Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Primul Conciliu (Sinod) Ecumenic - Nicea, 325 d. Hr.

 

Primul Conciliu de la Nicća (325 d. Hr.) [pagina 1]
Ce s-a întâmplat de fapt la Nicea? [pagina 1]

Ce s-a întâmplat după Arius? [pagina 1]
Procesul timpuriu al canonului Noului Testament [pagina 2]

Cum s-a format canonul [pagina 2]

horizontal rule

Primul Conciliu de la Nicća (325 d. Hr.)

 

 

CREZUL

Noi credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernic, făcătorul tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile; şi într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut din Tatăl, din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o singură substanţă (homoousion, consubstantialem) cu Tatăl. Prin care s-au fost făcute toate lucrurile, atât din cer cât şi de pe pământ. Care pentru noi şi mântuirea noastră a coborât [din ceruri] şi s-a întrupat şi a devenit om. El a suferit, a înviat din nou a treia zi, s-a înălţat la ceruri şi vine să judece pe cei vi şi pe cei morţi. Şi [credem] în Duhul Sfânt. Şi oricine va spune că a existat odată un timp când Fiul lui Dumnezeu nu a existat (en pote hote ouk en), sau că înainte ca el să fi fost născut el nu exista, sau că el a fost făcut din lucrurile care nu erau, sau că el este de o substanţă sau esenţă diferită [faţă de Tatăl] sau că el este o creatură, sau că el este supus schimbării sau conversiei – cei care spun astfel Catolica şi Apostolica biserică îi anatemizează.

 

CANOANELE

 

Canonul 1. Dacă cineva fiind bolnav a trecut printr-o operaţie din mâinile doctorilor sau a fost castrat de barbari, să rămână printre clerici. Dar dacă cineva cu bună sănătate s-a castrat pe sine, dacă a rămas printre clerici el ar trebui să fie suspendat, şi în viitor un astfel de om să nu fie promovat. Dar, aşa cum este evident că aceasta se referă la cei care sunt responsabili pentru condiţie şi îşi permit să se castreze pe ei înşişi, tot aşa dacă cineva a fost făcut eunuc de către barbari sau de către stăpânii lor, dar au fost descoperiţi vrednici, Canonul îi admite pe astfel de oameni în cler.

 

Canonul 2. De atunci, ori prin necesitate ori prin cereri stăruitoare a anumitor indivizi, multe lucruri au fost făcute contrar canonului Eclesiastic, cu rezultatul că oamenii care au venit recent dintr-o viaţă păgână la credinţă după un scurt catehumenat au fost admişi deodată spre spălarea spirituală, şi în acelaşi timp ce botezul lor a fost promovat spre episcopat sau prezbiteriat, se agreează că ar fi bine ca nimic de acest gen să nu se întâmple în viitor. Căci un catehumen are nevoie de timp şi de aprobare ulterioară după botez, căci cuvintele apostolilor sunt clare: „Nu un convertit recent, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în condamnare şi în capcana diavolului”. Dar dacă cu trecerea timpului se descoperă vreun păcat de senzualitate la această persoană şi el este condamnat de doi sau trei martori, un astfel de om va fi suspendat din cler. Dacă cineva contravine acestor reguli, va fi obligat să-şi părăsească statutul său cleric pentru acţionarea în sfidare faţă de acest mare sinod.

 

Canonul 3. Acest mare Sinod interzice în mod absolut unui episcop, presbiter, diacon, sau careva din cleric să tină o subintroducta să trăiască cu el, cu excepţia de sigur a mamei sale sau a surorii ori mătuşii, sau oricare altă persoană care este mai presus de suspiciune.

 

Canonul 4. Este de dorit prin toate mijloacele ca un episcop să fie numit de toţi episcopii provinciei. Dar dacă aceasta este dificil datorită unor necesităţi presante sau lungimea călătoriei implicate, fie ca cel puţin trei să fie laolaltă şi să execute ordinarea, dar numai după ce [episcopii] absenţi au luat parte la vot şi şi-au dat consimţământul scris al lor. Dar în fiecare provincie dreptul de confirmare a procedeelor aparţine episcopului metropolitan.

 

Canonul 5. Referitor la aceia, ori din cleric ori dintre laici, care au fost excomunicaţi, sentinţa trebuie să fie respectată de episcopii fiecărei provincii conform canonului care interzice ca cei excluşi de unii să fie admişi de alţii. Să se ţină o anchetă pentru a se stabili dacă cineva a fost exclus din comunitate datorită meschinăriei sau certurilor sau de oricare natură rea din partea episcopului. Prin urmare, pentru a putea exista oportunitatea adecvată pentru ancheta în discuţie, este agreat faptul că este bine pentru sinoade să fie ţinute în fiecare an în fiecare provincie de două ori pe an, astfel ca aceste anchete să fie conduse de toţi episcopii provinciei adunaţi laolaltă, şi în acest fel prin consensul general cei care au făcut ofense împotriva episcopului lor să poată fi recunoscuţi de către toţi a fi de-a dreptul excomunicat, până ce toţi episcopii vor decide în comun să pronunţe o sentinţă mai sedativă asupra acestor persoane. Sinoadele trebuiesc ţinute în următoarele perioade: una înaintea Paştilor, astfel ca, toate meschinăriile fiind puse deoparte, darul oferit lui Dumnezeu să fie fără cusur; al doilea după anotimpul de toamnă.

 

Canonul 6. Obiceiurile antice ale Egiptului, Libiei şi Pentapolis vor fi menţinute, conform cărora episcopul de Alexandria are autoritate peste toate aceste locuri din moment ce există un obicei similar cu privire la episcopul Romei. În mod similar în Antiohia şi în alte provincii prerogativele bisericii trebuiesc păstrate. În general următorul principiu este evident: dacă cineva este făcut episcop fără consimţământul metropolitanului, acest mare sinod determină ca acesta să nu fie un episcop. Dacă totuşi doi sau trei prin motivul rivalităţii personale se deosebesc de votul comun al tuturor, presupunând că aceasta este rezonabil şi în concordanţă cu canonul bisericii, votul majorităţii va avea avantaj.

 

Canonul 7. Din moment ce predomină un obicei şi o tradiţie antică faţă de efectul că episcopul de Ćlia [adică, Ierusalim] trebuie să fie onorat, acestuia să-i fie oferit tot ceea ce ţine de această onoare, lăsând demnitate adecvată metropolitanului.

 

Canonul 8. Referitor la cei care şi-au dat lor înşişi numele de Catari, şi care din când în când vin în atenţia bisericii catolice şi apostolice, acest mare şi sfânt sinod decretă faptul că ei pot rămâne printre clerici după ce vor primi o impunere pe mâini. Dar înainte de toate acesta este potrivit ca ei să dea o asumare scrisă că ei vor accepta şi vor urma decretele bisericii catolice, anume că ei vor fi în comuniune cu aceia care au intrat în a doua căsătorie şi cu aceia care au greşit în timpul de persecuţie şi pentru care o perioadă de [penitenţă] a fost fixată şi o ocazie [pentru reconciliere] a fost atribuită, aşa ca în toate lucrurile să urmeze decretele catolicei şi apostolicei biserici. Prin urmare, unde toţi cei ordinaţi din sate sau oraşe au fost descoperiţi a fi doar oameni de acest fel, cei care sunt astfel găsiţi vor rămâne în cler în acelaşi rang; dar atunci când unii vin în locuri unde există un episcop sau un presbiter care aparţine bisericii catolice, este evident că episcopul bisericii va reţine demnitatea episcopului, şi că cel căruia i s-a dat titlul şi numele de episcop printre aşa zişii Catari va avea numele de presbiter, doar dacă episcopul nu consideră potrivit să-l lase pe acesta să împărtăşească din onoarea titlului. Dar dacă aceasta nu este în acord cu aprobarea sa, episcopul îi va oferi un loc drept Chorepiscopus sau presbiter, aşa încât să facă starea sa clerică ordinară să fie atât de evidentă şi să prevină astfel să nu fie doi episcopi în oraş.

 

Canonul 9. Dacă au fost promovaţi unii drept presbiteri fără examinare, şi apoi în urma investigării şi-au mărturisit păcatele lor, şi dacă după confesarea lor oamenii şi-au impus mâinile peste astfel de oameni, fiind mişcaţi să acţioneze împotriva canonului, canonul nu-i admite pe aceşti oameni, căci Biserica Catolică reabilitează doar ceea ce este mai presus de reproş.

 

Canonul 10. Dacă au fost unii promovaţi spre ordinare prin ignoranţa promotorilor lor sau chiar cu încuviinţarea lor, acest lucru nu prejudiciază canonul bisericii; odată ce sunt descoperiţi aceştia ei trebuie să fie destituiţi.

 

Canonul 11. Referitor la cei care au călcat fără necesitatea confiscării proprietăţii lor sau fără pericol sau ceva de această natură, aşa cum s-a întâmplat sub tirania lui Licinius, sfântul sinod decretează că, deşi ei nu merită blândeţe, cu toate acestea ei trebuie trataţi cu milostenie. Aceia, deci, dintre cei credincioşi care se pocăiesc în mod autentic vor petrece trei zile printre ascultători, pentru şapte ani vor fi prosternatori, şi pentru doi ani vor lua parte cu oamenii la rugăciuni, deşi nu şi la ofertă.

 

Canonul 12. Aceia care au fost chemaţi prin har, au dat evidenţă de primul zel şi şi-au lepădat centurile lor [militare], şi care apoi s-au întors înapoi la vomatul lor ca şi câinii, aşa încât unii să fi plătit bani şi şi-au recuperat statutul lor militar prin mite – aceste persoane să petreacă zece ani ca prosternatori după o perioadă de trei ani ca ascultători. În oricare caz, totuşi, dispoziţia lor şi natura penitenţei lor ar trebui să fie examinată. Căci aceia care prin frica şi lacrimile lor, perseverenţa şi faptele lor bune dau dovadă a conversiei lor prin fapte şi nu prin arătarea exterioară, când şi-au încheiat timpul lor rânduit de ascultători, pot să ia parte la rugăciuni, iar episcopul este competent să decidă chiar şi mai favorabil în privinţa lor. Dar aceia care au luat lucrurile cu uşurinţă, şi au crezut că forma exterioară de intrare în Biserică este tot ceea ce se cere pentru convertirea lor, trebuie să-şi completeze termenul lor pe deplin.

 

Canonul 13. Referitor la cei care pleacă, antica lege canonică trebuie încă să mai fie menţinută, anume că cei care pleacă nu trebuie să fie lipsiţi de ultima şi cea mai necesară Viaticum. Dar unul al cărui viaţă a fost disperată a fost admis la comuniune şi s-a făcut părtaş al ofertei şi este descoperit a fi între numărul celor din viaţă, el va fi printre cei care iau parte doar la rugăciune. Dar ca o regulă generală, în cazul oricui care pleacă şi caută să se împărtăşească din Eucharist, Episcopul după ce va examina situaţia îi va da o parte din ofertă.

 

Canonul 14. Referitor la catehumenii care au greşit, acest mare şi sfânt Sinod decretă că, după ce ei au petrecut trei ani doar ca ascultători, ei vor fi apoi admişi să se roage cu catehumenii.

 

Canonul 15. În ceea ce priveşte marea tulburare şi partidele care sunt cauzate, se decretează că obiceiul, dacă se descoperă că există în anumite părţi în contră cu canonul, vor fi în totalitate reprimate, aşa că nici episcopii nici presbiterii şi nici diaconi nu se vor transfera din oraş în oraş. Dacă după această decizie a acestui mare şi sfânt sinod cineva va încerca un astfel de lucru, sau îşi va atribui sine o astfel de procedură, aranjamentul va fi în totalitate anulat, şi el va fi restaurat bisericii de care el a fost ordinat episcop, presbiter sau diacon.

 

Canonul 16. Orice presbiteri sau diaconi sau în general oricine care este înrolat în oricare rang de cler care se depărtează de biserica lor în mod nesocotit şi fără de frica de Dumnezeu înaintea ochilor lor sau în ignorare faţă de Canonul eclesiastic, nu trebuie primit prin nici un mijloc într-o altă biserică, ci toată presiunea trebuie aplicată acestora pentru a-i îndemna să se întoarcă la eparhiile lor, sau dacă ei rămân este corect ca ei să fie excomunicaţi. Dar dacă cineva îndrăzneşte să fure ceva ce aparţine altuia şi să-l ordoneze în Biserica sa fără consimţământul episcopului celuilalt în a cărui cler a fost înrolat înainte de a pleca, ordinarea trebuie să fie anulată.

 

Canonul 17. Din moment ce mulţi care s-au înrolat printre Clerici au fost provocaţi prin lăcomie şi zgârcenie să uite textul sacru, „cine nu-şi dă banii cu dobândă”, şi să ceară un procent [pe lună] la împrumuturi, acest Sinod mare şi sfânt judecă faptul că dacă vreunul este descoperit după această decizie să fi primit dobândă prin contract sau să negocieze afacerea în oricare alt fel sau să ceară [o rată netă de] 50 de procente sau în general să născocească oricare alt mecanism pentru scopul câştigului mârşav, ei vor fi destituiţi din cler şi numele lor să fie scoase de pe listă.

 

Canonul 18. A ajuns în atenţia acestui mare şi sfânt Sinod faptul că în anumite locuri şi oraşe diaconii dau comuniunea la presbiteri, deşi nici un canon sau obicei nu permite aceasta, anume că cei care nu au nici o autoritate de a oferi să dea trupul lui Hristos la cei care oferă. Mai mult a ajuns să fie cunoscut că unii din diaconi primesc acum Eucharistul chiar înaintea episcopilor. Toate aceste practici trebuiesc reprimate. Diaconii trebuie să rămână în cadrul limitelor lor, cunoscând faptul că ei sunt lucrătorii episcopului şi supuşi presbiterilor. Fie ca ei să primească eucharistul conform ordinii lor după presbiteri şi din mâinile episcopului sau al presbiterului. Nici nu trebuie dat permisiune diaconilor să stea printre presbiteri, căci un astfel de aranjament este contrar canonului şi rangului. Dacă cineva refuză să se supună chiar şi după aceste decrete, el trebuie să fie suspendat din diaconat.

 

Canonul 19. Referitor la foştii Paulinişti care caută refugiu în Biserica Catolică, se determină că ei trebuie să fie rebotezaţi în mod necondiţionat. Aceia care în trecut au fost înrolaţi în cadrul clerului, dacă apare că ei sunt fără vină şi ireproşabili, trebuie să fie rebotezaţi şi ordinaţi de episcopul bisericii catolice. Dar dacă la o anchetă se arată că ei sunt nepotriviţi, este drept ca ei să fie destituiţi. În mod similar cu referire la diaconiţele şi a celora a căror nume a fost inclus în listă, aceiaşi formă trebuie observată. Ne referim la diaconiţele care au primit acest statut, căci ele nu primesc nici o impunere a mâinilor, aşa că ele sunt în toate privinţele a fi numărate printre laici.

 

Canonul 20. Din moment ce sunt unii care îngenunchează în Ziua Domului şi în zilele Cinzecimii, acest sfânt Sinod decretează că, aşa cum aceste ritualuri asemănătoare pot fi menţinute în fiecare eparhie, rugăciunea cuiva trebuie adusă Domnului în poziţia de stat în picioare.

 

SCRISOAREA SINODALĂ

 

Către Biserica din Alexandria, prin harul lui Dumnezeu, sfânt şi mare; şi către preaiubiţii fraţi, clerul ortodox şi laicii din Egipt şi Pentapolis şi Libia, şi fiecare naţiune de sub ceruri, marele şi sfântul sinod, episcopii adunaţi la Nicća, vă dorim sănătate în Domnul.

 

Întrucât marele şi sfântul sinod, care s-a adunat la Nicća prin harul lui Hristos şi Suveranul nostru cel mai religios Constantin, care ne-a adus laolaltă din provinciile noastre diferite şi oraşele, a luat în considerare chestiunile legate de credinţa Bisericii, ni s-a părut ca lucru necesar pentru noi ca anumite lucruri să vă fie comunicate din partea noastră în scris, pentru a avea mijloacele de cunoaştere a ceea ce s-a discuta şi investigat, precum şi ceea ce s-a decretat şi confirmat.

 

Mai întâi de toate, în prezenţa celui mai religios Suveranul Constantin, s-au făcut investigaţii asupra chestiunilor legate de impietatea şi transgresiunea lui Arius şi a aderenţilor lui; şi s-a decretat unanim ca el şi opinia sa profană să fie anatemizaţi, împreună cu cuvintele de blasfemie şi speculaţiile pe care le-a răsfăţat el, aducând blasfemie Fiului lui Dumnezeu, spunând că el este din lucrurile care nu sunt, şi că înainte să fi fost el nu era, şi că a fost un timp când el nu era, şi că Fiul lui Dumnezeu prin voinţa sa liberă este capabil de viciu şi virtute; spunând de asemenea că el este o creatură. Toate aceste lucruri sfântul Sinod le-a anatemizat, nici măcar să nu îndure auzirea profanei sale doctrine şi a nebuniei şi cuvintelor de blasfemie. ŞI despre acuzaţiile împotriva lui şi despre rezultatele pe care le-au avut ele, aţi auzit deja sau veţi auzi în particular, ca nu cumva să părem că noi oprimăm pe vreun om care a primit o recompensă potrivită pentru propriul său păcat. Aceasta a fost într-adevăr puterea profanităţii lui încât Theonas de Marmarica şi Secundus de Ptolemais s-au făcut părtaşi consecinţelor, căci şi ei au îndurat aceiaşi soartă.

 

Dar de când harul lui Dumnezeu a eliberat Egiptul de această opinie rea şi blasfemie, şi de persoana care a îndrăznit să creeze o schismă şi o separare într-un astfel de popor în care până acum a trăit în pace, a mai rămas întrebarea referitoare la presupunerea lui Meletius şi a oamenilor pe care i-a ordonat el, vă vom explica, preaiubiţi fraţi, deciziile Sinodului şi despre acest subiect. Sinodul a fost mişcat să încline spre blândeţe în tratarea sa a lui Meletius (căci strict vorbind el nu merita nici o milă), a decretat ca el să rămână în propriul său oraş fără nici o altă autoritate de a desemna sau ordina, şi că el nu trebuia să se arate spre acest scop în ţară sau în alt oraş, şi că el trebuia să-şi reţină simplul nume al oficiului lui; dar cei pe care i-a ordinat el, când ei au fost validaţi de o ordinare mai spirituală, aveau să fie admişi spre comuniune cu condiţia ca ei să-şi reţină rangul lor şi să-şi exercite lucrarea lor, însă în fiecare privinţă trebuiau să fie secunzi pentru tot clerul în fiecare eparhie şi biserică care a fost desemnată sub fraţii noştri cei mai onoraţi şi tovarăşul de lucrare Alexander; ei nu ar trebui să aibă nici o autoritate de a rândui candidaţi la alegerea lor sau să aducă înainte nume sau să facă orice fără consimţământul episcopului bisericii catolice, anume episcopul acelora care sunt sub Alexander. Dar cei care prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile noastre nu au fost detectaţi în oricare schismă, şi sunt fără pată în catolica şi apostolica credinţă, trebuie să aibă autoritate de a numi şi de a aduce înainte nume de oameni din cler care sunt vrednici, şi în general de a face orice conform legii şi regulii Bisericii. Dar dacă vreunul din cleric care sunt acum în Biserică are să moară, aceia care au fost recent acceptaţi sunt cei care trebuie să urmeze în oficiul celor decedaţi, dacă ei apar a fi vrednici şi sunt aleşi de oameni; episcopul Alexandriei trebuie să ia parte la vot şi să confirme alegerea. Această concesiune a fost acordată tuturor celorlalţi; dar, datorită răzvrătirii sale învechite şi a dispoziţiei şi precipitaţiei caracterului său, acelaşi decret a fost făcut cu privire la Melerius, dar că, în măsura în care el este capabil de a se întoarce la practicile sale răzvrătite, nici o autoritate şi nici un privilegiu să nu i se admită.

 

Există particulari, care sunt de un interes special pentru Egipt şi majoritatea sfintei Biserici din Alexandria; dar dacă în prezenţa prea-sfântului nostru domn, colegul şi fratele nostru Alexander, orice altceva a fost legiferat de către canon sau alt decret, el însăşi vi le va comunica în detaliu mai mare, el fiind atât un ghid cât şi un tovarăş de muncă în ceea ce s-a făcut.

 

Vă trimitem de asemenea vestea bună a acordului referitoare la sfântul Paşte, anume că în răspuns la rugăciunile voastre această întrebare a fost rezolvată; aşa că toţi fraţii din Răsărit care au urmat până acum practica evreiască vor observa de aici obiceiul Romanilor şi al vostru şi al nostru care din vremurile antice am ţinut Paştele împreună cu voi.

 

Bucurându-ne dar în aceste succese şi în comuna pace şi armonie şi în înlăturarea ereziei, întâmpinaţi cu bucurie pe tovarăşul nostru slujitor, episcopul vostru Alexander, cu toată marea onoarea şi dragostea. El ne-a fericit prin prezenţa sa, şi în ciuda vârstei sale avansate a preluat o lucrare aşa de mare ca voi să vă puteţi bucura de pace. Rugaţi-vă ca deciziile noastre să rămână trainice; căci ele au fost luate, aşa cum credem noi, spre buna plăcere a Dumnezeului Atotputernic şi a Singurului Fiu, domnul nostru Isus Hristos, şi a Duhului Sfânt, a căruia este salva în vecii vecilor. Amin.

 

Courtesy of www.voxdeibaptist.org

 

 

Ce s-a întâmplat de fapt la Nicea?
de James R. White
 

Sumar

 

Conciliul de la Nicea este adesea interpretat greşit de secte şi de alte mişcări religioase. Preocuparea actuală a conciliului a fost în mod clar şi răspicat relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Este Fiul o creatură, sau Dumnezeu adevărat? Conciliul a spus că El este Dumnezeu adevărat. Totuşi, oponenţii divinităţii lui Hristos nu au renunţat aşa de simplu după decizia conciliului. De fapt, ei aproape că au reuşit în răsturnarea afirmaţiei Nicene despre divinitatea lui Hristos. Însă creştinii credincioşi ca Atanasie au continuat să apere adevărul, şi în final, adevărul a triumfat peste eroare.

 

Conversaţia s-a intensificat rapid. „Nu te poţi încrede în Biblie”, îmi spune cunoştinţa mea de la Sfinţii din Zilele de pe Urmă (LDS – de la Latter day Saints, n. tr.), „deoarece nu ştii de fapt care cărţi aparţin acesteia. Vezi, o grămadă de oameni s-au adunat împreună şi s-au decis asupra canonului Scripturii la Conciliul de la Nicea, alegând anumite cărţi şi respingând pe altele”. Încă câţiva mai ascultau la conversaţia de la Poarta de Sud de la Templul Mormon din Salt Lake City. Aceasta era Conferinţa Generală a LDS, şi am auzit din nou că Conciliul de la Nicea a prezentat în acel punct din istorie unde ceva „a mers greşit”, unde un grup de oameni nenumiţi, fără feţe „s-au decis” pentru minte ceea ce ar trebui ca eu să cred. L-am corectat repede cu privire la Nicea – nimic nu s-a decis, sau chiar spus, despre canonul Scripturii la acel conciliu1.

 

Mi s-a amintit cât de des fraza „Conciliul de la Nicea” este folosit ca o acuzaţie de către cei care resping credinţa creştină. Cei de la New Age pretind adesea că conciliul a înlăturat învăţătura reîncarnării din Biblie2. Şi de sigur, Martorii lui Iehova şi criticii divinităţii lui Hristos indică în mod asemănător la acel conciliu ca „începutul Trinităţii” sau „prima dată când divinitatea lui Hristos a fost afirmată ca învăţătură ortodoxă”. Alţii îl vad ca un început al uniunii bisericii şi a statului în lumina participării Împăratului roman, Constantin. Unii chiar spun că acesta a fost începutul bisericii Romano-Catolice.

 

Fundalul

Cu excepţia conciliului apostolic de la Ierusalim înregistrat în Fapte 15, Conciliul de la Nicea stă mai presus de alte concilii timpurii ale bisericii în ceea ce priveşte scopul şi atenţia sa. Luther l-a numit „cel mai sacru dintre toate conciliile”3. Atunci când a început acesta pe 19 iunie 325, flăcările persecuţiei abia ce se calmaseră. Imperiul Roman fusese fără succes în încercarea sa de a şterge credinţa creştină. 14 ani trecuseră de la persecuţia finală de sub Împăratul Galeriu când aceasta se încheiase. Mulţi dintre bărbaţii care au alcătuit Conciliul de la Nicea purtau în trupurile lor rănile persecuţiei. Ei au fost gata să sufere pentru numele lui Hristos.

 

Conciliul a fost numit de Împăratul Constantin. Episcopii conducători din biserică au fost de acord să participe, atât de serioasă era problema la îndemână. Pentru a înţelege de ce a fost numit primul conciliu universal, trebuie să ne întoarcem înapoi în anul 318 d. Hr. În suburbia Alexandriană populată a lui Baucalis, un presbiter popular pe nume Arius a început să înveţe în opoziţie cu episcopul Alexandriei, Alexander. În mod specific, el nu era de acord cu învăţătura lui Alexander că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a existat din veşnicie, fiind „generat” în mod veşnic de către Tatăl. În schimb, Arius a insistat asupra faptului că „a existat un timp când Fiul nu a existat”. Hristos trebuie să fie numărat printre fiinţele create – mai presus de înălţat, pentru a fi siguri, insă cu toate acestea o creatură. Alexander şi-a apărat poziţia sa, şi nu după mult timp Arius a fost declarat un eretic într-un conciliu local în 321.

 

Aceasta nu a încheiat problema. Arius s-a mutat pur şi simplu în Palestina şi a început să-şi promoveze ideile sale acolo. Alexander a scris scrisori bisericilor din zonă, avertizându-le împotriva acelora pe care el îi numea „Exukontieni”, dintr-o frază grecească care înseamnă „din nimic”. Arius învăţa că Fiul lui Dumnezeu a fost creat „din nimic”. Arius a găsit o audienţă pentru învăţăturile sale, şi în cursul următorilor câţiva ani dezbaterea a devenit aşa de aprinsă încât a ajuns în atenţia lui Constantin, Împăratul.

 

Consolidându-şi poziţia sa în Imperiu, Constantin promova unitatea în oricare fel posibil. El a recunoscut că o schismă în biserica creştină ar fi încă un factor rupere a stabilităţii în imperiul său, şi a mers spre rezolvarea problemei4. În timp ce avea încurajarea din partea oamenilor ca Hosiuas, episcop de Cordova, şi Eusebius din Cezarea, Constantin a fost acela care a numit oficial conciliul5.

 

Participanţii şi părerile lor

Conciliul de la Nicea a fost în mare parte Răsăritean. Conform tradiţiei, 318 episcopi au fost prezenţi, deşi majoritatea istoricilor cred că acest număr este puţin cam mare. Majoritatea vastă a venit din Est, cu mai puţin de o duzină reprezentând restul Imperiului.

 

Conciliul a fost divizat în trei grupe. Arius era prezent, la porunca Împăratului, împreună cu câţiva suporteri. Cei mai notabili dintre aceştia erau doi episcopi egipteni, Theonas şi Secundus, precum şi Eusebius de Nicomedia. Acest grup reprezenta părerea că Hristos era de o substanţă diferită (grecescul heteroousios) decât Tata, adică faptul că El este o creatură.

 

Grupul „ortodox” a fost condus iniţial de Hosius de Cordova şi Alexander din Alexandria (însoţit de strălucitorul său tânăr diacon, şi mai târziu campion al poziţiei Nicene, Atanasie6). Ei reprezentau părerea că Hristos era de aceiaşi substanţă (grecescul homo-ousios7) ca Tatăl, adică, că El a împărtăşit în mod etern din singura esenţă care este Dumnezeu şi din deplina divinitate.

 

Grupul din mijloc, condus de Eusebius de Cezarea (de aici numit şi partida „Eusebiană”) nu se încredea în termenul homoousios, iniţial pentru că acesta a fost folosit în secolul anterior de ereticul modalistic8 Sabellius şi alţii care au vrut să înveţe eroarea că Tatăl şi Fiul erau o singură persoană. Acest grup de mijloc era de acord cu partida ortodoxă că Isus era pe deplin Dumnezeu, însă ei erau preocupaţi de faptul că termenul homoousios putea fi înţeles greşit pentru a sprijini ideea falsă că Tatăl şi Fiul sunt o singură persoană. Grupul din mijloc prezenta ideea că Fiul era de o substanţă similară (grecescul homoiousios) ca Tatăl. Prin acest mijloc ei au sperat să evite atât eroarea lui Arius cât şi distinsul pericol al Sabellianismului descoperit în termenul homoousios.

 

Partida / Liderii

Părerea despre Hristos

Ariană / Arius

De o substanţă diferită – heteroousios

Ortodoxă / Alexander, Hosius, Atanasie

De aceiaşi substanţă – homoousios

Eusebiană / Eusebiu de Cezarea

De o substanţă similară – homoiousios

 

Rolul lui Constantin

Suntem datori, într-o mare măsură, de cuvintele lui Eusebiu de Cezarea pentru cunoaşterea noastră a multor evenimente de la conciliu. Aceasta este oarecum regretabil, deoarece Eusebius, primul „istoric bisericesc”, era un participant partizan şi el. Istoricii recunosc faptul că părerea sa este influenţată de dorinţa sa pentru zelul Împăratului precum şi de ţelurile şi poziţiile sale politice şi teologice. Phillip Schaff, în reproducerea descrierii lui Eusebius despre intrarea Împăratului la Conciliu, vorbeşte despre „linguşirea panegirică”9 a lui Eusebius. Eusebius îl prezintă pe Constantin în termenii cei mai înalţi posibili de parcă şi-ar spori poziţia sa.

 

Care a fost de fapt rolul lui Constantin? Adesea se pretinde (în special de către Martorii lui Iehova, de exemplu) că, pentru oricare motive, Constantin a forţat părerea „aceiaşi substanţă” asupra conciliului10, sau, cel puţin, s-a asigurat că aceasta avea să fie adoptată. Acesta nu este cazul. Nu este nici o îndoială că Constantin a dorit să unifice biserica după Conciliul de la Nicea. Însă el nu era teolog, şi nici nu-i păsa la vreun grad ce bază va fi folosită pentru a falsifica unitatea pe care o dorea el. Evenimentele de mai târziu arată că el nu avea nimic particular în joc în termenul homoousios şi a fost gata să-l abandoneze, dacă el a văzut că făcând astfel ar fi un beneficiu pentru el. Aşa cum Schaff indică în mod corect cu referire la însăşi termen, „Cuvântul… nu era o invenţie a conciliului de la Nicea, cu atât mai puţin al lui Constantin, ci se născuse anterior în limbajul teologic, şi apare chiar şi la Origen [185-254] şi printre Gnostici…”11. Constantin nu este sursa sau originea termenului, şi conciliul nu a adoptat termenul la porunca sa.

 

Decizia şi crezul

Adevărul despre cum a ajuns conciliul să folosească termenul nu este greu de desluşit. Atanasie notează că episcopii adunaţi au dorit într-adevăr să-şi exprime iniţiat credinţa lor în limbajul scriptural primar, şi au încercat să o facă astfel. Însă de fiecare dată când veneau cu o afirmaţie care era limitată doar la termenii biblici, Arianii găseau o cale de „citire” a acesteia aşa încât să facă loc acordului12. Ei au fost forţaţi să vadă că ei aveau nevoie să folosească un termen care nu putea fi înţeles greşit, care ar face diferenţa clară între un crez în divinitatea deplină a lui Hristos şi toate acele poziţii care ar compromite acel crez. Prin urmare, ei s-au concentrat asupra termenului homoousios ca fiind complet antitetic faţă de poziţia Ariană, şi în acelaşi timp care reflecta adevărul scriptural că Isus Hristos nu este o creatură, ci este Dumnezeu în totalitate, divinitate întrupată.

 

Partida „ortodoxă” trebuia să exprime clar „grupului de mijloc” că prin folosirea termenului homoousios ei nu încercau în nici un fel să dea vreun ajutor şi confort modaliştilor şi Sabellienilor din Est care au continuat să înveţe erorile lor chiar şi în zilele Niceii. Ei nu compromiteau existenţa a trei Persoane, ci mai degrabă protejau deplina divinitate a Persoanelor, şi în particular pe Fiul13. Crezul care a rezultat, semnat de toţi în afară de Arius şi doi episcopi, era chiar clar în poziţia sa:

 

Noi credem… într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică, din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o singură substanţă (homoousios) cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute…

 

Crezul conţinea şi „anatema” (adică, condamnare) pentru aceia care respingeau aceste adevăruri, şi pentru prima dată, astfel de anateme purtau cu ele repercusiuni civile. Arius şi câţiva din urmaşii săi au fost exilaţi, deşi pentru o scurtă vreme. Aceasta a pus un precedent care avea să aibă ulterior un impact măreţ asupra culturii şi bisericii, însă aceasta este şi o chestiune separată din proclamarea teologică a conciliului.

 

Nicea nu a apărut cu ceva „nou” în crez. Crezul în divinitatea lui Hristos era vechi de când apostolii, care au enunţat acest adevăr din nou şi din nou14. Referinţele la divinitatea deplină a lui Hristos sunt abundente în perioada anterioară a Conciliului de la Nicea. Ignatius (mort în c. 108), marele episcop martir din Antiohia, putea cu uşurinţă să vorbească de Isus Hristos ca Dumnezeu la deschiderea celui de-al doilea secol. Mai mult de odată Ignatius vorbeşte de Isus Hristos ca „Dumnezeu al nostru”15. Când îi scrie lui Polycarp el îl poate îndemna să „îl aştepte pe Acela care este mai presus de toate anotimpurile, Veşnicul, Invizibilul, (care de dragul nostru a devenit vizibil!), Impalpabilul, Impasibilul, (care de dragul nostru a suferit!), care în toate a îndurat de dragul nostru”16. Ignatius arată cea mai înaltă părere despre Hristos la un stagiu timpuriu, atunci când le scrie efesenilor: „Există un singur medic, de carne şi de duh, generat şi negenerat, Dumnezeu în om, adevărata Viaţă în moarte, Fiul Mariei şi Fiul lui Dumnezeu, primul pasibil apoi impasibil, Isus Hristos Domnul nostru”17.

 

Melito de Sardis (c. 170-180), o figură mai puţin cunoscută, a fost măreţ de înzestrat în exprimarea credinţei antice a bisericii referitor la divinitatea lui Hristos:

 

Şi astfel el a fost ridicat pe un lemn şi i s-a pus o inscripţie, pentru a se indica cine era omorât. Cine a fost acesta? Este un lucru greu de spus, şi un lucru cel mai de temut să te abţii să-l spui. Dar ascultaţi, în timp ce tremuraţi înaintea feţei aceluia la care pământul s-a cutremurat. Cel care a atârnat pământul la locul lui a fost atârnat. Cel care a fixat cerurile la locul lor este fixat într-un loc. Cel care a postat toate lucrurile rapid este postat rapid pe lemn. Stăpânul este insultat. Dumnezeu este ucis. Regele lui Israel este distrus de o mână israelită18.

 

Nicea nu crea vreo doctrină nouă, vreun crez nou, ci în mod clar, explicit, definea adevărul împotriva erorii. Conciliul nu a avut nici o idee că ei, prin adunarea lor laolaltă, posedau vreo putere sacramentală de definire a crezurilor: ei au căutat să clarifice adevărul biblic, nu să se pună în frunte şi să se facă o a doua sursă de autoritate.

 

Aceasta poate fi văzută cu uşurinţă din faptul că Atanasie, în definirea conciliului de la Nicea, o face pe baza armoniei sale cu Scriptura, nu pe baza că conciliul ar fi avut vreo autoritate inerentă în şi de la sine. Notaţi cuvintele lui: „În zadar aleargă ei cu pretextul că au cerut Concilii de dragul credinţei; căci Scriptura divină este suficientă mai presus de toate lucrurile; dar dacă este nevoie de un Conciliu în această privinţă, există procedeele Părinţilor, căci Episcopii Niceni nu au neglijat acest lucru, ci au declarat doctrinele aşa de exact încât persoanele care citeau cuvintele lor cu onestitate, nu puteau face altceva decât să-şi amintească prin ele de religia faţă de Hristos anunţată în Scriptura divină”19.

 

Relaţia dintre Scripturile suficiente şi „Episcopii Niceni” ar trebui să fie notată cu atenţie. Scripturile nu sunt făcute insuficiente prin conciliu; mai degrabă, cuvintele conciliului „reamintesc” una din „religiile faţă de Hristos anunţată în Scriptura divină”. Evident, deci, autoritatea conciliului este derivată din fidelitatea faţă de Scriptură.

 

Canonul #6

În timp ce crezul conciliului a fost realizarea sa centrală, aceasta nu a fost singurul lucru pe care l-au realizat episcopii în cadrul întâlnirii lor. 20 de canoane au fost prezentate având de a face cu variate chestiuni disciplinare în cadrul bisericii. De cel mai mare interes pentru noi astăzi a fost al şaselea, care spune următoarele:

 

Fie ca obiceiurile antice în Egipt, Libia şi Pentapolis să predomine, ca Episcopul de Alexandria să aibă jurisdicţie în toate acestea, la fel cum este obiceiul Episcopului Romei. În acelaşi fel Antiohia şi celelalte provincii, Bisericile să-şi reţină privilegiile lor20.

 

Acest canon este semnificativ deoarece demonstrează că în acest timp nu exista nici un concept al unui singur cap universal cu jurisdicţie peste fiecare dintre ele. În timp ce mai târziu episcopii romani aveau să revendice o astfel de autoritate, rezultând în dezvoltarea papalităţii, în acest timp nici un creştin nu a privit la un individ, sau biserică drept autoritatea finală. Aceasta este important deoarece auzim adesea declarat că Trinitatea, sau definiţia Niceană a divinităţii lui Hristos, este un concept „Romano-Catolic” „impus” asupra bisericii de către papă. Singurul fapt al acestui lucru este că, atunci când episcopii s-au adunat la Nicea ei nu au recunoscut pe episcopul Romei ca ceva mai mult decât liderul celei mai influenţatoare biserici din Vest21.

 

Consecinţele

Creştinii moderni au adesea impresia că conciliile antice deţin domnia absolută, şi atunci când ele au făcut „decizia”, controversa s-a încheiat. Aceasta nu este adevărat. Deşi Nicea este văzut ca unul dintre cele mai mari concilii, acesta a trebuit să se zbată din greu pentru acceptare. Baza victoriei sale finale nu a fost puterea politicii, nici girul unei religii stabilite. A existat un motiv pentru care definiţia Niceană a predominat: fidelitatea sa faţă de mărturia Scripturilor.

 

În timpul celor 6 decade dintre Conciliul de la Nicea şi Conciliul de la Constantinopol din 381, Arianismul a experimentat multe victorii. Au fost perioade când episcopii Ariani constituiau majoritatea ierarhiei eclesiastice vizibile. Iniţial prin forţa puterii politice, simpatizanţii Ariani curând au ajuns la anularea condamnării lui Arius şi a teologiei lui. Eusebius de Nicomedia şi alţii au încercat să răstoarne Nicea, şi pentru un număr de decade se părea că ar fi reuşit. Constantin a adoptat o poziţie compromiţătoare sub influenţa diferitelor surse, inclusiv Eusebius din Cezarea şi o „confesiune” redactată de la Arius. Constantin a pus puţină valoare pe însăşi definiţie de la Nicea: în fine el era un politician. La moartea sa, al doilea fiu al său Constantius a domnit în Est, şi acesta a oferit mare ajutor şi confort Arianismului. Uniţi prin respingerea lor a homoousion, semi-Arianii şi Arianii au lucrat să înlăture de pe scaun un duşman comun, aproape întotdeauna înaintând cu putere politică de partea lor.

 

Sub Constantius, conciliu după conciliu s-a întâlnit în locaţia asta sau cealaltă. Atât de furioasă era activitatea încât un comentator a scris despre acea vreme, „Drumurile erau acoperite cu episcopi galopanţi”22. Cel mai important, întâlnirile conciliilor regionale de la Ariminum, Seleucia şi Sirmium au prezentat crezuri Ariane şi semi-Ariane, şi mulţi lideri erau constrânşi în a subscrie acestora. Chiar şi Liberius, episcopul Romei, fiind poziţia sa de episcop şi dorind să se întoarcă, a fost convins să se dedea şi să se compromită în această privinţă23.

 

În cadrul cursului de decade care au urmat Nicea, Atanasie, care a devenit episcop de Alexandria la scurt timp după conciliu, a fost înlăturat din postura sa de cinci ori, odată prin forţa a 5.000 de soldaţi care au venit la uşa din faţă în timp ce el scăpa pe cea din spate! Hosius, acum având aproape 100 de ani, a fost şi el forţat prin ameninţările imperiale să se compromită şi să facă loc ideilor Ariane. La finalul decadei a şasea a secolului, se părea că Nicea fusese înfrântă. Jerome avea să descrie ulterior acest moment în istorie ca fiind vremea când „întreaga lume a gemut şi a fost uimită să se descopere pe sine Ariană”24.

 

Totuşi, în mijlocul acestui întuneric, o singură voce a rămas puternică. Argumentând din Scriptură, fără de frică să reproşeze eroarea, scriind din refugiul în deşert, de-a lungul Nilului, sau în suburbiile aglomerate din jurul Alexandriei, Atanasie a continuat să se lupte. Încăpăţânarea sa de a face lor – chiar şi atunci când a fost alungat de Împărat, a fost exclus de la părtăşie de biserica stabilită, şi condamnat de conciliile locale şi episcopii asemănători – au dat naştere frazei Athanasius contra mundum: „Atanasie contra lumii”. Convins că Scriptura este „suficient de deasupra tuturor lucrurilor”25, Atanasie a acţionat ca un adevărat „Protestant” în zilele lui26. Atanasie a protestat împotriva opiniei de consens a bisericii stabilite, şi a făcut aşa pentru că a fost constrâns de către autoritatea scripturală. Atanasie ar fi înţeles, în una din acele lungi şi singuratice zile de exil, ceea ce Wycliffe a vrut să spună cu o mie de ani mai târziu: „Dacă aveam o sută de pape, şi dacă toţi călugării ar fi fost cardinali, înaintea legii evangheliei ar trebui să ne plecăm, mai mult decât această mulţime”27.

 

Mişcările care au depins de zelul politic (mai degrabă decât adevărul lui Dumnezeu) în cele din urmă a murit, şi aceasta era adevărat despre Arianism. De îndată ce se părea că Arianii şi-au consolidat deţinerea lor a Imperiului, ei s-au întors spre lupta internă şi chiar literal s-au distrus unul pe altul. Ei nu aveau pe nimeni ca un Atanasie credincios, şi nu după multă vreme fluxul s-a întors împotriva lor. În 381 d. Hr., Conciliul de la Constantinopol putea să se întâlnească şi să reafirme, fără ezitare, credinţa Niceană, completă cu clauza homoousious. Întreaga divinitate a lui Hristos a fost afirmată, nu pentru că Nicea a spus aşa, ci pentru că Dumnezeu a revelat-o să fie aşa. Autoritatea Niceii se baza pe fundaţia solidă a Scripturii. La un secol după Nicea, în descoperim pe marele episcop de Hippo, Augustin, scriindu-i lui Maximin, un Arian, spunându-i: „Nu trebuie să presez autoritatea Niceii împotriva ta, şi nici tu cea a lui Arminium împotriva mea; eu nu o admite pe aceasta aşa cum nici tu nu o admiţi pe cealaltă; dar să ajungem la a susţine ceea ce este comun la amândoi – mărturia Sfintelor Scripturi”28.

 

Nicea astăzi

De ce cred în divinitatea lui Hristos astăzi? Este oare pentru că au fost forţaţi să facă aşa prin teologia legislată de la concilii şi pape? Nu, este pentru că Scripturile învaţă adevărul. Când credincioşii ortodocşi afirmă validitatea crezului stabilit la Nicea, ei pur şi simplu afirmă o prezentare concisă, clară a adevărului scriptural. Autoritatea crezului Nicean, incluzând afirmaţia sa despre homoousion, nu este de găsit într-un concept al unei biserici infailibile, ci în fidelitatea crezului faţă de revelaţia scripturală. Acesta vorbeşte cu vocea apostolilor deoarece vorbeşte adevărul pe care l-au proclamat ei. Creştinii moderni pot fi mulţumitori pentru mărturia noastră a unui Atanasie care a stat pentru aceste adevăruri când majoritatea vastă a stat împotriva lui. Ar trebui să ne amintim exemplul său în zilele noastre.

 

James R. White este Bursier în Rezidenţă la Colegiul de Studii Creştine, Grand Canyon University, un profesor adjunct la Golden Gate Baptist Theological Seminary (AZ Campus) şiFaraston Theological Seminary, şi Director de Lucrare pentru Alpha and Omega Ministries in Phoenix, Arizona.

 

____________________

 

Note de subsol

 

1Conciliul de la Nicea nu a tratat problema canonului Scripturii. De fapt, doar conciliile regionale au atins acest subiect (Hippo în 393, Cartagina în 397) până mult mai târziu. Canonul Noului Testament s-a dezvoltat în conştiinţa bisericii în decursul timpului, la fel ca şi canonul Vechiului Testament. Vezi Don Kistler, ed., Sola Scriptura: The Protestant Position on the Bible(Morgan, PA: Soli Deo Gloria Publications, 1995).

 

2Vezi Joseph P. Gudel, Robert M. Bowman, Jr., and Dan R. Schlesinger, "Reincarnation — Did the Church Suppress It?" Christian Research Journal, Summer 1987, 8-12.

 

3Gordon Rupp, Luther’s Progress to the Diet of Worms (New York: Harper and Row Publishers, 1964), 66.

 

4Multe s-au scris despre crezurile religioase ale lui Constantin şi „conversia” lui la Creştinism. Unii îi atribuie acestuia motive înalte în implicarea sa la Nicea; alţii îl vad ca urmând doar scopuri politice. În oricare caz, nu avem nevoie să decidem chestiunea validităţii confesiunii de credinţă, căci deciziile de la Conciliul de la Nicea despre natura Fiului nu au fost dictate de Constantin, şi chiar după Conciliu el s-a dovedit a fi gata să „compromită” în această privinţă, toate de dragul unităţii politice. Bătălia adevărată asupra divinităţii lui Hristos a fost dusă în umbra sa, pentru a fi siguri, însă a avut loc pe un plan pe care cu greu îl înţelegea el, cu atât mai mult să-l domine.

 

5Secolele de mai târziu aveau să descopere ideea de conciliu ecumenic numit de oricine în afară de episcopul Romei, papa, fără să ne mai gândim. De aici, la mult timp după Nicea, în 680 d. Hr., a început să circule povestea că de fapt episcopul Romei a numit Conciliul, şi până în zilele de astăzi unii încearcă să reînvie anacronismul istoric, revendicându-i pe cei doi presbiteri (Victor şi Vicentius) care l-au reprezentat pe Sylvester, înaintatul în vârstă episcop al Romei, de fapt aşezaţi ca preşedinţi peste Conciliu. Vezi Philip Schaff’s comments in his History of the Christian Church (Grand Rapids: Eerdmans, 1985), 3:335.

 

6Rolul lui Atanasie la conciliu a fost aprins dezbătut. În calitate de diacon, lui nu i s-ar fi permis, prin standardele ulterioare, nici să i se permită să voteze. Însă strălucirea sa fusese deja văzută şi prin urmare avea să cadă asupra lui apărarea deciziilor Conciliului, care a devenit lucrarea vieţii lui.

 

7Traducerea latină este consubstantialis, consubstanţial, care este atribuirea comună a termenului din versiunile în engleză ale formei finale a Crezului Nicean.

 

8Modalismul este crezul că există o singură Persoană în Dumnezeire care uneori acţionează ca Tatăl, şi alte ori ca Fiul, şi încă în alte dăţi ca Duhul. Modalismul neagă trinitatea, care afirmă că trei Persoane au existat în mod etern.

 

9Schaff, 3:624.

 

10Singura bază care poate fi prezentată pentru o astfel de idee este descoperită într-o scrisoare, scrisă de Eusebius de Cezarea în timpul conciliului către biserica sa, explicând de ce el a cedat şi a semnat eventual crezul, şi a fost de acord cu termenul homoousios. Într-un loc el scrie că Constantin „i-a încurajat pe ceilalţi să îl semneze şi să fie de acord cu învăţătura sa, doar cu adăugarea cuvântului ‚consubstanţial’ [adică, homoousios].” Termenul specific folosit de Eusebius, parakeleueto, poate fi exprimat atât de puternic ca „comanda” sau mai de mijloc ca „sfat” sau „încuraja”. Nu există nimic în scrisoarea lui Eusebius, totuşi, care să sugereze că lui i s-a ordinat să subscrie la folosirea termenului, şi nici că ar fi simţit că Constantin ar fi fost sursa actuală a termenului.

 

11Schaff, 3:628.

 

12Cineva ar putea spune că aceasta demonstrează insuficienţa Scripturii de a funcţiona ca singura regulă infailibilă de credinţă pentru biserică; adică, că ea neagă sola scriptura. Dar sola scriptura nu revendică faptul că Biblia este suficientă pentru a răspunde fiecărei pervertiri a propriilor sale adevăruri revelate. Petru ştia că o să existe cei care vor suci Scripturile pentru propria lor distrugere, şi e bine de notat că Dumnezeu nu a considerat ca adecvat de a-i transporta pe toţi ereticii de pe planetă îndată ce şi-au rostit erezia lor. Lupta cu falsa învăţătură a fost, în planul suveran al lui Dumnezeu, o parte pentru maturizarea poporului Său.

 

13Pentru multe generaţii neînţelegerile dintre Est şi Vest, complicate de diferenţele de limbă (greaca rămânând predominantă în Est, latina limba normală a religiei din Vest), au menţinut vie controversa când nu mai era nevoie de ea.

 

14Tit 2:13, 2 Pet. 1:1, Ioan 1:1-14, Col. 1:15-17, Fil. 2:5-11, etc.

 

15Vezi, de exemplu, epistola sa către Efeseni, 18, către Romani, 3, în J. B. Lightfoot and J. R. Harmer, eds., The Apostolic Fathers (Grand Rapids: Baker Book House, 1984), 141 and 150.

 

16Polycarp 3, The Apostolic Fathers, 161.

 

17Ephesians 7, The Apostolic Fathers, 139.

 

18Melito of Sardis, A Homily on the Passover, sect. 95-96, aşa cum este găsit în Richard Norris, Jr., The Christological Controversy (Philadelphia: Fortress Press, 1980), 46. Această omilie este una dintre cele mai bune exemple de predicare timpurie care este solid de biblică în ton şi în mesajul centrat pe Hristos.

 

19Athanasius, De Synodis, 6, aşa cum este găsit în Philip Schaff and Henry Wace, eds., Nicene and Post Nicene Fathers, Series II (Grand Rapids: Eerdmans, 1983), IV:453.

 

20Nicene and Post Nicene Fathers, Series II, XIV:15.

 

21Pentru aceia care se luptă cu ideea că aceasta nu a fost un „Romano-Catolicism” care să fi existat în acele zile, consideraţi următoarele: dacă unul mergea într-o biserică astăzi şi descoperea că oamenii de acolo nu credeau în papalitate, nu credeau în Concepţia Imaculată din Maria, Prezumţia Trupească a lui Maria, purgatoriu, indulgenţe, nu credea în conceptul transsubstanţierii umplut cu schimbarea totală a comuniunii în elemente de bază şi substanţă, şi nu aveau tabernacole pe altarele bisericilor lor, s-ar fi gândit oare cineva că era într-o biserică „Romano-Catolică”? De sigur că nu. Totuşi, biserica din 325 nu avea nici una dintre aceste crezuri. De aici, în timp ce ei se numesc pe sine „Catolici”, ei nu aveau nici o idee a ceea ce însemna „Romano-Catolic”.

 

22Ammianus Marcellinus, aşa cum este citat de Schaff, History of the Christian Church (Grand Rapids: Eerdmans, 1985), III:632.

 

23Pentru o discuţie despre căderea lui Liberius, vezi, see Schaff, III:635-36. Pentru informaţii despre relaţia lui Liberius şi conceptul infailibilităţii papale, vezi George Salmon, The Infallibility of the Church (Grand Rapids: Baker Book House, 1959), 425-29, şi Philip Schaff, The Creeds of Christendom (Grand Rapids: Baker Book House, 1985), I:176-78.

 

24Jerome, Adversus Luciferianos, 19, Nicene and Post Nicene Fathers, Series II, 6:329.

 

25Athanasius, De Synodis, 6, Nicene and Post Nicene Fathers, Series II, 4:453.

 

26Îl creditez pe unul din studenţii mei, Michael Porter, pentru această frazeologie.

 

27Robert Vaughn, The Life and Opinions of John de Wycliffe (London: Holdworth and Ball, 1831), 313. Vezi 312-17 pentru un sumar al doctrinei lui Wycliffe despre suficienţa Scripturii.

 

28Augustine, To Maximim the Arian, aşa cum este citat de George Salman, The Infallibility of the Church (Grand Rapids: Baker Book House, 1959), 295.

 

CE S-A ÎNTÂPLAT DUPĂ ARIUS?

Spotlight Ministries, Vincent McCann, 1998

 

 

Controversa Ariană a început în 318 la Alexandria când Arius, un presbiter acuzat de episcopul Alexandrian, Alexandru, de învăţarea de erezie1. Alexander accentuase aşa de mult unitatea lui Dumnezeu încât Arius a considerat doctrina sa periculos de aproape de Sabellianism2. Răspunsul lui Arius a fost acela de a accentua hipostasisul distinct al Tatălui şi Fiului însă aceasta a fost făcută spre punctul că Fiul a fost redus la o simplă fiinţă creată, supusă Tatălui, şi de o esenţă diferită şi doar numit Dumnezeu într-un sens mai scăzut3. Deoarece această doctrină şi-a câştigat rapid popularitate şi cauza dezbinare în imperiu, Constantin a numit primul Conciliu de la Nicea în 325 în încercarea de a rezolva această chestiune. Aici a fost susţinută Divinitatea Fiului şi formula ‚de o singură substanţă’ (homoousios) cu Tatăl a fost aplicată lui Hristos şi acceptată de majoritate. Arius şi cei care îl urmau au fost exilaţi în Galatia şi Illyricum4.

 

Deşi se părea că conciliul de la Nicea reuşise în răsturnarea Arianismului aceasta nu l-a adus prin nici un mijloc la un final ci doar l-a îngropat5. Aceasta s-a văzut doar la câteva luni după Nicea când doi episcopi conducători, Eusebius din Nicomedia şi Theognis din Nicea, l-au iluminat pe Împărat faţă de nemulţumirea lor despre crezul din 325 şi şi-au retras aprobarea lor de la acesta6. De asemenea în acelaşi timp unii din deposedaţii Ariani din Alexandria s-au reîntors pentru a face recurs la cauza lor şi au găsit sprijin în Eusebius şi un episcop vecin, Theognis din Nicea. Drept rezultat, apelanţii au fost destituiţi şi cei doi episcopi au fost trimişi în exil în Gaul, unde au rămas pentru trei ani, şi poziţiile lor anterioare au fost transferate la aderenţi loiali niceani7.

 

Din 328 Constantin şi-a schimbat mintea referitor la poziţia sa anterioară despre conciliul de la Nicea şi a permis episcopilor exilaţi Eusebius şi Theognis să se întoarcă şi să-şi reocupe poziţiile lor anterioare8. Chiar şi Arius a fost chemat înaintea Împăratului pentru o altă evaluare a doctrinei sale. Totuşi, profesiune de credinţă pe care Arius a adus-o înaintea lui Constantin evita cu atenţie orice menţiune a homoousios şi prin urmare a reuşit să evite problemele iniţiale care au fost în joc la Nicea şi l-a convins pe Împărat să-l achite9. dar în ciuda noului său zel format Arius a murit înainte ca să fie reinstalat10.

 

Odată cu reîntoarcerea Arienilor exilaţi Eusebius din Nicomedia a devenit o figură proeminentă a partidei Ariane11. Eusebius era un lider competent care a realizat faptul că un atac direct asupra conciliului de la Nicea va eşua datorită ataşamentului lui Constantin la acesta12, aşa că în schimb şi-a întors atenţia spre discreditarea acelora care erau suporterii acestuia (în principal Eustathius, Marcellus şi Atanasie)13. În anul 331 Eustathius a fost primul din oponenţii lui Eusebius care să fie destituit şi aceasta a fost mai departe întărită de Constantin care a emis o a doua sentinţă de exil14. Acuzarea principală, de erezie, era iniţiată în accentul lui Eustathius despre unitatea lui Dumnezeu care au dus la acuzaţii de Sabellianism15.

 

Oponentul principal al lui Eusebius era Atanasie care a preluat poziţia din Alexandria după moartea lui Alexander în 32816. Atanasie, care a urmat aceleaşi convingeri teologice ale lui Alexander, a devenit curând cunoscut ca marele campion al credinţei Nicea17. Referitor la determinarea sa, curajul şi îndurare „nici un erou al istoriei Bisericii nu l-a întrecut vreodată”18. Opoziţia a apărut împotriva lui în 335, la Tyre, când a fost adus înaintea unui conciliu dominat de partida Ariană. Deşi el sosise cu 49 de episcopi din Egipt care profesau credinţa din Nicea, acestora nu li s-a permis să între19. Era o relatare de o asemenea discriminare încât Atanasie a apelat la însăşi Împărat şi a apelat pentru dreptate20. Soluţia lui Constantin a fost acea de a chema sinodul să se re-adune înaintea lui la Constantinopol; dar numai patru, cei doi de Eusebius, Ursacius şi Valens, au încuviinţat cu dorinţele Împăratului21. Cei patru bărbaţi au adus o nouă acuzaţie împotriva lui Atanasie prin a-l învinovăţi de plănuirea de a ascunde stocul de porumb care a rezultat din exilul său prompt de către Împărat spre îndepărtatele Treves şi Moselle22. Marcellus din Ancyra a fost şi el condamnat la un sinod din Constantinopol în 336 pentru susţinerea crezurilor Sabelliane23. Totuşi, se pare că existase o anumită substanţă faţă de această acuzare particulară care este reflectată în atacul lui Atanasie asupra doctrinelor lui într-una din lucrările sale24.

 

Chiar înainte de moarte sa în 337, Constantin, influenţat de partida Ariană, a fost botezat drept Arian de către Eusebius25. După moartea sa cei trei fii ai lui Constantin au condus imperiul. Constantin II şi Constans şi-au împărtăşit domnia lor în Vest în timp ce Constantius a devenit Împărat în Est26. Deşi exilaţilor li s-a permis să se reîntoarcă, curând a devenit aparent faptul că noua situaţie politică din Est a favorizat Hristologia Ariană27. Totuşi, Arianismul nu şi-a plănuit de fapt să înflorească la fel de reuşit în Vest deoarece exista mai puţină teamă de Sabellianism, şi formula „Un singur Dumnezeu în trei Persoane” era comună şi în armonie cu gândirea Hristologică Nicenă28. Neliniştea politică a apărut în Vest între cei doi Împăraţi şi a continuat până la moartea lui Constantin II în 34029. În ciuda unul ulterior exil în Roma în 339 lui Atanasie i s-a permis eventual să se întoarcă în Alexandria în 346 când Constantius a devenit mai moderat în convingerile sale Ariane datorită influenţei lui Constans30.

 

De la moartea lui Constans în 350, Constantius a domnit ca singur Împărat şi prin el a fost făcut un efort determinat de către sfătuitorii săi Ariani de a evita doctrina Nicenă cu o formulă care îl proclama pe Fiul a fi în mod clar supus Tatălui (Blasfemia lui Sirmium 357)31. Pentru ei, Fiul era deosebit de Tatăl în toate lucrurile, şi de o substanţă diferită32. EI argumentau că în timp ce El putea fi numit Dumnezeu într-un sens, aceasta a fost în principal folosită pentru a descrie legătura şi activitatea sa cu Tatăl33. Însă spre deosebire de Arius ei credeau că Fiul poseda o formă de divinitate într-atât cât el era activ în creaţie34. Această secţiune a partidei anti-Nicene, care aveau să ajungă cunoscuţi drept Anomoeani, sau Ariani extremi, au reuşit în stabilirea în Est a crezului lor pe deplin subordinaţionist, şi a fost întărit în mod violent în Vest35. Parte din formula pe care pe care o propuneau ei este cam aşa: „Căci poate fi îndoielnic pentru nimeni faptul că Tatăl este mai mare decât Fiul în onoare, demnitate, splendoare, maiestate, şi în fiecare nume al Tatălui, Însăşi Fiul mărturisind ‚Cel care m-a trimis este mai mare decât mine’”36. Crezul continuă să spună că Fiul este „supus Tatălui”37.

 

Deşi se părea că Arianii erau victorioşi, mulţi s-au arătat a fi nemulţumiţi. Aceia care au urmat anterior Arianismul lui Eusebius de Nicomedia, şi au respins Nicea, au făcut aceasta nu datorită unei convingeri Ariane ci pentru că ei îl suspectau de o formă de Sabellianism. Însă cu Blasfemia lui Sirmium, teologii cei mai moderaţi au început să se arate dintre rangurile lor38 şi au reacţionat puternic împotriva atacului Anomoeanilor asupra divinităţii Fiului39. Aceste reacţii au apărut în Gaul, Africa de Nord, şi printre cercurile mai moderate de Ariani din Est40. Mulţi dintre aceşti episcopi din Est susţineau o Hristologie înaltă şi au fost influenţaţi de generarea eternă a Fiului a lui Origen; doar folosirea Nicenă a termenului homoousios l-au găsit ei a fi inacceptabil41.

 

Homoeanii (numiţi de asemenea şi Arianii politici) au apărut şi motivau faptul că Fiul era ‚ca şi Tatăl în toate lucrurile’ (deşi ei au afirmat mai târziu că Fiul era pur şi simplu ‚ca Tatăl’)42. Unii din acest grup, ca Ursacius şi Valens erau Ariani extremi care susţineau agenda Anomoeană când puteau, însă tindeau în general să evite orice discuţie asupra subiectului homoousios aşa ca ei să nu trebuiască să definească ceea ce vroiau să spună ei prin afirmaţia lor ‚ca Tatăl’43. Alţii din partida Homoeană au obiectat puternic împotriva afirmaţiilor Anomoeane despre Fiul şi L-au declarat a fi născut din substanţa (ousia) Tatălui; însă în acelaşi timp ei au refuzat să Îl admită ca Divinitate adevărată44. Basil de Ancyra a apărut ca lider al grupului cunoscut ca Homoiousianii când în 358 el a adunat un sinod şi a propus termenul homoiousios pentru a-l descrie pe Fiul ca fiind de „asemenea substanţă” cu Tatăl incluzând fiinţa Sa esenţială (ousia)45. Cu această propunere, Homoiousianii au afirmat că Fiul trebuie să fie considerat următorul după Tatăl, nu ca o simplă fiinţă creată; dar în acelaşi timp ei au evitat a fi înţeleşi greşit ca Sabelliani deoarece ei accentuau o distincţie între Tatăl şi Fiul46. Aceasta a reuşit să câştige aprobarea Împăratului de la Anomoeani47. Deşi Homoiousianii erau opuşi iniţial atât faţă de Ariani cât şi faţă de partida Nicenă, noul lor termen fără îndoială că însemna o mişcare semnificativă faţă de părerea de la Nicea48.

 

Constantius, căutând reconciliere între grupările anti-Nicene a numit două concilii la Arminium şi Seleucia în 35949. La aceste concilii termenul de ousia a fost respins şi s-a argumentat că deşi ambele termene de homoousios şi homoiousios nu aveau nici o justificare Scripturală pe care o avea termenul homoios, şi însemna acelaşi lucru ca şi homoiousios50. Prin 360 episcopii atât din Est cât şi din Vest au respins complet termenul homoousios ca fiind nescriptural. Aceasta a fost situaţia care l-a instigat pe Jerome să scrie, „Întreaga lume geme şi e uimită să se descopere pe sine Ariană”51.

 

Odată cu moartea lui Constantius, Iulian Apostatul a permis tuturor exilaţilor să se reîntoarcă şi să producă orice diferenţe din punct de vedere teologic mai degrabă decât politic52. Cu această oportunitate Atanasie a adunat un sinod în Alexandria în 362 şi spre surpriza lui Iulian a existat înţelegere reciprocă între grupările variate53. Sinodul a fost un mare succes pentru Atanasie, deşi el a fost din nou exilat de Iulian pentru o scurtă perioadă de timp după aceia54. Gonzalez observă felul cum subiectul Hristologic al sinodului din Alexandria a deschis discuţia despre Duhul55. Deşi majoritatea episcopilor acceptaseră până în acest timp divinitatea Fiului într-un fel sau altul, erau unii între rangurile lor care au insistat asupra faptului că Duhul nu era co-egal cu Tatăl şi Fiul, deşi profesa divinitatea Fiului56. Aceia care au susţinut această poziţie au fost numiţi Pneumatomachieni (duşmani ai Duhului) şi au fost condamnaţi alături cu Arianismul57. Prin urmare, prin condamnarea atât a Arianismului cât şi a Pneumatomachianismului, o alianţă a fost întărită între Niceani şi Homoiousianii conservativi şi s-au afirmat primii paşi către Trinitarianism58. Însă în ciuda noilor relaţii formate între cele două grupe, încă mai era nevoie de clarificarea termenilor, în special cu privire la folosirea cuvintelor homoousios, ousia şi hypostasis şi cum se aplicau acestea Dumnezeirii59.

 

Explicaţia mai clară s-a dezvoltat odată cu venirea celor trei teologi, Grigore de Nazianzus şi doi fraţi, Basil de Cezarea şi Grigore din Nyssa, care au ajuns să fie cunoscuţi drept ‚Părinţii Capodocieni’60. Preocuparea lor iniţială se concentra asupra termenilor ousia şi hypostasis, şi cum ar trebui să fie ele înţelese ca fiind distincte mai degrabă decât sinonime aşa cum se credea de obicei61. Teologii capodocieni au interpretat hypostasisul ca o subzistenţă individuală şi ousia ca esenţa comună, şi au continuat să argumenteze faptul că în Dumnezeire existau trei hypostasisuri şi o ousia62. În consecinţă, cu acceptarea acestor termeni de către cei din Vest, şi eventual Estul, capodocienii au fost de asemenea capabili să demonstreze credincioşia termenului Hristologic homoousios63.

 

În confuzia şi interpretarea greşită a termenilor de la conciliul de la Nicea, până la succesul capodocienilor mai multă controversă de fel diferit a mai apărut. Apollinarius, episcop de Laodicea, a ridicat întrebarea despre cum umanitatea şi Divinitatea erau unite într-o singură Persoană a lui Isus Hristos64. Jackson observă felul cum Apollinarius a propagat învăţătura că Logosul a luat locul sufletului uman în Hristos care a dus la crezul că Hristos nu posedă o natură pe deplin umană şi că El era incapabil de a experimenta vreo emoţie umană reală65.

 

Apollinarianismul, alături de toate deviaţiile variate Ariane şi Arianizatoare care au lovit Biserica pentru aşa mult timp aveau să fie puse în curând sub o interdicţie şi credinţa de la Nicea avea să fie acceptată încă o dată. Kelly notează felul cum răsturnarea finală a Arianismului a început cu domnia lui Iulian în 361 până la conciliul de la Constantinopol în 38166. După moartea lui Iulian în 363 până la acceptarea lui Nicea sub Teodosius în 381, au apărut o lungă succesiune de Împăraţi care erau ori în favoarea partidei Nicene sau cel puţin nu sprijineau pe Ariani67. Sub Împăratul Teodosius, s-a făcut o încercare fermă de a se aduce unitatea încă o dată în imperiu odată cu numirea conciliului de la Constantinopol în 381. Fiind de înclinaţie tradiţional Vestică, Teodosius a îndemnat ca credinţa de la Nicea ar trebui să fie acceptată de toţi supuşii săi68. Formula capodociană a fost cea care avea să pregătească calea pentru acceptarea şi reafirmarea lui Nicea, şi Arianismul, în toate formele sale, alături de Pneumatomachianismul şi Apollinarianismul au fost excluse ca erezii neortodoxe69.

 

Deşi după conciliul de la Nicea Arianismul a continuat să crească, era inevitabil ca succesul său aparent ca o doctrină Hristologică să aibă o viaţă scurtă. De fiecare dată când Arianii îşi exprimau doctrina lor în forma sa cea mai extremă conştiinţa creştină avea să reacţioneze puternic împotriva a ceea ce era privit ca un atac asupra adevăratei onori care se datora lui Hristos. Credinţa partidei Nicene, deşi într-un sens mai puţin raţională decât cea a Arianilor, şi deşi a durat mai mult de jumătate de secol să se definească adevăratul său înţeles, a fost capabil în cele din urmă să îşi reafirme locul său de drept şi să profeseze cu convingere fără ezitare că „Dumnezeu împăca în Hristos lumea cu Sine”70.

 

____________________

 

Note de subsol

1 F.J.F. Jackson, The History of the Christian Church to A.D. 461 (London: George Allen and Unwin Ltd., 1965), 298.

2 Ibid. 3 Ibid., 299. 4 Ibid., 312-315. Jackson observes how Arius remained in Illyricum for about six years, and may well have personally taught Ursacius and Valens, who were to become strong defenders of Arianism in later years.

5 J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, fifth ed. (London: A&C Black, 1989), 237.

6 H. Jedin, History of the Church, vol. 2 (London: Burns & Oates, 1980), 29.

7 P. Hughes, A History of the Church, vol. 1 (London: Sheed and Ward, 1979), 193.

8 Jedin, 29. Although the exact reasons for the Emperor's change of mind are difficult to determine clearly, it is possible that Constantine's stepsister (Constantia), his mother (Helena), and Eusebius of Caesarea influenced him to some degree.

9 Ibid., 31-32.

10 R. Williams, Arius Heresy and Tradition (London: Darton, Longman and Todd, 1987), 81. According to Athanasius, it was a Saturday when the Emperor gave the command to Alexander to accept Arius back into Alexandria. As a result of this, Alexander, and a close friend of Athanasius, the presbyter Macarius, prayed in earnest that either he (Alexander) or Arius would die before morning. Subsequently, Arius died from some kind of internal haemorrhage or rupture which Athanasius saw as a judgement from God.

11 Kelly, 237.

12 Hughes, 193.

13 J.L. Gonzalez, A History of Christian Thought, vol. 1, 3rd printing (Nashville: Abingdon Press, 1970), 281.

14 Hughes, 193.

15 Gonzalez, 281-282. Other reasons for his condemnation included accusations of speaking disrespectfully of Constantine's mother and charges of adultery.

16 Ibid., 281.

17 Ibid.

18 Hughes, 194.

19 Ibid., 281.

20 Jedin, 31.

21 Ibid.

22 Hughes, 197.

23 Gonzalez, 283.

24 Ibid., 283-284.

25 Hughes, 199.

26 Jedin, 33.

27 Gonzalez, 285.

28 Ibid., 285.

29 Ibid.

30 Ibid.

31 Kelly, 238.

32 Ibid., 249.

33 Gonzalez, 288.

34 Kelly, 249.

35 Gonazalez, 287.

36 J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds, third ed. (London: Longman Group Ltd., 1972), 286.

37 Ibid.

38 Gonzalez, 287.

39 Jedin, 46.

40 Ibid.

41 W.H.C. Frend, The Early Church (Philadelphia: Fortress Press, 1985), 147.

42 Gonzalez, 288.

43 Ibid.

44 J.H. Newman, The Arians of the Fourth Century (London: Longmans Green and Co., 1909), 298.

45 T. Dowley, The History of Christianity rev. ed. (Oxford: Lion Publishing, 1990),172.

46 Gonzalez, 290.

47 Jedin, 46.

48 Ibid.

49 Frend, 156.

50 Ibid., 157.

51 Ibid.

52 Newman, 354. Newman notes how Julian, being well aware of the various differences amongst the Christians, had hoped for a spectacular conflict. It was even said that he had invited the leaders of the different groups to his own palace "that he might enjoy the agreeable spectacle of their furious encounters."

53 Dowley, 172.

54 Ibid., 173. Julian's famous verdict of Athanasius was: "Athanasius - this troublesome bit of a man." Dowley, 170.

55 Gonzalez, 291.

56 Ibid.

57 Ibid, 292.

58 Ibid. Due to the present work being Christological rather than Trinitarian, an exhaustive account of Trinitarian developments during this period is beyond the scope of this essay.

59 Ibid., 294. Dowley observes how although the word hypostasis still carried an ambiguity, it was at least understood that it did not mean three god's (when three hypostaseis were referred to), and neither did it involve its users in Sabellianism (when one hypostasis was referred to). Dowley, 172.

60 Jackson, 380.

61 Gonzalez, 294. Gonzalez observes how part of the confusion regarding these terms derived from the practice of translating them into the Latin word 'substantia.'

62 Ibid.

63 Dowley, 173-174.

64 Jackson, 391.

65 Ibid.

66 Kelly, Doctrines, 288.

67 Gonzalez, 293. An exception was Valentinian who professed Arianism.

68 Frend, 175.

69 Gonzalez, 296.

70 Ibid., 297.

 

Bibliografie

Dowley, T. The History of Christianity rev. ed. Oxford: Lion Publishing, 1990.

Frend, W.H.C. The Early Church. Philadelphia: Fortress Press, 1985.

Gonzalez, J.L. A History of Christian Thought, vol. 1, 3rd printing. Nashville: Abingdon Press, 1970.

Hughes, P. A History of the Church, vol. 1. London: Sheed and Ward, 1979.

Jackson, F.J.F. The History of the Christian Church to A.D. 461. London: George Allen and Unwin Ltd., 1965.

Jedin, H. History of the Church, vol. 2. London: Burns & Oates, 1980.

Kelly, J.N.D. Early Christian Creeds, third ed. London: Longman Group Ltd., 1972.

Kelly, J.N.D. Early Christian Doctrines, fifth ed. London: A&C Black, 1989.

Newman, J.H. The Arians of the Fourth Century. London: Longmans Green and Co., 1909.

Williams, R. Arius Heresy and Tradition. London: Darton, Longman and Todd, 1987.

 

 

[click aici pentru a accesa pagina 2 de Apologetică]

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate