schema comunitară a hutteriţilor din Moravia învecinată. 
 

ANABAPTIŞTII REVOLUŢIONARI
O minoritate aberantă

După zdrobirea Răscoalei ţărăneşti, mulţi dintre cei care fuseseră influenţaţi de către Müntzer şi Karlstadt au ajuns să respingă folosirea violenţei. Hut, Denck şi Hofmann de examplu, păstrând cadrul teologic de bază al lui Müntzer, pledau acum împotriva violenţei. Dumnezeu Însuşi va face ca cel Ales să domnească, Aleşii nu îşi vor câştiga singuri puterea. Oricum, în pofida acestui lucru, au existat grupuri sporadice, unele pretins anabaptiste, care au pus mâna pe arme, însă acestea au fost incidente izolate şi adesea o scuză pentru tâlhari de a jefuii orice le cădea la îndemână. Însă astfel de evenimente au făcut ca uneori anabaptiştii să fie priviţi cu suspiciune, ca revoluţionari sociali, îndeosebi prin aparent subversivele lor doctrine ale separaţiei bisericii, statului şi congregaţiilor (adică democratice şi egalitariste). Astfel de suspiciuni aveau să se transforme dramatic în paranoia, în urma evenimentelor infame petrecute în oraşul Munster:

 

Regatul anabaptist din Munster (1533-1535):

După întemniţarea lui Melchior Hofmann la Strassburg, în 1533, Jan Matthys, de meserie croitor, a ajuns noul conducător al melchioriţilor. Asta în ciuda vociferărilor de împotrivire ale lui Hofmann faţă de Matthys. Matthys a devenit militant tot mai mult în atitudinea sa faţă de autorităţile care cutezau să îi persecute pe aleşii lui Dumnezeu. În 1534 el a mutat sediul melchioriţilor din Strassburg în Munster, landul Westphalia, pentru o mai mare siguranţă a controlului său asupra mişcării. A botezat mulţi convertiţi, câştigând până la urmă destul sprijin încât să răstoarne guvernarea "fără de Dumnezeu", înlocuind-o cu o conducere de 12 Înţelepţi, cu el pe post de nou Enoh. Oricine nu s-ar reboteza în Noul Sion va fi executat pentru sfidarea noii ordini divine. În consecinţă, mulţi luterani şi catolici au fugit. Controlul fiind în mâinile lui, Matthys a instituit forţat un soi de comunism coercitiv în urbe. Oricum, catolicii şi luteranii alungaţi au chemat o forţă militară raliată pentru a asedia oraşul. După vreo 3 luni, Matthys a fost ucis într-o ambuscadă cu ostaşii episcopului. Mulţi au ignorat acest avertisment providenţial, iar frâiele conducerii "Noului Ierusalim" au ajuns acum în mâinile unui convertit de vază ai lui Matthys, John de Leydon (n.1508). Leydon a reformat rapid guvernarea din Munster, declarând oraşul "Regat al Sionului" şi pe sine drept "Rigă al virtuţii", cerându-le tuturor să se plece în faţa lui. Justificând acest lucru printr-o analogie cu teocraţia Vechiului Testament, el a continuat analogia declarând obligatorie poligamia (luând-o pe văduva lui Matthys pentru a-i fi regină). Mulţi s-au opus acestei acţiuni, dar cei îndeajuns de nesocotiţi ca să vocifereze ca dizidenţi au fost iute executaţi. Acţiunile acestor anabaptişti au devenit din ce în ce mai smintite, fanatice şi crude. Oricine cuteza să se împotrivească Regatului acesta era repede umilit şi ucis. Obedienţa domnea în oraş. Deoarece asediul continua, situaţia a devenit tot mai disperată. Leyden a trimis câteva grupuleţe pentru a străbate regiunea, pentru a-i îndemna pe anabaptişti să treacă la arme, în apărarea Noului Ierusalim, însă în mod semnificativ, răspunsul a fost neglijabil. Majoritatea melchioriţilor a rămas la pacifismul profetic al lui Hofmann. Câteva sute de oameni s-au strâns Freisland, Olanda, pentru a da o mână de ajutor, însă au fost prinşi într-o mănăstire şi omorâţi. (Unul dintre ei era fratele lui Menno Simons. Menno Simons avea să devină curând cel mai important lider al anabaptismului). Anabaptiştii au mai luptat în câteva rânduri pentru a încerca despresurarea oraşului, luptând cu mare fanatism, ştiind care va fi preţul înfrângerii. Pierderile oştirii asediatoare au fost mari. Chiar şi aşa, Leydon era singurul capabil să menţină controlul şi să prevină dezertările prin cruzime şi frică, o dată chiar decapitându-şi una dintre soţii şi expunându-i trupul în piaţă, pentru a fi pildă celor care îi tăgăduiau domnia. Au fost postate gărzi la porţile oraşului, cu ordin de a-i executa pe cei care ar încerca să fugă. Apoi, în ianuarie1535, una dintre porţi a fost deschisă, prin eforturile unor lideri dezamăgiţi care şi-au riscat vieţile în nădejdea obţinerii unei înţelegeri cu forţele episcopului. Trupele au năvălit în oraş, cea mai mare parte a populaţiei fiind măcelărită, conducătorii urbei fiind osândiţi la cele mai crude cazne şi ucişi. Munster a fost redat obştii catolice.

 

Urmările

Munster a însemnat un dezastru pentru mişcarea anabaptistă. Propaganda protestantă şi catolică a lucrat din greu încercând să facă din Munster un exemplu de haos social la care conduc doctrinele anabaptiste. Văzuţi acum ca revoluţionari violenţi, imorali şi nesupuşi, anabaptiştii aveau să îndure persecuţii cu mult mai crunte decât înainte. Pentru următorii 300 de ani, Munster avea să fie privit ca centru al doctrinei şi practicii anabaptiste, în locul aberaţiei deviante de la majoritatea anabaptistă paşnică, cum era cazul. Munster a  dăunat cauzei baptiste timp de secole, prin toate martiriile, exilările, torturile şi cenzurile oficiale care au urmat. I-a costat pe anabaptişti simpatia populaţiei şi a lăsat mişcarea melchiorită zăpăcită şi dezamăgită. A lecuit pentru totdeauna orice tendinţe revoluţionare în bisericile anabaptiste, ducându-le la un pacifism absolut care nu îngăduia nici măcar autoapărarea.

 

PERSECUŢIILE SUFERITE ŞI TOLERANŢA DE CARE S-AU BUCURAT

Aşa cum am văzut, anabaptiştii au fost persecutaţi încă de la început. Pentru catolici, ei erau oponenţi ai Bisericii şi tradiţiei; pentru reformişti, erau o ameninţare la ordinea socială a reformei pe care sperau să o stabilească. Anabaptiştii erau o ameninţare deoarece, prin negarea botezului copiilor şi insistenţa asupra unei mase voluntare a credincioşilor, ei negau întreaga temelie a sistemului bisericii de stat, care predomina de veacuri. Cei supuşi orânduirii credeau că îngăduirea libertăţii diferitor puncte de vedere va rezulta în haos social. Şi au văzut că asta s-a petrecut în Munster, folosind acest lucru ca scuză pentru persecuţiile şi discriminările asupra baptiştilor, mergând chiar până la începutul secolului al XX-lea în unele părţi ale Europei.

 

Decretul imperial de la Speyer (1529)

Acest decret a restaurat pedeapsa capitală pentru anabaptişti în toate ţările Imperiului (catolice, protestante). Iar acest lucru, în aceeaşi Dietă în care protestanţii pledau pentru libertatea de conştiinţă şi faptă pentru ei! Intensitatea aplicării acestui decret a variat de la un loc la altul, depinzând în general de simpatia stăpânitorilor. Tirol a fost o zonă centrală a persecuţiilor sălbatice, sub sceptrul lui Ferdinand, Arhiduce de Austria şi rege al Bavariei, mii de anabaptişti fiind aici martirizaţi chiar şi înainte de evenimentele de la Munster. În 1527 Ferdinand a decretat că toţi cei care nu îşi vor aduce copiii pentru a fi creştinaţi vor fi executaţi. În Tirol, 1000 de oameni vor fi arşi, decapitaţi sau înecaţi. Numai în anul 1529, 67 de oameni au pierit în Kitzbuhel şi 210 în  Inn Valley. În Ensisheim, capitala posesiunilor habsburgice din Alsacia Superioară, 600 de suflete au fost martirizate. În Linz încă 73, în Passau 30, iar lista poate continua.

 

O minoritate tolerantă

Protestanţii au fost în general mai toleranţi decât autorităţile catolice. Protestanţii au fost răspunzători pentru doar 15% din execuţii, preferând pedepse mai mici, precum exilarea sau întemniţarea. Multe oraşe protestante au executat fie pe nici unul, fie unul sau doi anabaptişti. Spre deosebire de autorităţile catolice, nici un magistrat protestant nu va fi executat vreodată anabaptişti care s-au dezis de convingeri (indiferent de câte ori se mai "deziseseră" până atunci). Mulţi, precum "Reformistul delicat", Bucer, laolaltă cu Capito şi Zell tot din Strassburg, au fost îndărătnici în folosirea forţei în materie de credinţă, forţa trebuind să vină doar de la Dumnezeu. Aceste lucruri vor face distincţia adesea între Frăţia Evanghelică, tăcută şi vrednică, şi radicalii spiritualişti,  afirmând că numai nesupunerea civilă trebuie pedepsită, nu şi o doctrină greşită. Phillip de Hesse trebuie şi el pomenit aici. În ciuda faptului că şi-a trimis trupele împotriva ţăranilor din Răscoala ţărănească şi că primele sale contacte cu anabaptiştii au fost prin intermediul spiritualiştilor revoluţionari, Hesse a fost extrem de hotărât împotriva folosirii forţei contra crezurilor religioase care tindeau către conştiinţă curată. El a îngăduit anabaptişti în ţinutul lui, închizându-i doar pe cei care comiteau tulburări publice sau alte infracţiuni civile. Phillip de Hesse a vrut chiar să asculte criticile anabaptiştilor la adresa bisericii luterane de stat. Ca rezultat, el a reintrodus mijloacele de confirmare a disciplinei bisericeşti şi accesul credincioşilor la sfânta împărtăşanie. (Această practică a fost preluată ulterior de alte biserici luterane, apoi şi ca "aplicare a credinţei" de Calvin în Geneva). Hesse a fost atât de eficient în reformele lui şi în promovarea scripturii, încât 200 din cei 250 de anabaptişti din aria stăpânită de el (în frunte cu liderii lor) au simţit că se pot alătura bisericii de stat. În pofida puternicelor presiune de a se conforma, Hesse a refuzat persecutarea anabaptiştilor "nevinovaţi şi rătăciţi", în temeiul ideii că numai Dumnezeu îi va convinge, prin Cuvântul Lui. Dintre toate teritoriile Europei, doar în Hesse s-a putut semnala că nu sunt "probleme cu anabaptiştii", începând din 1550. Toleranţa religioasă s-a regăsit pentru o vreme şi în cazul huttiţilor din Moravia. Ei nu au fost persecutaţi, deoarece erau o sursă valoroasă de muncă ieftină şi destoinică pentru stăpânitori.  Anabaptiştii poloni şi transilvăneni au avut parte de toleranţă datorită balanţei puterii din regiune şi simpatiei din partea domnitorilor. Temându-se totuşi de posibile persecuţii pe viitor, lideri ai diferitor grupuri au semnat actul Pax Dissendentium (1571) care trebuia semnat şi de rege. El garanta libertatea absolută, fără teamă de vreo pedeapsă pentru o convingere creştină, atât timp cât legea civilă era respectată. Oricum, această libertate a avut viaţă scurtă, fiind suprimată de contrareforma catolică care a cuprins Polonia. Libertatea menoniţilor din Olanda a fost acordată de Wilhelm de Orania, în 1572, după războaiele cu catolicii, cu simpatie pentru suferinţele îndurate cu curaj de ei.

 

Majoritatea persecutorie

În ciuda acestor exemple de toleranţă, majoritatea conducătorilor protestanţi, ca Luther, Zwingly, Calvin şi cei din preajma lor au fost neînduplecaţi şi rapizi în executarea „fanaticilor”. Pentru dânşii, anabaptiştii nu erau decât o năpastă şi  propagatori ai germenilor revoluţionari şi ai ereziei. De exemplu, succesorul lui Luther, Melancthon (chiar dacă el însuşi a avut îndoieli privind botezul infantil atunci când Profeţii din Zwickau i-au criticat practicile, în 1521) a lucrat cu sârguinţă pentru a-i îmboldi pe prinţi şi magistraţi să ia măsuri ferme contra anabaptiştilor, pentru "articolele lor de răzvrătire", argumentând că secta lor era "de la diavol, cu certitudine". La sfatul lui, 3 anabaptişti din Jena care, sub tortură, au refuzat să se dezică (unul fusese arestat împreună cu fiica lui de 6 ani) au fost executaţi pe 27 ianuarie 1536. Melancthon i-a însoţit chiar până la eşafod. Imperturbabilitatea lor l-a uluit, dar a atribuit-o unei "teribile îndărătnicii de la diavol."

 

În Anglia

In England, convingerile radicale au venit prin refugiaţii olandezi şi flamanzi, începând de prin 1530. Cei mai mulţi au căpătat informaţii prin intermediul unor grupuleţe mici, secrete, întrunite în case de frica persecutării. Paisprezece anabaptişti au fost prinşi şi executaţi pe 4 iunie 1535, la Londra. Fiind un stat insular, era relativ uşor să previi răspândirea crezurilor baptiste de pe continent. Cu toate acestea, executarea anabaptiştilor a pus existenţa lor în lumină publică, câştigând şi câţiva simpatizanţi din rândul englezilor. Un caz notabil a fost cel al lui Joan Boucher, o femeie cu conduită ireproşabilă şi poziţie socială înaltă, care a fost arsă pe rug de Cramner pentru că a refuzat să se dezică de convingerile ei melchiorite. (Cramner avea la rândul lui să sufere o soartă asemănătoare în mâinile catolicei Maria, în mod ironic faţă de Matei 7:2). Nici un o congregaţie anabaptistă autohtonă nu s-a mai format după aceste persecuţii, iar majoritatea celor cu înclinaţii anabaptiste au fost absorbite de mişcările puritană şi separatistă, care luau avânt. În consecinţă, baptiştii de azi nu pot spune că sunt o continuare a mişcării anabaptiste, ci o ramură dezvoltată în paralele şi independent.

 

Opresiunea catolică în Olanda

Cea mai cruntă persecuţie avea să survină după episodul Munster, din partea lui Carol al V-lea, apoi a fiului său Filip al II-lea (care a declarat că el nu ar domni niciodată peste o sălbăticie de eretici). Încercările lor de a stârpi erezia a condus până la urmă la eliberarea Olandei de către Wilhelm de Orania şi forţele calviniste, ceea ce a adus şi toleranţa faţă de toţi protestanţii (1572). Însă nu înainte ca 18.000 de oameni să fie martirizaţi. Două treimi dintre aceştia erau anabaptişti (restul calvinişti), dintre care jumătate femei (lucru semnificativ într-o mişcare alcătuită din bărbaţi în proporţie de două treimi). Era un lucru obişnuit ca anabaptiştii să fie executaţi prin perpelire la foc mic, conştienţi fiind. Înainte de persecuţii, anabaptiştii din unele locuri (de pildă, Freisland) reprezentau mai bine de un sfert din populaţie. Mulţi au trecut la calvinism. În ciuda persecuţiilor, pe la 1650 cam 10% din populaţia de 2.000.000 erau încă anabaptişti.


ANABAPTISMUL TÂRZIU

Hutteriţii şi menoniţii
 

HUTTERIŢII

Istoric

Hutteriţii îşi au sorgintea în Moravia, acolo unde Hubmaier şi alţii au înfiinţat biserici anabaptiste. Aceste biserici reliefau o diferenţă în legătură cu neîmpotrivirea, implicarea creştinului în treburile de stat, bunurile folosite la comun şi alte câteva practici. După aceea, în anul 1528, după vizita lui Hans Hut, câteva sute de oameni conduşi de John Weidermann s-au separat de rest şi au înfiinţat un "cămin comun" (Bruderhof) în care se practica folosirea la comun a bunurilor (ori coproprietatea). Acest grup a fost cel de care s-a ataşat un tânăr pastor din Tirol din Frăţia elveţiană, pe nume Jacob Hutter (?-1536), în anul 1529. Bine educat, având cunoştinţe de geografie şi matematici, foarte destoinic într-ale organizării, aceste calităţi l-au dus pe Hutter spre o ascensiune rapidă în biserică. După moartea lui Hubmaier, el a fost un instrument cheie în împiedicarea dezordinii şi disensiunilor din bisericile Moraviei. Din anul 1535, Hutter a fost ales să conducă bisericile moraviene. El le-a rânduit şi consolidat într-o schemă comunitară, adăugându-le un simţ misionar. Misionarii hutteriţi erau trimişi prin toată Europa pentru a recruta discipoli pentru comunităţile din Moravia. În 1536 însă, în timpul unei călătorii cu scop misionar prin Tirol, Hutter a fost răpit. Ca lider anabaptist al regiunii, Hutter a fost supus unor torturi crunte, fiind legat şi atârnat în cârlige, lăsat în apă rece ca gheaţa până aproape de a muri, mutat apoi în apă fierbinte, apoi fiind tăiat pe trup şi turnându-i-se pe răni rachiu căruia i s-a dat foc. În ciuda unor astfel de cazne, Hutter nu a dat niciodată numele asociaţilor lui şi nici nu s-a dezis de convingeri. Mai târziu, din porunca lui Ferdinand, el a fost ars pe rug în public la Innsbruck, Tirol, locul martiriului lui Blaurock cu ceva ani înainte. În pofida acestor piedici, mişcarea hutterită a început să ia avânt în condiţiile de toleranţă ale domnitorilor deschişi la minte din Moravia, care căutau beneficiile economice ale muncii destoinice hutterite. În această perioadă, conducători noi şi competenţi au fost capabili să realizeze o continuitate, fără teamă de a fi executaţi. Mii de refugiaţi s-au răspândit în Moravia, mulţi fugind de persecuţiile din Tirol. Din anul 1600, confreria Bruderhof număra cam 25.000 de oameni. Aceşti ani înfloritori s-au terminat brusc în primii ani de după 1600, odată cu reapariţia în zonă a puterii catolice. Din pricina persecuţiilor, ei au fost nevoiţi să abandoneze comunităţile din Moravia, mutându-se mai întâi în Transilvania, Slovacia şi Ucraina, înainte de a fi forţaţi să plece în Rusia, începând cu anul 1770. Persecuţia a dus şi la diminuarea drastică a numărului lor, astfel că pe la 1874, întreaga mişcare hutterită de vreo 1000 de membri s-a mutat în Statele Unite. Acolo mişcarea a prosperat. Însă pacifismul lor a atras multă ostilitate în cel de al doilea război mondial, unii mutându-se în Canada, dar majoritatea lor întorcându-se în SUA după război. Prin 1990 hutteriţii erau în număr de vreo 35.000 în întreaga lume, regăsindu-se în 350 Bruderhofs (frăţii).

 

Învăţături cheie

Primii hutteriţi erau exclusivişti, tinzând să se vadă ca singura biserică adevărată. Asta din cauză că vedeau semnele reale ale bisericii ca incluzând practica folosirii obşteşti, la comun, a bunurilor. Astfel aveau şi o perspectivă teritorială asupra bisericii. De la convertiţi ei doreau să vină pentru a se alătura adevăratei biserici şi comunităţi. Adesea acest lucru necesita călătoria pe mari distanţe. Mulţi convertiţi erau îndemnaţi să lase în urmă cunoştinţele şi rudele necredincioase, deşi le era îngăduit să le scrie şi să îi încurajeze şi pe ei să vină în "paradisul" comunităţilor hutterite. Unii lideri nu se împotriveau nici subtilizării de credincioşi din alte turme anabaptiste. Este cert că relativa prosperitate a comunităţilor acestea i-a convins pe unii indivizi loviţi de sărăcie să devină convertiţi, dar practicarea disciplinei bisericeşti îi elimina uneori pe aceştia. Hutteriţii erau ocrotiţi de excesele spiritualiştilor în temeiul fundalului ideatic al lui Hutter, ca anabaptist elveţian, cu accente pe Scriptură ca unică autoritate. Ei evitau poligamia (un soi de comunism de neveste), însă aveau un sistem educaţional comunitar în care copiii erau crescuţi de mai multe familii. Căsătoriile era deseori aranjate. Deoarece sistemul comunitar cerea o anumită doză de birocraţie şi organizare, hutteriţii au trecut de la un sistem de conducere congregaţional la unul semi-episcopal parohial.

 

bullet

Înţelegerea liberului arbitru pentru mântuire

bullet

Conceptul de comunitate voluntară a bisericii

bullet

Botezul credinciosului

bullet

Obştescul: proprietatea privată interzisă, fiindcă biserica trebuie să fie caracterizată de iubirea demonstrată prin împărtăşirea bunurilor

bullet

Conducerea ierarhică a bisericii

bullet

Dualism: o puternică distincţie între cucernic şi secular, dusă mai departe decât în cazul altor anabaptişti. Creştinii trebuie să stea separaţi de restul lumii

bullet

Pacifişti

 

MENONIŢII

După dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons pentru a-şi sluji mişcarea năpăstuită. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele. Acesta a fost rolul lui, iar mulţi istorici argumentează că el ar trebui privit  ca un al patrulea reformist de frunte, după Luther, Zwingly şi Calvin.

 

Personaje cheie:

Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine pastor. Totuşi, înainte de acest eveniment, el avea anumite îndoieli privind romano-catolicismul. Începând cu ultimii ani ai decadei 1520, Menno a avut anumite întrebări legate de pâinea şi vinul euharistiei,  dacă ele erau într-adevăr trupul şi sângele lui Hristos. Studierea Scripturii nu a făcut decât să îi intensifice îndoielile. Pe 20 martie 1531 el a asistat la execuţia crudă a melchioritului Sicke Freercks (adept al lui Hofmann), lucru care l-a tulburat profund. Întrebându-se de ce un om ar fi gata să moară pentru practica botezului, el a început să studieze aspectele botezului din Scriptură. Ca rezultat, a început să aibă şi îndoieli legate de botezul infantil. (Acea execuţie a fost un punct de cotitură şi pentru Obbe Philips (1500?-1568) care avea să devină o figură centrală a anabaptismului şi cel care l-a botezat pe Menno – însă care până la urmă avea să abandoneze credinţa anabaptistă, în anul 1540). În 1534, Menno a avut primul contact direct cu anabaptiştii, emisari din Munster. Deşi impresionat de zelul lor, el s-a opus vehement fanatismului lor. A rămas însă gânditor, din cauza vieţii sale anterioare şi a compromisului făcut prin rămânerea în siguranţa şi prosperitatea poziţiei sale pastorale catolice. Această mustrare de conştiinţă a fost intensificată când a auzit de măcelul din aprilie 1535, când 300 de anabaptişti din Munster au căutat adăpost într-o abaţie învecinată, (unul dintre ei fiind fratele lui). În acea perioadă el a continuat să examineze chestiunea botezului copiilor, nefiind convins de scrierile lui Luther, Zwingly şi Calvin în această problemă; a început să suspecteze că năpăstuiţii anabaptişti aveau dreptate. În cele din urmă, nu a mai rezistat – conştiinţa îl mustra pentru că stătea deoparte, în timp ce atât de mulţi anabaptişti neajutoraţi şi dezamăgiţi mureau. Într-o duminică, pe 30 ianuarie 1536 (acelaşi an în care a murit Jacob Hutter) a părăsit amvonul  din care încercase fără succes, timp de 9 luni, să îşi predice noile sale crezuri. A trecut la paşnicii anabaptişti melchioriţi, conduşi de Obbe Philips, de către care a şi fost botezat. O vreme s-a îndoit de rolul săi şi s-a retras în estul provinciei Friesland, pentru a cugeta asupra convertirii sale. Acolo a fost contactat de o delegaţie de anabaptişti din Friesland, care l-au rugat să le asigure conducerea. Uns ca înţelept în Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misia de reformare a anabaptiştilor olandezi. Pe măsură ce devenea tot mai cunoscut, Menno a fost obligat să călătorească în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins. În acelaşi timp, el a început o carieră prolifică de cărturar, apărând practica şi doctrina anabaptistă, îndeosebi contra spiritualiştilor profetici post-Munster, cum era David Joris. În 1543, Menno a părăsit Olanda în favoarea nordului Germaniei, unde a putut găsi în fine protecţie, iar următorii 18 ani a continuat să sprijine bisericile. Ultimii săi ani l-au găsit implicat într-o dispută legată de scindarea mişcării. S-a pus problema stricteţii obligativităţii principiului interdicţiei anabaptiste, şi în ce măsură interdicţia poate sau trebuie lăsată deoparte. Până la urmă Menno a susţinut tabăra celor favorabili stricteţii, care au purces să dea "Interdicţia" pentru moderaţi. Moderaţii (care au ajuns cunoscuţi ca waterlanderi) şi-au format apoi propria denominaţie. Waterlanderii semănau în multe aspecte cu baptiştii moderni. Deşi încă pacifişti, ei îngăduiau creştinilor să lucreze în funcţii statale nemilitare. Ei priveau şi celelalte biserici ca fiind valide, chiar dacă ele greşeau, mergând până la îngăduirea căsătoriilor cu credincioşi din biserici de stat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, slăbit de lunga sa luptă pentru biserici.

 

Învăţături cheie:

Menno Simons a adus mişcarea melchiorită înapoi la preceptele originale ale anabaptiştilor evanghelici elveţieni, cu un puternic accent pe autoritatea unică a Scripturii. Respingând doctrina "Luminii lăuntrice" a spiritualiştilor, Menno a reliefat că lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine. Ca atare, Menno a subliniat şi rolul bisericii, laolaltă cu disciplina bisericească. Calitatea de membru al bisericii trebuia salvgardată de botezarea credinciosului şi păzită prin "Interdicţie". Însă Menno nu a reuşit să înlăture câteva aberaţii doctrinare ale melchioriţilor, precum "Trupul celest" şi doctrina adormirii sufletului. Chiar şi aşa, el era gata să nu meargă dincolo de afirmaţiile Scripturii, refuzând să permită ca aceste doctrine să ajungă o chestiune de scindare a mişcării.

 

bullet

Sola Scriptura (Numai Scriptura trebuie să fie autoritate)

bullet

O părere voluntaristă şi congregaţională faţă de biserică

bullet

Botezul credinciosului

bullet

Practica interdicţiei

bullet

Trupul celest al lui Hristos

bullet

Păcatul originar iertat la copii de Hristos, până la vârsta discernământului

bullet

Perspectiva renaşterii prin liberul arbitru

bullet

Adormirea sufletului

 

Menonismul după Menno

Chiar înainte de moartea lui Menno, s-au început discuţiile cu anabaptiştii evanghelici ai lui Marpeck în privinţa unificării celor două mişcări. Deşi ambele părţi se simpatizau reciproc, marpeckienii erau încă conştienţi de implicaţiile avute de doctrinele Trupului celest şi a Interdicţiei menoniţilor. Cu toate acestea, diferenţele dintre waterlanderi, menoniţi, marpeckieni şi anabaptiştii elveţieni rigizi au crescut tot mai mult, devenind mai degrabă o problemă practică decât una doctrinară, acum că spiritualismul fusese abandonat. Mişcarea a început să se integreze în curentul menonit. Chiar dacă existau tensiuni (schisma waterlanderilor) – în esenţă, aceste grupări au rămas unite. S-a obţinut toleranţa faţă de menoniţii olandezi în anul 1572, sub Wilhelm de Orania, mulţi menoniţi devenind contribuabili de frunte ai societăţii olandeze. Prin anul 1650, cam 200.000 de oameni erau menoniţi. Totuşi, pe măsură ce persecuţia creştea, era afectată şi vitalitatea spirituală. De la 160.000 de membri în 1700, menoniţii olandezi au suferit treptat o scădere, abandonând principiul lor Sola Scriptura şi îmbrăţişând raţionalismul şi laicizarea Iluminismului. Prin 1873, mai erau doar 15.300 de membri în Olanda, dar de la această dată s-a consemnat o creştere substanţială, pe măsură ce bisericile s-au apropiat de o poziţie mai puţin critică asupra Scripturii. Dincolo de hotarele Olandei, marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în vreme ce altele (precum Amish, care s-a desprins din sânul menoniţilor elveţieni între anii 1693-1697) au luat o opţiune asemănătoare celei a hutteriţilor – formarea de comunităţi de sine stătătoare. Primii menoniţi migraţi în Statele Unite au ajuns acolo în 1663, iar de atunci a exista un curent stabil în această privinţă. Prin 1984, menoniţii numărau 700.000 de oameni în toată lumea, iar convingerile teologice variau de la liberale la arminiene evanghelice – cu un accent puternic pe libertate religioasă şi pacifism.
 
CONCLUZII

Critici şi aplicaţii doctrinare

 

În concluzie, vom trece în revistă critica şi aplicaţiile doctrinare ale anabaptismului evanghelic. 
 

TRĂSĂTURI DOCTRINARE CHEIE

ANABAPTIŞTII EVANGHELICI

REFORMAREA MAGISTRATURII

CONFESIUNEA BAPTISTĂ DIN 1689

Doctrinele din Scriptură

Eşecuri doctrinare

 Moştenirea noastră baptistă

Autoritatea Scripturii (centrată pe Cuvânt)

Tradiţia statului medieval mai presus de Cuvânt

1; 21:2

Biserica voluntarilor

Biserica de stat

26:2, 4-5,7

Congregaţionalism

Controlul clericilor şi prezbiterilor

26:7,15

Libertatea de conştiinţă

Obligativitatea religiei de stat

21

Separarea bisericii de stat 

Statul ca executor/protector al credinţei

21; 24 conf. WCF 

Biserica credincioşilor renăscuţi

Biserici cu membri de mai multe confesiuni

26:2,6

Botezul credinciosului

Botezul infantil (urmat de confirmare sau practicare)

29:1-2

Disciplina bisericească, mai ales Interdicţia (excomunicarea)

Excomunicarea ca infracţiune, însoţită de pedepse civile

26:7,12; 30:7-8

Eşecuri doctrinare

Doctrine scripturale

Moştenirea Reformată

Negarea efectivă a păcatului originar (sacrificiul lui Hristos îl spală pentru toţi)

Păcatul originar

6

Liberul arbitru în mântuire (Semi-pelagianism)

Calvinismuk: LALEAUA

9-18

Adormirea sufletului până la înviere

Sufletul stă cu Dumnezeu până la înviere

31:1

Dualismul: o biserică a suferinţei într-o lume ostilă. Ambele sunt tărâmuri separate.

Împărăţia lui Dumnezeu a pătruns în lume şi o influenţează (lumea era adesea confundată cu statul)

16; 22:6,8; 23; 24:2

Legea versus Slava.

Legea duce la slavă şi îl îndrumă pe cucernic.

19:1-2,5-7; 21:3

Pacifismul. Creştinii nu pot fi în slujba statului. Nu sunt permise jurămintele civile.

Teoria războiului drept (dreptul statului de a se apăra). Ţările sunt lăsate de Dumnezeu, ca atare creştinii le pot sluji. Jurămintele civile sunt valide.

23; 24

Premilenarism: venirea unei ere de domnia a sfinţilor sub Hristos, pe pământ.

Milenarismul: Domnia sfinţilor = era Evangheliei (sau biserica de stat)

31:2; 32

 

APLICAŢII DOCTRINARE
 Învăţămintele istoriei

Pentru multe dintre idealuri anabaptiştii au murit, pentru ca noi să le avem de-a gata. Totuşi, mulţi au şi eşuat. Bunăoară, reformiştii au sprijinit multe adevăruri, însă au permis şi ca tradiţia nebiblică a „creştinătăţii” să îi influenţeze. Rezultatul este că ambele părţi, pe care le înţelegem, au comis greşeli grave în detrimentul evangheliei pe care căutau să o proclame. În 1689, înaintaşii noştri spirituali au confirmat Mărturisirea de credinţă, care a fost formulată pentru a ne feri de erorile trecutului, declarând adevărul. Am face bine să învăţăm din greşelile din trecut, care adesea se repetă, amintindu-ne mereu  de această mărturisire.

 

Sola Fide

Anabaptiştii de toate convingerile au fost de acord că Biserica a fost zidită numai pe credinţa în Hristos. În acest sens, ei au redescoperit adevărul biblic că biserica locală este o manifestare vizibilă, externă a trupului spiritual universal şi nevăzut al Aleşilor lui Dumnezeu, conform credinţei. Ei au căutat să reconstituie biserica aceasta vizibilă pe ideile Noului Testament, intrarea în această biserică fiind ocrotită prin botezul credinciosului, iar puritatea ei păstrată prin întrebuinţarea Interdicţiei şi a împărtăşirii credinciosului. De aici decurg câteva consecinţe:

 

bullet

Statul nu poate oferi credinţa, ea este un dar de la Dumnezeu. Ca atare, statul nu are vreun drept de a impune credinţa. Statul este menit să păstreze ordinea civilă, iar menirea Bisericii este să menţină ordinea spirituală prin proclamarea evangheliei.

 

Mărturisirea de credinţă din 1689: conştienţi de această greşeală şi dăruiţi libertăţii de conştiinţă, cei care au ticluit Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689 nu au urmat Mărturisirea Westminster pentru a pleda religia obligatorie de stat (vezi 1689 capitolele 21 şi 24; conform textului original al Mărturisirii de credinţă de la Westminster). Baptiştii nu aveau să îşi schimbe vreodată mărturisirea sprijinului libertăţii religiei.

Acestea resping următoarele greşeli de astăzi:

bullet

Teonomia: cea care spune că legea mozaică privind blasfemia etc, ar trebui aplicată obligatoriu de stat. (conf. Mărturisirii din 1689 19:4).

bullet

Politizarea: impunerea obligatorie a rugăciunii sau obligativitatea altor rituri religioase prin mijloacele legii asupra populaţiei necredincioase.( conf. Mărturisirii din 1689 21:2)

bullet

Revoluţie: numai credinţa, venind prin sabia Cuvântului, poate schimba inima omului, nu sabia de oţel, nici măcar în numele lui Dumnezeu. De aici rezultă că orice formă de violenţă (chiar bombardarea clinicilor de avorturi etc) trebuie respinsă. Singura armă a bisericii este convingerea. conf. Mărturisirii din 168921:2 and 24:3).

bullet

Dacă Biserica este o comunitate a credinţei, atunci credinţa trebuie limpede înţeleasă şi demonstrată vizibil prin fapte de iubire.

 

Mărturisirea de credinţă din 1689: capitolele 26:2,6,7 şi 27

Aceste lucruri resping greşelile de astăzi, de exemplu:

 

bullet

Ortodoxia moartă: o biserică cu învăţătură corectă, dar fără de faptă iubitoare este moartă şi fariseică. Anabaptiştii ne amintesc să ne dovedim în mod vizibil dragostea pentru Hristos, ajutându-ne şi susţinându-ne reciproc, chiar şi până la moarte. (conf. Mărturisirii din 1689 16:2-3)

bullet

Slăbiciunea doctrinară: este important să ne cunoaştem credinţa – ce credem şi de ce – dacă e să fim fideli în propovăduirea şi trăirea evangheliei. Anabaptiştii spiritualişti au eşuat aici – să învăţăm din greşelile lor. (conf. Mărturisirii din 1689 1:1,7; 3:7)

 

Sola Scriptura

Hai să învăţăm din tragedia anabaptiştilor spiritualişti, care au respins principiul acesta şi s-au bizuit pe „cuvântul lăuntric” al spiritului. Începând din 1600, în ciuda faptului că la acea vreme spiritualiştii ameninţau să copleşească mişcarea anabaptistă, până la urmă nici o rămăşiţă a anabaptiştilor spiritualişti nu a supravieţuit. S-a volatilizat (aşa cum au păţit şi mişcarea 'Sfinţeniei' din secolul al XVIII-lea, montaniştii din secolele al II-lea şi al IV-lea etc). Au pierit mii de oameni care au urmat această greşeală şi amăgirile spiritualiştilor, iar la sfârşit, fructul străduinţei lor a fost nimicul. Au supravieţuit doar grupările anabaptiste care s-au întors la principiul NUMAI Scriptura, ca sursă a Cuvântului lui Dumnezeu. Altminteri, în pofida marilor persecuţii şi a sprijinului primit de la stat, magistratura nu a fost capabilă să prevină acceptarea adevărului în ceea ce priveşte separarea bisericii de stat, aşa cum proclamau anabaptiştii. Acest adevăr biblic este acum acceptat de toate naţiunile occidentale, chiar şi de multe din celelalte. Cu cuvintele lui Hubmaier: "Adevărul este nemuritor!" (On the SwordDespre Sabie, 1527). Dumnezeu a făgăduit să îşi ţină Cuvântul, acolo unde acesta este pe deplin propovăduit şi trăit prin biserică.

 

Mărturisirea Baptistă din 1689: Capitolul 1: Despre Sfânta Scriptură (mai ales paragrafele 1 şi 6). De asemenea 14:1.

Aceste idei resping greşelile de astăzi, de exemplu:

bullet

Mişcările Carismatică/ Penticostală: Deşi aceste versiuni moderne ale mişcării spiritualiste ameninţă să copleşească Biserica, haideţi să nu ne descurajăm, ci să rămânem neclintiţi de la Cuvântul lui Dumnezeu. Aidoma spiritualiştilor din trecut, ele vor ajunge la pieire, subminate de propriul subiectivism şi de falsele profeţii. Numai Scriptura este lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu în lume. Let Haideţi mai bine să urmăm sfatul lui Petru (2 Pet 1:17-21 conf. Evrei 1:1-2; 2:1,3-4; Iuda 3; 2 Tim 3:16-17). Să nu ne lăsăm amăgiţi de impresii, imaginaţie şi vise, ci să mergem după Cuvânt, singura sursă de lumină. (conf. Mărturisirii din 1689 1:1,6; 16:3; 18:1-2; 20:2.)

bullet

Liberalismul: Este forma modernă a raţionalismului, care respinge acum Scriptura. Mulţi liberali folosesc terminologia biblică, împănând-o însă cu concepte filosofice bazate pe raţiunea umană sau chiar respingând raţiunea umană în favoarea unor sărituri fără noimă prin cele ale credinţei. Raţionaliştii trecutului (unitarieni, socinieni etc) au dispărut în general, risipiţi fiind de "vânturile schimbării doctrinei [omeneşti]". Liberalismul de astăzi este în declin, deoarece raţionalismul său intrinsec este respins de gândirea post-modernistă actuală. El este incapabil să ofere vreun răspuns semnificativ la necesităţile lumii. (conf. Mărturisirii din 1689: 1:2,4-5,8-9).


Sola Gracia

Aceasta a fost zona celui mai mare eşec al anabaptiştilor. Insistând pe „liberul” arbitru omenesc ca sursă fundamentală de mântuire şi practicând negarea păcatului originar, anabaptiştii (şi majoritatea baptiştilor moderni) au creat un substrat pentru un fel de credulitate care a dus la multe convertiri contrafăcute, false (precum Hut, Denck etc), şi apoi a supt viaţa duhovnicească din biserici. Ca rezultat, în condiţiile doctrinei mântuirii, anabaptiştii erau mai apropiaţi de romano-catolicism, cu principiul lui de cooperare între credinţă şi fapte, decât de principiul reformist „Numai Slava”.

 

Mărturisirea baptistă din 1689: Capitolele 3-20.

Acest lucru respinge greşelile actuale, de exemplu:

 

bullet

Legalismul: O listă cu „ce să faci” şi „ce să nu faci” care nu se regăseşte în Scriptură. Adesea, aceste lucruri ajung să înlocuiască trăirea spirituală. Fapta vrednică (exemplu: evitarea alcoolului, îmbrăcămintea decentă etc) devin bazele frăţiei bisericii, în locul credinţei în Hristos. Oricum, dacă mântuirea survine numai prin slavă, atunci nu pot fi făcute astfel de cerinţe. (Mărturisirea din 1689 10:6; 11:1; 16:4-5, conform Rom. 14 – nu săriţi peste astfel de chestiuni!)

bullet

Centrarea pe uman: una dintre cele mai mari nereuşite ale bisericii moderne este subestimarea condiţiei de păcătos a Omului, implicit o perspectivă prea estompată a mântuirii şi slavei şi suveranităţii lui Dumnezeu. Se pune mai mult accent pe 'deciziile' rapide pentru găsirea 'fericirii' decât pe o viaţă de smerenie obţinută prin pocăinţă, botez, înfrăţire prin biserică etc, întru slava lui Dumnezeu cel Sfânt. Rezultă biserici slabe doctrinar şi moral, etc. (conf. Mărturisirii din 1689 3; 9; 10)

 

Astăzi, din păcate, multe grupări care descind din anabaptiştii de la început şi-au pierdut fermitatea iniţială şi au devenit fie enclave culturale (de pildă populaţia Amish), fie au adoptat la scară mare valori ale societăţii înconjurătoare, fiind astfel mai tolerate şi asimilate (de exemplu, menoniţii liberali contemporani). Ar trebui să căutăm să fim diferiţi şi " să stăm în credinţă neabătuţi, cea care a fost dată cândva sfinţilor." (Iuda 3).

 

Dualismul: este un alt rezultat al înţelegerii eronate a rolului Slavei în mântuire. Mulţi au pus legea Vechiului Testament (îndeosebi Cele 10 Porunci) mai presus şi chiar contra slavei. Suntem 'dezlegaţi'  de Lege, putând virtual să facem ce ne place – sau, în cel mai bun caz, să trăim după 'Legea lui Hristos'. Asta în loc de a vedea Legea Morală a lui Dumnezeu, aşa cum se reflectă ea în natura sfântă a Lui; Legea Rituală, aşa cum este continuată prin Hristos,  precum şi continuitatea principiilor din legea civilă. Adesea acest lucru, această omisiune duce la înţelegerea greşită a faptului că sfinţii din Vechiul Testament au fost mântuiţi supunându-se Legii (deşi şi cu credinţă) – în timp ce creştinii sunt mântuiţi doar 'hotărând(u-se) întru Hristos' (='slavă').

 

Mărturisirea Baptistă din 1689: capitolele 16; 22:6,8; 23; 24:2

Acest lucru respinge unele greşeli de astăzi, de exemplu:

 

bullet

Dispensaţionalismul: o formă modernă a dualismului. Crezurile (bazate pe impunerea interpretării literale a profeţiei şi a interpretării tipologice a istoriei) în privinţa scopului pământean al lui Israel, împlinite pentru o perioadă milenară şi legată de respectarea Legii Mozaice; şi un scop ceresc prevăzut pentru biserică, scop rânduit numai prin credinţă şi slavă. Perspectivă biblică, însă, îl prezintă pe Dumnezeu ca având UN SINGUR scop (adesea denumit „Legământul Slavei) avut încă dinaintea întemeierii lumii – acela de a-i meni pe cei Aleşi, pe Biserica aleasă, prin Hristos. Acest lucru este arătat în mod progresiv prin Scriptură, culminând cu deplina revelare a scopului prin Hristos şi biserica efectivă. Biserica nu este separată de Israel, mai degrabă ea a fost altoită cu credinţă. Biserica este adevăratul Israel al credinţei, dezvăluită acum în era Noului Legământ (1 Cor. 15:21-22; Rom. 11:13-24; Evr. 11; Gal 3:6-7; Efe. 1, etc). (Mărturisirea din 1689 7; 8:1; 11:4,6; 16 )

bullet

Sectele: acestea deseori resping orice formă de lumesc, refuzând să vadă vreun 'creştin' adevărat dincolo de cercul lor. Gruparea lor este cea aleasă, toate celelalte sunt damnate. Mântuirea se obţine doar alăturându-te grupului lor şi prin ruperea de restul lumii. Haideţi să avem mai bine o atitudine mai umilă, recunoscând că toţi cei care cred în Hristos ne sunt fraţi, amintindu-ne că până şi cele mai curate biserici pot fi supuse greşelii sau păcatului, dacă neglijează rânduielile întru slavă (Scriptura, ruga, înfrăţirea, botezul şi Sfânta Împărtăşanie). Slava izbăvitoare nu se limitează la baptiştii reformaţi! (Mărturisirea din 1689 26:1-3; 27:2)

 

CONCLUZII FINALE

Acesta a fost un studiu detaliat despre o perioadă tulbure din istoria Bisericii. Haideţi să învăţăm din greşelile făcute deopotrivă de magistraţii reprezentând puterea şi de anabaptişti, pentru că multe dintre aceste greşeli încă persistă printre noi. Haideţi să luăm ce este mai bun din trecut, ce a fost încercat prin Cuvânt, pentru a putea dăinui în prezent.
 

BIBLIOGRAFIE

Acest secol a văzut o creştere dramatică în privinţa studiului scolastic despre anabaptişti. Acest lucru s-a întâmplat ca urmare a întoarcerii către sursele de bază, care i-au arătat pe cei mai mulţi dintre anabaptişti ca fiind oameni pioşi, supuşi, mai mult decât cazurile din istorisirile de mai sus. În consecinţă, acum există un material de informare îmbelşugat. Printre exemplele cele mai elocvente sunt:
 

·  Baylor, Michael G (ed.) (1991) The Radical Reformation. Cambridge; New York: Cambridge University Press. [Consists of extracts from primary source materials.]

·  Clasen, Claus Peter (1972)Anabaptism - a social history, 1525-1618: Switzerland , Moravia, South and Central Germany. Ithaca, Cornell University Press.

·  Estep, William Roscoe (1996) The Anabaptist story: an introduction to sixteenth-century Anabaptism. 3rd ed., rev. and enl. Grand Rapids, Mich.: William B. Eerdmans.

·  Verduin, Leonard (1964) The reformers and their stepchildren. Grand Rapids: Eerdmans.

·  Williams, George Huntston (1962) The Radical Reformation. Philadelphia, Westminster Press.

Courtesy of rbc.org.nz

horizontal rule

Ridicarea anabaptiștilor: reinstituirea în loc de reformă

 

de Dr. C. Matthew McMahon

 

În timpul reformei din sec. 16 din Europa, sunt identificate trei grupări specifice: romano-catolicii, luteranii și protestanții reformați, și un al treilea grup numit de istorici ”radicalii”. În cadrul acestui grup de radicali, trei grupe secundare pot fi recunoscute: anabaptiștii, spiritualiștii și socinienii.1(1) Această foaie este preocupată de ridicarea anabaptiștilor radicali. Termenul de anabaptist înseamnă botezat din nou (Wiedertaeufer).[1][2] “Radicalii” se referă la modul în care ei doreau reinstaurarea unei noi biserici. Așa cum spune Schaff “Radicalismul era identic cu mișcarea anabaptistă, dar chestiunea botezului era secundară. Implica o întreagă reconstruire a bisericii și a ordinii sociale. Însemna revoluție.”[2][3] Reformatorii doreau să reformeze biserica existentă, radicalii doreau să creeze o biserică nouă, bazată pe convingerile lor teologice.[3][4]

 

      Unii susțin (incorect, după părerea autorului) că anabaptiștii au început cu Thomas Müntzer (1490-1525). Müntzer a fost revoluționarul spiritual al Războiului Țărănesc ce a avut loc în 1525, un lider al revoluției sociale din timpul său. A fost student al realismului medieval, a studiat istoria bisericii și misticii germani și a citit multe broșuri ale reformei și cărți. În 1520 a luat pastoratul în orașul saxon, Zwickau, unde a făcut lobby pentru un rol în consiliul guvernului, pentru a putea afecta din plin eliberare a orașului de autoritățile ecleziastice. Nu este nici o dovadă a experienței convertirii pentru Müntzer. Convertirea lui Müntzer pare mai asemănătoare cu un tip de experiență gnostică care dă cuiva credință – nu puterea regeneratoare a Duhului lui Dumnezeu prin realitatea obiectivă a Cuvântului scris, deși respecta mult Cuvântul. Era capabil , chiar strălucit. Uneori, era curajos. Refuza să își ia ideile la mâna a doua și studia personal. Era un predicator atractiv. Ca liturghist era dintre cei mai buni. Respectul lui pentru Scripturi era mare. Fără îndoială simpatiza cu săracii din oraș și de la țară. Dar când un om crede în revelare directă, fie prin vise și viziuni sau altfel, are întotdeauna o teologie și o călăuzire serioase. Din nefericire, Müntzer nu avea virtutea bunului simț. ”Nu a știut niciodată să planifice, cum să valorifice circumstanțele, să profite de situații pentru cauza neprihănirii. A avut o tentă de lașitate a omului neînvățat”[4][5]

 

      Müntzer dorea să aducă acest gen nou de credință omului comun în întreaga lume și ca acest om comun să devină alesul lui Dumnezeu, prin care să apară teocrația democratică. Înainte ca planul social să fie executat, unii au dezbătut dacă pastoratul lui era legal și oficial, și a fost somat să facă o slujbă înaintea Ducelui John și a fiului său Frederick, unde Frederick era deja convins de adevărul reformei lui Luther. Slujba lui nu a avut succes și Müntzer a plecat din Allstedt în tensiune, în august 1524 la Muhlhausen. Acolo s-a alăturat răscoalei țărănești în Pădurea Neagră și a fost convins de cauza lor, crezând că confruntarea care urma la Frankenhausen era ultima judecată și conflictul ce urma va pune pe omul comun în contact direct cu Dumnezeu.”[5][6] Războiul a fost un dezastru. Șase mii de țărani și-au găsit moartea la Frankenhausen în 15 mai 1525. Müntzer a greșit în ziua lui cea mai rea. A fost capturat, torturat și executat prin tăierea capului în 27 mai același an.

 

      Müntzer a contribuit la mișcarea anabaptistă, dându-le un nume rău , pe lângă posibilitatea de a fi asociat cu ei în anumite chestiuni sociale. Diferențele sociale ar fi fost prea mari între ei. Müntzer credea în a fi într-un birou de stat. Deși s-au sesizat în legătură cu folosirea de către Müntzer a sabiei și a statului, s-au identificat cu insistența lui că experiența interioară a credinței afectează total acțiunile și structura societății. Este mai rezonabil istoric să subliniem ridicarea anabaptiștilor din mijlocul reformei elvețiene Zwingliane.

 

În contrast cu Zwingli, anabaptiștii nu doreau o reformă a statului biserică; ci doreau o reinstituire a adevăratei biserici pe care credeau că o posedă. La început, Zwingli a încercat să îi convingă pe anabaptiști de o teologie sigură în conferințe private, dar în zadar. Au urmărit disputa publică, care a avut loc prin ordinul magistraturii, la primărie, în 17 ianuarie 1525. [6][7] Magistratura a decis împotriva vederilor lor și a dat un ordin ca bebelușii să fie botezați și părinții care refuză să boteze copiii, să părăsească orașul, cu familiile și bunurile lor.[7][8] S-au certat cu privire la biserică și la stat, ca primă diferență teologică, și cu privire la botezul copiilor. Bullinger, care a fost prezent la dispută, raportează că anabaptiștii nu au putut combate argumentele lui Zwingli și să mențină terenul.[8][9] Radicalii nu vor mai aștepta. A continua în supunere față de stat și a practica botezul copiilor ar fi contrar a tot ce credeau ei a fi adevărat. Câteva zile mai târziu, frații radicali s-au întâlnit în casa lui Felix Manz. După ce s-au rugat, unul din frați, Jorg Blaurock, i-a cerut lui Conrad Grebel să-l boteze. La rândul lui, el i-a botezat pe cei prezenți. Acest eveniment este considerat a fi începutul mișcării anabaptiste.[9][10] Anabaptiștii au reieșit din reforma Zwingliană, în Elveția, și cu cât a fost mai mare mișcarea, s-a spus că a început în 21 ianuarie 1525. Această dată a marcat prima lor întâlnire după ce conciliul de la Zurich a dat legi ce interziceau orice adunare.

 

Ca rezultat al opoziției lor, anabaptiștii s-au aventurat în demonstrații publice. Treceau drept predicatori ai pocăinței, îmbrăcați în sac, pe străzile din Zurich, cântând, rugându-se, abuzând de vechiul dragon (Zwingli) și coarnele lui și exclamând ”vai, vai, vai de Zurich!"”[10][11] Astfel de acțiuni nu demonstrează o inimă a reformei. Ci a revoluției și a re-instituirii. Anabaptiștii doreau o nouă biserică de credincioși care profesează și care este opusă relației cu statul pe care Zwingli, și reformele germană și elvețiană, se bazau.

 

Prima generație a acestui grup radical nu avea un trup bisericesc formal, dar avea anumiți lideri care erau influenți: Conrad Grebel (fiul unei familii aristocrate din Zurich), Felix Manz (fiul ilegitim al unui cleric), Jorg Blaurock (fost preot de vârstă mijlocie, cu rădăcini de țăran), Simon Stumf (preot de parohie în zona rurală Hongg), Wilhelm Reublin (preot de vârstă mijlocie din Witikon care a fost primul pastor din Zurich care s-a căsătorit și care a convins părinții să refuze botezul copilului lor), Hans Denck (cunoscut ca ”papă al anabaptiștilor” de către Bucer) și Johannes Brötli (preot în zona rurală Zollikon) rămân lideri notabili. Dr. Huebmaier de Bavaria, cel mai învățat dintre anabaptiști și apărătorul lor principal, au luat parte la disputa din octombrie la Zurich în 1523, dar după aceea a scris împotriva lui Zwingli (despre botezul credincioșilor, 1525, și un dialog cu Zwingli, 1526), a fost alungat din Elveția și a organizat congregații înfloritoare în Moravia.[11][12] Ulterior, creșterea oncentrată păentru mișcare a început să se ridice sub oameni ca Menno Simons, Peter Riederman și Hans Schnell.

 

Conrad Grebel (c. 1498–1526) și Felix Manz (c.1498–1527) erau camarazi cu Zwingli. Ca și Zwingli, Grebel a fost un umanist pregătit, studiind la universitățile din Basel, Viena și Paris. A devenit un sprijinitor al lui Zwingli, scriind un poem scurt de apreciere la finalul unui tratat al lui Zwingli, în 1522, Archeteles. Se pare că a fost convins de viziunea lui Zwingli, despre creștinismul biblic adevărat. În timpul acestor primi ani ai reformei elvețiene, Grebel s-a împrietenit cu un alt urmaș al lui Zwingli, Felix Manz. Manz era un învățat evreu și fiu ilegitim al unui canon din biserica Grossmünster din Zurich.[12][13] Împreună, cei doi erau dedicați restaurării creștinismului biblic primitiv și credeau că Zwingli era la fel de dedicat.[13][14] În 1523 au ajuns să creadă că Zwingli era prea conservator și că reformele pe care el le apăra erau prea puține și prea încete. Acești radicali se opuneau zeciuielii, serviciului militar, jurămintelor. Susțineau că primăria nu avea dreptul biblic de a legisla chestiunile religioase. Ca rezultat al pierderii favorurilor consiliului și al stigmatismului, se întâlneau în secret în case pentru citirea Bibliei și rugăciune. Zwingli credea că acești radicali luau decizii rele de a urma anarhia ecleziastică (reinstituirea) decât reforma. El a îndemnat la moderație și răbdare și a angajat radicalii într-o serie de dezbateri publice, dar când rdicalii au început să re-boteze nu a avut de ales decât să treacă de partea consiliului de a trece în afara legii întâlnirile private și să ceară botezul copiilor. Grebel și Manz au refuzat să susțină această doctrină, au protestat la decizia consiliului în Zurich, și au fost arestați ca rezultat. În mai 1525, primul anabaptist a murit pentru credința lui în cantonul Schwyz.[14][15] După un an, Grebel a murit bolnav, departe de casă și în ianuarie 1527, Manz a fost executat public în Zurich în râul Limmat prin înecare pentru crima rebotezării, din ordinul consiliului. “Cel care scufundă, va fi scufundat,” a spus consiliul. Dacă Zwingli a fost de acord cu pedeapsa cu moartea pentru Manz nu se știe, dar nu i s-a opus public.

 

         După moartea lui Manz, și exilul lui Grebel, alți anabaptiști radicali din Europa, au devenit influenți: Hans Hut era “evanghelist” foarte cunoscut în Moravia și Austria, convertind mai mulți oameni la anabaptism decât toți ceilalți predicatori anabaptiști combinați; Jacob Hutter a format grupul cunoscut ca Hutterites cu învățături anabaptiste; Menno Simons a scris mult pentru cauza anabaptistă – Baza doctrinei creștine este încă folosită de menoniții de azi; Pilgrim Marbeck a fost un anabaptist austriac influent, iar fiul său Obbe Philips a devenit un lider anabaptist în Olanda; Brent Rothman a devenit lder german anabaptist.[15][16]

 

Anabaptiștii nu formau un trup sau o denominație. Anabaptiștii erau alungați din loc în loc și călătoreau ca și evangheliști fugari.[16][17] Erau împrăștiați în Europa, predicându-și convingerile, dar rămânea încă confuzia interioară și lipsa de conducători pentru mișcarea ca întreg. Când anabaptismul avea doar doi ani aproape a fost eradicată în 1527. Dar în februarie al aceluiași an, la granița elvețiano-germană, în orașul Schleitheim, un grup mic de anabaptiști s-a întâlnit. Această întâlnire și documentul rezultat au fost considerate nașterea reală a anabaptismului. Sublinia o disciplină riguroasă care a câștigat dreptul anabaptiștilor de a stabili un nou ordin.[17][18] Aceasta nu era o confesiune de credință completă, ci arăta articolele în care nu exista dezacord între anabaptiști. Michael Sattler a autorizat-o (un fost călugăr Benedictin și urmaș al anabaptistului elvețian Conrad Grebel). În aceste șapte articole de credință se includea botezul adulților, autonomia congregației locale, biserica adunată a credincioșilor botezați, comuniunea restrânsă, excomunicarea ofensatorilor și respingerea supremației umane în religie și în politică.[18][19] Sattler este una din luminile proeminente ale cauzei anabaptiste. S-a căsătorit cu o călugăriță Beguină (Beguinii erau un ordin laic) Margaretha, și s-a alăturat anabaptiștilor în 1526. Pe drumul de întoarcere de la Schleitheim, au fost capturați, împreună cu alți nouă, de romano-catolicii care disprețuiau anabaptismul și i-au judecat la Curte, pe baza a nouă erezii. Sattler a refuzat acuzațiile în numele grupului, dar în zadar față de scopurile curții catolice. ”după o oră și jumătate, judecătorii s-au întors cu sentința: “Michael Sattler va fi spânzurat, dar înainte i se va tăia limba în piața centrală, apoi va fi legat de o căruță, va fi biciuit de două ori, apoi încă de cinci ori în fața porții, apoi i se va arde trupul , ca eretic.” [19][20]

 

Când reinstituirea anabaptistă a atins punctul culminant, unii au alunecat într-o formă extremă de utopie. Jan Mattys și Jan de Leyden au condus 1700 de oameni și 6000 de femei la zidurile cetății Münster, unde doreau să stabilească un regat teocratic în pregătirea venirii domniei milenare a lui Hristos. În loc să înalțe un oraș sfânt, liderii au fost victimele propriei lor pofte ne-sfinte pentru putere și femei. Episcopul de Waldeck împreună cu trupele protestante au asediat orașul, aducând un final jenant acestui experiment ciudat în 24 iunie 1535.”[20][21]

 

         Scopul primar al radicalilor nu era (cum s-a declarat inițial) opoziția față de botezul copiilor, mai puțin față de unele convingeri ce erau în jur, ci stabilirea unei biserici pure de convertiți în opoziție cu biserica amestecată a lumii.[21][22] Reformatorii au fondat o biserică stat populară, ce include toți cetățenii și familiile lor. În opoziție cu aceasta, anabaptiștii s-au organizat pe baza principiului voluntar sau individualismul congregațiilor selecte de credincioși botezați, separat de lume și de stat. Așa cum spune Phillip Schaff, “Nimic nu caracterizează mai mult radicalismul și sectarianismul decât simțul istoric și respectul față de trecut.”[22][23] Anabaptiștii nu aveau simțul tradiției ecleziastice sau o moștenire teologică bogată pe care să se bazeze. Ca rezultat, puțini reformatori tolerau aceasta (Wolfgang Capito era simpatetic, Martin Bucer îi tolera la început, Calvin a încercat să îi reconvertească la credință, și Luther a negat salvarea lor, numindu-i eretici și diavoli (deși nu dorea să vadă sabia împotriva lor din partea statului).

 

         Tratarea anabaptiștilor este o pată mare pe pagina reformelor, Strassburg fiind singurul centru care îi tolera.[23][24] Grebel și Manz nu erau singurii persecutați. Șase execuții au avut loc în Zurich între 1527 și 1532. Ultimele execuții au avut loc în 23 martie 1532, când Heinrich Karpfis și Hans Herzog au fost înecați. Blaurock a fost exclus și ars în 1529 la Clausen în Tyrol. Haetzer, care a căzut în păcate carnale, a fost decapitat pentru adulter și bigamie la Constance, 24 februarie 1529. Huebmaier, care fugise din Waldshut la Zurich, în decembrie 1525, a fost judecat în fața magistraților, a renunțat și a fost dat afară din țară pentru a se lepăda de lepădare.[24][25] A muncit cu succes în Moravia, dar a fost ars în Viena, 10 martie 1528. După trei zile, soția lui credincioasă, cu care se căsătorise în Waldshut, a fost înecată în Dunăre.

 

Alte cantoane elvețiene au luat aceleași măsuri disciplinare împotriva anabaptiștilor ca Zurich. În Zug, Lorenz Fuerst a fost înecat, 17 august 1529. În Appenzell, Uliman și alții au fost decapitați, unele femei înecate. La Basle, Oecolampadius a ținut câteva dispute cu anabaptiștii, dar nu a câștigat nimic. Consiliul de acolo i-a alungat cu amenințarea că vor fi înecați dacă se întorc (13 Noiembrie 1530). Consiliul de la Berne a adoptat același curs.

 

În Germania și Austria, anabaptiștii au fost persecutați mai rău. În aprilie 1529 Dieta lui Speier a decretat ca fiecare anabaptist și persoană rebotezată de orice sex să fie ucisă cu sabia, focul sau altfel. Decretul a fost îndeplinit cu severitate, cu excepția Strassburgului și a sferei de influență a lui Philip de Hesse, unde au fost tratați mai blând.

 

Au fost tratați oribil în țările romano-catolice. În Goerz casa de adunare a anabaptiștilor a fost arsă. ““În Tyrol și Goerz,” spune Cornelius, "numărul execuțiilor din 1531 a atins 1000, în Ensisheim, 600. La Linz 73 în 6 săptămâni. Ducele William de Bavaria, depășindu-i pe toți, a dat înfricoșătorul decret de a decapita pe cei ce se leapădă, de a arde pe cei ce refuză să se lepede…în mare parte din Germania de sus, persecuția era în floare…sângele curgea ca apa…săracii oameni strigau la Domnul pentru ajutor…sute din ei de orice vârstă sau sex erau torturați fără murmur, disprețuiți, mergeau la execuție cu bucurie și cântând psalmi.””[25][26]

 

         Deși persecuția fizică a fost din partea statului pentru anabaptiști, reformatorii individuali, nu au ridicat abuzul sabiei dar nu au fost de acord cu persecuția, dar i-a numit tot eretici.[26][27] Luther a spus, “Diavolul dezorganizează și ruinează totul prin duhurile lui, slujitorii lui în guvernul extern și lumesc și în inimile oamenilor pe care îi înnebunește și îi orbește cu spiritele rele, așa cum am experimentat și noi cu acești profeți insurecționali, fanatici și anabaptiști.”[27][28] Calvin i-a numit nebuni furioși,”[28][29] “supercilious,”[29][30] și deliranți.”[30][31] Calvin a fost folosit pentru convertirea multor anabaptiști (cei care erau tolerați în Strassburg în timp ce Calvin era prezent acolo timp de trei ani) și i-au adus copiii pentru botez, din oraș și de la țară.[31][32]

 

Teologia anabaptistă este foarte diversă, unii fiind ortodocși, alții fiind eretici. Confesiunea Augsburg demonstrează aceasta în respingerea unui număr de erori anabaptiste. În articolul 5 ei condamnă anabaptiștii și alții care cred că Duhul Sfânt vine la oameni fără Cuvântul extern, prin faptele lor. În art. 9 condamnă anabaptiștii care resping botezul copiilor și spun că copiii sunt salvați fără botez.. În art. 12 condamnă anabaptiștii care neagă că cei îndreptățiți pot pierde Duhul Sfânt. Datorită naturii sectare, o astfel de teologie avea un mic control asupra individualismului profeților auto-proclamați sau al învățătorilor. În forma sa mai conservativă, oameni ca Sattler și Grebel vroiau să vadă reinstituirea bisericii bazată pe concepțiile lor despre Cuvântul lui Dumnezeu. În forma sa extremă, respinge Biblia ca autoritate externă și se bazează pe inspirația interioară.[32][33] Acesta era cazul cu profeții din Zwickau care amenințau să distrugă lucrarea lui Luther de la Wittenberg.[33][34] Luther disprețuia influențele corupte ale acestor oameni, încât după ce primii martiri au murit pentru cauza lor, Luther i-a numit martirii diavolului. Luther și-a exprimat dezaprobarea față de tratamentul crud și dur al anabaptiștilor și “a susținut că ei trebuie să fie combătuți doar prin Cuvântul lui Dumnezeu și argumente, nu prin foc și sabie, decât dacă predică insurecția și se opun magistraților civili.”[34][35] Alții ca Haetzer și Denck, s-au îndoit de doctrina Trinității și de divinitatea lui Hristos.[35][36] Majoritatea anabaptiștilor accentuau necesitatea faptelor bune și susțineau că este posibil să ții legea și să fii perfect.[36][37] Confesiunea Schleitheim din 1526 putea fi considerată o linie a teologiei anabaptiste. Cele două idei teologice proeminente ale anabaptismului sunt 1) reinstituirea unei biserici pure de credincioși regenerați, și 2) botezul credincioșilor. Acestea sunt articole fundamentale ale crezului anabaptist.[37][38]

Ca regulă generală, anabaptiștii respingeau ideea unei biserici invizibile, văzând biserica ca pe o asociere voluntară a sfinților regenerați.”[38][39] Schotchmer spune, “contemporanii anabaptiști ai lui Luther nu doar s-au separat dar au și divorțat de chestiunile seculare. Au transformat geistliches Regiment a lui Luther într-o comunitate vizibilă și înscrisă (Bekenntniskirche), și au privat weltliches Regiment de influența individuală a celor care fuseseră transformați de credința în Isus Hristos.”[39][40] Aceasta a tensionat mult continuitatea și progresul anabaptiștilor. Ei accentuau discontinuitatea, nu continuitatea NT și VT. Hodge spune, “Anabaptiștii nu vorbeau doar în termeni vechi despre vechea economie și despre starea evreilor sub acea dispensație, dar era necesar sistemului lor ciudat ca să nege că legământul lui Avraam includea legământul harului.”[40][41] În această poziție, anabaptiștii aveau o puternică afinitate cu Socinianii care dictau aceeași vedere a VT pentru a îndepărta doctrina că o biserică evanghelică, identică ca și substanță cu cea din NT, ar fi existat în VT cu membrii copii.[41][42] Astfel, anabaptiștii nu prea foloseau VT. VanGemeren spune, “îl considerau inferior Evangheliei”[42][43] Aceasta formula concepțiile lor despre biserică și membrii ei.

 

Concepția anabaptistă despre relația biserică stat era că nu trebuie să existe o autoritate civilă peste biserică, și dacă este, atunci trebuie să se răscoale împotriva ei.[43][44] Nu ar jura în nici o circumstanță. Contracarând interpretarea anabaptistă despre biserică și stat, Luther, Calvin, Bullinger și alții susțineau continuitatea VT și NT și legitimitatea magistraților creștini de a exercita disciplina spirituală în commonwealth. Ca moștenitori ai creștinismului medieval și a teologiei biblice, reformatorii și-au unit forțele pentru a se opune învățăturilor anabaptiste.[44][45] Reformatorii nu au luat măsuri doar împotriva unui grup “radical” al celor ce caută adevărul. În încercarea lor de a revizui autoritatea statului prin separare completă de el, anabaptiștii doreau să eradicheze răul care domnea. Biserica re-instituită, după ei, trebuia să fie singura autoritate pe pământ. J.H. Merle d’Aubigne spune, “acești fanatici se credea numai ei copii ai lui Dumnezeu, și ca izraeliții din vechime credeau că au fost chemați să extermine pe cei răi.”[45][46] Aceasta era o opoziție amară față de orice autoritate impusă, aruncând Romani 13, și intoleranță față de orice creștin care are o poziție în stat. Era greșit ca un creștin să fie magistrat, acesta este punctul de vedere al Confesiunii Schleitheim.[46][47] (Confesiunea Augsburg se opune la aceasta în art.16 când condamnă anabaptiștii ce interzic birourile civile creștinilor.”)

 

Cu privire la botez, modul botezului nu era important, deși subiecții botezului erau foarte importanți. (de exemplu: judecarea a 14 anabaptiști în 7 feb. 1525, Marx Bosshard a mărturisit că Hans Bruggbach din Zumikon, după citirea unei porțiuni din NT la o întrunire, a mărturisit păcate mari și a cerut ca semn al convertirii sale, să fie stropit în numele Tatălui., al Fiului și al Duhului Sfânt; când Blaurock l-a stropit."[47][48] Primul caz clar de scufundare la anabaptiștii elvețieni este Wolfgang Uliman (fost călugăr din Coire, și asistent pentru un timp al lui Kessler la St. Gall).[48][49]) Modul nu a fost contestat încă, ca mai târziu, la baptiști. Anabaptiștii susțineau căp copiii nu pot fii membrii în biserică, și nici cei ce nu au credința. Conform anabaptiștilor, copiii nu puteau avea cunoașterea Evangheliei, nici credința, deci erau excluși din trupul credincioșilor. Dar nu puteau nega faptul că copiii erau incluși în legământul lui Avraam, erau circumciși, ca sigiliu și semn. De aceea au contestat vehement VT în favoarea NT. Hodge scrie, “este esențial teoriei lor ca legământul avramic să fie privit ca un legământ național, total distinct de legământul harului.”[49][50] Anabaptismul este esențial dispensațional în diviziunea și discontinuitatea sa în progresia bisericii de-a lungul veacurilor. Anabaptiștii nu ar fi văzut Israelul din VT ca biserică sub nii o formă. Deci, biserica din NT este marcată de un legământ nou ce scrie legea în inimă (o înțelegere ne-exegetică a lui Ieremia 31:31-34), și recunoaște vizibil membrii prin credința lor. Copiii, neavând-o, nu sunt considerați membrii. Acest individualism radical a fost văzut în semnul botezului la anabaptiști și a fost numit re-instituire a ceea ce a început Hristos cu mărturisirea individuală a lui Petru că Isus este Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu (Mat. 16:16).”

 

         Mișcarea anabaptistă avea ca principală preocupare re-instituirea, nu reforma. Conform vederilor lor teologice despre ecleziologie, din necesitate, anabaptiștii au admis că până să apară ei pe scena istorică, 1) adevărata biserică nu exista, 2) teologia biblică a fost eclipsată pentru a ascunde adevărul Evangheliei, și 3) niciodată nu au fost anabaptiști în biserica creștină, de la mișcarea lor, care să caracterizeze re-instituirea și nu reforma. Dacă biserica anabaptistă era parte a creștinismului, aceasta înseamnă că biserica lor are nevoie de reformă. Dar hiper-individualismul lor i-a împins spre realizarea că trebuie să planteze adevărata biserică din nou, pentru a avansa cauza lui Hristos. Din perspectiva reformatorilor, au agravat doar răspândirea și efectul pluralismului religios în efortul de a reforma biserica.

 

         Este opinia scriitorului ca anabaptiștii merită numele de “radicali” dar nu trebuie asociați cu titlul de “reformă radicală.” Prin estimarea lor proprie, anabaptismul nu aparținea reformei bisericii, ci re-instituirii unei noi biserici, copiind biserica originară instituită de Hristos și de apostoli, din primul secol, sau așa credeau ei. Bazat pe teologia lor și pe tacticile politice și sociale, li se potrivea mai bine un nume ce se apropie de conceptul “Re-instituire radicală “a” noii biserici.” A se angaja în reformă înseamnă a urma redescoperirea Evangheliei și instituirea ei în rămășița bisericii curente. Înseamnă revitalizarea poporului lui Dumnezeu orbit de corupția unei biserici deformate. În contrast, a angaja anabaptismul înseamnă a arunca biserica curentă în orice formă a ei și a încerca să copiezi biserica primară care a ieșit din scenă de multe secole. Principiile anabaptismului înclină spre o re-instituire radicală, nu bazată pe ortodoxia trecută, ci pe via moderna.

 

      America de Nord, Zair, Indonezia, și Rusia [sic].”[50][51] Acolo sunt peste 20 de grupuri distincte, ce includ Menoniți, Amish, Hutterites, Frații menoniți, și Frații în Hristos. Teologia lor rămâne deviantă, dar să nu ne îndoim că anabaptiștii au fost sinceri în eforturile lor și rămân sinceri în practicile lor de azi.

 

[51][1] Pack, Frank. despre Anabaptism și Asceticism, de Kenneth R. Davis, Journal of the Evangelical Theological Society 19, (Spring 1976): 146.

 

[52][2] termenul de re-botezător are originea la baptiștii Paedo și a fost respins de anabaptiști pentru că ei susțineau că nu este alt botez decât al credincioșilor. Nu re-botezau atunci, ci botezau pentru prima dată.

 

[53][3] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[54][4] implicațiile istorice pentru historia salutis sunt mari. Anabaptiștii radicali vroiau ca reforma să creadă că nu a existat nici o biserică de la Hristos până la convertirea la anabaptism.

 

[55][5] Wooley, Paul. Patterns of the Reformation, de Gordon Rupp, Westminster Theological Journal 33, (May 1971): 240.

 

[56][6] Anonim, “Thomas Müntzer”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

 

[57][7] Ibid.

 

[58][8] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1998).

 

[59][9] Ibid.

 

[60][10] H. Wayne Pipkin, “Impatient Radicals…the Anabaptists”, Christian History: Ulrich Zwingli, 4 October 1984, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

 

[61][11] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[62][12] Ibid.

 

[63][13] Payne, John B. “Zwingli and Luther – The Giant vs. Hercules”, Christian History: Ulrich Zwingli. 4 October 1984, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

 

[64][14] Ibid.

 

[65][15] Klaassen, Walter. “A Fire that Spread Anabaptist Beginnings”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

 

[66][16] învățații nu sunt deciși azi dacă Thomas Müntzer era anabaptist. Atrocitățile lui în Răscoala țărănească nu au ajutat dorințele anabaptiste de separare a bisericii de stat și libertate bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu pe sabia statului.

 

[67][17] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[68][18] Yoder, John Howard. “The Legacy of Michael Sattler: The Schleitheim Confession,

Brotherly Union of a Number of Children of God Concerning Seven Articles”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

 

[69][19] Payne, E. A. The Baptist Movement in the Reformation and Onwards (London: Kingsgate, 1947) Page 13.

[70][20] Gross, Leonard. “Showing Them How to Die; Showing Them How to Live”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

 

[71][21] Detzler, Wayne Alan. “Johann Gerhard Oncken’s Long Road to Toleration”, The Journal of the Evangelical Theological Society 36, (June 1993) 231.

 

[72][22] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[73][23] Ibid.

 

[74][24] Schaff, Phillip. History of the Christian Church, vol. 5 (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Co., 1994), 412.

 

[75][25] Zwingli’s letter to Capito, Jan. 1, 1526, published by Rudolph Staehelin, Briefe aus der Reformationszeit (Basel, 1887), 20.

 

[76][26] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[77][27] chiar în Anglia, tolerarea anabaptiștilor nu exista. Phillip Schaff spune, “sub scurta domnie a lui Edward VI. (1547–1553), reforma a făcut progrese, dar anabaptiștii nu erau tolerați, doi din ei, care aveau vederi curioase despre încarnare, au fost arși ca eretici, Joan Bocher, numit Joan de Kent, 2 mai, 1550, și George Van Pare, un olandez, 6 aprilie 1551.” Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[78][28] Martin Luther, The Sermons of Martin Luther, vol. 2, [CD-ROM] (Auburn: Ages Software, 2000), 330.

 

[79][29] Calvin, John. Institutes of the Christian Religion, vol. 2 (????????), 4:16:10.

 

[80][30] Calvin, Institutes, 2:10:7.

 

[81][31] Calvin, Institutes, 4:1:23.

 

[82][32] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[83][33] Quaker theology emerges from this line of thinking.

 

[84][34] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[85][35] Schaff, Phillip. History of the Christian Church, 7 (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Company, 1994), 459. Emphasis mine.

 

[86][36] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).

 

[87][37] Ibid.

 

[88][38] Ibid.

 

[89][39] Stitzinger, James F. “Pastoral Ministry in History 1”, Master's Seminary Journal 6, (Fall 1995), 169.

 

[90][40] Schotchmer, Paul Frederick. “Reformed Foundations for Social Concern: A Comparison of Sixteenth-Century European Ideas”, Westminster Theological Journal 40, (Spring 1978), 324.

 

[91][41] Hodge, Charles. Systematic Theology, vol. 2 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 367.

 

[92][42] Dabney, Robert L. Systematic Theology. electronic ed. based on the Banner of Truth 1985 ed., (Simpsonville: Christian Classics Foundation, 1996), 521.

 

[93][43] VanGemeren , Willem A. “Israel as the Hermeneutical Crux in the Interpretation of Prophecy”, Westminster Theological Journal 45, (Spring 1983) 134.

 

[94][44] Edwards, Jonathan, The Works of Edwards, vol. 4, (Auburn: Ages Software, 2000), 238.

 

[95][45] Karlberg, Mark W. “Covenant Theology and the Westminster Tradition”, Westminster Theological Journal 54, (Spring 1992), 139.

 

[96][46] d’Aubigne, J.H. Merle. History of the Reformation in the Time of Calvin, vol. 8, (Auburn: Ages Software, 2000), 271.

 

[97][47] Klassen, Walter. Anabaptism in Outline: Selected Primary Sources (Scottdale, Herald Press: 1981) 244-64, quoted in Stephen M. Johnson, “The Sinews of the Body of Christ” Calvin’s Concept of Church Discipline”, Westminster Theological Journal 59 (Spring 1997) 92.

 

[98][48] Phillip Schaff, History of the Christian Church, 7 (Grand Rapids : Eerdman’s Publishing Company, 1994). 282. Schaff quotes Darauf habe ihn Blaurock bespritzt, Egli, Actensammlung.

 

[99][49] Ibid.

[100][50] Hodge, Charles. Systematic Theology, 2 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 367.

 

[101][51]Anonymous, “Did You Know?”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.

horizontal rule

Anabaptiştii şi copiii lor vitregi
de F.N. Lee

Profesorii baptişti despre originea şi dezvoltarea (ana)baptiştilor

Reverendul american dr. Robert G. Torbet a fost profesor de Istoria Bisericii la Seminarul Teologic Eastern Baptist (între 1934 şi 1951). În 1950, el a făcut unele declaraţii foarte importante, în cartea sa „A History of the Baptists” („O istorie a baptiştilor”).

Conform lui Torbet,412 profesorul doctor „Walter Rauschenbusch de la Seminarul Teologic Baptist Rochester [Colgate]” din statul New York, a etalat „o anume dorinţă de a-i identifica pe baptişti cu radicaliştii sociali anabaptişti”. În mod similar, chiar şi reverendul profesor Henry C. Vedder, binecunoscutul baptist şi istoric al bisericii de la Seminarul Teologic Crozer, între 1894 şi 1927, observa că anabaptiştii aveau „o aversiune pentru depunerea de jurăminte şi ocuparea de funcţii publice”.

Torbet a menţionat părerea lui Ernest A. Payne, istoric britanic al bisericii baptiste, cum că „anabaptiştii aveau, în toate privinţele, o influenţă în Anglia, influenţă care a afectat dezvoltarea baptismului. Astfel, suntem obligaţi să luăm în considerare influenţa avută de spiritualitatea anabaptistă asupra primilor baptişti.”

În periodicul „Baptist Quarterly” („Trimestrialul Baptist”), Payne scria: „Baptiştii nu pot fi separaţi de… celelalte grupări ale secolului al şaisprezecelea.” Pentru că avem de-a face într-adevăr cu „o relaţionare între primii baptişti englezi şi anabaptiştii de pe continent… Influenţa menonită a fost responsabilă, parţial, pentru prima mărturisire [de credinţă, nota trad.] baptistă”.

Însuşi Torbet recunoştea că „falsele pretenţii ale lui Thomas Munzer (1490-1525), un socialist şi lider al Răscoalei Ţărăneşti din 1525, precum şi ororile Rebeliunii din Munster, înfăptuite cu zece ani mai târziu, sub diriguirea lui Melchior Hofmann şi Jan Matthys, au dus împreună la situaţia în care anabaptiştii au fost complet defăimaţi… Cruzimea extravagantă şi distrugerea turbată a vizionarilor care căutau să întemeieze împărăţia milenară în Munster, au lăsat o impresie de neşters… Fanaticii din Munster erau o potenţială sursă de tulburări ale legii şi ordinii” – şi „propovăduiau rezistenţa, împotriva stăpânirii, cu sabia în mână”….

„Învăţătura anabaptistă se regăsea în Anglia destul de devreme, la începutul secolului al şaisprezecelea. Un mare număr de membri ai aceste secte au venit între 1528 şi… 1573, când erau în ţară vreo cincizeci de mii. Primii refugiaţi anabaptişti erau discipoli ai preceptelor fanatice ale lui Melchior Hofmann… În 1530, arhiepiscopul Warham, la porunca lui Henric al VIII-lea a condamnat tomurile anabaptiste. În 1549, în timpul domniei fiului lui Henric, Edward al VI-lea, ceremoniile religioase ale episcopului Latimer conţineau avertismente împotriva acestei secte de eretici”. El îi acuza că sunt anarhişti.

Cu o candoare vrednică de laudă, baptistul Torbet a furnizat apoi şi alte detalii alarmante: „Anabaptiştii englezi, cunoscuţi sub denumirea „Familia Iubirii”… au fost prezenţi în ţară sub domnia reginei Elizabeth I, care a ajuns pe tron în 1558. Această sectă îşi avea sorgintea pe continent, prin Henry Nicholas (Niklaes), un localnic din Munster care a emigrat în Amsterdam, în anul 1530. [În 1546] el a scris o cărţulie care se găseşte încă în biblioteca menonită din Amsterdam, tom intitulat „Despre Tărâmul duhovnicesc al făgăduinţei…”

„În această lucrare, el a pledat pentru şi a apărat „mariajul duhovnicesc”, cumva înrudit cu învăţătura menonită… Pe continent, „alergătorii despuiaţi”, aşa cum erau porecliţi, au apărut în mai multe oraşe. Aceşti „alergători despuiaţi” erau fanatici anabaptişti notorii şi par să fi fost discipoli ai lui Nicholas. Secta, odată strămutată în Anglia, a fost cunoscută ca „Familiştii” – şi a căpătat o nedorită reputaţie prin imoralitate.

„Cristopher Vitell, un adept din Southwark… a tradus multe din scrierile lui Nicholas din limba olandeză în engleză… Bax, un istoric destoinic al mişcării anabaptiste, admite legătura istorică dintre „Familia Iubirii” şi anabaptişti în general.”

Cincizeci de ani mai târziu, conchide Torbet, congregaţia engleză (ana)baptistă a lui Smyth, exilată fiind, cuprindea vreo optzeci de persoane care aveau o existenţă separată de cea dusă [de congregaţia „ „Fratele Pelerin” a lui Robinson] în Amsterdam. El [John Smyth] a crezut că un preot nu ar trebui să predice cu vreun manuscris în faţă; nici măcar cu traduceri ale Scripturii… Smyth a scris un mic tratat împotriva botezului infantil, „Firea Fiarei” [„666”], terminat pe 24 martie 1609. Smyth, influenţat fiind, fără îndoială, de menoniţii waterlanderi, a devenit şi el anabaptist…

„El s-a botezat singur… Şi deoarece ei aveau loc de închinare într-o clădire aparţinând unui negustor menonit, Smyth a ajuns treptat sub o tot mai mare influenţă menonită.” După moartea lui Smyth, în Amsterdamul anului 1610, colegul şi succesorul său, Thomas Helwys a emis „Mărturisirea de credinţă”, negând faptul că botezul „se referă şi la prunci”. Apoi, împreună cu grupul sa de adepţi, a revenit în Anglia – pentru a-şi înfiinţa prima Biserică Baptistă, în 1611.

Mulţi baptişti moderni spun că pionierii lor provin din anabaptişti

Ne-am fi dorit să putem sta o vreme mai îndelungată în miezul unora dintre opiniile mai bizare ale multora din sectarii anabaptişti. Am putea şi să ne îndreptăm atenţia spre scufundările făcute în pielea goală de către unii şi la tripla scufundare prin aplecare în faţă a altora, în rândul grupărilor baptiştilor germani. 413  Totuşi, în loc să examinăm aceste lucruri excentrice, mai bine purcedem direct la baptiştii britanici şi anglo-americani – care au adoptat până la urmă modalitatea botezului prin aplecarea pe spate şi cu veşmintele pe ei, printr-o singură scufundare.

Totuşi, în lumina celor ce vor urma, evaluarea unor anumiţi baptişti în direcţia anabaptiştilor apostaţi este una absolut îngrozitoare. Am văzut deja414 afirmaţii despre un astfel de efect în scrierile unor baptişti precum Torbet, Rauschenbusch şi Payne.415 Alţi specialişti în istoria baptiştilor încuviinţează aceste idei.416 Într-adevăr, ciudat şi regretabil, chiar şi baptistul britanic contemporan Erroll Hulse a insistat pe faptul că417  „ar trebui să îi numim pe anabaptiştii evanghelişti ortodocşi ai Reformei „baptişti”, şi nu „anabaptişti””.

Vorbind în mod particular de situaţia din Anglia şi America, Hulse a continuat: „Baptiştii în general… îşi au sorgintea în John Smyth (d.1612)… Studiile sale despre Scriptură l-au făcut să practice botezul credinciosului. În martie 1639, [Roger] Williams şi alţi unsprezece oameni au fost botezaţi, astfel fiind constituită prima biserică baptistă din America”.

Trebuie totuşi menţionat că după ce Smyth s-a „botezat” pe sine, sau altfel spus s-a „re-botezat” pe sine (sau rebotezat singur), el a fost re-rebotezat de anabaptiştii menoniţi olandezi (prin stropire cu apă). Mai trebuie amintit că după ce Williams a fost botezat prin scufundare, el a renunţat ulterior la scufundare ca nefiind validă – deoarece scufundarea se administra de altcineva, nu prin sine.

Aşa cum baptistul scoţian J.G.G. Norman ne aminteşte,418 John Smyth, „părintele baptismului general englez… s-a botezat singur”. El a făcut asta 1609, prin metoda stropirii cu apă în vârful capului; şi pe pământ străin. Mai rău, după ce a devenit menonit, Smyth a îmbrăţişat şi hristologia lor eretică. 419

Şi mai surprinzător, baptistul englez reverend prof. dr. West a atras atenţia asupra a ceea ce el vedea420 ca „prima declaraţie a unui englez în favoarea botezului credincioşilor. Este pamfletul lui Smyth, „Firea Fiarei””. Din păcate, aceasta este şi o diatribă – 666! – împotriva practicii făcute de biserica creştină apostolică istorică, aceea de botezare a pruncilor. Trebuie să se renunţe la ea, spunea Smyth, fiind o „profanare”, ca şi cum ar fi un botez antihristului. 421

După moartea lui Smyth, menonit fiind, colegul şi succesorul său Thomas Helwys a emis în 1611 prima Mărturisire Baptistă engleză. La început el a negat păcatul originar; a menţinut într-una o soteriologie arminiană.422  Într-adevăr, Mărturisirea Baptistă a lui Helwys – în timp ce asocia botezul doar celor care Îl mărturiseau pe Hristos – nu spunea încă nimic despre scufundarea în apă.423  Totuşi el nu numai că a identificat romano-catolicismul cu prima fiară din Apocalipsa 13, ci şi Biserica Angliei ca fiind cea de a doua. 424

 Smyth şi Helwys erau amândoi (ana)baptişti arminieni. Prima congregaţie aşa-zis „calvinistă” sau, mai degrabă „baptistă particulară” s-a format în Anglia abia după 1630. Şi prin anul 1638 această nouă denominaţie a negat stropirea cu apă ca fiind scripturală şi a subscris la scufundarea sacramentală. Apoi, urmând acelei declinări, în 1641 Edward Barber a fost primul arminian englez – sau baptist în general, care pleda în favoarea scufundării.425          

Tot înţelegătorul Williams a făcut o subscriere cinstită. Pentru că el admite426 că „adoptarea de către baptiştii englezi a practicii scufundării provine, până la urmă, de la Biserica Minoră a Poloniei… introdusă în Olanda de socinieni”, adică de anabaptiştii unitarieni.

Sosirea şi expansiunea (ana)baptiştilor în America de Nord

Renumitul profesor americano-elveţian în istoria bisericii, reverend dr. Philip Schaff, ne informează427  despre faptul că „în America, baptiştii îşi au sorgintea în principal în… Roger Williams. El a fost însărcinat cu pledarea anumitor convingeri care păreau a fi periculoase.”

Printre acestea, următoarele opinii: „magistratul nu ar trebui să pedepsească ofensele aduse Primei Table [a Legilor lui Dumnezeu]; un jurământ nu ar trebui să fie făcut către un om nerenăscut spiritual; un om renăscut nu ar trebui să se roage laolaltă cu cel ce nu a renăscut spiritual, fie vorba şi de soţia sau copilul lui…”

„El [Roger Williams] a fost botezat prin scufundare de Ezekiel Hollyman (în 1639), iar el la rându-i i-a botezat astfel pe Hollyman şi pe alţi zece oameni. Aşa a apărut prima biserică baptistă pe continentul american. Dar la numai câteva luni mai apoi, el a renunţat la rebotezarea sa – pe temeiul că Hollyman era nebotezat [adică nebotezat prin scufundare] şi, ca atare, neautorizat să îi fi administrat ritualul menţionat.”

E limpede, Roger Williams nu s-a gândit vreodată că pe Ioan Botezătorul nu îl botezase nimeni. Şi totuşi Ioan a fost cel care l-a botezat pe Isus Hristos (se pare că prin stropire sau turnarea apei). Şi botezul Lui este singurul care conferă validitate tuturor botezurilor creştine.

În mod incredibil, apostatul Roger Williams a pledat428 chiar şi pentru completa tolerare a islamismului, iudaismului şi păgânismului. El înţelegea olandeza bine; ştia conceptele politice ale anabaptiştilor olandezi; şi ca atare, a respins ideile puritanilor americani şi britanici, precum şi teocraţia lor hristonomică.429 Din nefericire, ereziile (ana)baptiştilor olandezi însuşite de Roger Williams au erupt actualmente masiv, îndeosebi în Statele Unite.

Aşa cum până şi baptistul Hulse a indicat, 430 „Alianţa Mondială Baptistă a publicat o declaraţie care spune că în 1975 erau 33.800.000 de adepţi în toată lumea. Peste 29.600.000 dintre aceştia sunt în America de Nord.”

Ei bine, Hulse putea adăuga că cei mai mulţi sunt din regiunea Dixie: sudul Statelor Unite. Acolo, baptiştii sunt adesea mândri, cu o atitudine gen „mai mult baptişti decât oameni”. Fără îndoială, baptistul Bill Clinton – fost preşedinte al SUA – este în mod cert „Proba A”.

Ceea ce Hulse chiar a adăugat431 este faptul că „statisticile pot reprezenta doar pe baptiştii cu numele – există oameni care au slabe convingeri religioase, dacă măcar au vreunele; însă când sunt întrebaţi ce religie practică, vor spune „baptist”. Iar asta se întâmplă în zonele unde nu prea se pune preţ pe calitatea membrilor bisericii…”

„În unele regiuni, precum statele sudice ale Americii, calitatea de membru al bisericii poate fi la fel de pur nominală cum este în bisericile de stat din alte ţări. Marea majoritate s-ar putea să se declare ca hotărâţi întru Hristos, dar nu arată vreo dovadă a schimbării înspre mântuire.” Ce fapt despre baptişti a recunoscut chiar un baptist!

Confesiunile (ana)baptiste britanice ale secolului al şaptesprezecelea

Este cert că menonitul Verduin a greşit în privinţa anabaptiştilor ca şi copii vitregi ai Reformei. Adevărul este că anabaptiştii au fost copiii vitregi ai romaniştilor – ba chiar mai eretici. Şi totuşi baptişti ca Torbet şi Hulse i-au privit pe anabaptişti ca pe înaintaşii baptiştilor – şi implicit pe baptişti ca pe „copiii vitregi” ai anabaptiştilor (şi prin urmare şi ca „nepoţi vitregi” ai romaniştilor medievali).

Baptistul Estep a afirmat432 că „botezul prin scufundare a fost inaugurat prin 1641”. El ar fi trebuit să ştie că aceste aşa-zise scufundări, sau altfel spus afundări în apă, nu erau deloc „inaugurate” în 1641 – atunci au fost doar restaurate scufundările post patristice inaugurate de romanismul baptist-regeneraţional şi sacramental.

În iulie 1643, Adunarea Naţională a Puritanilor Britanici care botezau pruncii prin stropire cu apă s-a întrunit la Westminster. (Ana)baptiştii au reacţionat rapid. După disputa avută cu puritanul anglican de vază, reverendul dr. Daniel Featley, ei au emis în anul 1644 Confession of the Seven Churches of London(Mărturisirea celor Şapte Biserici din Londra), cunoscută şi ca „Mărturisirea din Londra”. 433  

Astfel, ei şi-au etalat propriul simbol în anul 1644. În mod neaşteptat, acest act s-a subintitulat „Mărturisirea de credinţă a bisericilor cunoscute îndeobşte ca „anabaptiste””. 434Această noutate indica doar o singură scufundare în apă ca fiind forma validă de botezare. De aici, s-a spus că scufundarea totală a candidatului la botez (adică afundat sau băgat în întregime sub apă) este într-adevăr necesară.

Acest document a fost gândit, desigur, ca pură declaraţie de credinţă. Deoarece el nu deţinea vreo putere implicită asupra anabaptiştilor britanici în general – şi nici măcar asupra celor şapte congregaţii din Londra, adepte ale scufundării, care au creionat acest act. Aşadar, după expunerea părţilor sacramentale în „Westminster Confession” („Mărturisirea de la Westminster”) a puritanilor britanici, „Mărturisirea din Londra” a anabaptiştilor a reapărut la rândul ei în 1646 – dar de data această cu câteva adăugiri şi modificări.

Această Mărturisire susţinea idei potrivnice botezului infantil şi privind scufundarea: „Botezul este o rânduială a Noului Testament… care trebuie făcută doar celor care practică credinţa. Felul şi metoda înfăptuirii acestei rânduieli, spune Scriptura, este prin scufundarea sau băgarea întregului trup sub apă. Cuvântul „baptizo”, semnificând punerea sub apă, are însă atribuţii deopotrivă asupra celui care administrează acţiunea, cât şi a celui care este supus ei, cu toată smerenia.” 435

Doar în „Mărturisirea Baptistă din Londra” din 1677 (retipărită apoi în 1688 şi 1689) exista o declaraţie generală, cu o autoritate bine definită asupra baptiştilor în această privinţă. Titlul ei complet era „Mărturisirea de credinţă înaintată de Înţelepţii şi Frăţia câtorva congregaţii de creştini botezaţi privind practicarea credinţei lor”. 436 Ea conţine declaraţia că „scufundarea sau adâncirea persoanei sub apă” era „necesară pentru administrarea acestei rânduieli”. 437

În ceea ce priveşte celelalte aspecte, întreaga „Mărturisire din Londra” din 1677 era copiată după „Mărturisirea din Westminster din 1645” a puritanilor pedobaptişti. Din aceasta din urmă, din fericire numai articolele despre conducerea bisericii şi sacramente au fost pervertite prin „Mărturisirea din Londra” – care, din 1742 încolo, a fost cunoscută în America de Nord ca „Mărturisirea din Philadelphia”. În privinţa celorlalte lucruri, această confesiune baptistă a împrumutat din „Mărturisirea din Westminster”, 438 fiind o formă cât se poate de dezinvoltă de linguşire.

Baptiştii Particulari şi Baptiştii Generali s-au separat unii de alţii în perioada dintre anii 1691 şi 1891. Bazându-se pe „Mărturisirea din Londra din 1677”, Adunarea Generală din Londra a Baptiştilor Particulari din anul 1693 a adoptat Catehismul Baptist.

Răspunsul dat Adunării Calviniste Westminster a (anabaptiştilor)

Afirmaţiile absurde conţinute în „Mărturisirea Baptistă din 1644” a celor şapte congregaţii londoneze, au devenit curând foarte vizibile, odată cu publicarea „Mărturisirii Westminster” din 1646 a puritanilor britanici. Vezi lucrarea lui Francis Nigel Lee I Confess! (Eu mărturisesc! subintitulată Holy Scripture, the Westminster Confession, and the Declaratory Statement -- their Relationship to One Another in the Presbyterian Church of Australia – Sfânta Scriptură, Mărturisirea Westminster şi Declaraţia proclamatorie – relaţiile lor reciproce în Biserica Prezbiteriană a Australiei ).440

În privinţa diverselor Standarde de Westminster, Westminster Directory for the Publick Worship of God (Registrul Westminster pentru Slujbe Publice dedicate lui Dumnezeu) a consemnat câteva lucruri în februarie 1645. „Botezul”, scrie acolo441, „nu trebuie amânat fără motiv… Copilul care urmează să fie botezat va fi adus de către tatăl său…”

„Înainte de botez, preotul va rosti câteva cuvinte de îndrumare… arătând că seminţia şi urmaşii credinciosului născut în sânul Bisericii se vor supune, prin naştere, legământului şi dreptului de a fi pecetluit prin el… Ei sunt creştini şi sfinţiţi prin apartenenţa la turma de credincioşi înainte de botez, iar ca atare trebuie botezaţi… Cel ce va boteza copilul cu apă, este legiuit să o facă, şi aşa se cuvine şi este de folos, prin turnarea apei sau stropirea feţei copilului, fără vreo altă slujbă adăugată”. Prin ultimele noţiuni se face referire la diverse superstiţii, precum şi la scufundarea corelată romanismului post-patristic.

„Mărturisirea de Westminster” era astfel încheiată. Ea afirmă442 că „primul legământ făcut cu omul a fost un legământ al faptelor, în care viaţa le era făgăduită lui Adam şi urmaşilor săi.” [Osea 6:7 şi 1 Corinteni 15:22 şi 15:45 ş.cl., Romani 10:5 şi 5:12-20]. Dumnezeu i-a dat lui Adam o Lege – ca legământ pentru fapte, prin care El îl lega pe acesta şi pe toţi urmaşii lui de supunerea neîncetată. Geneza 1:26 şi 2:17, Romani 2:14”.

Petrobrusienii (adepţii teologici ai lui Peter de Bruis, teolog şi preot francez din sec. al doisprezecelea, nota trad.) au negat faptul că pruncii îşi pot demonstra vrednicia şi pot fi astfel izbăviţi. Ca atare, ei au respins botezul copiilor. La fel şi descendenţii lor, anabaptiştii, au negat la rândul lor botezul infantil şi au pus la îndoială mântuirea lor. Aşijderea şi copiii lor vitregi, baptiştii. Însă „Mărturisirea Westminster”, calvinistă, declară că „pruncii aleşi, care mor la vârstă fragedă sunt renăscuţi şi mântuiţi de Hristos prin Sfântul Duh, Cel care a lucrat oricând şi oriunde a voit El. Luca 18:15; Faptele 2:38; Ioan 3:3,5; 1 Ioan 5:12; Romani 8:9; Ioan 3:8.”

„La facerea omului,” continuă Mărturisirea Westminster din 1647, 444 căsătoria a fost rânduită… pentru înmulţirea omenirii prin legiuire şi prin Biserică, ca seminţie sfinţită. Malahi 2:15… Biserica catolică sau universală, care este nevăzută, cuprinde întregul număr de oameni aleşi…”

Biserica cea văzută, care este la rându-i catolică sau universală… cuprinde pe toţi cei din lume care mărturisesc adevărata religie, laolaltă cu copiii lor, fiind familia lui Dumnezeu. 1 Corinteni 7:14; Faptele 2:39; Ezechiel 16:20; Romani 11:16; Geneza 3:15 şi 17:7… Acestei Biserici catolice pe care o vedem i-a dat Hristos preoţia, proorocirile şi ungerile de la Dumnezeu… Matei 28:19 şi Isaia 59:21”. În ultimele două texte doveditoare, luate împreună, se indică şi botezul infantil.

În mod specific, Mărturisirea continuă445 afirmând că botezul este un sacrament… şi pecete a jurământului slavei… Adâncirea persoanei în apă nu este obligatorie; însă botezul este administrat cum se cuvine prin turnarea apei sau stropirea cu apă a persoanei. Evrei 9:10-22; Fapte 2:41 [şi de asemenea 14-18 şi 23] şi 16:33; Marcu 7:4”. Vezi şi Psalmi 77:15-20 şi 78:12-16; Ioel 2:16,23,28: 1 Corinteni 10:1-2 şi 1 Petru 1:2 şi 3:20.

De asemenea, copiii cu unul sau ambii părinţi credincioşi vor fi botezaţi. Geneza 17:7-9; Galateni 3:9,14 [şi 27], Coloseni 2:11; Faptele 2:38; Romani 4:11; Marcu 10:13; Luca 18:15… Ar fi un păcat mare să dispreţuieşti sau să nesocoteşti această îndatorire. Luca 7:30 şi Exodul 4:24-26… Botezul se face numai o dată şi de către orice persoană. Tit 3:5.”

Catehismul extins de Westminster a fost adoptat în luna octombrie, 1647. „Dumnezeu nu i-a părăsit pe oameni în starea lor de păcat şi netrebnicie, ci”- declară acest act –„i-a adus într-o stare de izbăvire prin al doilea legământ… al slavei, prin Noul Testament… acest legământ de slavă era şi trebuie aşijderea şi acum făptuit prin înfăptuirea botezului.” Matei 28:19.

„Botezul este un sacrament al Noului Testament, în care Hristos a uns pe cel spălat cu apă…. Ca semn şi pecete al altoirii întru El Însuşi… Botezul nu trebuie făcut asupra celui ce este înafara Bisericii celei văzute. Pruncii provenind din amândoi părinţii, sau măcar cu un părinte care mărturiseşte credinţa în Hristos şi supunerea faţă de El sunt cuprinşi în acest legământ şi trebuie botezaţi. Geneza 17:7; Coloseni 2:11; Faptele 2:38; Romani 4:11; 1 Corinteni 7:14; Matei 28:19; Luca 18:15; Romani 11:16… Botezul trebuie făcut numai o singură dată, iar atunci chiar şi copiilor.” 447

În fine, Catehismul Restrâns de Westminster a fost adoptat în noiembrie 1647. El relevă faptul că „Botezul este o sfântă taină în care se spală cu apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, un sacrament care semnifică şi pecetluieşte integrarea noastră întru Hristos şi faptul că suntem părtaşi la legământul slavei şi încuviinţarea că suntem ai Domnului. Matei 28:19; Romani 6:4; Galateni 3:27. Copiii sunt astfel şi ei membri ai bisericii văzute, trebuind botezaţi. Faptele 2:38; Geneza 17:10; Coloseni 2:11; 1 Corinteni 7:14.”

Cu greu se poate spune că a fost necesar ca Mărturisirea Westminster să îi condamne anume pe anabaptişti. Şi asta deoarece în prealabil deja condamnaseră în mod vădit doctrinele acestora privind revoltele,449 pseudo-penticostalismul,450 împotrivirea faţă de jurăminte, 451 de anarhie,452 de poligamie,453 de adulter454 şi de redistribuire comunitară a proprietăţii private. 455

Cum să „Îl crucifici iarăşi pe Fiul lui Dumnezeu ": păcatul rebotezării

Scriptura şi Standardele Westminster văd rebotezarea ca pe un păcat.  Este o încălcare a Legii lui Dumnezeu. Deoarece Decalogul porunceşte ca la Dumnezeu să se facă închinarea doar printr-o metodă legitimă – şi nu o închinare prin „chipuri cioplite” (cum este rebotezarea) contrară voinţei Sale revelate.

În vremurile Vechiului Testament, circumcizia trupească nu este repetabilă – iar încă o circumcizie era şi este imposibilă. Deut. 10:16 şi 30:6 şi Ieremia 4:4 şi 9:25-26. Pentru că circumcizia era acum înlocuită de botez, şi acesta este irepetabil – iar rebotezarea de neconceput. Romani 4:11-25 şi 6:1-5; Galateni 3:6-29; Coloseni 2:11-13.

Doar unitarienii şi ereticii au practicat „rebotezarea” în epocile apostolică şi post-apostolică. Marcu 7:3-8; Faptele 19:1-3; 1 Corinteni 11:18 şi 15:29. Pentru Adevărata Biserică cea văzută a Dumnezeului Trinitar, exista un singur botez – trinitar, făcut pentru toată viaţa şi irepetabil. Matei 28:19; Marcu 16:15; Romani 6:3-23; Efeseni 4:4-6; Coloseni 2:6-16.

Prin Evrei 6:1-6 se subînţelege că cei care se rebotează, îl răstignesc iarăşi pe Hristos. Deoarece acolo se spune: „lăsând cuvântul de început … A învăţăturii despre botezuri”. Într-adevăr, cei care fac astfel, „răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.” Vezi lucrarea lui Francis Nigel Lee, Rebaptism Impossible(Rebotezarea, imposibilă).

Mărturisirea de credinţă din Westminster456 declară că „sfânta taină a botezului se înfăptuieşte numai o dată asupra oricărei persoane. Tit 3:5”.

Catehismul Extins din Westminster457 insistă, în mod corect, pe faptul că A Doua Poruncă cere „primirea cum se cuvine a sfintelor taine. Matei 28:19”. Într-adevăr, A Treia Poruncă cere ca „sfintele taine să fie întrebuinţate cu sfinţenie şi smerenie… printr-un ritual sfânt”.

În consecinţă, Catehismul Extins din Westminster458 cere şi ca „botezul să fie făcut o singură dată, cu apă – pentru a fi semn şi pecete a renaşterii şi altoirii noastre întru Hristos. Matei 3:11 şi Galateni 3:27” Numai o singură dată! Rebotezarea neagă astfel lucrarea lui Hristos pentru noi, făcută de-a pururi!

Marele păcat al lăsării pruncilor nebotezaţi

Potrivit atât Sfintei Scripturi, cât şi Standardelor Westminster, a fi nebotezat este un păcat. Omiterea botezării copilului cuiva este un lucru păcătos, prin încălcarea Legii lui Dumnezeu. Mărturisirea (28:5) ne spune că acest lucru nu este vreo abatere neînsemnată, ci „un mare păcat”.

Dumnezeu ne avertizează solemn să nu neglijăm administrarea sfintelor taine copiilor noştri. Vezi Francis Nigel Lee: Have You Been Neglecting Your Baby? On the Serious Consequences of Withholding Baptism from the Infants of Christians.459 (V-aţi neglijat vreodată copilul? Despre gravele consecinţe ale nebotezării copiilor de creştini).

În Geneza 17:10-14, Dumnezeu cere ca toţi pruncii de după legământ, legat de „cele trebuincioase”, să primească semnul legământului. Dacă nu se face astfel, aceşti copii sunt „tăiaţi” din rândul oamenilor lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă ca urmare a unei „breşe” în legământ – prin nesocotinţa păcătoasă a părinţilor de a înfăptuii sfintele taine asupra copiilor lor.

Calvin comenta astfel: 460 „Deoarece Dumnezeu adoptă pruncul ca fiu prin persoana tatălui său, atunci când tatăl leapădă o astfel de blagoslovire, se spune despre copil că este tăiat din sânul Bisericii… Dumnezeu nu îi va recunoaşte printre oamenii Săi pe cei care nu poartă semnul şi nu au fost înfiaţi…. Dumnezeu va căuta răzbunare asupra celui care dispreţuieşte să pună pecetea legământului pe pruncul său (Geneza 17) – o astfel de sfidare fiind o respingere şi o dezicere de slava dăruită.”

În Exodul 4:24-26, Dumnezeu vrea să îl omoare pe Moise – pentru că a neglijat punerea semnului de legământ pe copilul său. În mod semnificativ, Dumnezeu îi ameninţă atunci cu moartea nu pe copil, ci pe tatăl nesocotit, Moise. Şi se spunea că „l-a întâlnit Domnul, şi a vrut să-l omoare”.

Aşadar, pentru a preveni moartea soţului ei, Moise, soţia lui nehirotonisită Sefora a tăiat împrejur chiar ea pruncul (lucru de înţeles, însă foarte neobişnuit), aruncând prepuţul la picioarele lui Moise. I-a spus apoi: "Tu eşti un soţ de sânge pentru mine." Dup care Dumnezeul l-a lăsat pe Moise să plece. Ea a spus astfel, „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine”, din cauza circumciziei.

Pentru a aşeza lucrurile într-un context istorico-bisericesc, am putea spune că nechibzuitul prezbiterian, cucernicul Moise, a fost răzvrătit temporar de supunerea faţă de Dumnezeu – devenind un potrivnic circumciziei infantile sau un baptist antipedobaptist de facto. Pentru că el nu a ţinut seamă de tăierea împrejur a fiului său. Soţia sa unsă, însă – chiar dacă a fost foarte bucuroasă să înfăptuiască sacramentul – rămăsese în mod obedient o loială a circumciziei pruncului sau o prezbiteră pedobaptistă.

Calvin a comentat: „De ce să fi luat Sefora piatra ascuţită pentru a tăia împrejur pe prunc – când ştia că Moise l-a supărat pe Dumnezeu prin necircumciderea sa?... Moise a provocat mânia lui Dumnezeu. Şi a fost îngrozit de apropierea nimicirii inevitabile. I s-a arătat şi pricina nenorocirii lăsate de El… Care altminteri nu s-ar fi întâmplat vreodată, lui sau soaţei sale, dacă ar fi circumcis pruncul pentru a nu stârni mânia lui Dumnezeu… Haideţi să învăţăm de aici, să ne supunem cu evlavie sfintelor taine care sunt peceţi ale slavei lui Dumnezeu – pentru ca El să nu se mânie pe noi pentru încălcarea lor!”

În Exodul 12:24-43, Dumnezeu îi exclude de la al doilea sacrament pe toţi adulţii ai căror copii încă nu au primit prima sfântă taină. Calvin comenta462: „Ei trebuie să îşi înveţe şi copiii… Pentru că doctrina poate fi, pe bună dreptate, numită viaţă a Sfintei Taine. Mielul Pascal corespunde Sfintei Împărtăşanii… Nimeni înafara celor iniţiaţi nu trebuie admis. De la analogia dintre Sfânta Împărtăşanie şi Paşti, această Lege rămâne în vigoare acum”.

În Iosua 5:2-8, la porunca lui Dumnezeu, Iosua – urmaşul lui Moise, a circumcis poporul lui Israel. Pentru că le lipsea tăierea împrejur, în timp ce îşi croiau drum prin pustiu.

Din cauza răspândirii nelegiuirii, Iosua le-a spus israeliţilor, nu la mult timp după aceea: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” Iosua 24:15. Pentru că el nu numai că predica circumciderea pruncilor, dar – prin exemplul personal şi cel al familiei sale – o şi practica, în mod „puritan” şi exact. Într-adevăr, el făcea astfel îndeosebi pentru ca atunci şi după aceea, copiii legământului său să îl slujească pe Domnul toată viaţa – şi astfel, să „îmbunătăţească” sfânta taină pe care o căpătaseră în fragedă copilărie.

Aşa cum cucernicul dr. John Calvin explica în privinţa căderii în greşeala imediată şi apoi a rebotezării şi dezhirotonirii israeliţilor care nu aplicau circumcizia pruncilor:463 „Ei nu s-au dezis de tăierea împrejur a pruncilor chiar din prima zi a plecării [din Egipt], ci abia după ce au fost nevoiţi să îşi târască paşii prin propria perversitate… Nici unul nu a fost circumcis pe drum, după plecare… Deoarece se spune că pruncii lor au fost tăiaţi împrejur de către Iosua…”

„Adevăratul ţel al lui Iosua era acela de a înnoi şi confirma legământul pe care Dumnezeu îl făcuse deja… De a-i impresiona pe dânşii [pe cei „rebotezaţi”], dându-le sentimentul ruşinii – el afirmă că el şi familia sa vor continua să Îl slujească pe Dumnezeu.” Pentru Iosua, însărcinarea preoţească însemna „rehirotonirea” acelor „baptişti” care picaseră în păcatul netăierii împrejur a pruncilor.

Haideţi să transpunem condiţiile bisericii istorice, cele prezentate mai sus, într-o mai lesne de înţeles Americă clintoniene a rebotezării de astăzi, aproape complet înstrăinată de moştenirea ei puritană într-ale pedobaptismului. După exod, foştii oameni supuşi lui Dumnezeu au căzut spre o poziţie „anabaptistă”, potrivnică circumciderii infantile („antipedobaptism”). Astfel, israeliţii au devenit de facto baptişti. Însă Iosua, supus poruncii de tăiere împrejur sau „pedobaptist”, putea acum să îi îndrepte, să îi „reungă” pe aceştia – chiar dacă preoţimea  pedobaptistă va trebui să readucă SUA baptistului Clinton la puritanism.

Într-adevăr, Iosua a făcut astfel nu printre-o încercare imposibilă de a-i circumcide iar pe cei deja tăiaţi împrejur – ci prin circumciderea tuturor celor crescuţi fără a fi fost circumcişi, precum şi a copiilor lor. El a făcut asta şi pentru a declara că, indiferent ce ar fi făcut oamenii după aceea, cel puţin el şi familia sa vor fi supuşi circumciziei pruncilor şi îndatoririi prezbitere de a-L servi pe Domnul.

În Ezechiel 44:7 – o prevestire a Bisericii Noului Testament – Dumnezeu îi mustră pe cei care au primit sfintele taine ale legământului, pentru că au adus pe cei care nu le primiseră la închinare în prezenţa Lui. Dumnezeu spune: „Aţi băgat în Locaşul Meu cel sfânt nişte străini cu inima netăiată împrejur, şi cu carnea netăiată împrejur, ca să-Mi spurce casa; aţi adus pâinea Mea, grăsimea şi sângele înaintea tuturor urâciunilor voastre, şi aţi rupt astfel legământul Meu.” Cum se aplică asta baptiştilor botezaţi, care îşi privesc proprii copii ca străini de Dumnezeu, totuşi aducându-i la închinare în faţa Lui?

În Luca 7:29, Dumnezeu declară că: „Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” Calvin comenta: „Era deja o dovadă a pietăţii lor, faptul că ei [cei cu frică de Dumnezeu] s-au dus pentru a fi botezaţi… Scribii, în pofida botezului lui Ioan, şi-au închis chiar lor înşile, prin mândria lor, poarta credinţei… Hai să ne păzim de a nesocoti chiar şi cele mai mărunte îndemnuri ale lui Dumnezeu, să fim pregătiţi în umilinţă să începem cu lucrurile mici şi de căpătâi!”

În Faptele Apostolilor 2:38, Dumnezeu îi porunceşte pocăitului: „fiecare din voi să fie botezat… Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri!” Calvin comentează: 465 „Acest pasaj îi respinge îndeajuns pe anabaptişti, care tăgăduiesc botezul copiilor credincioşilor, atunci când sunt prunci, ca şi când nu ar fi membri ai Bisericii… Această presupunere smintită nu le aduce nimic bun.”

În Faptele 11:16, Petru a văzut botezarea întregii familii a lui Cornelius ca pe o împlinire a prezicerii lui Hristos, cum că oamenii se vor boteza cu Sfântul Duh şi după pogorârea Lui. Petru a adăugat: „cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Calvin comentează:466 „Aceia care sunt potrivnici botezului pruncilor, sunt în război cu Dumnezeu”.

Conform Catehismului Extins din Westminster, 467 a Cincea Poruncă cere taţilor şi mamelor să nu comită păcate prin „neglijarea îndatoririlor care li se cer” – cum ar fi aducerea pruncilor pentru a fi botezaţi.” 2 Împăraţi 5:13; Efeseni 6:4; Deuteronom 6:6; Ezechiel 34:2-4.”

Într-adevăr, Catehismul Extins din Westminster468 cere ca „pruncii proveniţi din amândoi părinţi, sau măcar unul care mărturiseşte credinţa în Hristos… trebuie botezaţi. Geneza 17:7; Galateni 3:9; Coloseni 2:11; Fapte 2:38; Romani 4:11; 1 Corinteni 7:14; Matei 28:19; Luca 18:15; Romani 11:16.”

Procedează corect Mărturisirea din Westminster469 atunci când conchide că „pruncii cu unul sau amândoi părinţi credincioşi trebuie să fie botezaţi… Este un păcat mare să dispreţuieşti sau să nesocoteşti această îndatorire. Luca 7:30 şi Exodul 4:24-26.”

Metodele religioase de combatere a influenţelor anabaptiste

Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric, pentru a fi copleşiţi de influenţele anabaptişti (şi de altele dăunătoare), nici în contemporaneitate. Aceste metode sunt: mai întâi, propovăduirea susţinută a Evangheliei;  în al doilea rând, „îmbunătăţirea” botezării fiecăruia (transpusă în viaţa cotidiană); în al treilea rând, înfăptuirea cu bucurie a Cuvântului lui Dumnezeu; în al patrulea rând, pedepsirea infractorilor de către stat. Astfel, în al cincilea rând, o apropiere cu încredere de viitorul mileniu – atunci când creştinismul consecvent (adică calvinismul) va triumfa pe plan internaţional.

Mai întâi, este necesară propovăduirea cu tărie a Evanghelie. Catehismul Extins de Westminster afirmă: „Duhul lui Dumnezeu a făcut din citirea, dar mai ales din propovăduirea Cuvântului un mijloc eficient de luminare, de convingere a bieţilor păcătoşi… şi de întoarcere a lor către Hristos; de întărire a lor împotriva ispitelor şi abaterilor… şi de îmboldire a inimilor lor către cucernicie. Neemia 8:8; Faptele 2:37-41; 8:27-38; 26; 18; Psalm 19:8; Matei 4:4-10; Efeseni 6:16… Aceia care sunt chemaţi să lucreze în Misia Cuvântului vor trebui să predice învăţătura rânduită… pentru dovedirea Duhului şi a puterii. Tit 2:1-8 şi 1 Corinteni 2:4.” 470

În al doilea rând, creştinii trebuie să îşi „îmbunătăţească” propria botezare. Catehismul Extins din Westminster471 afirmă: „Trebuincioasa, dar mult neglijata datorie a îmbunătăţirii botezării noastre trebuie înfăptuită de noi pe toată durata vieţii… prin aprecierea serioasă şi cu recunoştinţă a naturii ei şi a privilegiilor şi binefacerilor pe care ni le dăruieşte şi pecetluieşte, ca atare noi punându-ne zălog solemn şi fără preget; prin abţinerea de la păcat şi prin alte binecuvântări întărite în noi prin ajutorul acestei sfinte taine; prin puterea câştigată din moartea şi învierea lui Hristos, Cel întru care suntem botezaţi; şi căutând a duce o viaţă de credinţă, în smerenie şi învrednicire. Coloseni 2:11; Romani 6:4-11; Galateni 3:26; Romani 6:22.”

În al treilea rând – şi procedând ca şi mai înainte – trebuie să existe o înfăptuire cu bucurie a Cuvântului lui Dumnezeu în vieţile noastre. Mărturisirea de credinţă din Westminster472 spune: „Cei ce sunt într-adevăr chemaţi şi renăscuţi, având inima primenită şi un duh nou zămislit în ei, sunt sfinţiţi cu adevărat şi în persoană prin virtutea morţii şi învierii lui Hristos, de Cuvântul şi Duhul Lui care sălăşluieşte în ei. Ioan 17:17, 2 Tesaloniceni 2:13… Puterea lor de a face fapte bune nu este toată numai de la ei, ci în întregime de la Duhul lui Hristos. Ioan 15:4; Ezechiel 36:26…”

„Este necesară o influenţă în fapt a aceluiaşi Duh Sfânt care să lucreze în ei, la voinţa şi la faptele lor, pentru a-I face voia şi placul. Filipeni 2:12 şi 4:13; 2 Corinteni 3:5. Ei însă nu trebuie să crească delăsători, ca şi când nu ar mai fi legaţi să săvârşească vreuna dintre îndatoriri, dacă nu le atrage atenţia Duhul. Ci trebuie să ţină seama în a nu tulbura slava lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ei,… Duhul lui Hristos, cel care îmblânzeşte omul şi îi face voinţa capabilă de a face neîngrădit şi cu bucurie voia lui Dumnezeu, dezvăluită în Lege şi rânduită pentru a fi înfăptuită. Evrei 6:11; 2Petru 1:3-11; Isaia 64:7; 2 Timotei 1:16; Faptele 26:6; Iuda 20; Ezechiel 36:27; Evrei 8:10; Ieremia 31:33.”

Într-al patrulea rând, Statul, ca şi serv al lui Dumnezeu, trebuie să pedepsească toţi nelegiuiţii. Mărturisirea de credinţă din Westminster473 explică astfel: „Cei care, sub învelişul libertăţii creştine, se opun vreunei puteri legiuite sau aplicării legii… se împotrivesc rânduielii lui Dumnezeu. Matei 12:35; 1 Petru 2:13-16; Romani 13:1-8…

„Pentru răspândirea unor convingeri sau împlinirea unor fapte care sunt potrivnice rânduielii firii sau principiilor învăţate de creştinism… ei pot fi legiuit chemaţi să dea socoteală şi să se ia măsuri împotriva lor… de către puterea magistratului civil. Romani 1:32; Deuteronom 13:6-12; Ezra 7:23-28; Neemia 13:5-30; 2 Împăraţi 23:5-21; 2 Cronici 34:33 şi 15:12-16; Daniel 3:29; 1 Timotei 2:2; Isaia 49:23; Zaharia 12:2… Dumnezeu, Domnul şi Împăratul suprem al întregii lumi a rânduit ca magistraţii civili să fie sub mâna Sa, peste oameni… pentru a-i apăra şi îmbărbăta pe cei de bună credinţă şi pentru pedepsirea răufăcătorilor. Romani 13:1-4; 1 Petru 2:13.”

În al cincilea rând, noi avem încredere în viitorul Bisericii. Catehismul Extins din Westminster474 afirmă: „Hristos a fost preaslăvit la înălţarea Sa…. Biruitor asupra duşmanilor Lui. Efeseni 4:8”. El „a ajuns negreşit în cel mai sus-pus cer, pentru a căpăta acolo harurile pentru oameni. Faptele 1:9-11; Efeseni 4:10; Psalm 68:18… Ca Dumnezeu şi om, El este pus la loc de cinste aidoma lui Dumnezeu Tatăl… şi cu putere asupra tuturor celor aflate în rai şi pe pământ; şi îşi adună laolaltă şi îşi apără Biserica şi îi biruieşte pe duşmanii ei. Filipeni 2:9; Efeseni 1:22; 1 Petru 3:22; Romani 8:34.” Această încredere a noastră provine din Rugăciunea Domnului.

Inevitabila convertire a copiilor vitregi ai anabaptiştilor

Este chiar inevitabil ca toate naţiile planetei noastre (inclusiv copiii lor, desigur) să fie aduşi la obedienţa botezului faţă de Dumnezeul Trinitar. Deoarece Isus îndeamnă şi făgăduieşte acest lucru discipolilor Lui, în „Rugăciunea Domnului”. Acolo, El ne îndeamnă la rugăciune zilnică: „Vie Împărăţia Ta!” Matei 6:10 şi Luca 11:2. Dumnezeu porunceşte acest lucru; şi tot Dumnezeu îl şi execută.

Iată cum explică Catehismul Extins din Westminster475 sensul rugăciunii: ca împărăţia păcatului şi a Satanei să poată fi distruse; ca Evanghelia să poată fi răspândită în lume; evreii sunt cei numiţi; iar neamurile sunt pe deplin aduse către El.” Este o rugăciune care arată că „Bisericii să îi fie date toate îndatoririle evanghelice şi ritualurile”, cum ar fi cel al botezului pruncilor. Este un zălog pentru ca Biserica să fie „curăţită de abateri” cum ar fi anabaptismul şi să fie „sprijinită şi păstrată de magistratul civil” împotriva celor fără de Dumnezeu – astfel încât „rânduielile întru Hristos să poată fi împărţite fără prihană”. Romani 10:1 şi 11:25. Acesta este un zălog al faptului că botezul nu se mărgineşte numai la adulţi – nici nu se repetă la maturitate celor deja botezaţi în copilărie.

Adunarea de la Westminster, prin Registrul pentru Slujbe Publice dedicate lui Dumnezeu înţelege corect că petiţia de mai sus este o promisiune cum că Biserica va calviniza, în cele din urmă, toată lumea. Asta îi include şi pe ereticii spălători de creiere – şi îi va îndrepta către Cuvântul lui Dumnezeu, cel netrunchiat.

Deoarece în „Rugăciunea publică dinaintea slujbei” 476, preotul „se roagă pentru răspândirea Evangheliei şi a Împărăţiei lui Hristos asupra tuturor naţiilor – pentru convertirea evreilor; pentru plenitudinea neamurilor gentile; pentru căderea Antihristului”. El se roagă şi pentru: „eliberarea bisericilor care s-au abătut de sub tirania şi partea antihristică şi de la oprimarea crudă şi blasfemiile turcilor [sau musulmanilor]; pentru binecuvântarea de la Dumnezeu asupra Bisericilor reformate”; şi pentru ca Dumnezeu să „păstreze neprihănirea tuturor rânduielilor Lui şi să nimicească erezia.”

Acest lucru trebuie făcut chiar şi în „universităţile şi şcolile şi seminariile religioase din cadrul Bisericii şi al Commonwalth-ului, astfel încât să putem prospera tot mai mult în învăţare şi pietate.” Pentru că trebuie să ne rugăm pentru „ca Dumnezeu să pogoare binecuvântarea asupra preoţiei Cuvântului, a sacramentelor şi disciplinei bisericeşti; asupra guvernării civile; şi a tuturor familiilor şi oamenilor care aparţin acestora” – dând astfel „dovada şi probitatea Duhului şi a puterii”.

Registrul Westminster pentru Slujbe Publice dedicate lui Dumnezeu de mai sus a fost gândit pentru a oferi o religie internaţională uniformă pentru Regatul Unit al Angliei şi Ţării Galilor, pentru regatul Irlandei şi pentru cel al Scoţiei. Pe 3 februarie 1645 s-a pus în aplicare prin Adunarea Generală a Bisericilor Prezbiteriene din Scoţia. 477 Actul său relevant declara:

„Întrucât o unitate ferice şi o uniformitate a religiei în rândul bisericilor lui Hristos în aceste trei regate… au fost îndelung şi temeinic dorite pentru sfinţenia şi blagoslovirea noastră… acest regate sunt acum, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, aduse mai aproape de uniformitate decât oricare altă Biserică Reformată.” Pentru noi asta înseamnă „întoarcerea la rugăciuni şi la luminarea ochilor noştri, la însufleţirea inimilor şi la deschiderea porţilor nădejdii pentru noi, în aşteptarea şi cu încrederea a ceea ce ne va însufleţi.”

Astfel suntem încrezători „în ruga către Domnul de a păstra aceste regate înafara ereziilor… şi în a continua alături de noi şi de cei care vor veni după noi să urmeze rânduielile Sale neprihănite şi desăvârşite, laolaltă cu o putere sporită şi un trai bun, întru slava Numelui Său, întru mărirea Împărăţiei Fiului Său şi întru unitatea şi tihna tuturor oamenilor Lui.”

În 1648, Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene şi Parlamentul Moşierilor Scoţiei au aprobat Solemn Acknowledgement of Publick Sins and Breaches of the Covenant (Înştiinţarea solemnă despre păcatele obişnuite şi încălcările Legământului). Acest document declara: „Deoarece religia este cel mai desăvârşit şi preţios dintre toate lucrurile, înaintarea şi promovarea împuternicirii împotriva tuturor…. Anabaptism, antinomianism, arminianism şi socinianism, familism, libertinism, scepticism şi erastianism… toate vor fi studiate şi tălmăcite de noi, înaintea oricăror altor interese lumeşti.”

În mod similar, pe 31 mai 1851, Adunarea Generală a Bisericii Libere a Scoţiei a declarat479 că „pe Atotputernicul Dumnezeu l-a mulţumit, în marea Sa îndurare de care nu suntem vrednici, să reformeze această biserică de papistaşi – prin prezbiteri… Naţiunile şi conducătorii lor sunt legaţi să ţină la adevărul lui Dumnezeu şi să mărească Împărăţia Fiului Său… Cât de limpede a deschid Dumnezeu o poartă pentru această împărăţie, o poartă a glasului şi pentru intrare, nu numai în această ţară, ci şi în altele… această Biserică nu poate decât să se supună cu devoţiune.”

„Pentru sfânta măreţie a credinţei fără preget, ea va căuta totuşi să ducă până la capăt cele cugetate de la început, în toate documentele şi faptele de părinţii ei reformatori – până ce greşelile de care ei s-au dezis vor fi dispărut de pe faţa pământului şi adevărata rânduire pe care ei au sprijinit-o va fi pretutindeni primită – astfel ca toţi oamenii, călăuziţi cum se cuvine în credinţă, să fie uniţi în slăvirea lui Dumnezeu Tatăl, pe deplin conştienţi de Împărăţia Fiului Său, binecuvântatul nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos, Cel al cărui nume va fi preaslăvit în vecii vecilor!”

(Ana)baptişti din toate ţările – pocăiţi-vă!

Lui Karl Marx, el însuşi un fiu vitreg al anabaptiştilor „comunişti”, îi plăcea să spună: „Muncitori din toate ţările, uniţi-vă!” 480 Însă, bazându-se pe Scriptură, creştinii calvinişti spun acum tuturor fiilor vitregi ai anabaptiştilor: „Anabaptişti din toate ţările, pocăiţi-vă!”

Aşadar, noi facem un apel la diverşii urmaşi vitregi ai anabaptiştilor, inclusiv baptiştii de bună credinţă; la adventiştii de ziua a şaptea; la apostaţii „martori ai lui Iehova”; la mormonii politeişti; şi la comuniştii atei – să se căiască pentru marele lor păcat de antipedobaptism (şi pentru toate celelalte păcate).

Pe temeiul Scripturii – Matei 28:18 şi Apocalipsa 7:2, 9:4, 12:17, 14:1; 21:2 şi 21:24, 22:3 – îi îndemnăm acum să se lepede de împotrivirea botezării copiilor. În chemăm să: îşi aducă copii, dar şi pe ceilalţi copii, la marele Împărat al oamenilor şi Conducătorul dumnezeiesc al îngerilor, preaputernicul Arhanghel Isus; să îi boteze neîntârziat cu pecetea Dumnezeului Trinitar; şi să îi îmboldească spre o viaţă cu un ţel potrivit botezului lor.

Preoţilor Cuvântului şi Sfintelor Taine ale Sale, „Isus a venit şi le-a vorbit… spunând „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.”

În ultima carte a Bibliei, Apostolul Ioan a afirmat: „Şi am văzut un alt înger [se pare că pe Însuşi Hristos cel înălţat], care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: "Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune [cele trei Persoane ale Dumnezeului Trinitar, prin preoţii Cuvântului şi Sfintelor Taine] pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!" Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.”

Şi Ioan a continuat: „După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini;… ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.”

Ioan a auzit şi Duhul lui Dumnezeu spunând: „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu… Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.”

În fine, Ioan a observat cu bucurie: „Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului [Biserica Creştină!]; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său… Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei... Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea... Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor!”

SFÂRŞIT

Note de subsol:

412 R.G. Torbet: A History of the Baptists, The Carey Kingsgate Press Ltd., London (1950), 1966, pp. 20-35.

413 Estep's op. cit. p. 231; and R.G. Clouse's Church of the Brethren, in Douglas's op. cit. p. 228.

414 See above at n. 412f.

415 See Torbet's op. cit. pp. 20-35; and Payne's The Anabaptists of the 16th Century and Their Influence in the Modern World (London, 1949), pp. 18-21.

416 E.B. Bax's Rise and Fall of the Anabaptists, London, 1903, chs. 5-9; C.-P. Clasen's Medieval Heresies in the Reformation (in Dec. 1963 Church History, XXXII:4, pp. 392-414); H.E. Dosker's The Dutch Anabaptists, pp. 45f; A.H. Newman's History of Anti-pedobaptism (Philadelphia, 1897), chs. 7,21,22; J.H. Shakespeare's Baptist and Congregational Pioneers, London, 1905.

417 Hulse's op. cit. pp. 21,25,52.

418 J.G.G. Norman's Smyth, John (c.1565-1612), in Douglas's op. cit. pp. x & 911.

419 Estep's op. cit. p. 221.

420 West's op. cit. pp. 223f & 265f.

421 Ib. p. 220.

422 T. Helwys: Baptist Confession, 1611, art. 3 reads that "God imposes the necessity of sin on nobody." Compare Estep's op. cit. p. 222: "Helwys...in his first confession of faith...was one with Smyth in denying original sin.... Other aspects of an Arminian soteriology were retained."

423 A.M. Derham's Helwys, Thomas (c. 1550 - c. 1616), in Douglas's op. cit. p. 459. See too the Baptist Confession of 1611, art. 10 (in Schaff's Creeds I pp. 857f).

424 Ib. p. 224.

425 R.S. Ward's Baptism in Scripture and History, pp. 58f.

426 Rad. Ref. p. 788.

427 Schaff's Creeds I pp. 849f.

428 R. Williams: The Bloudy Tenent of Persecution for Cause of Conscience Discussed, ed. Edward Bean Underhill, Hanserd Knollys Soc., London, 1848, pp. 1-2: "It is the will and command of God that...a permission of the most Paganish, Jewish, Turkish or anti-christian consciences and worships be granted to all men in all nations and countries." Cited in Estep's op. cit. pp. 226 & 235 n. 63.

429 Estep's op. cit. p. 228. Per contra, J. Cotton's Abstract of the Laws of New England (1641).

430 Op. cit. p. 7. Cf. too p. 92: "North America...29,681,927." World total = "33,749,228."

431 Ib. pp. 89-91.

432 Op. cit. p. 229.

433 P.J.S. de Klerk: Reformed Symbolics, Van Schaik, Pretoria, 1954, pp. 88f.

434 W.L. Lumpkin: Baptist Confessions of Faith, Judson, Philadelphia, 1959, p. 157.

435 Marginal note, in the Particular Baptists' 1644 Confession of Faith of those churches which are commonly...called 'Anabaptist'. See too our text at the previous three footnotes.

436 See De Klerk's op. cit. p. 89.

437 Art. 29; and Schaff's Creeds I pp. 835f,849f,855f.

438 Idem.

439 Ib. pp. 88f.

440 F.N. Lee: I Confess! Holy Scripture, the Westminster Confession, and the Declaratory Statement: Their Relationship to One Another in the Presbyterian Church of Australia (revised ed., Brisbane 1991), pp. 29f.

441 Westminster Directory for the Publick Worship of God: Of the Administration of the Sacraments -- and first, of Baptism, in the Subordinate Standards of the Free Church of Scotland, Free Church Offices, Edinburgh, 1933, pp. 293f.

442 West. Conf. 7:2 & 19:1.

443 Ib. 10:3.

444 Ib. 24:2 & 25:1-3.

445 Ib. 28:1-7.

446 West. Larg. Cat. 30 & 35.

447 Ib. 165f & 177.

448 West. Short. Cat. 94.

449 West. Conf. 20:4.

450 Ib. 21:3.

451 Ib. 22:2.

452 Ib. 23:1.

453 Ib. 24:1.

454 Ib. 24:5.

455 Ib. 26:3.

456 Ib. 28:7.

457 West. Larg. Cat. 108 & 112.

458 Ib. 177.

459 Jesus Lives, 3 Kenya St., Wavell Heights, Australia, 1981.

460 J. Calvin: Commentaries on the First Book of Moses called Genesis (Eerdmans, Grand Rapids, 1948), I pp. 458f; and Calvin's Inst. IV:16:9.

461 J. Calvin: Commentaries on the Four Last Books of Moses arranged in the Form of a Harmony. Eerdmans, Grand Rapids, 1948, I p. 106.

462 Ib. pp. 465-67.

463 J. Calvin's Commentaries on the Book of Joshua (5:2-8 & 24:15), Eerdmans, Grand Rapids, 1948, pp. 80f & 276f.

464 J. Calvin: Commentary on a Harmony of the Evangelists. Eerdmans, Grand Rapids, 1965, II p. 19.

465 J. Calvin: The Acts of the Apostles, Eerdmans, Grand Rapids, 1965, I pp. 19f.

466 Ib. p. 325.

467 West. Larg. Cat. 124-130.

468 Ib. 166.

469 West. Conf. 28:4f.

470 West. Larg. Cat. 155 & 159.

471 Ib. 167.

472 West. Conf. 13:1; 16:3; 19:7.

473 Ib. 20:4 & 23:1.

474 West. Larg. Cat. 53-54.

475 West. Larg. Cat. 191.

476 The Subordinate Standards, pp. 290f..... 477) Ib. pp. 286f.

478 Solemn Acknowledgement of Publick Sins and Breaches of the Covenant, in The Subordinate Standards pp. 280 & 283.

479 Ib. pp. v,vi,xiv,xv. Cf. the West. Conf. 8:8; and the West. Larg. Cat. 45, 52, 53, & 54.

480 Cf. the last words in any edition of K. Marx & F. Engels: Manifesto of the Communist Party (1848).

horizontal rule

Acest material poate fi reprodus şi pus în circulaţie, atât timp cât i se acordă credit de autor reverendului Prof. Dr. Francis Nigel Lee, de la Queensland Presbyterian Theological Hall in Australia. (din cadrul  Emmanuel College, Upland Road, St Lucia, QLD, Australia 4067). Tel: Intl. +61 7 3266 1688; begin_of_the_skype_highlighting +61 7 3266 1688end_of_the_skype_highlighting.

Drepturile de (re)publicare sunt rezervate autorului, prin prezenta notă.

Courtesy of reformedreader.org

horizontal rule

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate