Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Apologetica

 

 

 

 

 


Calvinismul (continuare din numărul anterior)

 

Cele cinci puncte ale Calvinismului (Partea 3)

R. L. DabneyRobert Lewis Dabney - imagine preluata de pe wikipedia

3. Alegerea lui Dumnezeu

În Mărturisirea noastră, Capitolul 3, Secțiunile 3, 4, şi 7, avem această descriere a ei: „Prin decretul lui Dumnezeu, pentru manifestarea slavei lui, unii oameni şi îngeri sunt predestinați spre viaţa veşnică şi alții orânduiți spre moarte veşnică” (3). „Aceşti îngeri şi oameni, astfel predestinați şi orânduiți, sunt în special şi neschimbător plănuiți; şi numărul lor este atât de sigur şi definit încât el nu poate fi nici crescut nici micșorat” (4).

„Restul omenirii, Dumnezeu a fost mulțumit, potrivit cu sfatul misterios al voii sale, prin care el exinde şi refuză mila lui după cum îi place lui, pentru slava puterii lui suverane peste creatura lui, de a nu băga în seamă, şi de a-i rândui spre dezonoare şi mânie pentru păcatul lor, spre slava dreptății lui glorioase” (7).


Prima şi a doua secțiune din acest tractat dovedesc absolut acest fapt trist dar încăpățânat, că nici un păcătos nu se regenerează vre-odată pe sine. Un motiv suficient este, că nimeni niciodată nu dorește să facă aceasta, ci totdeauna preferă, în timp ce sunt lăsați de Dumnezeu la propriul lor sine, să rămână aşa cum sunt, încăpățânați şi lumești. Aceasta vrea să spună, nici un păcătos nu se face pe sine să îl aleagă pe Dumnezeu şi sfinţenia, pentru că fiecare principiu din sufletul său merge fără greș spre a decide preferința opusă. De aceea, oricând un păcătos este cu adevărat regenerat, trebuie să fie Dumnezeu cel care a făcut aceasta. Observaţi, după ce Dumnezeu a făcut aceasta, acest păcătos nou născut, în cursul ulterior al pocăinței şi convertirii, în mod liber va manifesta multe alegeri pentru Dumnezeu şi sfinţenie; dar este imposibil ca acest păcătos să fi putut manifesta prima alegere de a inversa princiiple sale naturale de alegere. Poate un copil să îşi nască tatăl său? Trebuie să fi fost Dumnezeu cel care l-a schimbat pe păcătos. Atunci, când el a făcut aceasta el a vrut să facă aceasta. Când a fost această intenție să facă aceasta, născută în mintea divină? În aceeaşi zi? Ziua când păcătosul a fost născut? Ziua când Adam a fost făcut? Nu! Aceste răspunsuri sunt toate prostești. Pentru că Dumnezeu este omniscient şi neschimbător el trebuie să fi cunoscut din veşnicie intenția lui de a face aceasta. Aceasta sugerează, în al doilea rând, că nici un om nu poate data vre-unul din scopurile lui Dumnezeu în timp fără a nega efectiv perfecțiunile sale de omnisciență, înțelepciune, omnipotenţă, şi imuabilitate. Fiind omniscient, este imposibil ca el să fi aflat vre-odată ceva pe care el nu l-a cunoscut de la început. Fiind atot-înțelept, este imposibil ca el să ridice un scop pentru care cunoştinţa lui să nu vadă un motiv. Fiind atotputernic, este imposibil ca el să eșueze vre-odată în a încerca să efectueze unul dintre scopurile lui. De aici, orice face Dumnezeu în natură sau har, el a intenționat să facă acel lucru din veşnicie. Fiind neschimbător, este imposibil ca el să se răzgândească în mintea lui spre un scop diferit după ce el odată ce l-a făcut drept sub călăuzirea cunoştinţei, înţelepciunii şi sfinţeniei infinite. Toată înţelepciunea inferioară a oamenilor buni doar ilustrează aceasta. Aici este un general înțelept şi drept conducând un război ofensiv pentru a-şi salva țara. La mijlocul verii un observator îi spune, „Generale, nu ți-ai schimbat planul de campanie de când l-ai început?” El răspunde, „L-am schimbat.” Spune observatorul, Atunci tu trebuie să fii o persoană nestatornică?” El răspunde, „Nu, eu l-am schimbat nu pentru că eram nestatornic, ci datorită acestor două motive: pentru că nu am fost în stare şi am eşuat în unele puncte necesare din primul meu plan; şi al doilea, am descoperit lucruri pe care nu le-am știut când am început.” Noi spunem că acela este bun simț perfect, şi îl absolvă pe general de toată acuzația de nestatornicie. Dar să presupunem că el era, de fapt, atotputernic şi omniscient? Atunci el nu ar putea folosi acele scuze, şi dacă el şi-a schimbat planul după început el ar fi nestatornic. Cititorule, îndrăznești tu să îl acuzi pe Dumnezeu de nestatornicie? Aceasta este o concepție sublimă despre natura şi acțiunile lui Dumnezeu, la fel mai presus de cel mai înțelept om precum cerurile sunt mai presus de pământ. Dar aceasta este predată nouă pretutindeni în Scriptură. Haideți să fim atenți cum în mândria noastră a voinţei personale noi îl blasfemiem pe Dumnezeu prin negarea ei. În al treilea rând. Arminianii înșiși admit forța acestor viziuni şi scripturi; căci cărțile lor doctrinale admit expres alegerea personală specială a lui Dumnezeu a fiecărui păcătos care ajunge în cer. Foarte multe persoane ignorante presupun că teologia Arminiană neagă toată alegerea specială. Aceasta este o greșeală stupidă. Nimeni nu o poate nega fără a ataca Scriptura, perfecțiunile lui Dumnezeu, şi bunul simț. Toată diferența între Prezbiterieni şi Arminiani inteligenți este aceasta: Noi credem că alegerea lui Dumnezeu a indivizilor este necondiţionată şi suverană. Ei cred că în timp ce este eternă şi specială, ea este datorită prevederii omnisciente, veşnice a lui Dumnezeu a viitoarei credințe a păcătosului şi a pocăinței, şi a perseverenței în trăirea sfântă. Dar noi Prezbiterienii trebuie să fim dizidenți pentru aceste motive: Aceasta este incompatibilă cu veşnicia, omnipotența, şi suveranitatea a marii prime cauze de a reprezenta aşa scopurile sale veşnice, ca întemeiate în, sau condiționate de, orice care este una dintre creaturile sale dependente care în mod neprevăzut în lumea de apoi ar face sau ar lăsa nefăcut.

Va exista sau nu acea creatură în viitor ca să facă sau să lase nefăcut orice lucru specific? Aceasta în sine trebuie să depindă de puterea creativă suverană a lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem un Dumnezeu independent să depindă de propria lui creatură dependentă. Dar oare nu reprezintă Scriptura adesea o mântuire sau o pieire a păcătoșilor condiționată de propria lor credinţă sau necredinţă? Da. Dar nu confundați două lucruri diferite. Rezultatul rânduit de Dumnezeu poate depinde pentru apariția lui de mijloacele potrivite. Dar actele din mintea lui Dumnezeu în rânduirea acestui (rezultat) nu depinde de aceste mijloace, pentru că chiar scopul lui Dumnezeu este acesta, să aducă mijloacele fără eşec şi rezultatul prin intermediul mijloacelor.

Apoi, dacă alegerea lui Dumnezeu a unui păcătos dat, să spunem, Saul din Tars, ar fi condiționată sau nu de prevederea credinţei lui, dacă aceasta este veşnică şi omniscientă: prevederea trebuie să fie una sigură. Bunul simț spune: nici o cauză, nici un efect; o cauză nesigură poate da doar un efect nesigur. Arminianul spune: Dumnezeu cu siguranţă a prevăzut că Saul din Tars va crede şi se va pocăi, şi, de aceea, l-a ales. Dar eu spun, că dacă Dumnezeu cu siguranţă a prevăzut credinţa lui Saul, aceasta trebuie să fi fost sigură că are loc, pentru că cel Omniscient nu poate face greșeli. Atunci, dacă credinţa păcătosului era sigură că are loc, atunci trebuie să fi fost o anumită cauză care să asigure că aceasta va avea loc. Acum, nici o cauză sigur nu poate fi în „liberul arbitru” al acestui păcătos, Saul, chiar ca ajutat de „harul suficient obişnuit.” Căci Arminianii spun, că aceasta face şi lasă voința păcătosului întâmplătoare. Atunci, orice l-a făcut pe Dumnezeu să gândească, că acest păcătos, Saul, ar fi vre-odată sigur că crede şi se pocăiește? Nimic decât voia suverană veşnică a lui Dumnezeu pentru a-l reînnoi spre credinţă şi pocăinţă.

Aceasta conduce spre argumentul de vârf. Acest Saul era prin natură „mort în fărădelegi şi în păcate” (Efeseni 2:1), şi, de aceea, nu ar fi avut niciodată în el vre-o credinţă sau pocăință care să fie prevăzută, decât ca rezultat al scopului lui Dumnezeu de a le pune în el. Dar efectul nu poate fi cauza propriei sale cauze. Căruța nu poate trage calul; de ce, deoarece calul trage căruța. aceasta este confirmat în mod expres de către Scriptură. Cristos spune (Ioan 15:16): „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână.” Romani 9:11-13: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât;” și versetul 16: „Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” De cine nu atârnă? Legătura arată că alegerea omului care vrea şi aleargă, despre care apostolul vorbeşte aici. Pavel merge aici cu totul împotriva noțiunii de alegere condiționată, încât Arminianii învățați văd că ei trebuie să găsească vre-o evadare, sau pur şi simplu să adopte temeiul necredincioșilor. Aceasta este evadarea lor: că prin numele Esau şi Iacov nu sunt înțeleși patriarhii individuali, ci două națiuni, Edom şi Israel, şi că predestinarea a fost doar spre absența sau posesiunea mijloacelor de har. Dar aceasta este cu totul inutilă: Mai întâi, pentru că în mod sigur patriarhii individuali au mers alături cu cele două posterități pe care ei le-au reprezentat. În al doilea rând, pentru că discuția lui Pavel din capitolul nouă toată are legătură cu indivizi şi nu cu rase, şi spre mântuire sau pierzare, şi nu doar simple privilegii bisericești. În al treilea rând, pentru că pierzarea rasei Edomite față de toate mijloacele evangheliei trebuie să fi rezultat în pierzarea indivizilor. Căci, spune Pavel: „Cum au putut crede în el despre care ei nu au auzit?”

Acesta este locul corect de a observa greșeala frecventă când spunem că alegerea lui Dumnezeu este suverană şi nu condiționată de prevederea lui evlaviei omului ales. Mulți pretind că gândesc că noi învățăm că Dumnezeu nu are nici un motiv deloc pentru alegerea lui; că noi facem aceasta un exemplu al capriciului divin suveran! Noi nu învățăm un asemenea lucru. Aceasta ar fi o hulă. Dumnezeul nostru este prea înțelept şi drept pentru a avea vre-un capriciu. El are un motiv rezonabil pentru fiecare dintre scopurile lui; şi omniscienţa lui îi arată că acesta este întotdeauna cel mai bun motiv. Dar el nu este legat să ni-l publice nouă. Dumnezeu a știut că a avut un motiv pentru a-l prefera pe păcătosul Iacov, în locul păcătosului Esau. Dar acest motiv nu ar fi putut fi vre-o prevedere a meritului evlaviei lui Iacov prin două argumente: Alegerea a fost făcută înainte de nașterea copiilor. Niciodată nu a fost vre-o evlavie de prevăzut în Iacov, decât aceea care era să urmeze după, ca un efect al alegerii lui Iacov. Esau pare să fi fost o persoană deschisă, nărăvașă, profană. Iacov, prin natură, un ipocrit rău şi care se furișează şi un înlocuitor. Probabil Dumnezeu a judecat meritele lor personale aşa cum o fac eu, că personal Iacov era un păcătos mai detestabil decât Esau. De aceea, în temeiul meritelor personale prevăzute, Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să aleagă pe vre-unul dintre ei. Dar omniscienţa lui a văzut un motiv separat, independent, de ce a fost mai înțelept să facă cel mai rău om obiectul milei sale infinite, în timp ce l-a lăsat pe celălalt la alegerea lui profană. Oare acum Arminianul spune că eu trebuie să îi spun care a fost acel motiv? Eu răspund, că nu știu, Dumnezeu nu mi-a spus. Dar eu cunosc că El a avut un motiv bun, pentru că el este Dumnezeu. Ar îndrăzni vre-un om să spună că, deoarece omniscienţa nu a putut găsi motivul ei în meritele prevăzute ale lui Iacov, de aceea aceasta nu a putut găsi nici unul în întreaga infinită măturare a Providenţei şi înţelepciunii sale? Aceasta ar fi aroganță înnebunită şi aproape de blasfemie.

Încă un argument pentru alegere rămâne: Multe ființe umane îşi au mântuirea sau pierzarea practic decisă prin evenimente providenţiale în viețile lor. Argumentul este, că de vreme ce aceste evenimente sunt determinate în mod suveran prin providenţa lui Dumnezeu, alegerea, sau preterițiunea (ne-alegerea) sufletelor lor este prin aceasta decisă efectiv, luați două exemple: Aici este un om încăpățânat, nepocăit care este la pământ cu febră şi este deja în delir. Va muri sau se va face bine? Providenţa lui Dumnezeu va decide aceasta. „Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale!” (Daniel 5:23). Dacă el moare în acest timp el este prea delirant pentru a crede şi a se pocăi; dacă el îşi revine, el poate participa la întâlniri de trezire şi să se întoarcă la Dumnezeu. Alt exemplu este, cel al copiilor care mor. Acesta este în special mortal pentru teoria Arminiană, pentru că ei spun atât de pozitiv că toţi oamenii care mor în copilărie sunt mântuiți. (Şi ei ne calomniază pe noi Prezbiterienii prin a ne acuza că noi nu suntem suficient de pozitivi în acel punct, şi că noi credem în „osânda veşnică a copiilor.”) Ei bine, iată aici un copil în vârstă de trei luni. Va muri de difterie, sau va trăi ca să fie bărbat? Providenţa lui Dumnezeu va decide aceasta. Dacă acesta moare, Arminianul este sigur că sufletul lui s-a dus la cer, şi de aceea a fost ales de Dumnezeu să meargă acolo. Dacă el va crește ca să fie bărbat, Arminianul spune că el poate să îşi exercite liberul său arbitru ca să fie un Core, Datan, Abiram, sau Iuda. Dar alegerea copilului care moare nu poate fi întemeiată în prevederea lui Dumnezeu a credinţei şi pocăinței lui, pentru că nu a fost nici una de prevăzut înainte ca acesta să intre în slavă; micul suflet fiind răscumpărat prin harul suveran fără aceste mijloace.

Dar există acea propoziţie în Mărturisirea noastră, Capitolul 10, Secțiunea 3: „Copiii aleși, murind în copilărie, sunt regenerați şi mântuiți de Cristos prin Duhul, care lucrează unde şi când şi cum dorește el.” Acuzatorii noştri caritabili vor spune că antiteza pe care noi o implicăm prin cuvintele „copiii aleși care mor în copilărie” este, că există copii ne-aleși care mor în copilărie şi astfel sunt pierduți. Noi negăm aceasta mereu. Dar se pare că ei știu ceea ce gândim mai bine decât noi înșine. Antiteza implicată pe care noi o susținem este aceasta: Există copii aleși care nu mor în copilărie, şi aceştia trebuie să experimenteze chemarea eficientă prin mijloace raționale, şi în mod liber să credă şi să se pocăiască potrivit cu Capitolul 10. Au fost odată dou copii evrei, Ioan şi Iuda; Ioan un copil ales, Iuda unul ne-ales. Dacă Ioan Botezătorul ar fi murit de difterie el ar fi fost răscumpărat fără credinţă personală şi pocăință; dar el a fost predestinat să trăiască la starea de bărbat, deci el a trebuit să fie mântuit prin chemarea eficientă. Iuda, fiind un copil ne-ales, a fost de asemenea predestinat să trăiască până la maturitate şi să îşi primească soarta sa în mod liber prin neascultarea lui proprie. Prezbiterienii nu cred că Biblia sau Mărturisirea lor învață că există copii ne-aleși care mor în copilărie şi astfel sunt pierduți. Dacă ei s-ar fi gândit la aceasta în Mărturisirea lor, ei ar fi schimbat de multă vreme această secțiune.

Când o persoană inteligentă face o selecție a unora dintr-un număr de obiecte, el prin aceasta în mod inevitabil face o preterițiune (o trecere cu vederea) a altora; nu putem nega aceasta fără a imputa ignoranța sau neatenția agentului; dar omniscienţa nu poate fi nici ignorantă nici neatentă. De aici, predeterminarea lui Dumnezeu trebuie: să se extindă spre cei mântuiți şi cei pierduți.

Dar aici trebuie să înțelegem diferențele între decretul eficient al lui Dumnezeu şi decretul său permisiv, cel din urmă este la fel de definit şi sigur ca şi cel dintâi; dar distincția este aceasta: Obiectele decretului eficient al lui Dumnezeu sunt efecte pe care el însuși le lucrează, fără a folosi sau include liberul arbitru al vre-unei persoane raționale responsabile, cum ar fi creațiile sale, minunile sale, regenerarea sufletelor, învierea trupurilor, şi toate acele rezultate pe care providenţa lui le aduce la îndeplinire, prin puterile oarbe, obligatorii ale cauzelor secundare, primitive sau materiale. Natura scopului său aici este prin puterea lui să determine aceste rezultate să se împlinească.

Dar natura decretului său permisiv este aceasta: El hotărăște să îngăduie sau să permită liberului arbitru al unei creaturi, liber şi cu siguranță, să facă lucrul decretat fără impulsionare din partea puterii lui Dumnezeu. La această clasă de acțiuni aparțin toate faptele indiferente, şi în special toate cele păcătoase, ale oamenilor naturali, şi toate acele rezultate finale în care astfel de persoane îşi aruncă mântuirea lor prin propria lor neascultare. În toate aceste rezultate Dumnezeu el nu face el însuși lucrul, nici nu ajută la facerea lui, ci în mod intenționat le lasă să se facă. Atunci întreabă cineva cum atunci un decret permisiv poate avea certitudine deplină? Răspunsul este, pentru că Dumnezeu știe ă înclinațiile naturale ale oamenilor cu siguranță îi îndeamnă spre rău; precum de exemplu, eu știu că este natura mieilor să mănânce iarbă. Dacă eu las intenționat poarta deschisă între țarc şi pășune, eu știu că iarba va fi mâncată, şi eu intenționez să permit aceasta la fel de clar ca şi când eu însuși le-aș fi dus la pășune.

Acum, este în zadar pentru cei care obiectează că voia lui Dumnezeu nu poate avea nimic de a face cu rezultate păcătoase, chiar în acest sens permisiv, fără a-l face pe Dumnezeu un autor al păcatului, numai dacă aceşti critici vor să adopte temelia necredincioșilor. Căci Biblia este plină de afirmaţii că Dumnezeu astfel a predestinat păcatul fără a fi autorul păcatului. El a predestinat tirania şi răzvrătirea lui Faraon, şi apoi l-a pedepsit pentru aceasta. În Isaia 10 el predestinează pustiirea lui Nebucadnețar a Ierusalimului, şi apoi îl pedepsește pe el pentru aceasta. În Fapte 2:23 răul Iuda îl trădează pe Domnul său prin scopul şi preștiința precisă a lui Dumnezeu. În Romani 9:18, „Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea,” aşa este în multe alte locuri. Dar Mărturisirea noastră, Capitolul 10, Secțiunea 7, face această diferență expresă între decretul lui Dumnezeu de alegere şi de preterețiune. Cel dintâi este pur milostiv, nu întemeiat în vre-o prevedere a vre-unei evlavii în ei pentru că ei nu au nici una de prevăzut, cu excepția ca atunci când ei sunt aleşi şi chemați, şi în consecință a acestora. Dar cei ne-aleși sunt ocoliți şi predestinați la distrugere „pentru păcatele lor, şi pentru slava dreptății lui Dumnezeu.”

Astfel noi vedem că obişnuitele denunțări aprinse ale acestei pretențiuni nu sunt nimic altceva decât nebunii şi falsități absurde. Aceşti vorbitori în zadar sunt bombastici ca şi când preorânduirea lui Dumnezeu este cea care îi face pe aceşti oameni să meargă spre pierzare. În aceasta nu există nici un cuvânt de adevăr. Ei singuri se fac pe sine să meargă, şi scopul lui Dumnezeu referitor la rezultatul nenorocit niciodată nu merge cu o particulă mai departe decât aceasta, astfel că în dreptatea lui el hotărăște să îi lase să aibă calea preferată de ei înșiși. Aceşti oameni vorbesc ca şi când decretul lui Dumnezeu de preterețiune a fost reprezentat de noi ca o barieră care îi împiedică pe bieții păcătoși aspiranți din a ajunge în cer, indiferent cum se pocăiesc şi se roagă şi ascultă, doar pentru că ei nu sunt animalele secrete de companie ale capriciului divin nedrept.

Deplina nebunie şi răutate acestei critici sunt arătate clar de aceasta, că Biblia peste tot învață că nimeni decât cei aleşi şi eficient chemați, mereu lucrează sau încearcă cu seriozitate să ajungă în cer; că cei pierduți niciodată nu doresc cu adevărat nici nu încearcă să fie sfinţi; că întregul lor suflet se opun acesteia, şi ei preferă în mod liber să rămână ne-evlavioși, şi aceasta este singura cauză a pierzării lor. Dacă ei cu adevărat s-ar pocăi, ar crede şi ar asculta, ei nu ar găsi nici un decret care să îi excludă de la har şi cer, Dumnezeu poate spune aceasta precum păstorul ar putea spune despre lupi: dacă ei vor alege să mănânce iarba mea în pace cu mieii mei, ei nu vor găsi nici un gard de-al meu care să îi împiedice de la iarba mea. Dar păstorul cunoaşte că este totdeauna natura lupilor să aleagă să devoreze mieii în locul ierbii, iar aceşti lupi, propria lor natură, şi nu gardul, cu siguranţă îi îndeamnă să facă aşa, până când puterea atotputernică îi creează din nou în miei. Motivul pentru care oamenii păcătoși obiectează atât de violent împotriva acestei părți din doctrină, şi o reprezintă atât de deplin în mod greșit, este acesta: că ei urăsc să recunoască față de ei înșiși că acea păcătoșenie liberă dar totuşi încăpățânată a sufletului, care îi conduce voluntar să lucreze spre distrugerea lor proprie, şi astfel ei să încerce să arunce vina pe Dumnezeu sau doctrina lui în loc asupra lor înșiși.

În fine, oamenii necredincioși mereu se străduiesc să picteze doctrina alegerii ca fiind doctrina dură, exclusivă, îngrozitoare, ridicând o piedică între păcătoși şi mântuire. Dar privită în mod corespunzător, ea este exact opusul. Aceasta nu este o doctrină aspră, ci una dulce, nu o doctrină exclusivistă, nu piedica spre mântuirea noastră, ci gura de intrare binecuvântată spre toată mântuirea găsită în acest univers. Este păcatul, păcatul voluntar al omului, cel care îl exclude de la mântuire; şi în acest păcat Dumnezeu nu are nici o responsabilitate. Este numai harul lui Dumnezeu care îi convinge pe oameni deopotrivă să vină şi să rămână în regiunea mântuirii; şi tot acest har este roada alegerii. Eu repet, atunci, este păcatul nostru voluntar cel care este sursa a tot ceea ce este îngrozitor în soarta oamenilor şi îngerilor ruinați. Este alegerea de har a lui Dumnezeu este sursa dulce şi binecuvântată a tot ceea ce este îndreptător, încrezător, şi fericit pe pământ şi în cer. Dumnezeu poate spune oricărui înger şi om răscumpărat din univers: „Te-am ales în iubire veşnică; de aceea în bunătatea iubitoare te-am atras.” Şi fiecare înger, şi sfânt de pe acest pământ şi în slavă răspunde, în acord cu imnul nostru:

„De ce am fost făcut să aud vocea lui
Şi să intru în timp ce mai este loc
În timp ce alții fac o alegere nenorocită
Şi mai degrabă mor de foame decât să vină?
A fost aceeaşi iubire care a întins ospățul
Care dulce m-a atras înăuntru;
Altfel eu încă refuzam să gust
Şi pieream în păcatul meu.”

Şi acum să îndrăznească vre-un păcătos să preseze în mod impertinent întrebarea, de ce aceeaşi iubire şi putere alegătoare în Dumnezeu nu a ales de asemenea să mântuiască pe toţi păcătoșii pierduți? Acesta este suficientul şi groaznicul răspuns: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20). Ai tu vre-o pretenție de dreptate împotriva lui Dumnezeu, o omule, să te forțezi împotriva preferinței şi a alegerii tale încăpățânate de a îmbrățișa o răscumpărare spre sfinţenie pe care tu o urăști şi în mod voit respingi toate puterile secrete ale sufletului tău? Şi dacă tu te distrugi, în timp ce creaturile sfinte pot deplâng ruina ta, toţi vor spune că tu eşti ultima ființă din acest univers care să te plângi de nedreptate, de vreme ce aceasta ar fi singura plângere împotriva lui Dumnezeu pe care tu îl insulți zilnic, pentru că el nu te-a făcut să faci lucrurile şi să trăiești viața pe care tu însuți în mod voit şi cu totul o refuzi!

Alții îndeamnă această obiecție mofturoasă: că această doctrină a alegerii pune un obstacol fatal între păcătosul neliniștit şi credinţa mântuitoare. Atunci întreabă, Cum pot eu să exercit o credinţă sinceră, potrivită, decât dacă m-am lămurit că eu sunt ales? Căci sufletul dezaprobat nu este îndreptățit să creadă că Cristos a murit pentru el, şi deoarece mântuirea lui este imposibilă, cea mai adevărată credinţă nu ar putea să-l mântuiască chiar dacă el a simțit-o. Dar cum poate fi omul la fel de sigur de scopul secret al lui Dumnezeu al alegerii față de el?

Acest critic în mod expres falsifică învăţăturile lui Dumnezeu referitoare la mântuirea prin credinţă. În privința alegerii lui păcătosului nu i se poruncește nici nu este invitat să îmbrățișeze ca obiect al credinţei lui propoziția „eu sunt ales.” Nu există nici o astfel de poruncă în Biblie. Propoziţia pe care el este invitat şi i se poruncește să o îmbrățișeze este aceasta: „după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El va fi mântuit.” (Romani 10:9, 11) Dumnezeu a spus acestui cicălitor în mod expres, „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii acesteia.” (Deuteronom 29:29) Să nu criticăm, ci să ascultăm. Promisiunile lui Dumnezeu de asemenea ne asigură „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Astfel că este imposibil ca vre-un păcătos dorind cu adevărat să fie mântuit să poată fi reținut de la mântuire prin nesiguranța despre propria lui alegere. Când noi adăugăm că decretul lui Dumnezeu în nici un caz nu încalcă liberul arbitru al omului, răspunsul nostru este complet. Mărturisire, Capitolul 3, Secţiunea 1, prin acest decret, „Nici o violență nu este oferită către voința creaturilor, nici libertatea sau eventualitatea cauzelor secundare nu este înlăturată, ci mai degrabă întemeiată.”

Dar se obiectează cu încăpățânare că cei care sunt supuşi unui decret suveran, imuabil, nu pot fi agenți liberi; că cele două propoziţii sunt contradictorii, şi că afirmaţia amândoura este o insultă față de rațiune. Noi am explicat că există felurite mijloace prin care noi vedem agenți liberi îndemnați să acționeze, care mijloace nu sunt obligatorii, şi totuşi sigure de efect, şi că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu de înţelepciune şi resurse infinite. Dumnezeu le spune că în guvernarea creaturilor sale raționale potrivit cu scopul său veşnic, el foloseşte doar astfel de mijloace care sunt compatibile cu libertatea lor. Totuşi, aronganții contestatari sunt siguri că aceasta nu se poate face, chiar de către un Dumnezeu infinit! Că dacă există predestinare, nu poate fi liber arbitru. Cu siguranţă omul care face această negare trebuie el însuși să fie infinit!

Dar, probabil, cel mai bun răspuns la această nebunie este acesta: Dl. Arminian, tu, un slab muritor, faci de fapt, şi aceasta deseori, chiar lucru despre care spui că Dumnezeul atotputernic nu îl poate face! Predestinând actele agenților liberi, cu siguranţă şi eficiență, fără libertatea lor. De exemplu: Dl. Arminian mă invită să iau prânzul cu el la ora 1 după-masa. Eu răspund, da, cu condiția că prânzul este punctual şi sigur, pentru că trebuie să iau un tren la ora două după-masa. El promite afirmativ că prânzul va fi gata la ora 1 după-masa. Cum aşa, va găti el însuşi? O, nu! Dar el folosește o bucătăreasă serioasă, numită Gretchen, şi el deja a instruit-o că la ora unu după-masa trebuie să fie ora prânzului.

Aceasta este predestinare îmi spune el, sigură şi eficientă.
Acum iau argumentul D-lui Arminian, şi îl aplic la Gretchen astfel: El spune că predestinarea şi liberul arbitru sunt contradictorii. El te-a predestinat pe tine, Gretchen, să pregătești prânzul pentru ora unu, de aceea tu nu eşti un agent liber în obținerea prânzului. Mai mult, deoarece nu poate fi nici un merit moral unde nu există libertate, tu nu ai meritat salariul promis pentru gătit, şi Dl. Arminian gândește că el nu este deloc obligat să te plătească.

Bun simț al lui Gretchen răspunde astfel: Eu știu că sunt un agent liber; eu nu sunt o sclavă, nici maşină, ci o femeie liberă, şi o femeie cinstită, care am pregătit prânzul la ora unu pentru că eu aleg să îmi țin cuvântul; şi dacă Dl. Arminian mă jefuiește de salariul meu datorită acestui pretext ticălos, voi ști că el este un ticălos.

Logica lui Gretchen este desăvârşit de bună.

Argumentul meu este, că oamenii în mod continuu predestinează şi procură în mod eficient actele libere ale agenților liberi. Cu mult mai mult poate un Dumnezeu infinit să facă la fel. Dar acest fel de raționament nu trebuie, şi nu sugerează că felul de lucru al lui Dumnezeu este la fel ca al nostru.

Resursele lui de înţelepciune şi putere sunt variate, infinite. Astfel, această obiecție este arătată a fi la fel de prostească şi superficială precum este obişnuită. Mândria față de voință îi face pe oameni să repete asemenea lucruri superficiale.

Secționând obiecțiile, închid acum acest argument în favoarea alegerii cu cea mai puternică dintre toate mărturiile, Scripturile. Biblia este plină de aceasta; toate profețiile lui Dumnezeu necesită predestinarea, pentru că, dacă el nu ar fi preorânduit evenimentele prezise, el nu ar fi putut să fie sigur că ele se vor întâmpla. Doctrina Bibliei despre providenţa lui Dumnezeu dovedește predestinarea, pentru că Biblia spune că providenţa se extinde spre tot, şi este sigură şi atotputernică, şi aceasta execută doar ceea ce predestinarea plănuiește. Iată aici câteva texte exprese printre o sută: Psalmul 33:11: „Dar sfaturile Domnului dăinuie pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam.” Isaia 46:10: Dumnezeu declară: „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” Alegerea de către Dumnezeu a lui Israel a fost necondiţionată. Vezi Ezechiel 16:6: „Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălită în sângele tău şi am zis: „Trăieşte chiar şi în sângele tău!” Fapte 13:48: „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi … Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut.” Romani 8:29-30: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte (i-a predestinat, n. tr.) ... Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte (i-a predestinat, n. tr.), i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Efeseni 1:4-7: „În El (Cristos), Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii,” etc. 1 Tesaloniceni 1:4: „Ştim, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră (de către Dumnezeu, n. tr.).” Apocalipsa 21:27 „… cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.”

Oamenii prostuți încearcă să spună că alegerea este doctrina acelui apostol sever Pavel. Dar iubitorul Mântuitor o învață încă şi mai clar dacă este posibil decât învață Pavel. Vedeți din nou, Ioan 15:16: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi,” etc. Ioan 6:37: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine,” etc.; vezi de asemenea versetele 39, 44; Matei 24:22; Luca 18:7; Ioan 10:14, 28; Marcu 13:22; Matei 20:16.

VA URMA


Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)

Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate