 |
 |

|
 |
Calvinismul (continuare din numărul
anterior)
Cele cinci puncte ale Calvinismului (Partea 3)
R. L. Dabney
3. Alegerea lui Dumnezeu
În Mărturisirea noastră, Capitolul 3, Secțiunile 3, 4, şi 7, avem această
descriere a ei: „Prin decretul lui Dumnezeu, pentru manifestarea slavei lui,
unii oameni şi îngeri sunt predestinați spre viaţa veşnică şi alții
orânduiți spre moarte veşnică” (3). „Aceşti îngeri şi oameni, astfel
predestinați şi orânduiți, sunt în special şi neschimbător plănuiți; şi
numărul lor este atât de sigur şi definit încât el nu poate fi nici crescut
nici micșorat” (4).
„Restul omenirii, Dumnezeu a fost mulțumit, potrivit cu sfatul misterios al
voii sale, prin care el exinde şi refuză mila lui după cum îi place lui,
pentru slava puterii lui suverane peste creatura lui, de a nu băga în seamă,
şi de a-i rândui spre dezonoare şi mânie pentru păcatul lor, spre slava
dreptății lui glorioase” (7).
Prima şi a doua secțiune din acest tractat dovedesc absolut acest fapt trist
dar încăpățânat, că nici un păcătos nu se regenerează vre-odată pe sine. Un
motiv suficient este, că nimeni niciodată nu dorește să facă aceasta, ci
totdeauna preferă, în timp ce sunt lăsați de Dumnezeu la propriul lor sine,
să rămână aşa cum sunt, încăpățânați şi lumești. Aceasta vrea să spună, nici
un păcătos nu se face pe sine să îl aleagă pe Dumnezeu şi sfinţenia, pentru
că fiecare principiu din sufletul său merge fără greș spre a decide
preferința opusă. De aceea, oricând un păcătos este cu adevărat regenerat,
trebuie să fie Dumnezeu cel care a făcut aceasta. Observaţi, după ce
Dumnezeu a făcut aceasta, acest păcătos nou născut, în cursul ulterior al
pocăinței şi convertirii, în mod liber va manifesta multe alegeri pentru
Dumnezeu şi sfinţenie; dar este imposibil ca acest păcătos să fi putut
manifesta prima alegere de a inversa princiiple sale naturale de alegere.
Poate un copil să îşi nască tatăl său? Trebuie să fi fost Dumnezeu cel care
l-a schimbat pe păcătos. Atunci, când el a făcut aceasta el a vrut să facă
aceasta. Când a fost această intenție să facă aceasta, născută în mintea
divină? În aceeaşi zi? Ziua când păcătosul a fost născut? Ziua când Adam a
fost făcut? Nu! Aceste răspunsuri sunt toate prostești. Pentru că Dumnezeu
este omniscient şi neschimbător el trebuie să fi cunoscut din veşnicie
intenția lui de a face aceasta. Aceasta sugerează, în al doilea rând, că
nici un om nu poate data vre-unul din scopurile lui Dumnezeu în timp fără a
nega efectiv perfecțiunile sale de omnisciență, înțelepciune, omnipotenţă,
şi imuabilitate. Fiind omniscient, este imposibil ca el să fi aflat
vre-odată ceva pe care el nu l-a cunoscut de la început. Fiind
atot-înțelept, este imposibil ca el să ridice un scop pentru care cunoştinţa
lui să nu vadă un motiv. Fiind atotputernic, este imposibil ca el să eșueze
vre-odată în a încerca să efectueze unul dintre scopurile lui. De aici,
orice face Dumnezeu în natură sau har, el a intenționat să facă acel lucru
din veşnicie. Fiind neschimbător, este imposibil ca el să se răzgândească în
mintea lui spre un scop diferit după ce el odată ce l-a făcut drept sub
călăuzirea cunoştinţei, înţelepciunii şi sfinţeniei infinite. Toată
înţelepciunea inferioară a oamenilor buni doar ilustrează aceasta. Aici este
un general înțelept şi drept conducând un război ofensiv pentru a-şi salva
țara. La mijlocul verii un observator îi spune, „Generale, nu ți-ai schimbat
planul de campanie de când l-ai început?” El răspunde, „L-am schimbat.”
Spune observatorul, Atunci tu trebuie să fii o persoană nestatornică?” El
răspunde, „Nu, eu l-am schimbat nu pentru că eram nestatornic, ci datorită
acestor două motive: pentru că nu am fost în stare şi am eşuat în unele
puncte necesare din primul meu plan; şi al doilea, am descoperit lucruri pe
care nu le-am știut când am început.” Noi spunem că acela este bun simț
perfect, şi îl absolvă pe general de toată acuzația de nestatornicie. Dar să
presupunem că el era, de fapt, atotputernic şi omniscient? Atunci el nu ar
putea folosi acele scuze, şi dacă el şi-a schimbat planul după început el ar
fi nestatornic. Cititorule, îndrăznești tu să îl acuzi pe Dumnezeu de
nestatornicie? Aceasta este o concepție sublimă despre natura şi acțiunile
lui Dumnezeu, la fel mai presus de cel mai înțelept om precum cerurile sunt
mai presus de pământ. Dar aceasta este predată nouă pretutindeni în
Scriptură. Haideți să fim atenți cum în mândria noastră a voinţei personale
noi îl blasfemiem pe Dumnezeu prin negarea ei. În al treilea rând.
Arminianii înșiși admit forța acestor viziuni şi scripturi; căci cărțile lor
doctrinale admit expres alegerea personală specială a lui Dumnezeu a
fiecărui păcătos care ajunge în cer. Foarte multe persoane ignorante
presupun că teologia Arminiană neagă toată alegerea specială. Aceasta este o
greșeală stupidă. Nimeni nu o poate nega fără a ataca Scriptura,
perfecțiunile lui Dumnezeu, şi bunul simț. Toată diferența între
Prezbiterieni şi Arminiani inteligenți este aceasta: Noi credem că alegerea
lui Dumnezeu a indivizilor este necondiţionată şi suverană. Ei cred că în
timp ce este eternă şi specială, ea este datorită prevederii omnisciente,
veşnice a lui Dumnezeu a viitoarei credințe a păcătosului şi a pocăinței, şi
a perseverenței în trăirea sfântă. Dar noi Prezbiterienii trebuie să fim
dizidenți pentru aceste motive: Aceasta este incompatibilă cu veşnicia,
omnipotența, şi suveranitatea a marii prime cauze de a reprezenta aşa
scopurile sale veşnice, ca întemeiate în, sau condiționate de, orice care
este una dintre creaturile sale dependente care în mod neprevăzut în lumea
de apoi ar face sau ar lăsa nefăcut.
Va exista sau nu acea creatură în viitor ca să facă sau să lase nefăcut
orice lucru specific? Aceasta în sine trebuie să depindă de puterea creativă
suverană a lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem un Dumnezeu independent să
depindă de propria lui creatură dependentă. Dar oare nu reprezintă Scriptura
adesea o mântuire sau o pieire a păcătoșilor condiționată de propria lor
credinţă sau necredinţă? Da. Dar nu confundați două lucruri diferite.
Rezultatul rânduit de Dumnezeu poate depinde pentru apariția lui de
mijloacele potrivite. Dar actele din mintea lui Dumnezeu în rânduirea
acestui (rezultat) nu depinde de aceste mijloace, pentru că chiar scopul lui
Dumnezeu este acesta, să aducă mijloacele fără eşec şi rezultatul prin
intermediul mijloacelor.
Apoi, dacă alegerea lui Dumnezeu a unui păcătos dat, să spunem, Saul din
Tars, ar fi condiționată sau nu de prevederea credinţei lui, dacă aceasta
este veşnică şi omniscientă: prevederea trebuie să fie una sigură. Bunul
simț spune: nici o cauză, nici un efect; o cauză nesigură poate da doar un
efect nesigur. Arminianul spune: Dumnezeu cu siguranţă a prevăzut că Saul
din Tars va crede şi se va pocăi, şi, de aceea, l-a ales. Dar eu spun, că
dacă Dumnezeu cu siguranţă a prevăzut credinţa lui Saul, aceasta trebuie să
fi fost sigură că are loc, pentru că cel Omniscient nu poate face greșeli.
Atunci, dacă credinţa păcătosului era sigură că are loc, atunci trebuie să
fi fost o anumită cauză care să asigure că aceasta va avea loc. Acum, nici o
cauză sigur nu poate fi în „liberul arbitru” al acestui păcătos, Saul, chiar
ca ajutat de „harul suficient obişnuit.” Căci Arminianii spun, că aceasta
face şi lasă voința păcătosului întâmplătoare. Atunci, orice l-a făcut pe
Dumnezeu să gândească, că acest păcătos, Saul, ar fi vre-odată sigur că
crede şi se pocăiește? Nimic decât voia suverană veşnică a lui Dumnezeu
pentru a-l reînnoi spre credinţă şi pocăinţă.
Aceasta conduce spre argumentul de vârf. Acest Saul era prin natură „mort în
fărădelegi şi în păcate” (Efeseni 2:1), şi, de aceea, nu ar fi avut
niciodată în el vre-o credinţă sau pocăință care să fie prevăzută, decât ca
rezultat al scopului lui Dumnezeu de a le pune în el. Dar efectul nu poate
fi cauza propriei sale cauze. Căruța nu poate trage calul; de ce, deoarece
calul trage căruța. aceasta este confirmat în mod expres de către Scriptură.
Cristos spune (Ioan 15:16): „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe
voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să
rămână.” Romani 9:11-13: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă
şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai
dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci
prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai
mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât;” și
versetul 16: „Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci
de Dumnezeu care are milă.” De cine nu atârnă? Legătura arată că alegerea
omului care vrea şi aleargă, despre care apostolul vorbeşte aici. Pavel
merge aici cu totul împotriva noțiunii de alegere condiționată, încât
Arminianii învățați văd că ei trebuie să găsească vre-o evadare, sau pur şi
simplu să adopte temeiul necredincioșilor. Aceasta este evadarea lor: că
prin numele Esau şi Iacov nu sunt înțeleși patriarhii individuali, ci două
națiuni, Edom şi Israel, şi că predestinarea a fost doar spre absența sau
posesiunea mijloacelor de har. Dar aceasta este cu totul inutilă: Mai întâi,
pentru că în mod sigur patriarhii individuali au mers alături cu cele două
posterități pe care ei le-au reprezentat. În al doilea rând, pentru că
discuția lui Pavel din capitolul nouă toată are legătură cu indivizi şi nu
cu rase, şi spre mântuire sau pierzare, şi nu doar simple privilegii
bisericești. În al treilea rând, pentru că pierzarea rasei Edomite față de
toate mijloacele evangheliei trebuie să fi rezultat în pierzarea
indivizilor. Căci, spune Pavel: „Cum au putut crede în el despre care ei nu
au auzit?”
Acesta este locul corect de a observa greșeala frecventă când spunem că
alegerea lui Dumnezeu este suverană şi nu condiționată de prevederea lui
evlaviei omului ales. Mulți pretind că gândesc că noi învățăm că Dumnezeu nu
are nici un motiv deloc pentru alegerea lui; că noi facem aceasta un exemplu
al capriciului divin suveran! Noi nu învățăm un asemenea lucru. Aceasta ar
fi o hulă. Dumnezeul nostru este prea înțelept şi drept pentru a avea vre-un
capriciu. El are un motiv rezonabil pentru fiecare dintre scopurile lui; şi
omniscienţa lui îi arată că acesta este întotdeauna cel mai bun motiv. Dar
el nu este legat să ni-l publice nouă. Dumnezeu a știut că a avut un motiv
pentru a-l prefera pe păcătosul Iacov, în locul păcătosului Esau. Dar acest
motiv nu ar fi putut fi vre-o prevedere a meritului evlaviei lui Iacov prin
două argumente: Alegerea a fost făcută înainte de nașterea copiilor.
Niciodată nu a fost vre-o evlavie de prevăzut în Iacov, decât aceea care era
să urmeze după, ca un efect al alegerii lui Iacov. Esau pare să fi fost o
persoană deschisă, nărăvașă, profană. Iacov, prin natură, un ipocrit rău şi
care se furișează şi un înlocuitor. Probabil Dumnezeu a judecat meritele lor
personale aşa cum o fac eu, că personal Iacov era un păcătos mai detestabil
decât Esau. De aceea, în temeiul meritelor personale prevăzute, Dumnezeu nu
ar fi putut niciodată să aleagă pe vre-unul dintre ei. Dar omniscienţa lui a
văzut un motiv separat, independent, de ce a fost mai înțelept să facă cel
mai rău om obiectul milei sale infinite, în timp ce l-a lăsat pe celălalt la
alegerea lui profană. Oare acum Arminianul spune că eu trebuie să îi spun
care a fost acel motiv? Eu răspund, că nu știu, Dumnezeu nu mi-a spus. Dar
eu cunosc că El a avut un motiv bun, pentru că el este Dumnezeu. Ar îndrăzni
vre-un om să spună că, deoarece omniscienţa nu a putut găsi motivul ei în
meritele prevăzute ale lui Iacov, de aceea aceasta nu a putut găsi nici unul
în întreaga infinită măturare a Providenţei şi înţelepciunii sale? Aceasta
ar fi aroganță înnebunită şi aproape de blasfemie.
Încă un argument pentru alegere rămâne: Multe ființe umane îşi au mântuirea
sau pierzarea practic decisă prin evenimente providenţiale în viețile lor.
Argumentul este, că de vreme ce aceste evenimente sunt determinate în mod
suveran prin providenţa lui Dumnezeu, alegerea, sau preterițiunea
(ne-alegerea) sufletelor lor este prin aceasta decisă efectiv, luați două
exemple: Aici este un om încăpățânat, nepocăit care este la pământ cu febră
şi este deja în delir. Va muri sau se va face bine? Providenţa lui Dumnezeu
va decide aceasta. „Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile
tale!” (Daniel 5:23). Dacă el moare în acest timp el este prea delirant
pentru a crede şi a se pocăi; dacă el îşi revine, el poate participa la
întâlniri de trezire şi să se întoarcă la Dumnezeu. Alt exemplu este, cel al
copiilor care mor. Acesta este în special mortal pentru teoria Arminiană,
pentru că ei spun atât de pozitiv că toţi oamenii care mor în copilărie sunt
mântuiți. (Şi ei ne calomniază pe noi Prezbiterienii prin a ne acuza că noi
nu suntem suficient de pozitivi în acel punct, şi că noi credem în „osânda
veşnică a copiilor.”) Ei bine, iată aici un copil în vârstă de trei luni. Va
muri de difterie, sau va trăi ca să fie bărbat? Providenţa lui Dumnezeu va
decide aceasta. Dacă acesta moare, Arminianul este sigur că sufletul lui s-a
dus la cer, şi de aceea a fost ales de Dumnezeu să meargă acolo. Dacă el va
crește ca să fie bărbat, Arminianul spune că el poate să îşi exercite
liberul său arbitru ca să fie un Core, Datan, Abiram, sau Iuda. Dar alegerea
copilului care moare nu poate fi întemeiată în prevederea lui Dumnezeu a
credinţei şi pocăinței lui, pentru că nu a fost nici una de prevăzut înainte
ca acesta să intre în slavă; micul suflet fiind răscumpărat prin harul
suveran fără aceste mijloace.
Dar există acea propoziţie în Mărturisirea noastră, Capitolul 10, Secțiunea
3: „Copiii aleși, murind în copilărie, sunt regenerați şi mântuiți de
Cristos prin Duhul, care lucrează unde şi când şi cum dorește el.”
Acuzatorii noştri caritabili vor spune că antiteza pe care noi o implicăm
prin cuvintele „copiii aleși care mor în copilărie” este, că există copii
ne-aleși care mor în copilărie şi astfel sunt pierduți. Noi negăm aceasta
mereu. Dar se pare că ei știu ceea ce gândim mai bine decât noi înșine.
Antiteza implicată pe care noi o susținem este aceasta: Există copii aleși
care nu mor în copilărie, şi aceştia trebuie să experimenteze chemarea
eficientă prin mijloace raționale, şi în mod liber să credă şi să se
pocăiască potrivit cu Capitolul 10. Au fost odată dou copii evrei, Ioan şi
Iuda; Ioan un copil ales, Iuda unul ne-ales. Dacă Ioan Botezătorul ar fi
murit de difterie el ar fi fost răscumpărat fără credinţă personală şi
pocăință; dar el a fost predestinat să trăiască la starea de bărbat, deci el
a trebuit să fie mântuit prin chemarea eficientă. Iuda, fiind un copil
ne-ales, a fost de asemenea predestinat să trăiască până la maturitate şi să
îşi primească soarta sa în mod liber prin neascultarea lui proprie.
Prezbiterienii nu cred că Biblia sau Mărturisirea lor învață că există copii
ne-aleși care mor în copilărie şi astfel sunt pierduți. Dacă ei s-ar fi
gândit la aceasta în Mărturisirea lor, ei ar fi schimbat de multă vreme
această secțiune.
Când o persoană inteligentă face o selecție a unora dintr-un număr de
obiecte, el prin aceasta în mod inevitabil face o preterițiune (o trecere cu
vederea) a altora; nu putem nega aceasta fără a imputa ignoranța sau
neatenția agentului; dar omniscienţa nu poate fi nici ignorantă nici
neatentă. De aici, predeterminarea lui Dumnezeu trebuie: să se extindă spre
cei mântuiți şi cei pierduți.
Dar aici trebuie să înțelegem diferențele între decretul eficient al lui
Dumnezeu şi decretul său permisiv, cel din urmă este la fel de definit şi
sigur ca şi cel dintâi; dar distincția este aceasta: Obiectele decretului
eficient al lui Dumnezeu sunt efecte pe care el însuși le lucrează, fără a
folosi sau include liberul arbitru al vre-unei persoane raționale
responsabile, cum ar fi creațiile sale, minunile sale, regenerarea
sufletelor, învierea trupurilor, şi toate acele rezultate pe care providenţa
lui le aduce la îndeplinire, prin puterile oarbe, obligatorii ale cauzelor
secundare, primitive sau materiale. Natura scopului său aici este prin
puterea lui să determine aceste rezultate să se împlinească.
Dar natura decretului său permisiv este aceasta: El hotărăște să îngăduie
sau să permită liberului arbitru al unei creaturi, liber şi cu siguranță, să
facă lucrul decretat fără impulsionare din partea puterii lui Dumnezeu. La
această clasă de acțiuni aparțin toate faptele indiferente, şi în special
toate cele păcătoase, ale oamenilor naturali, şi toate acele rezultate
finale în care astfel de persoane îşi aruncă mântuirea lor prin propria lor
neascultare. În toate aceste rezultate Dumnezeu el nu face el însuși lucrul,
nici nu ajută la facerea lui, ci în mod intenționat le lasă să se facă.
Atunci întreabă cineva cum atunci un decret permisiv poate avea certitudine
deplină? Răspunsul este, pentru că Dumnezeu știe ă înclinațiile naturale ale
oamenilor cu siguranță îi îndeamnă spre rău; precum de exemplu, eu știu că
este natura mieilor să mănânce iarbă. Dacă eu las intenționat poarta
deschisă între țarc şi pășune, eu știu că iarba va fi mâncată, şi eu
intenționez să permit aceasta la fel de clar ca şi când eu însuși le-aș fi
dus la pășune.
Acum, este în zadar pentru cei care obiectează că voia lui Dumnezeu nu poate
avea nimic de a face cu rezultate păcătoase, chiar în acest sens permisiv,
fără a-l face pe Dumnezeu un autor al păcatului, numai dacă aceşti critici
vor să adopte temelia necredincioșilor. Căci Biblia este plină de afirmaţii
că Dumnezeu astfel a predestinat păcatul fără a fi autorul păcatului. El a
predestinat tirania şi răzvrătirea lui Faraon, şi apoi l-a pedepsit pentru
aceasta. În Isaia 10 el predestinează pustiirea lui Nebucadnețar a
Ierusalimului, şi apoi îl pedepsește pe el pentru aceasta. În Fapte 2:23
răul Iuda îl trădează pe Domnul său prin scopul şi preștiința precisă a lui
Dumnezeu. În Romani 9:18, „Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte
pe cine vrea,” aşa este în multe alte locuri. Dar Mărturisirea noastră,
Capitolul 10, Secțiunea 7, face această diferență expresă între decretul lui
Dumnezeu de alegere şi de preterețiune. Cel dintâi este pur milostiv, nu
întemeiat în vre-o prevedere a vre-unei evlavii în ei pentru că ei nu au
nici una de prevăzut, cu excepția ca atunci când ei sunt aleşi şi chemați,
şi în consecință a acestora. Dar cei ne-aleși sunt ocoliți şi predestinați
la distrugere „pentru păcatele lor, şi pentru slava dreptății lui Dumnezeu.”
Astfel noi vedem că obişnuitele denunțări aprinse ale acestei pretențiuni nu
sunt nimic altceva decât nebunii şi falsități absurde. Aceşti vorbitori în
zadar sunt bombastici ca şi când preorânduirea lui Dumnezeu este cea care îi
face pe aceşti oameni să meargă spre pierzare. În aceasta nu există nici un
cuvânt de adevăr. Ei singuri se fac pe sine să meargă, şi scopul lui
Dumnezeu referitor la rezultatul nenorocit niciodată nu merge cu o particulă
mai departe decât aceasta, astfel că în dreptatea lui el hotărăște să îi
lase să aibă calea preferată de ei înșiși. Aceşti oameni vorbesc ca şi când
decretul lui Dumnezeu de preterețiune a fost reprezentat de noi ca o barieră
care îi împiedică pe bieții păcătoși aspiranți din a ajunge în cer,
indiferent cum se pocăiesc şi se roagă şi ascultă, doar pentru că ei nu sunt
animalele secrete de companie ale capriciului divin nedrept.
Deplina nebunie şi răutate acestei critici sunt arătate clar de aceasta, că
Biblia peste tot învață că nimeni decât cei aleşi şi eficient chemați, mereu
lucrează sau încearcă cu seriozitate să ajungă în cer; că cei pierduți
niciodată nu doresc cu adevărat nici nu încearcă să fie sfinţi; că întregul
lor suflet se opun acesteia, şi ei preferă în mod liber să rămână
ne-evlavioși, şi aceasta este singura cauză a pierzării lor. Dacă ei cu
adevărat s-ar pocăi, ar crede şi ar asculta, ei nu ar găsi nici un decret
care să îi excludă de la har şi cer, Dumnezeu poate spune aceasta precum
păstorul ar putea spune despre lupi: dacă ei vor alege să mănânce iarba mea
în pace cu mieii mei, ei nu vor găsi nici un gard de-al meu care să îi
împiedice de la iarba mea. Dar păstorul cunoaşte că este totdeauna natura
lupilor să aleagă să devoreze mieii în locul ierbii, iar aceşti lupi,
propria lor natură, şi nu gardul, cu siguranţă îi îndeamnă să facă aşa, până
când puterea atotputernică îi creează din nou în miei. Motivul pentru care
oamenii păcătoși obiectează atât de violent împotriva acestei părți din
doctrină, şi o reprezintă atât de deplin în mod greșit, este acesta: că ei
urăsc să recunoască față de ei înșiși că acea păcătoșenie liberă dar totuşi
încăpățânată a sufletului, care îi conduce voluntar să lucreze spre
distrugerea lor proprie, şi astfel ei să încerce să arunce vina pe Dumnezeu
sau doctrina lui în loc asupra lor înșiși.
În fine, oamenii necredincioși mereu se străduiesc să picteze doctrina
alegerii ca fiind doctrina dură, exclusivă, îngrozitoare, ridicând o piedică
între păcătoși şi mântuire. Dar privită în mod corespunzător, ea este exact
opusul. Aceasta nu este o doctrină aspră, ci una dulce, nu o doctrină
exclusivistă, nu piedica spre mântuirea noastră, ci gura de intrare
binecuvântată spre toată mântuirea găsită în acest univers. Este păcatul,
păcatul voluntar al omului, cel care îl exclude de la mântuire; şi în acest
păcat Dumnezeu nu are nici o responsabilitate. Este numai harul lui Dumnezeu
care îi convinge pe oameni deopotrivă să vină şi să rămână în regiunea
mântuirii; şi tot acest har este roada alegerii. Eu repet, atunci, este
păcatul nostru voluntar cel care este sursa a tot ceea ce este îngrozitor în
soarta oamenilor şi îngerilor ruinați. Este alegerea de har a lui Dumnezeu
este sursa dulce şi binecuvântată a tot ceea ce este îndreptător,
încrezător, şi fericit pe pământ şi în cer. Dumnezeu poate spune oricărui
înger şi om răscumpărat din univers: „Te-am ales în iubire veşnică; de aceea
în bunătatea iubitoare te-am atras.” Şi fiecare înger, şi sfânt de pe acest
pământ şi în slavă răspunde, în acord cu imnul nostru:
„De ce am fost făcut să aud vocea lui
Şi să intru în timp ce mai este loc
În timp ce alții fac o alegere nenorocită
Şi mai degrabă mor de foame decât să vină?
A fost aceeaşi iubire care a întins ospățul
Care dulce m-a atras înăuntru;
Altfel eu încă refuzam să gust
Şi pieream în păcatul meu.”
Şi acum să îndrăznească vre-un păcătos să preseze în mod impertinent
întrebarea, de ce aceeaşi iubire şi putere alegătoare în Dumnezeu nu a ales
de asemenea să mântuiască pe toţi păcătoșii pierduți? Acesta este
suficientul şi groaznicul răspuns: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule,
ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20). Ai tu vre-o pretenție
de dreptate împotriva lui Dumnezeu, o omule, să te forțezi împotriva
preferinței şi a alegerii tale încăpățânate de a îmbrățișa o răscumpărare
spre sfinţenie pe care tu o urăști şi în mod voit respingi toate puterile
secrete ale sufletului tău? Şi dacă tu te distrugi, în timp ce creaturile
sfinte pot deplâng ruina ta, toţi vor spune că tu eşti ultima ființă din
acest univers care să te plângi de nedreptate, de vreme ce aceasta ar fi
singura plângere împotriva lui Dumnezeu pe care tu îl insulți zilnic, pentru
că el nu te-a făcut să faci lucrurile şi să trăiești viața pe care tu însuți
în mod voit şi cu totul o refuzi!
Alții îndeamnă această obiecție mofturoasă: că această doctrină a alegerii
pune un obstacol fatal între păcătosul neliniștit şi credinţa mântuitoare.
Atunci întreabă, Cum pot eu să exercit o credinţă sinceră, potrivită, decât
dacă m-am lămurit că eu sunt ales? Căci sufletul dezaprobat nu este
îndreptățit să creadă că Cristos a murit pentru el, şi deoarece mântuirea
lui este imposibilă, cea mai adevărată credinţă nu ar putea să-l mântuiască
chiar dacă el a simțit-o. Dar cum poate fi omul la fel de sigur de scopul
secret al lui Dumnezeu al alegerii față de el?
Acest critic în mod expres falsifică învăţăturile lui Dumnezeu referitoare
la mântuirea prin credinţă. În privința alegerii lui păcătosului nu i se
poruncește nici nu este invitat să îmbrățișeze ca obiect al credinţei lui
propoziția „eu sunt ales.” Nu există nici o astfel de poruncă în Biblie.
Propoziţia pe care el este invitat şi i se poruncește să o îmbrățișeze este
aceasta: „după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El va fi mântuit.”
(Romani 10:9, 11) Dumnezeu a spus acestui cicălitor în mod expres,
„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile
descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să
împlinim toate cuvintele Legii acesteia.” (Deuteronom 29:29) Să nu criticăm,
ci să ascultăm. Promisiunile lui Dumnezeu de asemenea ne asigură „Tot ce-Mi
dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni
afară” (Ioan 6:37). Astfel că este imposibil ca vre-un păcătos dorind cu
adevărat să fie mântuit să poată fi reținut de la mântuire prin nesiguranța
despre propria lui alegere. Când noi adăugăm că decretul lui Dumnezeu în
nici un caz nu încalcă liberul arbitru al omului, răspunsul nostru este
complet. Mărturisire, Capitolul 3, Secţiunea 1, prin acest decret, „Nici o
violență nu este oferită către voința creaturilor, nici libertatea sau
eventualitatea cauzelor secundare nu este înlăturată, ci mai degrabă
întemeiată.”
Dar se obiectează cu încăpățânare că cei care sunt supuşi unui decret
suveran, imuabil, nu pot fi agenți liberi; că cele două propoziţii sunt
contradictorii, şi că afirmaţia amândoura este o insultă față de rațiune.
Noi am explicat că există felurite mijloace prin care noi vedem agenți
liberi îndemnați să acționeze, care mijloace nu sunt obligatorii, şi totuşi
sigure de efect, şi că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu de înţelepciune şi
resurse infinite. Dumnezeu le spune că în guvernarea creaturilor sale
raționale potrivit cu scopul său veşnic, el foloseşte doar astfel de
mijloace care sunt compatibile cu libertatea lor. Totuşi, aronganții
contestatari sunt siguri că aceasta nu se poate face, chiar de către un
Dumnezeu infinit! Că dacă există predestinare, nu poate fi liber arbitru. Cu
siguranţă omul care face această negare trebuie el însuși să fie infinit!
Dar, probabil, cel mai bun răspuns la această nebunie este acesta: Dl.
Arminian, tu, un slab muritor, faci de fapt, şi aceasta deseori, chiar lucru
despre care spui că Dumnezeul atotputernic nu îl poate face! Predestinând
actele agenților liberi, cu siguranţă şi eficiență, fără libertatea lor. De
exemplu: Dl. Arminian mă invită să iau prânzul cu el la ora 1 după-masa. Eu
răspund, da, cu condiția că prânzul este punctual şi sigur, pentru că
trebuie să iau un tren la ora două după-masa. El promite afirmativ că
prânzul va fi gata la ora 1 după-masa. Cum aşa, va găti el însuşi? O, nu!
Dar el folosește o bucătăreasă serioasă, numită Gretchen, şi el deja a
instruit-o că la ora unu după-masa trebuie să fie ora prânzului.
Aceasta este predestinare îmi spune el, sigură şi eficientă.
Acum iau argumentul D-lui Arminian, şi îl aplic la Gretchen astfel: El spune
că predestinarea şi liberul arbitru sunt contradictorii. El te-a predestinat
pe tine, Gretchen, să pregătești prânzul pentru ora unu, de aceea tu nu eşti
un agent liber în obținerea prânzului. Mai mult, deoarece nu poate fi nici
un merit moral unde nu există libertate, tu nu ai meritat salariul promis
pentru gătit, şi Dl. Arminian gândește că el nu este deloc obligat să te
plătească.
Bun simț al lui Gretchen răspunde astfel: Eu știu că sunt un agent liber; eu
nu sunt o sclavă, nici maşină, ci o femeie liberă, şi o femeie cinstită,
care am pregătit prânzul la ora unu pentru că eu aleg să îmi țin cuvântul;
şi dacă Dl. Arminian mă jefuiește de salariul meu datorită acestui pretext
ticălos, voi ști că el este un ticălos.
Logica lui Gretchen este desăvârşit de bună.
Argumentul meu este, că oamenii în mod continuu predestinează şi procură în
mod eficient actele libere ale agenților liberi. Cu mult mai mult poate un
Dumnezeu infinit să facă la fel. Dar acest fel de raționament nu trebuie, şi
nu sugerează că felul de lucru al lui Dumnezeu este la fel ca al nostru.
Resursele lui de înţelepciune şi putere sunt variate, infinite. Astfel,
această obiecție este arătată a fi la fel de prostească şi superficială
precum este obişnuită. Mândria față de voință îi face pe oameni să repete
asemenea lucruri superficiale.
Secționând obiecțiile, închid acum acest argument în favoarea alegerii cu
cea mai puternică dintre toate mărturiile, Scripturile. Biblia este plină de
aceasta; toate profețiile lui Dumnezeu necesită predestinarea, pentru că,
dacă el nu ar fi preorânduit evenimentele prezise, el nu ar fi putut să fie
sigur că ele se vor întâmpla. Doctrina Bibliei despre providenţa lui
Dumnezeu dovedește predestinarea, pentru că Biblia spune că providenţa se
extinde spre tot, şi este sigură şi atotputernică, şi aceasta execută doar
ceea ce predestinarea plănuiește. Iată aici câteva texte exprese printre o
sută: Psalmul 33:11: „Dar sfaturile Domnului dăinuie pe vecie, şi planurile
inimii Lui, din neam în neam.” Isaia 46:10: Dumnezeu declară: „Eu am vestit
de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă
împlinit. Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce
la îndeplinire toată voia Mea.” Alegerea de către Dumnezeu a lui Israel a
fost necondiţionată. Vezi Ezechiel 16:6: „Atunci Eu am trecut pe lângă tine,
te-am văzut tăvălită în sângele tău şi am zis: „Trăieşte chiar şi în sângele
tău!” Fapte 13:48: „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi … Şi
toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut.” Romani
8:29-30: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât
mai dinainte (i-a predestinat, n. tr.) ... Şi pe aceia pe care i-a hotărât
mai dinainte (i-a predestinat, n. tr.), i-a şi chemat; şi pe aceia pe care
i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit
neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Efeseni 1:4-7: „În El (Cristos), Dumnezeu
ne-a ales înainte de întemeierea lumii,” etc. 1 Tesaloniceni 1:4: „Ştim,
fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră (de către Dumnezeu, n. tr.).”
Apocalipsa 21:27 „… cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.”
Oamenii prostuți încearcă să spună că alegerea este doctrina acelui apostol
sever Pavel. Dar iubitorul Mântuitor o învață încă şi mai clar dacă este
posibil decât învață Pavel. Vedeți din nou, Ioan 15:16: „Nu voi M-aţi ales
pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi,” etc. Ioan 6:37: „Tot ce-Mi dă Tatăl va
ajunge la Mine,” etc.; vezi de asemenea versetele 39, 44; Matei 24:22; Luca
18:7; Ioan 10:14, 28; Marcu 13:22; Matei 20:16.
VA URMA
[ Înapoi ] [ Înainte ]
[
sus ]
|
 |

Abonare gratuita! |
Foloseste formularul de mai sus
pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email.
Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si
abonarea este absolut Gratuita! |
DE CITIT!!!! |
|
|
 |